O figură legendară a rezistenței maramureșene care nu trebuie să cadă în uitare a fost primarul din Ieud, Dumitru Pop Roibu. Din păcate nu am apucat să îl cunosc personal pentru a obține direct de la dânsul mai multe informații, deși a participat la mai multe comemorări ale foștilor deținuti politici la care a fost prezent și tatăl meu în anii’90, după cum se poate observa și din a doua fotografie. Numele lui era însă rostit cu admirație mereu când era evocată rezistența de la Ieud, ca om de mare caracter și colaborator apropiat al preotului greco-catolic Ioan Dunca Joldea, reper major al identității și demnității maramureșene în toate furtunile din ultimul secol de frământată istorie.
Din informațiile existente la Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet aflăm că s-a născut la Ieud în 1914, a fost primar al comunei și a fost puternic implicat în rezistența românească contra anexării Maramureșului la Uniunea Sovietică și apoi în rezistența anticomunistă, arestat în 1949 și condamnat în 1950 la 5 ani de închisoare.
Fișa matricolă penală de pe siteul IICCMER arată că a fost eliberat în 1954 din închisoarea Gherla, unde pătimise probabil cea mai mare parte a perioadei de detenție. Nu se cunosc informații despre tratamentul din detenție sau alte întâmplări mai deosebite. A avut 5 copii din care 2 au ajuns la maturitate și de la care a avut mai mulți nepoți și strănepoți. A trecut la Domnul în anul 2000.
O mărturie de suflet am primit de la nepoata sa din Italia, doamna Ioana Dunca.
„Îmi amintesc cu drag de bunicul meu. Era un om „sever”, îi plăcea ca un lucru să fie făcut cum trebuie, dar era o adevărată plăcere să stai de vorbă cu el. Îmi amintesc de perioada când eram la liceu…. am frecventat liceul pedagogic lângă Milano și mă întoarceam acasă în România în perioada de vară. Stăteam de vorbă cu moșu ore și ore de-a rândul. Discutam de religie, istorie, filozofie. Bunicul era un om foarte cult… eu ajungeam acasă… și mi se părea că știu „foarte multe”, era ceva să pot să învăț într-o țară democratică. Era o plăcere pentru mine să intru într-o bibliotecă… mă îndrăgosteam de toate cările pe care le vedeam. Când ajungeam la Ieud stam cu moșu de vorbă… era o adevărată plăcere! Îi ceream des să îmi povestească de sat, de proprietatea privată, de colectivizare, de ideologia comunistă, etc etc.
Îmi amintesc că după moartea bunicii a rămas o vreme acasă la el, nu vroia să vină să stea cu noi. Sâmbăta îi călcam pantalonii și cămașa pentru duminică, puneam hainele pe umeraș și într-o plasă puneam un platou de prăjitură și mergeam la el acasă. Când ajungeam la el zicea „cum umbli tu de-a lungul satului cu un umeraș în mână? Doară nu îs eu un director, îs un vâj bătrân, pune hainele în traistă că se uită oamenii la tine.” Pentru mine era indiferent „că se uită oamenii la mine”, era modul meu de a manifesta respectul pentru moșul meu.
Îmi pare rău de multe lucruri: am făcut prea puține poze cu el, nu am înregistrat dialogurile noastre și mai ales nu am putut să îl duc să viziteze lumea în afara României. Încă eram elevă, aveam puține posibilități economice, încă nu eram pe picioarele mele. Mi-aș fi dorit din suflet să îl iau cu mine și să îl duc să viziteze toate locurile importante pentru el… prin toată Europa.
Mă bucură faptul că a trăit și a ajuns la bătrânețe. Mulți oameni care au fost condamnați ca și el și trimiși la muncă forțată la Canalul Dunăre – Marea Neagră nu s-au mai întors acasă. El a ajuns la bătrânețe, s-a bucurat de nepoți și de stranepoți și de dragostea noastră față de el.”
Veșnica odihnă și memoria binecuvântată !
Preot prof. Marius Vișovan
Adaugă comentariu