Anul 1939, un an greu pentru bunicul (partea a II-a)

În anul 1939, primăvara, în luna iunie, au început mobilizările. În satul natal al bunicului meu, Vișeu de Jos, a venit batalionul 10 al Vânătorilor de Munte, o iscadrilă de cavalerie. În fiecare casă, fiecare om care avea locuință cu două încăperi era obligat ca o cameră să o dea armatei.

În acea cameră care era dată armatei intrau câte doi ostași, iar în grajdul din gospodărie erau adăpostiți câte doi cai. Fiecare om din sat, de la vârsta de 25 de ani și până la vârsta de 60 de ani, era mobilizat. Armata era împărțită în tot satul, în fiecare casă. Dimineața, la ora 5, un ostaș gornist se urca pe cea mai înaltă casă și sufla din goarnă, iar ceilalți ostași se trezeau toți și scoteau caii din grajduri, îi pregăteau și plecau la adunare. Adunarea era în mijlocul satului, într-o livadă mai mare, acolo luau masa și comandantul le împărțea sarcinile. Ostașii încălecau pe cai și plecau la instrucție, pe o câmpie întinsă din apropierea satului.

Copiii din sat mâncau unde mâncaseră și ostașii, deoarece, îi chemau bucătarii și primeau ce rămânea de la batalion.

În luna septembrie 1940 a avut loc cedarea Ardealului de Nord ungurilor. Armata română a plecat din sat și-n urma lor venea armata ungurească.

Pe la începutul anului 1941 s-a făcut simțit cel de-al Doilea Război Mondial și în Maramureș. Maghiarii au făcut și ei mobilizare și au dus pe front băieții de la vârsta de 16 ani până la vârsta de 62 de ani. Era un fel de armistițiu între români și unguri îndreptat, sub comanda germană, împotriva rușilor.

În timpul războiului, satul Vișeul de Jos a fost ocupat de maghiari. În anul 1942 a fost o foame mare, oamenii neavând ce mânca. Maghiarii au făcut în sat un magazin numit Hoandea. Acolo erau alimentele comunei, iar fiecare om avea cartelă și de-acolo lua ceea ce avea nevoie.

Pe vremea aceea, nu aveai voie ca noaptea să ai lampa aprinsă în casă, deoarece, umblau cenderii și, unde vedeau lampa aprinsă, intrau, te loveau și te amendau. Când unii oameni din sat mureau, preotul nu avea voie să „clopoțască” la biserică, iar la înmormântarea acelor oameni, nu aveau voie să participe săteni, deoarece mergeau cenderii și-i luau la bătaie.

În anul 1944, toamna, nemții și cu ungurii au evacuat tot poporul din sat și l-au trecut pe Valea Izei, deoarece în sat au început luptele, au dat foc la comună, la mori, la poduri și s-au retras. În urma lor au venit rușii și românii și i-au alungat pe nemți și pe unguri.

Poporul care a fost evacuat s-a întors înapoi în sat, după retragerea nemților și ungurilor. Nemții și ungurii au luat tot ce se afla în sat: oi, vaci, cai etc. Satul a rămas gol, iar oamenii care au fost evacuați și s-au întors la casele lor nu au mai găsit nimic, nici mâncare, nici animale. Porumbul care era cultivat pe câmp nu era încă cules și oamenii căutau porumb și îl fierbeau, fiind singura sursă de mâncare; aceștia nu aveau cu ce să aprindă nici focul. Ei se foloseau de iască, cremene, pietre, pilă pe care le loveau pentru a scoate scântei și așa aprindeau focul. Săracii oameni, dimineața, când se trezeau, nu aveau lumină, ardeau puzderii de cânepă ca să aibă lumină în încăperi, ca să se poată îmbrăca. Obișnuiau să facă lumânări din său de oaie.

După război, i-au lovit pe bieții oameni boli grele, tifos, râie, păduchi, stelnițe. Oamenilor afectați de tifos, le pica părul și dinții, iar unii dintre ei, din cauza acestei boli, mureau. Râia era o boală care producea bube și răni; oamenii se dădeau pe corp cu piatră vânătă. Și păduchii se răspândeau printre oameni iar stelnițele apăreau la „încheieturile” paturilor.
Greu au trecut oamenii prin război, greu le-a fost și după terminarea războiului, mi-a spus bunicul.

Andreea POP
clasa a IX-a F, CNDV