Bunicul meu forțat să-și refacă viața (autor, Adrian Almași)

Azi, 17 aprilie, suntem în Săptămâna Mare și mai sunt 3 zile până la Paști. Mai am exact o lună până îmi ispășesc pedeapsa. Tot ce vreau acum e să pot ajunge la preotul de la etajul doi să mă spovedească și, dacă reușesc, să mă împărtășească. Mi-e foarte dor de soția și de fiul meu. De când sunt închis nu am mai primit niciun semn de viață de la ei și nici răspunsuri la scrisorile mele. Sper că sunt bine și că nu m-au uitat.

Zăpada tocmai s-a topit și nu putem lucra la canal căci e prea mare apa. Sunt singur de câteva săptamâni în celula asta mizerabilă, am slăbit foarte tare, mi se văd toate oasele și mi-e frig. Sper să nu începem prea curând lucrul la canal. Când mă gândesc la canal îmi vin fiori pe șirea spinării. Am fost repartizat la Capul Midia, kilometrul 31. Din câte am auzit de la paznici, suntem aproximativ 1.500 de deținuți. Acest perimetru este încercuit, iar în interiorul său sunt cam 10 bărci care nu pot duce foarte mulți oameni. Protecția este asigurată de santinelele care au ordinul de a împușca pe oricine încearcă să evadeze. Norma noastră e de 4 metri cubi de pământ per deținut. Trebuie să lucrăm cu târnăcopul și să ducem pământul într-o movilă mare de pământ. În prima zi de lucru aici nu aveam bătături în palme, ci răni deschise. Am văzut cum, cei care muriseră erau duși și îngopați, uneori individual, uneori în gropi comune. Avem un gardian care ne bate cu nuiaua de la cai, când vrea el și pe cine vrea el. Nu am fost niciodată bătut de el, ci din contră, am fost lăudat pentru buna mea purtare. Fac tot posibilul să fiu un deținut mai bun și mă supun tuturor regulilor lor. Mai bine le sunt supus, iar după aceea știu că pot merge înapoi la scumpa mea soție și la fiul meu.

Încep să am halucinații, în somn parcă aud strigătele deținuților când nu mai aveau forță de muncă, cum erau bătuți fără milă, iar mai apoi, uciși. Regret că am încercat să trec granița, dar nu mă pot adapta noului sistem politic și nedreptății. Și acum îmi e atât de frig și îmi e foarte foame. La început am fost la Kilometrul 31, dar acum sunt la capul Midia. În luna februarie am auzit de la niște paznici din jurul celulei mele, că avem un nou comandant de Colonie, Liviu Borcea. Nici acum nu știu exact cine este acest comandant, dar am auzit într-o seară cum, văzând un cadavru tras pe jos de către un paznic i-a spus că nu crede că acel deținut este mort așa că i-a înfipt un țăruș în spate până i-a rupt coloana. Strigătul lui parcă era din altă lume, iar după aceea a fost împușcat.

Se aud pași, în sfârșit a venit un paznic și mi-a adus de mâncare. Am primit un colț de pâine și un fel de tocăniță de fasole, miroase oribil. Nu am de ales, trebuie să mânănc. Nu-mi pot lua gândul de la soția mea. Oare de ce nu îmi răspunde la scrisori? Oare are pe altcineva? A pățit ceva când încercam să trecem frontiera? Îmi amintesc și acum acea noapte, eram în Jimbolia, încercând să mă urc în trenul „Sârbul”, care mergea în Serbia. Eram eu soția și copilul. Aveam la mine 13 lei și reușisem să fac rost de un binoclu. Îmi amintesc și acum cum, cei care erau prinși, „Frontieriștii” cum erau numiți, erau legați cu sârmă, iar pe piept aveau o foaie pe care scria: : „Cine face ca ei, va păți ca ei „. Soția era foarte speriată și încerca să mă convingă să nu o facem și să încercăm să ne adaptăm noului sistem. Eu nu puteam face asta. Nici acum nu pot accepta că s-a ajuns la acest sistem de conducere. Mă prefac că sunt de partea comuniștilor, dar îi urăsc.

După ce am fost prins de către grăniceri am fost dus și condamnat la Cluj, după care m-au trimis la Kilometrul 31, iar mai apoi aici. Am fost condamnat pentru 3 ani și nu cunosc pe nimeni de aici. Părinții mei nu cred că îmi simt lipsa. Mai am 11 frați acasă. Dar acum îmi este dor și de ei, chiar dacă nu îi prea suportam, acum chiar aș vrea să fiu din nou alături de ei.

Ce se aude? Se pare că iar au început gardienii să bată bieții deținuți. Nu pot asculta cum aceștia urlă de durere. Nu am de ales. Nu am cu ce să îmi acopăr urechile. Aud niște voci. Tocmai am auzit niște soldați spunând că nu vom mai lucra la canal până la sfârșitul lunii Mai. E perfect. Măcar știu că nu va mai trebui să îndur acele condiții mizere de pe teren, să mai văd bieții oameni cum mor de oboseală, bătuți sau de la diferitele boli pe care le-au dezvoltat în aceste celule mizerabile. Nu pot să îi privesc pe cei care au grijă de noi. Nici măcar pe băiatul care îmi aduce de mâncare. Cum pot fi acești oameni atât de răi? Cum au reușit să ajungă la putere? Sunt niște oameni care nu au Dumnezeu, nu au credință. Ei se gândesc doar la binele lor nu și la al nostru.

Nu am reușit să ajung la preotul de la etajul doi, dar a trecut și această lună iar acum sunt liber. Azi, sâmbătă, 1952, mai, odată cu ieșirea mea din acest calvar simt că am renăscut. Simt că sunt o nouă persoană. M-am întors înapoi în orașul meu, dar nu mi-am mai găsit soția și băiatul, iar părinții și frații mei nu știu nimic despre ei. Va tebui să mă obișnuiesc cu ideea că nu îi mai am, cu toate că simt că mi se rupe sufletul. Am reușit să gasesc o altă fată frumoasă și care mă iubește foarte tare. Intenționez să o cer de soție.

NOTĂ: Eu nu am trecut prin toate aceste întâmplări, dar bunicul meu a trecut prin toate acestea și a reușit să își refacă viața.

Almași Anton, 1949 august 23, Nr. Matricol: 851

Autor, Adrian Almași
clasa a X-a G, Colegiul Național „Dragoș Vodă”
(prof. coordonator, Marius Voinaghi)

Lucrare înscrisă la concursul de creaţie pentru liceeni „Comunizarea României. Tu ce ai face ?”, concurs organizat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc în parteneriat cu Ministerul Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice şi cu Fundaţia Konrad Adenauer.

P.S. Îi mulțumesc pentru culegerea informațiilor despre bunicul meu, doamnei Andreea Dobeș, muzeograf la Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, Sighet.