Casa Tivadar din Muzeul Satului Maramureșean „Mihai Dăncuș” Sighet (autor, Horia Picu)

Nu mă poate lăsa indiferent o casă construită în 1611. Trec de multe ori pe lângă ea, intru de multe ori în ea. Are un loc bun printre alte „colege” tot din lemn construite ṣi aduse, pentru a-și odihni bătrânele lor bârne din care au fost făcute, la Muzeul Satului din Sighetu Marmaṭiei.

Casa despre care scriu acum a trecut de 400 de ani… Cum să nu te impresioneze o asemenea vârstă a unui spaṭiu de locuit în care cine ṣtie câte generaṭii de străbuni ai noṣtri au trăit?

Văzând-o, mă gândesc la copacul care s-a tăiat pentru ca ea să fie… Da, a fost nevoie de un singur stejar pentru ca nişte oameni să-şi construiască o casă! Se estimează că stejarul, când a fost doborât, avea cam 400 de ani, deci e posibil ca tânărul stejărel, uriaşul copac de peste secole, să fi apărut pe lume în secolul al XIII-lea.

Atunci au trăit Dante Alighieri, Ginghis Han, Marco Polo, Toma d’ Aquino, Sfântul Anton de Padova, Sfântul Francisc de Assisi, Giotto.

Să ne gândim puţin cum oare se putea „aborda” pentru tăiere un asemenea uriaş al pădurii. Cum se prelucra pentru a obţine bârnele groase, solide şi trainice din care e făcută Casa Tivadar din Muzeul Satului din Sighetu Marmaţiei. Să ne gândim la meşterii de acum mai bine de patru secole care au transportat uriaşul stejar – fie şi pe bucăţi – din pădure până la locul unde a fost transformat în casă…

O casă a apărut pe lume în secolul XVII, în Maramureş. Atunci, în acel secol, se fonda Universitatea Harvard (SUA), se termina construcţia Taj Mahal-ul din India. Casa Tivadar a fost contemporană (în secol) cu Galileo Galilei, Molière, Isaac Newton, Blaise Pascal, William Shakespeare, Oliver Cromwell, René Descartes, Gottfried Leibniz, Rembrandt van Rijn, Johann Sebastian Bach, Francesco Cavalli, Arcangelo Corelli, Claudio Monteverdi, Alessandro Scarlatti, Peter Paul Rubens, Johannes Vermeer, Pedro Calderón de la Barca, Miguel de Cervantes Saavedra, Pierre Corneille, Nicolas Boileau, Daniel Defoe, Mitropolitul Dosoftei, Miron Costin.

Pare, la o primă vedere asupra textului meu, că am amestecat nepermis lucrurile, că nu poate fi vreo legătură între lumea vegetală din care a făcut parte stejarul uriaş din Maramureşul medieval şi savanţii, compozitorii, pictorii pe care i-am enumerat mai sus. Şi totuşi… legătura există!

Mă voi folosi, în continuare, de cartea „Despre îngeri”, scrisă de Andrei Pleşu, din care preiau idei sau citez. Filozoful român scrie că Toma d’Aquino constată că există o ordine a lumii, un urcuş firesc către desăvârşirea lumii, un drum ascendent spre Creator. S-o luăm crescător, cu regnurile naturii.

Mai întâi, regnul mineral.
„Regnul mineral are aceas¬tă calitate extrem de pregnantă, extrem de viguroasă, care constă în anvergura duratei lui, în aspectul lui de (cvasi)eternitate. Ce poţi spune despre mineralitate este că ea este pur şi simplu. Este în mod stabil, masiv, omogen, depăşind, în această privinţă, toate celelalte regnuri. Mineralitatea ne supravieţuieşte: ea este, aproape în felul în care este Dumnezeu. Gîndiţi-vă ce exemplu ameţitor de analogie inversă avem aici! Regnul cel mai de jos întruchipează în modul cel mai pur, şi în mai mare măsură decît toate celelalte regnuri, calificarea cea mai înaltă a Fiinţei supreme: aceea de a fi.”

Apoi, regnul vegetal.
„Pe fondul sec al mineralităţii, lumea vegetală este o uriaşă, multicoloră explozie a vieţii, în inocenţa ei primordială, în bogata ei generozitate. Prin urmare, aşa cum regnul mineral imită dimensiunea „existentului” din Dumnezeu, regnul vegetal imită di¬mensiunea „viului” din Dumnezeu. Dar vitalitatea vegetală este totuşi una pasivă, un soi de somnolenţă euforică, o reverie”.

Urmează regnul animal.
„Abia cu regnul animal in¬trăm în sfera unei vitalităţi active, ofensive, incluzînd mişcarea exterioară, dar şi pe aceea interioară, a instinctelor şi afectelor primare. În regnul animal se regăseşte, aşadar, un nou nivel al perfecţiunii di¬vine: nivelul vieţii active, al existenţei animate”.

Şi deasupra tuturor celor pământene(!), omul.
„…în om întîlnim un cumul de calităţi care se apropie decisiv de modelul divin, după chipul şi asemănarea căruia a fost făcut: a fi, a fi viu, a fi viu şi activ, a fi viu şi a făptui ca o fiinţă a spi-ritului. Omul nu este însă Dumnezeu. El e deasu¬pra întregii creaţii prin „duhul” său, dar împarte cu ea corporalitatea”.

Deci omul, fiinţa aflată pe cea mai cea mai înaltă treaptă a creaţiei, poate folosi regnul mineral, cel vegetal şi cel animal. Dacă revenim la pezentarea Casei Tivadar (toate celelalte case din muzeu merită aceeaşi atenţie, acelaşi respect!), iată că avem aici un exemplu grandios de măiestrie a spiritului uman care a îmbinat materia vegetală cu materia minerală (fundaţia casei e pe bolovani). Inteligenţa umană, folosită la construirea unei case dintr-un singur copac, stă cu mândrie alături de inteligenţa umană (şi talentul) care a făcut descoperirile ştiinţifice, care a compus neegalabile piese muzicale, a lăsat omenirii o literatură bogată şi interesantă, captivantă chiar, a lăsat lumii picturi care fac mândria celor mai renumite muzee .

Spiritualitatea de care au dat dovadă meşterii populari ai secolului al XVII-lea de pe teritoriul Maramureşului trebuie privită cu veneraţie. Ceea ce au făcut ei atunci, ceea ce fac ei şi azi, sunt treptele necesare şi normale spre desăvârşire.

Parafrazându-l pe Tudor Arghezi, îi pot spune, cu mândrie şi respect Casei Tivadar, construită în 1611: casă trainică, cinste cui te-a construit! În Muzeul Satului, prezenţa ta e însăşi veşnicia!

Horia Picu

Foto: Petre Sîngeorzan