Pe 25 martie a.c. preşedintele american va fi în Polonia. Va discuta acolo cu preşedintele polonez despre drama refugiaţilor ucraineni şi cum pot fi ajutaţi. Desigur, vor fi şi altfel de discuţii, dar nu trebuie să ştim noi chiar tot…
România, în momentul când scriu acest articol, pare a fi ocolită de Joe Biden. Probabil că ori nu contăm, ori se consideră că vicepreşedinta americană a făcut tot ce trebuia de făcut pe-aici, ori că din Dobrogea până în Maramureş nu-i decât un pas pe care militarii NATO îl pot face cât ai clipi.
Şi de ce ar fi preşedintele american cel care ne scapă de pericolele ruseşti?
Noi, românii, îl aşteptăm întotdeauna pe Godot, adică pe cineva salvator, care să ne asigure prin câteva cuvinte că suntem în siguranţă, că suntem apăraţi, că există o umbrelă care ne apără de bombe şi rachete.
Piesa de teatru a lui Samuel Beckett, „Aşteptându-l pe Godot″ are două personaje principale. Unul este Estragon, celălalt…Vladimir. Ele îl aşteaptă pe cel care le poate reda sensul vieţii, doar că există un „amănunt″: Godot nu există, deci aşteptarea va fi interminabilă şi lipsită de sens.
„La război, ca la război!″. Noi încă stăm cuminţi. Nu miroase pe-aici a praf de puşcă, niciun BUM nu ne perturbă visarea la Godot-ul pe care-l aşteptăm uitând în acest timp că mai bine ne-am pregăti de ce-i mai rău, ca să ne fie bine.
Cu chemarea sub arme văd că guvernanţii au lăsat-o moale. Ce atâta grabă? Nu demult am scris că Sighetul ar trebui să fie plin de soldaţi NATO. Doar e graniţa aici! Cei care lucrează în fabrica (sper să fie totuşi fabricile) de armament au protestat pentru că sunt foarte prost plătiţi. Tocmai acum să fie prost plătiţi??? Revin de la nivelul naţional unde se doarme şi se visează la venirea izbăvitorului Godot, la nivelul local, unde lumea sus-pusă stă tot in aşteptare, numai că de data aceasta aşteptarea nu se personifică în niciun Godot. A fost dată o listă cu adăposturile anti-bombe, anti- rachete şi în general anti-a tot ce-i rău şi vine de la Est. Se ocupă cineva de amenajarea acelor spaţii? Sunt curate, s-au scos murăturile şi roţile de la biciclete, cauciucurile uzate şi borcanele prăfuite afară de-acolo? Se ştie cine va merge în adăpostul A şi cine în adăpostul B?
Mă gândesc că toate acestea urmează să fie făcute, dar nu se ştie când. Aşa-i întotdeauna la noi. Ne mobilizăm încet şi ne grăbim… tot aşa.
Am scris acest articol pentru că de vreo douăzeci şi cinci de zile, replica lui Estragon: „Toţi ne naştem nebuni. Iar câte unii rămân.”, e mai adevărată ca oricând.
Horia Picu
Adaugă comentariu