Există momente dramatice în istoria unei națiuni în care întrebarea nu mai este dacă lucrurile merg prost, ci cât de adâncă este ruptura dintre ceea ce ar fi putut deveni și ceea ce a ajuns să fie.
România pare să trăiască astăzi un asemenea moment. Nu asistăm la o prăbușire bruscă, spectaculoasă, ci la o cădere, „capitulare” lentă, aproape insesizabilă de la o zi la alta, dar tot mai evidentă când privim ultimii 36 de ani în ansamblu.
Este o „capitulare” a încrederii. O „capitulare” a autorității statului. O „capitulare” a speranței că generația următoare va trăi mai bine decât cea de astăzi.
Ne „consolăm” că România nu este singură în această „tornadă” socio-economică. Lumea întreagă traversează o perioadă de transformări fără precedent. Războiul de la graniță, tensiunile geopolitice, competiția economică dură dintre marile puteri, inflația, crizele energetice, migrația și revoluția inteligenței artificiale etc. schimbă regulile jocului în fiecare zi. State cu economii solide și democrații consolidate se confruntă cu dificultăți brutale.
Dar România are o problemă suplimentară, cronică, intră în aceste vremuri tulburi cu răni vechi, niciodată vindecate.
După Revoluția din 1989 am crezut, am sperat, că libertatea va rezolva aproape totul. Am confundat însă libertatea cu lipsa responsabilității. Am schimbat regimul politic, dar mult mai greu am schimbat felul în care este administrat statul. De prea multe ori, instituțiile au fost puse în slujba partidelor, nu a cetățenilor. Funcțiile au devenit recompense politice, sinecuri, iar competența a fost împinsă în plan secundar.
România a avut zeci de guverne, sute de miniștri și mii de promisiuni. Fiecare a venit cu propriul plan de reformă, dar – fără excepție – fiecare l-a abandonat înainte de a produce rezultate. În locul unei construcții solide, durabile, s-a „implementat” permanent o improvizație, ni s-a impus – din păcate! – o „strategie” a… improvizației.
Între timp, milioane de români au ales să plece. Nu doar pentru salarii mai mari, ci și pentru respect, predictibilitate și încrederea că munca lor este apreciată. Plecarea lor reprezintă una dintre primele și cele mai dureroase forme ale „capitulării” României. O țară care își „exportă” tinerii, profesioniștii, forța calificată de muncă și își importă soluțiile nu poate privi liniștită spre viitor.
Paradoxal, România nu este o țară săracă. Dispune de resurse naturale, de terenuri agricole fertile, de specialiști apreciați peste tot în lume și de una dintre cele mai importante poziții strategice din Europa de Est. Face parte din Uniunea Europeană și din NATO, beneficiază de fonduri europene consistente și are oportunități pe care generațiile anterioare nici nu și le puteau imagina. Și totuși… prea multe comunități rămân captive subdezvoltării. Drumurile se construiesc greu, spitalele moderne sunt încă insuficiente, școala produce prea mulți absolvenți care citesc fără să înțeleagă și prea puțini sunt pregătiți pentru economia viitorului. În timp ce alte state discută despre explorarea spațiului și despre inteligența artificială, România încă încearcă să rezolve probleme elementare de infrastructură și administrație, de inechitate socială.
Deficitul bugetar nu este doar o cifră contabilă. El reflectă ani întregi în care consumul a fost preferat investiției, iar – mai ales! – interesul electoral a învins responsabilitatea fiscală. Astăzi, nota de plată începe să ajungă la fiecare român. Și nu suntem noi de vină! Se vor găsi oare vinovații și când?
Poate și mai grav este că societatea pare tot mai dezbinată, clivajul este dureros. Dialogul este înlocuit de etichete, argumentele de insulte, tupeu, mitocănie, iar adevărul de avalanșa informațiilor neverificate care circulă cu viteza unui… clic. Neîncrederea a devenit azi simptom național. Nu mai avem încredere în politicieni, în instituții, în presă, în justiție și, uneori, nici unii în alții.
Poate că ar fi o greșeală (relativă) să credem că întreaga vină aparține clasei politice. Politicienii provin din aceeași societate. Ei reflectă, într-o anumită măsură, valorile, compromisurile și așteptările noastre. De prea multe ori am acceptat MEDIOCRITATEA, am tolerat NEPOTISMUL și am confundat INTERESUL PERSONAL cu interesul public.
Democrația nu înseamnă doar dreptul de a vota o dată la câțiva ani. Înseamnă implicare, responsabilitate și exigență permanentă față de cei aflați la putere. O societate care renunță la vigilență ajunge, inevitabil, să plătească prețul propriei nepăsări.
Cu toate acestea, România nu este definitiv condamnată. Națiunile nu „capitulează” doar din cauza greșelilor, ci mai ales atunci când își pierd capacitatea de a se ridica, de a se solidariza. Iar această capacitate există încă. O vedem – din păcate, cu încă destul de multe excepții negative – în profesorii care își fac meseria cu pasiune, în medicii care salvează vieți în condiții dificile, în antreprenorii care construiesc afaceri solide, în voluntarii care schimbă comunități și în tinerii care refuză să creadă că viitorul este deja decis.
Adevărata întrebare nu este dacă România poate fi salvată. Întrebarea este dacă românii mai sunt dispuși să construiască ÎMPREUNĂ un PROIECT DE ȚARĂ care să depășească durata unui mandat electoral. Cred că s-a diminuat enorm disponibilitatea pentru… încredere.
Apropo, ce încredere putem avea în niște conducători insensibili la votul poporului care a decis, în proporție covârșitoare, reducerea numărului de parlamentari la… 300? Când se va aplica hotărârea poporului? Nu mai contează ce decide majoritatea?
După 36 de ani de democrație, nu mai putem invoca permanent moștenirea comunismului pentru fiecare eșec. Libertatea aduce și implicare civică. Dacă succesele aparțin României, atunci și eșecurile îi aparțin. Și ne aparțin și nouă pentru că… tăcem!
Istoria – în mod sigur! – nu oferă garanții. Ea oferă doar șanse. Unele țări le valorifică. Altele le risipesc. Sper să nu fim în situația eternului… perdant!
Poate că adevărata „capitulare” a României nu este una economică sau politică. Poate că ea începe în clipa în care încetăm să mai credem că această țară merită mai mult și că fiecare dintre noi are obligația de a contribui la schimbarea în bine a ei.
România nu are nevoie de miracole. Are nevoie de ADEVĂR, de COMPETENȚĂ, de MORALITATE și de LIDERI care să privească dincolo de… următoarele alegeri!
Altfel, peste încă 36 de ani sau – poate – mai puțini, veți citi un articol identic, doar că titlul nu va mai fi o pseudo-întrebare. Va fi, pur și simplu, „Capitularea României”!
Nu-i suficient și nu va fi suficient să apelăm doar la „tradiționalul”… Doamne ferește!
Ion Mariș
Foto: reproducere după lucrarea „Voluntarii” (Die Freiwilligen), autor Käthe Kollwitz.
O analiza profunda,realista,excepțională, a situației Romaniei de azi.Cu adevărat toți trebuie sa luam în serios situația altfel asa cum spui „Doamne ferește ” va fi prea târziu sa l rostim.
Adevărata schimbare vine din interiorul fiecăruia, iar cei ce nu își schimbă obiceiurile și mai ales crezurile nu au cum să schimbe nimic în jur. Nu efortul și respectarea legiilor au efectul cel mai puternic peste oameni, ci vibrația inimii, pentru că legea ei este ADEVĂRUL. Puterea este in inimă. Ea decide toată realitatea in care trăim. Legea spiritului și a duhului sfânt domină întreaga creație, fiecare continent, tară, sistem și individ. Tinerii sau mai putin tineri care vor reuși să schimbe ceva sunt cei care gândesc in afara cadrelor sociale impuse pănă acum de sistem.
In ansamblu, nu există o cifră matematică sau o regulă fixă în nicio tradiție spirituală pentru numărul de oameni pe care îi luminează o persoană iluminată, suverană și autentică. Impactul variază de la un singur discipol până la milioane de oameni, în funcție de acțiunile acelei persoane. Iată cum se răspândește această influență:
Tipuri de impact spiritual, impact direct: Unii maeștri iluminați aleg izolarea sau retragerea și ghidează doar câțiva discipoli apropiați (de exemplu, tradiția zen sau sihaștrii).Impact de masă: Alți maeștri devin învățători publici (precum Buddha, Isus sau Gandhi) și influențează direct sau indirect miliarde de oameni de-a lungul istoriei.
Efectul de domino: O persoană trezită spiritual transformă mințile celor din jur, iar aceștia, la rândul lor, îi transformă pe alții, creând o reacție în lanț. Perspectiva științifică și socială… Efectul câmpului: În teoriile spirituale moderne (precum cele ale lui David Hawkins), se afirmă că prezența unui singur om cu un nivel înalt de conștiință contrabalansează negativitatea a mii de oameni din jur, doar prin simpla sa existență. Socio-psihologie: Schimbarea comportamentului unei singure persoane influențează rețeaua socială directă până la trei grade de separare (prietenii prietenilor tăi).
Cheia reușitei este in fiecare individ in parte, intâi și întâi.
Isus este singura persoană care poate să ne alinieze cu ADEVARUL în câteva săptămâni, mai ales acum în aceste momente de criză.
Just call Him, He will come I promise.
He never left us, He is always here at our side.
Numai bine și sănătate tututor!