
Ne învîrtim într-o lume asemeni unui vîrtej după inundație, în care, se știe că sunt antrenate toate aluviunile (gunoaiele), care după o vreme se așează… La început se ridică deasupra luciului apei, formînd o pătură dizgrațioasă, care în timp emană niște miasme greu de respirat. Fenomenul pare că face parte din cotidian „inundațiile” sunt tot mai dese, gunoaiele nu se mai termină. E ca un carusel care, scăpat de sub control, se învîrte haotic pînă la dezintegrare.
Tot așteptăm potolirea apelor, controlul mecanicului asupra caruselului, dar se pare că inerția în care am fost prinși e ca o gheară, care în loc să ne scape, se afundă tot mai adînc în carne și, din păcate, s-a ajuns la sîngerare. Oriunde ai încerca să-ți arunci ancora, sunt furtuni și plutim în derivă, cu imaginea curcubeului salvator în minte, exact ca după potopul lui Noe. Fiecare înoată în „bulionul” din jur atît cît îi permit înotătoarele și, de multe ori, țărmul salvator este mai mult o himeră, o Fata-Morgana în deșert. Așteptăm să treacă pandemii, experimentăm vaccinuri, crize de tot felul; alimentare, sanitare, politice, energetice etc. În loc să treacă, ni se „coc” altele, nebănuite; războaie, conflicte inter-etnice, religioase etc. E o adevărată frenezie în a ne autodistruge, parcă e o ură generalizată care a cuprins Pămîntul! Pînă și sărbătorile sfinte au devenit ceva desuet, comercial. Același carambol, an de an pe Valea Prahovei, alergătură după un petec de zăpadă fie ea și artificială, magazine și Molluri sufocate de cărucioare care dau pe dinafară!
Unde-i pacea de sărbători, cînd le petreci în trafic înjurînd autoritățile care iar nu au făcut nimic, la casele de marcat, la vămi dus-întors, la aeroporturi? Doar acele puține momente cînd în sfîrșit ți-e plin stomacul și butonezi canalele Tv., în căutarea unui post cît de cît mai rezonabil!? Cu atît de puțin să rămînem după atîta alergătură și osteneală Scopul final să fie doar Burta? Exact cum dogmele se știe că omoară credința, așa și excesele omoară tradiția. Prea multe exagerări și exacerbări de la adevăratele valori creștine ale sărbătorilor, nu doar că alunecă în banal dar riscă să deturneze semnificația cu adevărat a acestora. Vor rămîne doar două referințe: că de Crăciun se taie porcul și se colindă, iar de Paște că se taie mielul și se vopsesc ouă roșii.
Păcat, mare păcat, dar asta ne-am dorit! Să fim în rîndul lumii… Care lume? O lume a falsului în toate și a înlocuitorilor în toate spectrele ei? O lume în alienare, nemulțumită de nimeni și de nimic! Mîncarea cu gust de hîrtie și plastic, haine din înlocuitori din te miri ce, care le dau de lucru dermatologilor, nedîndu-le de cap alergiilor, băuturi compuse din formule chimice otrăvitoare. Pînă și banala apă nu mai poți fi sigur de ea, plină fiind cu nitrați și nitriți! Cum să-ți păstrezi corpul sănătos, cînd la fiecare răspîntie te pîndește un pericol? Și atunci, cum să hălăduiască într-un asemenea corp, o minte sănătoasă? Și ea e bombardată non-stop cu „otrăvuri” informative , care mai de care mai break- news! Trebuie să fii dotat cu o mare tărie de caracter, să găsești o cale de scăpare din acest „tir” de săgeți otrăvite și să te salvezi. Sunt însă mulți care caută și găsesc subterfugii în situații de alienare: băutură, țigări, jocuri de noroc, droguri etc. Se scufundă conștienți (la început), într-o lume pe care n-o pot găsi în realitate. Trăim deci într-o lume a surogatelor de tot felul…
Dar cu sufletul, cu sufletul, ce facem? Se știe că trupul e templul sufletului. Dacă pîngărim trupul spiritul zboară! Atunci ne transformăm în niște zombi, fără țel, dorințe, doar bîntuim pe pămînt ca niște morți vii… Cuvîntul „depresie” este tot mai mult uzitat. Ce înseamnă el oare? E o boală a conștiinței, zic eu, o ceață care se transformă într-o pîclă densă din care mulți nu mai pot găsi calea. Rătăcesc de multe ori neobservați, ducîndu-și întunericul cu ei. Alunecă într-o rîpă abruptă fără o piatră mai ieșită din mal pe care să-și sprijine piciorul. Acele „pietre” reprezintă oameni, care ar trebui să fie în preajma lor, de care să se agațe și să se salveze. Dar cine să se aplece deasupra „hăului” altuia, nu-i așa!?
Ileana PISUC
Adaugă comentariu