România abandonată: incompetență și corupție! (autor, Ion Mariș)

Ion Mariș

Nu am cuvinte pentru ce se întâmplă în România, pentru imensa suferință a familiilor celor două tinere care au fost probabil ucise de un neom, de un criminal mizerabil din Caracal. De fapt de o lună, oficial, nu se întâmplă mai nimic! Doar constatăm – uimiți?! – câtă incompetență și corupție există în România, inclusiv în sistemul judiciar.

Iar noi, noi spectatorii… suntem din nou activi! Responsabili! Dar trebuie să recunoaștem: ne place să ne plângem! Ne place să ne auzim – brusc – vociferând! Luăm – parcă treziți dintr-un vis – atitudine!

În ultimii ani am publicat destul de multe articole despre mizeria din România, nu neapărat mizeria materială (românii au un grad de rezistență deosebit de ridicat!) ci mizeria MORALĂ. Știu că a constata doar, a vocifera la adăpostul mulțimii, la adăpostul „turmei”, a ne rezuma doar la nivel declarativ nu înseamnă mare lucru dar, pentru “fapte” este nevoie de curajul de-a te „mânji” și de-a te bate cu morile de vânt (cu ticăloșii și incompetenții, mai pe șleau spus). Recunosc, trebuie un curaj nebun pentru a intra în arenă, în „mocirla” politicii!

S-a tot vorbit despre rețelele mafiote care au pus stăpânire pe multe dintre segmentele economico – sociale din țară. Am avut atâtea exemple, de-a lungul timpului, de compromisuri și colaborare între politicieni și mafioți, cetățeni corupți, infractori și escroci, despre nepotism și favorizarea incompetenților. Am avut nenumărate exemple despre examene trucate și aranjamente pe sinecuri, pe posturi bine plătite.

Am avut exemple foarte bine documentate despre reprezentanți ai conducerii Academiei de Poliție “Alexandru Ioan Cuza”, acolo unde mulți profesori universitari și-au plagiat doctoratele. Cum naiba pot fi pregătiți profesioniști 100 % de către plagiatori și generali incompetenți?! Cum naiba pot conduce țara politicieni care și-au cumpărat studiile universitare și doctoratele?! Cum pot avea nerușinarea să nu recunoască furtul, plagiatul, puși în fața faptelor, a evidențelor clare?!

Da, fenomenul degradării morale în primul rând, este omniprezent, la toate nivelele: instituții publice, ministere, facultăți etc. Avem documentate numeroase cazuri de părinți ce-și transmit posturile universitare în familie, copiilor, progeniturilor ghiftuite de petreceri și tupeu. Mass media a publicat zeci de exmple în care politrucii noștri își angajează progeniturile incompetente în tot felul de ministere, acolo unde deciziile acestora duc doar spre… falimentul României.

Să nu mai vorbim despre politicienii analfabeți care învață managementul de țară pe spinarea noastră. Și apoi, evident, își votează salarii și pensii speciale pentru eforturile lor false. E atâta mizerie în România, că ar trebui să declanșăm o altă revoluție care să-i pedepsească pe nenorociții care au distrus România, pe incompetenții și neprofesioniștii care s-au insinuat strategic în toate instituțiile Statului român. Cum pot fi eradicați? Cum putem schimba fața României? Este – din păcate – o “penibilă” întrebare retorică!

S-au pierdut zeci, sute de ore de dezbateri în media și-n parlament în care era deplâns confortul pușcăriașilor și criminalilor, drepturile lor care sunt – vai – atât de importante pentru clasa noastră politică. Vă pasă dacă niște mizerabili au condiții bune de detenție?! Acolo am ajuns?! Să trepidăm, să transpirăm ca s-o ducă bine infractorii? Dar idei, legi pentru întărirea democrației în România nu pot fi gândite? O strategie pentru binele României, a românilor de bun – simț, nu s-ar cere? Ne preocupă ca să asigurăm celor condamnați pentru multiple infracțiuni condiții decente și trai bun, când de fapt ar trebui să primească mai puțin decât rația celor mai amărâți dintre români, care nu sunt puțini.

Îmi doresc două lucruri importante și voi încerca să fac lobby pentru asta:
1. Să se limiteze “viața” parlamentarilor la cel mult două mandate; 2. Am mai spus-o de multe ori, și de asemenea, vreau să scriu negru pe alb: voi milita pentru maximizarea pedepselor, inclusiv închisoare pe viață, pentru criminali, violatori, pedofili!
Voi încerca să transmit mesajul meu prin care îmi doresc dublarea, triplarea pedepselor pentru cei care comit accidente mortale rutiere, pentru distribuitorii și consumatorii de droguri. Toți nemernicii care sfidează România și-o terfelesc zi de zi merită pedepsiți exemplar!

În România nu ne trebuie… blândețe. Ne trebuie legi drastice și aplicarea lor exemplară! Dar cu cine, de către cine? Cu șmecheri și incompetenți? Cu absolvenți de facultăți și doctorate făcute… on-line?

Cum putem, oare, declanșa trezirea conștiințelor?

Printr-o singură metodă: să ne activăm și să devenim spectatori activi, “spectatori angajați” (Raymond Aron). Să demascăm – în mod firesc – impostorii și incompetenții! Orice greșeală, ticăloșie, furt trebuie… viralizate, arătate lumii întregi! Poate așa îi vom face să se oprească! Fiind cu ochii pe ei și oficializându-le mizeriile! Poate scăpăm de acel segment al parveniților! Poate!

Oricum, tragedia fetelor din Caracal a zguduit un pic pestrița clasă politică ce patronează impasibilă “statul paralel” corupt și incompetent. De fapt, ei sunt statul paralel care a distrus România. Cei care au guvernat până azi țara! Cei care numesc – pe “criterii” de incompetență – conducătorii diverselor instituții sunt vinovați de subminarea autorității statului.

Fi-va oare cazul Caracal un tsunami care să zguduie sistemul ticăloșilor și al ticăloșiilor?

Vom afla lunile următoare ce a înțeles poporul din toată agitația caracaleană!

Ion MARIȘ




Clubul Rotaract Sighet este al… sighetenilor!

Începând cu 1 iulie 2019, Clubul Rotaract Sighetu Marmației și-a schimbat echipa de conducere, avându-l ca Președinte pe Florin Alexandru Pralea, Vicepreședinte – Marius Tămaș și Secretar- Noemi Boje.

Ne dorim ca în mandatul 2019/2020 să păstrăm proiectele-tradiție (după cum ne place să le numim), precum: „De Dragobete, Rotaract Servește”, „Astăzi tu dăruiești”, „Moș Nicolae caută ajutoare” și „O cană de fericire”. De asemenea, pe lângă proiectele amintite, avem în plan să ne axăm și pe alte arii de interes public: domeniul medical, educațional, ecologic și cultural.

Probabil ați auzit de noul proiect „TODY”, o aplicație sub formă de ghid destinată părinților sau femeilor însărcinate cu informații veridice utile despre sarcină, creșterea copilului etc. Conceptul a pornit de la trei studente la Facultatea de Farmacie din cadrul UMF „Iuliu Hațieganu” din Cluj-Napoca, Raffaela Șuștic (din Sighetu Marmației), Florina Truță (din Alba Iulia) și Mihaela Groza (din Oradea). Tinerele absolvente ne-au promis că vor veni și în orașul nostru pentru prezentarea aplicației pilot.

Ne dorim să dezvoltăm colaborări cu școlile gimnaziale din mediul rural, unde să organizăm activități, precum lecturiade, jocuri în aer liber sau activități practice educaționale. În același timp, ne este dor de elevii Centrului Școlar de Educație Incluzivă, centru în care am fost mereu primiți cu brațele deschise, tocmai de aceea avem în plan să pregătim o serie de activități pentru copiii centrului, copii de care ne-am atașat.

Chiar dacă până acum Școala Gimnazială cu Program Suplimentar de Muzică și Arte Plastice nu a fost o “țintă” pentru noi, de anul acesta intenționăm să implementăm proiecte de fundraising prin care să sprijinim participarea elevilor școlii la concursurile de muzică și de arte plastice.

Clubul Rotaract Sighet a fost mereu deschis la propunerile venite din exterior, de aceea, în viitorul foarte apropiat vom lansa pe pagina noastră de Facebook (https://www.facebook.com/rotaract.sighet/ ) un formular care vizează nevoile dumneavoastră, unde veți putea propune proiecte și schimbări pe care clubul nostru le poate realiza. Am avut diferite discuții cu privire la viitoarele proiecte în cadrul întâlnirilor noastre săptămânale, iar Președintele mandatului în curs, Florin Pralea, ne-a comunicat: „Consider că până acum ne-am axat mai mult pe proiecte sociale și comunitare, pe când alte sfere de interes au fost ușor date la o parte. Am putea să gândim niște proiecte ecologice (campanii de plantare de puieți, companii de conștientizare a importanței reciclării), promovarea sportului (campionate, implicarea maximă în proiectul „Promenada Inimii”).”

În acest mandat, dorim să rămânem pe aceeași pantă ascendentă. Dorim să oferim, să creștem împreună, să concepem și să realizăm, dar și să continuăm ceea ce am început, să respectăm munca depusă până în prezent.

Rotaract spune, la început de mandat, cu dorința de a vă oferi noutăți: „Salut, Sighet!”

Oana – Maria Mariș
PR și Social Media Officer al Clubului Rotaract Sighet




#CNDV100 – Promoția 1950 – 1951

Absolvenții Liceului Mixt ”Filimon Sârbu” (azi, Colegiul Național „Dragoș Vodă”), promoția 1950 – 1951.

Cei care recunosc personajele din imagini sau sunt doritori de alte comentarii (pozitive) sunt invitați să ne scrie pe adresa redacției: office@salutsighet.ro

Salut, Sighet!

Fotografii din arhiva personală a doamnei Monica Iablonschi.




#CNDV100 – Clasa prof. Ovidiu Boboșan, promoția 2009, la întâlnirea de 10 ani

Aniversarea a 10 ani de la terminarea liceului a fost un real prilej de bucurie de a ne revedea, de a ne împărtăși unii altora realizările din perioada în care nu ne-am văzut, de a rememora clipe frumoase trăite împreună în perioada liceului!
Vă mulțumim tuturor pentru implicare!

Îi mulțumim domnului director prof. Mih Vasile, domnului director adjunct prof. Pop Ioan, domnului diriginte prof. Boboșan Ovidiu, doamnei profesor State (Pintea) Oana, domnilor profesori Voinaghi Marius, Tivadar Cornel-Marius și Codrea Ioan pentru că au contribuit la construirea unei amintiri atât de frumoase și atât de importante pentru fiecare dintre foștii elevi ai clasei a XII-a C – promoția 2009!

Clasa a XII-a C, diriginte, prof. Ovidiu Boboșan (la absolvirea liceului)

Daniela Chindriș




Liturghie clandestină în cartierul 1 Mai

Acum exact 30 de ani, pe 20 august 1989, în cartierul 1 Mai din Sighet s-a mai scris o mică pagină a luptei clandestine a Bisericii Greco-Catolice din România, interzise de regimul comunist în 1948. Cu o zi înainte, pe 19 august, avusese loc cununia noastră la biserica romano -catolică din Sighet, oficiată în limba română de părintele protopop Pal Reizer (devenit episcop de Satu Mare dupa Revoluție).

Soția Magdalena și cu mine fiind studenți la Cluj, făceam parte dintr-un grup de tineri catolici care ne întâlneam regulat pentru diferite activități spirituale, atât la bisericile romano-catolice cât și acasă la preoții greco-catolici clandestini (care în Cluj erau foarte numeroși și activi) unde descopeream treptat taina jertfei acestei Biserici martire de la chiar mărturisitorii supraviețuitori ai temnițelor comuniste (Securitatea cunoștea și controla de la distanță aceste întruniri dar nu mai intervenea brutal ca în anii ’50). O parte din prietenii din acest grup au venit să ne fie alături la cununie (punctând ceremonia cu frumoase cântece), printre ei fiind și un preot greco-catolic clandestin, părintele ieromonah Sabin Făgăraș, (călugăr în ordinul sf. Vasile cel Mare), în viața civilă specialist în informatică, domeniu încă foarte nou pe vremea aceea.

Așadar a doua zi, pe 20 august, înainte de a lua trenul spre Cluj, părintele Făgăraș a celebrat o liturghie greco-catolică clandestină la noi acasă în camera mare a apartamentului nostru din Cartierul 1 Mai, cu participarea familiei mele și a grupului de tineri. În cuvântul de învățătură părintele Făgăraș a vorbit despre taina căsătoriei. Pentru părinții mei, botezați și educați în Biserica Greco-Catolică dinainte de 1948, a fost un moment de înălțare spirituală și emoționantă nostalgie.

Așa a devenit și apartamentul nostru din Cartierul 1 Mai o catacombă a rezistenței greco-catolice, o fărâmă din marea istorie a spiritului românesc.

preot prof. Marius VIȘOVAN




#CNDV100 – Un sighetean face carieră la una dintre cele mai puternice companii de medicamente din lume!

Sigheteanul Radu Dobrin are o carieră strălucită, o carieră focalizată pe… succes! A plecat de la Sighet, absolvent al Liceului “Dragoș Vodă” (generația 1992) și a urcat, a tooot urcat, oprindu-se la acest moment tocmai la Bristol – Myers Squibb in Princeton, New Jersey. Bristol – Myers Squibb este una dintre cele mai mari companii americane de medicamente. O “parte” din companie a demarat activitatea în anul 1858, fiind înființată de Edward Robinson Squibb în Brooklin iar cealaltă “parte” a fost înființată în anul 1887, de către doi asociați (William McLaren Bristol și John Ripley Myers) în New York. Mult mai târziu (în anul 1989) cele două companii/ “părți”, au fuzionat și a apărut… Bristol – Myers Squibb (BMS) care a ajuns la câteva zeci de mii de angajați în întreaga lume, având departamente puternice de cercetare și dezvoltare.

Șeful unui departament extrem de important al BMS, Immuno-Oncology Translational Bioinformatics, este sigheteanul nostru, Radu Dobrin.

Nu a fost ușor drumul până în acest punct, a fost o continuă și spectaculoasă ascensiune, a fost o luptă pentru performanță, pentru a demonstra că are calitate. După Liceul “Dragoș Vodă”, Radu Dobrin a urmat Facultatea de Fizică la Cluj (Universitatea “Babeș – Bolyai”) pe care a absolvit-o în anul 1996, continuată cu un master (MS) tot la Cluj și apoi… alte studii, master in calculatoare si doctoratul la Michigan State University, care i-au oferit șansa de-a se afirma la nivel global.

După studiile americane, rămâne tot în SUA unde este angajat pentru diverse perioade la Northwestern University și la prestigioasa Princeton University pe postul de cercetător asociat. Rezultatele deosebite pe care le obține în domeniul biologiei moleculare îi facilitează obținerea rezidenței în SUA, în anul 2006.

Până la actualul job, Radu Dobrin și-a completat CV -ul la alte câteva mari companii americane: Rosetta Inpharmatics, Merck, Johnson & Johnson.

Demarăm discuția noastră pe fundament autohton și ne ducem/ teleportăm cu gândul și vorba spre secolul trecut, la perioada anilor ‘90, când Radu Dobrin a făcut parte din ultima generație ce a început Liceul “Dragoș Vodă” înainte de schimbările majore din Decembrie 1989.

Salut Sighet (SS): Ai prins adolescența în două sisteme diametral opuse, comunismul (închis și controlat la sânge) și… pseudo-capitalismul (libertate și democrație incipientă). Te-ai/ v-ați transformat dramatic după 1989? Ați devenit automat… mai liberi, mai deschiși?
Radu Dobrin (RD): Interesantă tranziția între comunism și pseudo-capitalism în ’89. Cea mai dramatică transformare a fost că libertatea îți aduce opțiuni. Țin minte, când eram în clasa a VIII-a, drumul spre… viitor era foarte simplu: mergi la liceu, dai admitere, treapta a II-a, te duci la facultate și, dacă ai terminat facultatea, ai automat serviciu. Ce a fost foarte interesant, în timpul tranziției, este că părinții nu au știut ce să spună copiilor, faptul că ai avut opțiuni a fost ceva surprinzător pentru noi. Cumva, am fost debusolați, a durat în jur de doi ani, în clasa a XII-a am trecut prin mai multe etape, la ce facultate să merg: medicină, după clasa a XI-a, aeronave, de la aeronave, filosofie, după filosofie, psihologie, fizică, chimie… Nu știa nimeni unde să meargă. Și nu am fost doar eu. Colegii au avut exact aceeași dilemă. Interesant a fost că, până la urmă, toți și-au găsit domeniul. Deja, în preajma clasei a XII-a știam cam toți ce vrem să facem.

SS: Cum s-a transformat școala după 1989? Cum s-au metamorfozat profesorii?
RD: Au trecut, cred, prin aceeași metamorfoză. Țin și-acuma minte că, atunci când s-a întâmplat revoluția, primele zile de școală au fost un haos total. Nimeni nu știa ce-o să se întâmple, ce o să studiem, din ce cauze o să studiem. La istorie se făcea foarte mult despre comunism. Ce-o să se întâmple mergând înainte? S-a schimbat programa. Profesorii erau bulversați. Nu știau ce-o să facă. Mai exista treapta a II-a? Nu mai exista? Norocul nostru, cel puțin la „Dragoș Vodă”, este că am avut niște profesori foarte buni, care s-au adaptat foarte rapid. La matematică, română, fizică, chimie, nu cred că am “sărit” absolut niciun pas. Am mers toți înainte. Toți au spus: nu vă faceți probleme, școala merită, merită să investiți în școală, învățați, până la urmă tot o să intrați la o facultate, dacă vreți să mergeți la facultate. Așa că tranziția a fost cumva o piatră de temelie. Foarte mulți dintre profesori ne-au ajutat să progresăm, fără să fie speriați de viitor.

SS: De ce fizica? Era atractivă în noua… configurație a României?
RD: De ce fizica? Asta-i o întrebare foarte grea. De ce fizica? Am vrut să dau la Medicină. Inițial. Mi-am rupt piciorul când am fost în clasa a IV-a, și doctorul pe care l-am avut în Baia-Mare, unde am făcut două operații, m-a impresionat foarte mult. Și-am zis că dau la Medicină. La Medicină, din păcate, când eram la liceu, trebuia să memorez absolut totul la biologie. Și sunt antimemorat. Îmi place foarte mult să înțeleg, ceea ce nu se potrivea absolut deloc cu examenul de la Medicină. Am avut de ales între Politehnică, Fizică, Chimie, Biologie… Unde să mă duc la facultate? Fizica a fost cea mai grea. N-am fost bun la fizică tot timpul. Am început clasa a IX-a cu dl. profesor Boancă. A avut cu mama și cu tata discuții că, dacă nu învăț la fizică, rămân repetent. Fizica este o materie la care crești în trepte. Mulți dintre colegii mei de facultate, care am terminat între primii au povesti similare. Fizica e grea până în momentul în care realizezi cum să judeci problema. În momentul în care înveți cum se judecă problema, totul devine foarte simplu. Și-am avut de ales între matematică, fizică, chimie, și-am zis: cea mai grea e fizica. Pe de altă parte, am un unchi la Cluj care era profesor universitar, și care m-a încurajat să-mi aleg ceva ce-mi place. E o materie foarte interesantă. Științele naturii tot timpul m-au pasionat. Să știi tot mai multe despre natura, în general. Și din cauza asta m-am dus la fizică. A fost mai mult atracția înspre ceea ce nu știam, decât înspre ceea ce știam.

SS: Clujul ți-a oferit baza educațională adecvată sau totul era diluat în acei ani?
RD: Clujul a fost super! Am început să fac cercetare în anul doi de facultate. Am avut niște profesori extraordinari! Și acuma țin legătura cu unii dintre ei. Mie mi s-a părut Clujul și facultatea foarte diferit de cea ce am avut la Sighet, la liceu. În sensul de nivel. Am fost împinși așa de tare ca să învățăm foarte mult, să iei zece, să știi. Când am intrat la Fizică, am avut un profesor la Mecanica Cuantică la care trebuia să citești cel puțin două manuale de cursuri. Nu era suficient de stat la curs, să iei notițe, și să mergi la examen. Ca să fii în vârful clasei, trebuia să faci de zece ori mai mult. Trebuia să citești de unul singur, trebuia să stai la bibliotecă. Mi-a plăcut foarte mult! Mi-a plăcut foarte mult nu doar fizica. Mi-a plăcut faptul că am avut acces, de exemplu, la Filosofie și Psihologie. În anul I de facultate, mi-a plăcut Psihologia. Mă duceam la cursuri – se făcea prezența și trebuia să mă strecor pe ușa din spate – din simplul motiv că mă interesa. Eram curios cum gândește lumea, din ce cauză gândește? Cum se formează personalitatea de la copilărie la adolescență. A fost foarte interesant la Universitate accesul la alte materii. Cel puțin eu am încercat să frecventez și alte cursuri. Mi-ar fi plăcut să fi fost sistemul ca în vest, în care puteam să-mi aleg cursurile, ar fi fost mult mai bine. Am pornit pe fizică, toată ziua trebuia să fac fizică, matematică, aveam foarte puțin timp pentru literatură, filosofie, psihologie, chimie. Însă, am încercat să accesez toate resursele pe care le-am avut.

SS: Cât aer din Clujul cultural – artistic ai… inhalat?
RD: Am fost la operă, deoarece eram curios să văd cum e opera. La Sighet n-am avut șansa să mergem la concerte. Țin minte, când eram mic, în perioada comunistă, la Sala Enescu a Școlii de Muzică din Sighet, chiar când s-a deschis, am fost la concerte. Dar erau așa de rare… În Cluj, m-am dus să văd Traviata, opera lui Verdi. Mi-a plăcut. N-am fost chiar așa de des. Am avut o perioadă în care, împreună cu colegii de cameră încercam să intrăm la cât mai multe concerte, și nu cred că a fost vreunul la care să nu mă duc. Dar nu mă consider o persoană care să-și dedice așa de mult timp artei. Poate sunt mai mult realist.

SS: Ai finalizat studiile la Cluj în anul 1997 cu un Master în Științe. Ce a urmat? Ai tatonat, din start, posibilitatea unor studii afară?
RD: Am terminat facultatea în 1996. Profesorul cu care lucram la Cluj, a spus: ”Radule, poți să mergi în America. Avem niște relații, niște cunoștințe care ne-au explicat procesul de admitere la Doctorat și vrem să te ajutăm”. N-aveam nici cea mai vagă idee ce trebuie să fac. M-au întrebat dacă aș vrea să merg în Franța. Din tot anul, am fost singurul care a ales America. N-am știut că există o mare diferență între a aplica în America și a fi acceptat în America. La Consulatul American din Cluj, era o carte mare cu toate universitățile, eram doi colegi de cameră, am deschis cartea și am zis unde se deschide, acolo mergem. Eu am ales Michigan State University, iar colegul meu de cameră a zis: ”nu mă duc cu tine, eu mă duc la Wayne State”. Fără să știm absolut nimic ce se întâmplă acolo. N-am avut internet, n-aveam acces la informații, așa că, am vrut să fac mai mult. Voiam să descopăr mai mult, eram foarte pasionat. Făceam superconductivitate. Care era următorul nivel? Ce se face la doctorat? Asta-i tot? Învăț din manuale și din notițele altora? Nu pot să am și eu ideile mele și să le împing înainte? A fost o evoluție naturală. Nu am stat prea mult să-mi fac planuri. Ca vorba aia: cazi din lac în puț. M-am apucat să învăț, m-am dus tot înainte.

SS: Cum ai perceput starea socio – economică a României de la sfârșit de secol XX? Ce așteptări aveai?
RD: Întrebare destul de grea pentru mine. Sincer, așa de pasionat sunt de științe, încât starea socio-economică m-a interesat foarte puțin. Când am terminat facultatea și în timpul facultății am avut mereu bursă. Bursa era suficientă, căminul a fost ieftin, n-am dus niciodată lipsă de bani. N-am avut nici prea mulți, nici prea puțini. Mă interesa să mă duc la școală, să mă întâlnesc cu prietenii, să schimbăm idei, așa că era totul perfect. Când am plecat, în momentul în care a fost să am serviciu, a fost mai complicat. Foarte mulți dintre colegii mei care terminau facultatea, discutau: ”ce facem când terminăm? Vindem cărți de telefon”. N-o să uit niciodată. Erau foarte puține posturi de fizică. La Universitate, să fii preparator sau asistent era greu, erau două-trei poziții pe catedră, nu erau cine știe ce. Am fost 120 în an. Unde sunt locuri de muncă pentru 120 de persoane?Cumva, toată discuția despre locul de muncă a trecut pe deasupra mea, plutind. N-am realizat-o foarte intens.

*

Cetățeanul american de azi, Radu Dobrin, un tânăr căruia i se deschideau toate porțile în acei ani, dar nu în România se pare, părăsește țara pentru a-și căuta ținte mai îndrăznețe într-o lume mult mai stabilă. În acei ani, mii de tineri simțeau nevoia să trăiască în democrații consolidate, să se formeze în universități de top ale lumii occidentale. Era începutul exodului!

Continuăm seria de întrebări și curiozitatea noastră este pe măsură, gândindu-ne că totuși emigrarea încă nu fusese… liberalizată dar mai ales că tinerii percepeau corect oportunitățile venite din lumea occidentală.

*

SS: De ce ai ales USA? Ce argumente/ puncte tari/ oferte avea pentru tine îndepărtata lume a… tuturor posibilităților?
RD: De ce Statele? Dintr-un motiv foarte simplu. Profesorul cu care lucram în domeniul cercetării, tot zicea: ”în fizică, dacă vrei să mergi să faci cercetare adevărată, nimeni nu-i bate pe americani la baze (educaționale, de resurse și așa mai departe)”. Am fost acceptat și în Franța (pe vremea aia, în Franța, și din punct de vedere al emigrării era mai complicat, viza era foarte greu de obținut). Dar, cel mai important motiv pentru mine, a fost nivelul școlii. Tot timpul citeam revistele americane de specialitate. Cât eram student, n-am citit un articol în franceză. Așa că, am ajuns în America.

SS: Ți-ai luat doctoratul în 2001 la Michigan State University. În ce domeniu, pe ce palier al științei?
RD: M-am dus în America să fac fizică, am făcut doctoratul în Fizica Sistemelor Dezordonate. O altă poveste interesantă: când am plecat din România, profesorii mi-au spus că noi, românii, ne pricepem foarte bine la a rezolva ecuațiile cu creionul și cu hârtia, pentru că nu am avut calculatoare. Toți profesorii de la Cluj mi-au sugerat să folosesc și calculatoare în cercetare. Viitorul o să fie calculatoarele. Cu toate că noi nu aveam. Ei îmi spuneau că mergeau la conferințe și toată lumea face simulări, iar noi nu reușim din cauză că nu avem infrastructura necesară. ”Folosește calculatorul. Fă ceva să ajungi spre calculatoare”. Și am vorbit cu mai mulți profesori de la Universitate – este alt sistem în America, acolo studentul intervievează profesorul. Mi-a plăcut de un profesor de la Michigan State, făcea calculatoare, simulări. I-am spus că nu înțeleg cu amănunte domeniul lui de cercetare, dar e foarte interesant. Acesta a fost unul dintre motivele principale.

SS: Ai trecut cu jobul prin câteva mari companii americane de medicamente. Ai ales țintit domeniul sănătății și în mod special al medicamentelor sau a fost întâmplătoare interacțiunea?
RD: Consider că nimic nu e întâmplator. N-am mai făcut cu adevarat fizică de când am terminat Doctoratul în Fizică. Am avut un prieten foarte bun, Laszlo Barabas, un profesor renumit de fizică, are o mulțime de cărți publicate, e maghiar, a emigrat în Ungaria când era mai tânar, și mi-a dat un telefon când am terminat Doctoratul: ”Radule, de ce faci fizică, hai să facem rețele la biologie”. N-am știut despre ce vorbește. Și m-a convins că este foarte interesant, și-am trecut din fizică spre biologie. Am învățat foarte mult. M-a pasionat biologia, aveam destul de bune baze, înțelegeam celula, organismul, țesutul… dar am vrut să învăț mai mult. Fizica este foarte specializată. Nu este nimeni în fizică să știe absolut toată fizica. Când iei doctoratul, în loc să ai o viziune și mai largă asupra fizicii, ai de fapt o viziune tot mai ”îngustă”. Te limitează cumva. Și chiar m-a deranjat asta când am terminat doctoratul. Începusem deja să citesc despre noile descoperiri din Medicină, și din păcate, nu înțelegeam în detaliu ce se întâmplă în organism. Nu știam ce fac medicamentele. Am învățat, după doctorat, ce face penicilina. Și așa am trecut din fizică, împreună cu profesorul Laszlo, spre medicină. Am făcut două postdoctorate, primul l-am făcut în biologie bacterială, iar al doilea l-am făcut în celule stem la Princeton. Eram în Princeton, eram pregătit să rămân profesor universitar, nu m-am gândit niciun moment să mă îndrept spre domeniul industrial. Când am văzut ce date și infrastructură au cei din industrie, a fost foarte simplu. Așa ne-am mutat din Princeton în Seattle și am început să lucrez în farmaceutică, din motive pur științifice.

SS: Ești specialist în fizică moleculară. Presupunem că ai avut permanent idei îndrăznețe, inovative, conexe cu domeniul medicamentelor?
RD: Conexiunea nu e directă. Dacă ar fi să îndrum elevii mai tineri… Fizica îți deschide ochii. Îți dă capacitatea să rezolvi probleme. Gândindu-mă retrospectiv, cred că aș fi putut să fac absolut orice fel de domeniu, datorită faptului că am făcut fizică. Atât de multe cunoștințe ai, de matematică, fizică, chimie, înțelegi ce se întâmplă în natură. N-a fost o distanță foarte mare până la medicină și la medicamente. M-am simțit tot timpul foarte aproape. A trebuit doar să citesc câteva cursuri, am făcut rapid conexiunile. Medicina și medicamentele aparțin viitorului. Un alt avantaj e că la noi medicina parcă a făcut parte mereu din folclorul românesc: bem ceaiuri, toată lumea are tot felul de tratamente care îți prelungesc viața, te fac să te simți mai bine. Și fizica e ca un fel de LEGO, m-a ajutat să le pun pe toate împreună și să înțeleg cum un medicament acționează pentru a restabili balanța pierdută în timpul bolii.

SS: Ți-ai întemeiat familia acolo în USA sau ai plecat din România cu ”decizia” luată?
RD: Am plecat din România cu decizia luată. Eram studenți la Cluj, mi-a plăcut foarte mult sportul, soția mea a fost handbalistă, a terminat Sportul la Cluj, ne-am cunoscut la sport, am plecat împreună și ea a făcut un master în Educație Fizică în America. Suntem amândoi foarte pasionați de sport, practicăm tenisul dar jucăm și alte sporturi recreaționale când se ivește momentul. În SUA, avantajul este că sunt foarte multe baze sportive publice foarte bine amenajate. Am plecat deja pregătit din România cu familia, astăzi (n.r. 18 iulie 2019) avem deja 21 de ani de căsătorie.

SS: România nu mai are la ora actuală – din câte știm – nicio universitate în top 500. Care crezi că sunt cauzele acestei dramatice diferențe între învățământul universitar din occident și cel autohton?
RD: Foarte bună întrebarea! Sincer, am observat și eu decăderea sistemului nostru de învățământ. Când am intrat la Michigan State University, cred că eram la programul de doctorat între 40-50 de români. Asta se întâmpla în ’97. În fiecare an, numărul românilor a tot scăzut. Când am terminat Doctoratul, cred că venise la fizică un singur român care era chiar din generație mai mare decât mine. M-am întrebat și eu de ce, am vorbit cu profesorii de la Cluj. Dacă ne gândim, pentru România, prin 2001-2002, nu cred că a fost o perioadă extraordinară. S-a schimbat punctul de vedere al oamenilor: mai mult către situația materială și mai puțin spre educație și ce contează cu adevărat. Am întâlnit foarte mulți studenți care voiau să meargă la Economie pentru că salariile erau foarte bune. Pentru foarte mulți din generația mea, scopul a fost mai diferit. Și s-a schimbat foarte mult percepția oamenilor. Și a studenților. Vorbeam cu studenți de la Cluj, nu-i interesa absolut deloc să facă cercetare. Sper ca situația să se schimbe. Pentru că, vorba veche a românului, ”cine are carte, are parte”, e adevărată. În America, e valabilă această vorbă. Lumea trebuie sa meargă la Universitate nu numai pentru că material poate să fie mai bine, ci pentru că, într-adevăr cine are carte, are parte. Și te dezvolți personal în timp, poți să ajuți pe alții, dar poți să te ajuți și pe tine însuți.

SS: Îi întrebăm în general pe toți interlocutorii noștri: mai ai de gând, te poate tenta revenirea acasă?
RD: Mă poate tenta revenirea acasă. Sigur, m-ar tenta revenirea acasă. Chiar mă gândeam acuma, după atâția ani petrecuți departe de casă, cred că aș avea foarte mult de dat înapoi României. Întrebarea este: cum să venim înapoi acasă? Din ce motive? Am avut discuții cu prieteni care au încercat sa se întoarcă… nu cred că, deocamdată, România îți poate oferi platforma. Asta este, din păcate, foarte trist. Mi-ar plăcea să ajut România. Mi-ar plăcea, cu mare drag. Dar de câte ori ajungem la povești despre a veni înapoi în România, cumva se opresc la mijloc. Nu se materializează. Să sperăm că viitorul o să schimbe ceva.

SS: Cât de vizibilă este România de peste… ocean?
RD: Noi, românii, peste Ocean, ne uităm după alți români. Da. Sunt foarte mulți oameni de știință români, pe care, chiar nu i-am văzut în ziarele românești. Știm de ei, ne cunoaștem noi între noi. Sunt surprins că în ziarele din România foarte puțin sunt promovați, intervievați… De câte ori ne uităm în ziarele naționale vedem persoane care sunt mult mai obscure. Cunosc români de la universități prestigioase care au rezultate extraordinare. Sunt surprins că nu sunt menționați. Nu li se cunoaște nici măcar numele. Trebuie să ai un flux de oameni și succese în străinătate ca să fii vizibil. În momentul în care a început să scadă numărul de studenți din străinătate, s-a dus și vizibilitatea. Profesorii au uitat de noi. Azi nu e chiar așa de vizibilă România.

SS: Are vreo șansă de performanță România pe piața globală de azi și care ar fi domeniul și atuurile țării noastre?
RD: Încă o întrebare foarte bună. Piața este extraordinară. Românii sunt niște oameni foarte capabili. Vorbesc bine, articulat, sunt deștepti, se pot adapta la orice mediu. Dacă în interiorul României s-ar schimba strategia spre o direcție de integritate personală, ”goluri” pentru echipă, nu numai ”goluri” individuale, ar fi mult mai bine. Copiii să fie învățați de mici să-și dorească să meargă la universitate sau să studieze ca să facă România mai bună. Nu să se gândeasca doar la ei. Asta ar fi ceva care ne-ar duce înainte. Am reveni la același sistem în care să ne gândim pentru comunitate, nu pentru noi, să ne gândim cu ce putem să-i ajutăm pe alții, cum să mergem înainte. Ar fi un plan extraordinar! Se poate face? Da. Trebuie să ne gândim nu numai din punctul nostru de vedere material, personal, ci și cum dau înapoi țării. Dacă noi ne-am schimba puțin punctul de vedere, am fi extraordinari!

SS: Ce faci practic la actualul tău loc de muncă, având funcția de… Șef al Departamentului de Bioinformatică Translațională Imuno – Oncologică?
RD: Serviciul meu este, în acest moment, mai mult despre strategia echipei. Am o echipă formată din 30 de cercetători care analizează un tip special de date – genomice – pentru toate medicamentele noi sau în curs de dezvoltare în companie. Bioinformatica este o știință nouă. Este o știință de care tot viitorul nostru medical e legat. Aceste date ne oferă o imagine nouă, mult mai rafinată și completă a bolii și intervențiilor terapeutice. ”Golul” nostru e că, folosind aceste date, să dezvoltăm o medicină de precizie, în care tratamentele sunt personalizate pentru fiecare pacient.

SS: De fapt te strădui, împreună cu echipa, să cheltui un buget – probabil – generos destinat R&D. Cum se cuantifică eficiența cheltuirii fondurilor în R&D, ce constrângeri există în acest sens?
RD: Se cuantifică prin numărul de medicamente care sunt aprobate. Scopul nostru este să ajutăm pacienții. Să găsim pentru pacienți medicamente noi. Suntem bucuroși când sunt aprobate noi modalități care sunt mult mai benefice de a trata pacienții. După cum știți, în oncologie nu e ușor, noi încercăm să dezvoltăm medicamente sau tratamente noi prin care să extindem durata de viață a pacienților. Ăsta este ”golul” nostru. Așa cuantificăm impactul cercetării noastre. În tot procesul farmaceutic, echipa mea e implicată de la început până la sfârșit: de la faza de descoperire a unei gene, până la faza de comercializare a medicamentului. E ușor să cuantifici la sfârșit pentru că atunci testăm un medicament nou în clinică. Este mult mai greu să cuantifici la început. Pornim cu mii și mii de molecule și una singură devine cu adevărat medicament.

SS: Din câte ne-am dat seama, o latură a cercetării vizează sistemul imunitar al individului. Întărind sistemul imunitar al oamenilor și mergând pe acest gen de “intervenție” ar dispărea consumul altor mii de tipuri de medicamente. Își doresc asta marii producători de medicamente?
RD: Este foarte interesant… când eram student, povesteam cu alți prieteni despre această posibilitate: ”de ce să faci un medicament nou, dacă ar înlocui medicamentul vechi”? Foarte mulți dintre colegii pe care îi am acum la Bristol-Myers Squibb, au avut cancer fie ei, fie în familie. De ce lucrează pentru companie? Noi chiar vrem să vedem cancerul eradicat. Corpul uman este așa de complicat, încât suntem practic la fazele incipiente de a înțelege ce se întâmplă când ai cancer. Aș vrea să vă dau răspunsul că suntem capabili azi să avem medicamente în oncologie care să contribuie la o eradicare totală a cancerului. Ce pot să vă spun, este că încercăm să facem medicamente cât mai bune, să prelungim viața pacienților cu cancer și sper ca în viitorul apropiat să reușim să-l eradicăm total.

SS: Pe surse, se “aude” că americanii au tratament pentru cancer dar, din rațiuni pur economice nu… oferă lumii tratamentul miraculos. Care-i adevărul?
RD: Da. Asta este chiar o fabulație. Spuneam anterior, că am colegi cu cancer. Lucrăm toți împreună să găsim modalități de a salva pacienții cu cancer. Sperăm să existe și sper pentru toți pacienții să găsim tratamentul cât mai repede. O paranteză foarte interesantă. Eram la Doctorat, cred că în anul I sau anul II, și-am citit o carte despre viitorul medicinei moderne în care se spunea că, n-ar fi interesant ca sistemul nostru imunitar să atace cancerul? Nu cred că v-am spus, îmi place foarte mult SF-ul. Și ziceam: tipul ăsta chiar e știintifico-fantastic! Nu pot să cred că în ziua de azi lucrez la medicamente de care se vorbea în termeni de SF acum 10-15 ani. Mi se pare un miracol și îmi dă speranța că viitorul fără cancer e posibil.

SS: Viața de capitalist, în lumea foarte dinamică americană, este în mod sigur foarte stresantă. Te răpune, te înlătură – așa cum se spune – în mod foarte neelegant?
RD: Este stresantă. Dar trebuie să înveți să-ți găsești busola, drumul tău. Stresul apare din situații pe care nu le putem controla, părerea mea. În capitalism, să-ți găsești drumul între atât de multe opțiuni, nu e ușor. Dacă v-aș pune în față 100 de opțiuni, pe care o alegeți? Lumea devine stresată pentru că nu este sigură că drumul pe care a pornit este drumul care va duce la succes. Trebuie să ai o balanță internă care să spună: nu contează, decizia pe care am luat-o o ajustez în timp ce merg înainte. Nu pot să schimb trecutul. În momentul în care ajungi la balanța psihică în care accepți că nu toate deciziile pe care le iei sunt bune, învăț din ceea ce am făcut, pentru că vreau să mă duc înainte, încep să disipez stresul. Facem greșeli tot timpul, nimeni nu e perfect, așa că… trăiești cu ele și înveți din ele. Trebuie să te miști înainte. Să te ajustezi la o cultură, la o civilizație nouă ca cea din SUA, a fost interesant. Țin minte prima mea situație stresantă, dar amuzantă: în magazin să-mi cumpăr o cămașă. Când mergeam în România la magazin, erau câteva tipuri de cămăși. M-am dus în America, în prima săptamână să-mi cumpăr o cămașă… N-am putut să cred că pot să găsesc în magazin de toate culorile, toate modelele. N-am știut pe care să o cumpăr. M-am învârtit 3 ore în magazin, n-am putut să mă decid să iau o singură cămașă. N-am fost obișnuit. După aceea am învățat: iei una, nu-ți place, iei următoarea, îți place, și tot așa, viața merge înainte :).

SS: Știm că faci foarte multe deplasări în interes de serviciu. Mai ai timp și de… hobby-uri?
RD: Da. Am timp de hobby-uri, îmi place tenisul foarte mult, îmi place să fiu activ așa că, jucăm tenis în fiecare săptămâna. E greu să-ți faci timp, dar este foarte important să-ți faci timp. Pentru mine, e una din modalitățile de a reduce stresul, să-ți iei mintea de la servici și să-ți pui toată energia în hobby. Apropos, în afară de tenis îmi place să lucrez în jurul casei, sunt de la Maramu’ :), îmi place să plantez, să am grijă de grădină, să tai iarba, nu am absolut nicio problemă să fac munci necalificate. Este important pentru liniștea ta, pentru sănătatea ta mentală să menții o balanță între viața de la servici și cea de familie. Sper să pot să mențin balanța în continuare. Nu e așa de ușor, dar cred că reușesc.

SS: Ai fost acasă în 2016, ai revenit în 2019 la Sighet. Casa este casă, nu se discută dar, totuși, privind obiectiv, cum ți se pare casa/orașul nostru?
RD: Îmi place la Sighet, îmi place în Maramureș. Ceea ce te leagă de casă sunt prietenii, amintirile pe care le-ai avut… Orașul? Sincer, nu mi se pare mult schimbat din 2016. Ce-mi pare rău, e că nu mai recunosc lumea din oraș. Eram obișnuit, când veneam în Sighet să întâlnesc lume pe care o recunoșteam pe stradă… fețele nu mai sunt familiare, străzile nu mai sunt familiare, sunt asfaltate unele dintre ele :). Am fost la Memorial cu fiica și nepoții mei. Este foarte frumos amenajat. Foarte multe întrebări din partea copiilor, n-am știut cum să răspund la unele dintre ele, din ce cauză există comunismul și cum a transformat Sighetul? Aș vrea să văd Sighetul un pic mai spre… vest, căile de acces spre Sighet sunt, totuși, foarte grele. Am venit cu avionul pentru că, 10-12 ore să conduci din București în Sighet e greu. Drumurile din afara Sighetului nu sunt destul de bune, am văzut acum că șoseaua de pe Gutin e refăcută. Și, din păcate, suntem în 2019 și tot nu avem autostrăzi. Maramureșul este atât de frumos din punct de vedere turistic, dacă ar fi mai mult acces, ar fi extraordinar!

SS: Interferezi cu românii din comunitatea unde lucrezi sau locuiți?
RD: Da. Sincer, la câte companii am fost, îi caut pe toți românii. De obicei, mă uit la adresele de e-mail și, mă întâlnesc chiar cu toți. Încerc să-i întâlnesc, iar la Bristol-Myers Squibb în campusul unde lucrez sunt vreo 6-7 români. Nu suntem foarte mulți în farmaceutică în SUA, în special din generația mea, pentru că biologia moleculară nu a existat când am fost studenți, am fost foarte puțini care am trecut la bioinformatică. Ne recunoaștem numele. Numele noastre sunt așa de unice, de românești, încât Ralu, Radu, Miruna, Sandu, Mihai, sunt toți de-ai noștri. Deoarece nu suntem așa de mulți români la BMS, comparativ cu cei veniți din America de Sud, China, India, nu avem cluburile noastre, cel puțin nu în industria farmaceutică, dar, ne cam știm între noi.

SS: Ai lucrat la marile companii din industria medicamentelor. Care este secretul performanței în lumea cu adevărat meritocratică?
RD: După mine, secretul performanței este să te gândești în sensul în care, competiția să fii tu însuți. În momentul în care te interesează prea mult să te compari cu alții, este foarte greu să ai energie și să menții pasul. Dacă în fiecare zi te duci cu ideea că trebuie numai să ma depășesc, să fiu un pic mai bun decât am fost ieri, să-i ajut pe cei din jur, e mult mai ușor. Nu să lucrezi numai pentru tine însuți. Ce-am observat eu, contează mult mai puțin succesul personal decât succesul echipei. Și încerc să promovez aceasta mentalitate și în echipa mea. Avem un motto: lucrezi pentru tine, sau lucrezi pentru noi? Nimeni nu spune: EU sunt. NOI suntem. Noi suntem o echipă întreagă, suntem un organism. Vrem să avansăm știința, vrem să facem medicamente noi, vrem sa eradicăm cancerul. Nu vreau din cauza competiție între ei, să sufere echipa. E mai mult o filosofie de viață. Cu asta am fost învățat, am avut niște mentori foarte impozanți din punct de vedere științific și personal, care tot timpul mi-au spus același lucru. Nu te gândi la tine, trebuie să te gândești la alții. Mi-a luat ceva timp să înțeleg. Inițial, venind din România, am plecat cu ideea că trebuie să arăți cât de bun ești tu, să scrii tu articole, să nu arăți la alții că ceilalți te fură. Nu. În cariera mea am învățat exact opusul. Trebuie să fii cât de deschis poți.

SS: Ce ar trebui să “inventăm” la Sighet ca să schimbăm situația economică anemică a urbei noastre?
RD: Din punctul meu de vedere, totul începe cu o bună strategie, clară, simplă, pe care putem s-o urmărim și pe care să o putem măsura. Și după aceea, trebuie implementată. Nu știu exact care ar fi marile schimbări, dar, din păcate, în România, în general, nu am văzut strategii de lungă durată. De exemplu: vrem să facem autostrăzi. E foarte greu de înțeles din afara țării care e strategia noastră. Care sunt pașii și cum cuantificăm implementarea? Anul ăsta avem 10 km, în anul următor 30, în anul următor 100? Dacă nu progresăm, trebuie să reevaluăm, să vedem ce schimbări trebuie să facem? Și să ajustăm. Ne trebuie ”goluri-obiective” simple, să le putem vizualiza și să încercăm să le atingem. Cred că și la Sighet este același lucru. Mă întreb de exemplu care este strategia turistică a orașului, a zonei: să faci pensiuni peste tot, sau să faci anumite zone în care să atragi turiștii, să le explici despre Maramureș, mult mai organizat. Vorbeam cu niște prieteni despre Hawai. Să mergeți în Hawai să vedeți care este strategia statului ca să atragă turiștii. Sunt extraordinari! De ce nu poate România, în anumite zone folclorice, așa cum este Maramureșul, să dezvolte exact aceleași strategii? Ai putea să copiezi sistemul: cum au ajuns ei să-și dezvolte turismul? Este o chestie de strategie care, dacă e bine implementată, ar ridica economic toată zona. Întrebarea este dacă avem conducători care să spună: da, asta e important pentru noi? Nu știu.

SS: Ce-i de făcut ca să nu ne plece tinerii… talentați, excepționali?
RD: Tinerii talentați, ca să nu plece, trebuie să fie mult mai mult incluși în deciziile naționale, județene și așa mai departe. Trebuie încurajați de când sunt mici. Să-i aduci în consilii, să le ceri opinia, nu să le spui ce să facă. Asta n-am văzut în România când am fost eu student. Era foarte greu să vorbești cu profesorul la Universitate. Nu-ți permiteai. Și cred că din cauza asta foarte multă lume nu se întoarce înapoi. Își spun „La ce să vin?” Toată lumea mi-a spus că nu fac nimic bine. Sunt schimbările foarte mici. Social, aș vrea să fie integrat în decizii tineretul! Să li se explice ce să facă, din ce cauză facem, să li se ceară părerea și să li se dea lor inițiativa: cum ați face voi asta? Și să-i întrebăm de exemplu: ”Uite: vrem ca Maramureșul să fie cel mai bun județ din România, din punct de vedere turistic. Voi ce-ați face?” Ar fi extraordinar!

SS: Unde s-ar situa maximum-ul împlinirii tale?
RD: Maximum-ul împlinirii mele? Sincer să fiu, aș vrea să mă întrebați peste vreo 10-15 ani. Viata e o reinventare continuă. Când aveam 20 de ani, voiam să scriu articole. La 30 de ani, voiam să fiu șef de echipă. La 40 de ani, aș vrea să ajut pe alții, cred că la 50 de ani aș vrea să fac ceva nou, să vezi că-ți sunt copiii împliniți, familia că e împlinită. Aș vrea să las și eu o urmă. Ajungi la o vârstă în care ai trecut prin așa de multe lucruri încât ar fi păcat să nu învețe lumea de la tine. Și asta, chiar mi-ar părea rău. Nu doar din punct de vedere academic, științific, ci și din experiența de viață: cum ai ajuns unde ai ajuns, din ce cauză, care au fost pașii? Mi-e greu să mă laud. Nu am crescut în generația în care mi-e ușor să spun: ”wow, câte am realizat eu!” Mi se pare că am realizat foarte puțin! Cred că ideea asta mă împinge tot înainte. De asta, emoțional, psihic, mi-e foarte greu să răspund la întrebare. Nu-i ușor. Sper să merg tot înainte! 🙂

SS: În ce constă valoarea unei țări? Dar a familiei? A individului?
RD: Așa cum vorbeam despre echipele în care lucrez. Valoarea nu este valoarea persoanei, este valoarea grupului. Când am plecat din România, se spunea la universitate că toți românii sunt genii. Suntem asociați cu grupul. Valoarea țării, egal cu valoarea grupului din țară. Uitați-vă la țările puternice. Au o concepție foarte bună națională, o inteligență națională. Poate în interior vedeți o politică complicată. În momentul în care au ieșit în afară, au o mândrie națională, vorbesc frumos despre țara lor și vor să se întoarcă înapoi, să contribuie. Asta ar fi bine să se schimbe. Mândria noastra națională să devină mândrie națională adevărată. Simona Halep a făcut un lucru extraordinar câștigând la tenis. Sportul e foarte vizibil, ea ne-a făcut mândri că suntem din România. Ar trebui să avem această mândrie în mai multe domenii, la toate nivelele, nu numai în sport, Ar trebui să ne mândrim cu grupul nostru de români care, iată, au fost acolo, uitați ce-au făcut ca să fim recunoscuți!

SS: Mulțumim pentru interviu. Noi suntem mândri de tine! Știm că nu ți-a fost ușor, ești foarte, foarte ocupat și apreciem faptul că ne-ai oferit o părticică din timpul tău. Invitația pentru a participa la aniversarea de 100 de ani a liceului nostru se subînțelege și – nu în ultimul rând – îți urăm succes în tot ceea ce faci! Ne vedem în toamnă?!
RD: Mi-a părut foarte bine că am avut ocazia să discutăm. Mi-e drag Sighetul, pentru mine are un loc aparte și sper să ne menținem identitatea!

Brîndușa Oanță & Ion Mariș




Antonia și „slujitorii”… Templului de Adamant!

În Sighetul nostrum, la Galeria de Artă Vassiliev, a avut loc în seara învăpăiată de 12 August 2019 lansarea volumului trilingv de poezie al Antoniei Luiza Dubovici (n. Zavalic, căsătorită în S:U.A.) – „Templul de adamant”. Moderatorul întâlnirii a fost prof. Brîndușa Oanță.

Cartea a apărut la Editura „Valea Verde” din Sighet, în limbile română, engleză, ucrainiană, tipărită la Aska Grafika. Au salutat apariţia ei: Ion Mariş – mesaj, Echim Vancea – mesaj, Ion Dubovici (prof. univ, traducătorul cărţii în ucrainiană), subsemnatul, Lavinia Grijac (designerul și ilustratoarea cărţii), Gheorghe Mihai Bârlea, Doina R. Anton. Au cântat: Ileana Matus (o priceasnă închinată Sf. Marii) şi Gh. Şteţca, însoţit de eleva Narcisa Negrea – folk.

Momentul culminant al serii a fost, de asemenea, un „triptic”: cuvântul lui Ivan Dubovici, soţul Antoniei (cum a realizat că poezia este o menire pentru doamna lui); autoprezentarea cărţii de către autoare (despre poezie ca un templu de adamant, loc geometric al sufletului nostru, al liniştii în credinţă şi speranţă); un recitativ în română, ucrainiană şi engleză susţinut de Antonia şi minunaţii ei verişori americani….

Să scrii înainte, Antonia, wherever you are!

Marin Slujeru

***

2019 este ”Anul Cărții” în România și face parte din proiectul ”Pactul pentru carte”. Pentru a fi citite cărțile trebuie scrise, trebuie publicate, trebuie făcute cunoscute publicului. Astăzi, ne aflăm aici pentru a vizita ”Templul de adamant” al Antoniei Luiza Dubovici, conduși prin lumea de nestemate chiar de autoare. Iată că, la Sighet, nu doar se citește, ci se și scrie carte, și, mai ales, avem plăcerea să vă facem scrierea cunoscută, vouă, cititorilor.

Brîndușa Oanță

 ***

Antonia a revenit acasă pentru a „răspândi”, a disemina în lumea largă poezia, de aici, de la obîrșie. Antonia a vorbit în dulcea limbă română dar, ecuația globalizată a poeziei  include azi Ucraina și SUA. Lumea poate fi bună, frumoasă, sustenabilă dacă, folosind „device-uri” adecvate – așa cum face Antonia – ne vom apropia și integra toți în… cultură, în artă.

Antonia Luiza Dubovici (Zavalic) ne propune să „zăbovim” într-un Templu de Adamant, să parcurgem un pod, o autostradă virtuală, artistică, pentru a fi mai… umani.

Acest proiect poetic trilingv, gândit alături de Editura “Valea Verde” este “demonstrația” Antoniei pentru sceptici, pentru cei care n-au descoperit – încă! – sensul acestui mileniu.

Succes Antonia și… la cât mai multe proiecte și alături de sigheteni! Știu, cred, Antonia, că vei cuceri Lumea Nouă și vei învinge toate obstacolele cu și prin Poezie!

Ion Mariș

***

Poemele volumului Templul de adamant (Editura Valea Verde, Sighetul Marmației, 2019) redau un zbucium interior al unui suflet sensibil în căutarea adevărurilor esenţiale ale existenţei, pendulând între real şi visare, cu trăiri „mistice” şi momente de extaz. Versurile au dimensiune metafizică chiar dacă, sau poate chiar de aceea, în plan liric se confruntă cu o… „captivitate” temporară a prezentului, o îmbinare fericită între cerebral şi emoţional, ceea ce din punct de vedere estetic dă bine, având o doză de inedit.

Dăruită cu o autentică sensibilitate poeta Antonia Luiza Zavalic-Dubovici scrie o poezie intelectuală, în consens cu generaţia sa. Respectând „regulile” versificaţiei moderne, poetă de elevată vigoare expresivă, ne propune în acest volum o lirică care stă sub „pecetea” modernităţii, cu un verb intens metaforizat, rostit fără ostentaţie, cu mare putere de seducţie.

Fiind „femeia/ cea mai răpită din anotimpul ei”, Antonia Luiza Zavalic-Dubovici ”zidește” o carte, „Templul de Adamant”,  „concepută” sub  semnul  hotărârii, a neclintirii ferme spre a ne arăta cum se „vede” pe sine și lumea în care trăiește. O asumare a vieții între constrângeri și frumusețe, între limitare și libertatea pe care ți-o dau spiritul, credința, voința de a trece peste faptul că  „Afară lumina pălește și păsările se prăbușesc peste/ sufletul meu/ ca o mână caldă dezvelind stele.” Dar cititorul trebuie să aștepte un timp în afara zidurilor „templului” până la apusul soarelui, ca să vină noaptea să poată „intra”. Poeta îl va lăsa să intre doar pe cel plecat cândva și care acum se întoarce „să ne aducă aminte că tot ceea ce iubim/ ne vindecă de moarte ca o tandrețe/ sfântă”. Dintre „toți călătorii pe pământul uitării” numai unu este așteptat în templu, și că odată intrat acestuia i se vor spăla picioarele de colbul drumului și trupul de lacrimi „până nu mai rămâne nimic de plâns” pentru că „s-a plătit totul/ și lumea își învață moartea pe de rost.” Dar și acesta este sfătuit: „nu te lipi de inimi/ s-ar putea să cazi în lacrima/ visului tău”și că și acesta abia în dimineața următoare va avea acces la regăsirea de sine, la pacea pe care ți-o dă „o mână caldă dezvelind stele” iar noi, ceilalți, trebuie să înțelegem că „suntem ușori și mici/ viața ne intră în vene ca o foame stranie” și că „dacă ai iubit cândva ai știut că există singurătate/ și în tine însuți/ și între tine și celălalt”.

Dacă există o poezie pentru critici și o alta pentru cititori Antonia Luiza Zavalic-Dubovici reușește să le situeze pe același raft, punerea de acord realizându-se fără sincope, aidoma unei rugăciuni așezată în coordonatele liricii moderne, devenite indicii ale modernității poeziei sale.

Și totuși poeta este, în acest volum, departe de a fi „femeia/ cea mai răpită din anotimpul ei”, discursul său liric este departe, chiar foarte departe, de a fi „vorbăreț”, poemele volumului fiind popasuri contemplative care ”obligă” cititorul, căruia i s-a permis intrarea în templu, la o smerită și gravă meditație în multe momente.

Poeta își „supravează” foarte atentă poemele, în așa fel încât sub unele familiarități ale adresării se ascunde de fapt un spectacol liric de un deloc ușor proces de natură himerică. Este în aceste poeme și o stare elegiacă, dar și o revoltă căreia poeta i-a pus surdină în unele momente de discretă „religiozitate”

 Echim Vancea

 

***

Premiile literare obţinute, publicarea ei la editura “Grinta” şI “Valea Verde”, cu trei volume de poezie (“Fluturi şi praf”, “Despre Înfrângerea Definitivă a Întunericului”, “Templul de adamant”), prezenţa în publicaţii şi antologii literare, comentariile de întâmpinare şi interpretările critice pe care le suscită, statutul privilegiat pe care i-l acordă site-ul de poezie agonia.net, încă de la primele colaborări, blogul personal – toate dovedesc faptul că avem în persoana Antoniei Luiza Dubovici (n. Zavalic) o poetesă aleasă.

Poemele Antoniei au gravitate, altitudine, demnitate. Ea reuşeşte cultivarea limbii române literare fără greş, în toată claritatea ei, “îngreunând” cuvintele de înţeles nu prin atât prin modelarea lor, cât prin frazarea şi configuraţia textului poetic, întotdeauna perfect rotunjit. Îndrăzneşte, asemenea marilor poete, abordarea şi asumarea fără rest a unor teritorii sufleteşti extreme, intime, năzuind să întocmească “o hartă pentru constelația lăuntricului”, convertind dramatismul şi tragismul „lăuntriciilor” în temeiuri ale iubirii.

Antonia este parte a generaţiei ei poetice – absolutistă, cvasimistică, sofisticată. Altminteri, analitică, pătrunzătoare, empatică.

Ea spune că acest templu poetic se vrea un loc al liniştii, reculegerii şi credinţei, în vălmăşagul zilelor ce le trăim. Mie mi se pare că miezul incandescent al acestui al treilea volum de poezie dăruit nouă de Antonia Luiza este format din poemele de dragoste: poeme mistice şi de anatomie a misticii iubirii; poeme de autodivulgare, mărturisire şi predare necondiţionată, smerită (marca marii poezii feminine); poeme grele de confesiune fierbinte, cuvânt cu cuvânt; poeme de dragoste în zbor; poeme de comuniune cu cosmosul şi cu neantul; poeme cvasisentenţioase, de dragoste şi filosofare; premonitorii; de dragoste-psalm; de studiu demonic, necruţător al vietăţii îndrăgostite; poeme ale tensiunii între intensitatea iubirii şi aceea a pierderii, despărţirii, morţii…

Marin Slujeru

***

În după-amiaza zilei de 12.08.2019, am participat la un act de cultură puțin atipic.

Locația unde a avut loc evenimentul a oferit o atmosferă plăcută, este vorba de salonul de la Galeria Vassiliev.

Despre ce act de cultură este vorba? Tânăra poetă Antonia Luiza Zavalic-Dubovici și-a lansat ultimul volum de versuri, intitulat ”Templul de Adamant”. Interesant este că volumul este trilingv – română, ucraineană și engleză. Deliciul evenimentului l-au făcut verișorii “americani” ai poetei care au citit poezii în ucraineană și engleză, în română citind autoarea.

O rețin pe Antonia de când și-a lansat la Sala Radio primul volum de versuri. Timidă, cu mult bun simț, arăta ca un fir de trestie – acum are același bun simț, dar este mai curajoasă și mai expresivă, mai împlinită.

Au fost niște momente de reală plăcere artistică, moderatoarea evenimentului asigurând o fluență adecvată…. poeziei .

Bravo, Antonia, te așteptăm cu un nou volum, după ce vei deveni mămică!

Eva Oanță

***

Am început “Templul de Adamant”, în urmă cu mai bine de patru ani și la fel ca în cazul primelor două volume de poezie pe care le-am publicat (“Despre fluturi și praf” și „Despre înfrângerea definitivă a întunericului”) n-a fost un proiect despre ambiție sau despre a ieși în față, ci despre smerenie și răbdare, în urma cărora mi s-au alăturat oameni deosebiți, oameni dragi sufletului meu, cărora le mulțumesc mai sus de stele, este vorba despre: editorul Ion Mariș, poetul Marin Slujeru, poetul Echim Vancea, traducătorii și lectorii de carte: Ion Dubovici, Olena Luțisin, Smaranda Cioban, Victor Cioban, Ian Macilwain, Brîndușa Oanță, graficianul de carte: Lavinia Grijac, doamna Ileana Vassiliev; un grup de oameni minunați, înzestrați și iubitori de frumos, tot aici ar fi făcut parte și regretatul nostru Johnny Popescu, cel care s-a oferit voluntar în traducerea cărții în lb. Engleză, cred că ar fi fericit să vadă acest volum și cred că undeva de sus ne-a ajutat să cucerim fiecare obstacol.

Vedeți, a scrie o carte, nu se termină o dată ce dai save și print, sau când iese proaspăt din tipar, ci se continuă cu mult după această etapă, întâi ajunge în mâna cititorului, apoi în mintea lui, apoi în inima lui, și mai departe este un mister, unde ajung cuvintele. Ele sunt ca semințele purtate de vânt și lăsate să rodească în ținuturi nebănuite de autor.

Drumul lor rămâne o călătorie și o destinație care anticipează un destin pe care noi scriitorii nu-l putem întrezări, fiindcă noi nu suntem decât vasul cuvintelor, noi suntem pământul și cerul lor deopotrivă iar asumarea harului înseamnă a-L primi pe Dumnezeu, în mod absolut și complet. Iar cu cât Dumnezeu luminează mai puternic în inima noastră cu atât mai luminoase ne vor fi și cuvintele.

Sper ca acest volum să fie pentru cititorii mei, o călăuză, o hartă pentru constelația lăuntricului în momente când ți-ai dori un loc al tău, nu din făcut din ziduri, ci din liniște, unde să poți veni de câte ori obosești, de câte ori ai vrea să-ți tragi răsuflarea, înainte de a o lua de la capăt. Un loc mai aproape de cer, mai aproape de Dumnezeu.

Dacă aș avea nevoie de o biserică lăuntrică aceasta ar fi ‘Templul meu de Adamant’, un templu al sufletului, o casă indistructibilă, clădită din cuvinte și cărămizi stelare.

TEMPULUL de Adamant este metafora poeziei, a refugiului. Un loc exclusiv non-fizic, care există mai presus de orice nuanțe tactile. Un loc al credinței, un loc de întâlnire, de rugăciune, de meditație. Un loc unde gândurile pot fi atinse întru misterul lucidității și al visării. Un loc de smerenie, de căutare, de reculegere, de rămas bun, de intuire a vieții. Un loc tainic, adânc, misterios, unde inimile sunt dezvelite stelelor.

Cred că dacă ne-am da timp să ascultăm glasul cerului dinlăuntru, nu doar că vom găsi limbajul poetic din care am fost creați ci ne vom întoarce în punctul 0, călătorind în noi înșine, netulburați de griji și frământări inutile.

Poezia începe prin ascultare. La fel și rugăciunea. În poezie la fel ca și-n rugăciune, simți preaînaltul. Găsești tărie în slăbiciune, chiar și-n cele mai comune trăiri și-n acest fel te depășești.

Asculți și devii. Te îndepărtezi de impurități, căci sufletul tănjește după hrană vie. Și ce poate fi mai viu decât cuvântul? Substanța din care s-a creat totul.

Această carte este mai mult decât se vede, mai mult decât coperta, paginile, literele așezate într-un algoritm descifrabil în nuanțe și trăiri unice și irepetabile, dincolo de mesaj, este o prelungire a sufletului, o extensie a sa, o parte din cel ce s-a scris, atât de viu și nesupus morții pământești.

Când omul ajunge pe culmile sufletului său atingându-și Everestul lăuntric, a câștigat totul. Aceasta este în vizunea mea, miza vieții noastre, iar poezia este un exercițiu de alpinism interior, alături de meditație și de rugăciune.

Poezia, cuvintele devin hrana omului pe timp de criză: în detenție, lagăre și închisori, oamenii au supraviețuit celor mai crunte și nedrepte pedepse, descoperindu-și resursele interioare infinite. Astăzi, omul suferă de o criză de profunzime, adesea nediagnosticată și neconștientizată, trupul este pus pe piedestal, supraalimentat,  supraîngrijit, iar între timp nevăzutul din noi se revoltă. Poezia vine să înlăture praful, mizeria, zgomotul care ne înconjoară, ea este puntea pe care pășind putem să ajungem la cea mai bună versiune a noastră, cea reală, cea sinceră.

Prin poezie poți măsura magnitudinea vieții interioare, ea este ca un instrument fidel al invizibilului care ne locuiește.

Din păcate lumii de astăzi nu-i mai este foame și sete de adâncime, nu mai caută împliniri care să îi ofere hrana lăuntrică, majoritatea oamenilor se opresc la nevoi de bază, superficiale care împlinesc doar ființa de suprafață, aceasta este drama lumii contemporane, să uiți cum e să fii viu în mod deplin, unii se mulțumesc să fie vii pe sfert, pe jumătate; dar a fi om înseamnă a-ți explora nu doar vârfurile ci mai ales rădăcinile.

Nu cred că aș fi putut găsi vreodată ceva mai prețios și mai luminos pe această lume, decât oaza liniștii netulburate, o ascensiune lăuntrică văzută ca o reflexie a luminii. Suntem o fărâmă a timpului infinit, a unui Dumnezeu infinit, și dacă percepem această infinitate care ne locuiește, am făcut deja primul pas pe drumul autodepărșirii.

Eu cred că Poezia înseamnă dragoste plus cuvânt și sper să vă fi transmis și vouă tuturor iubitorilor de frumos, acest neprețuit dar al cuvintelor – diamante extrase din cerul nostru lăuntric. 

Antonia Dubovici
(12.8.2019)




Cuhea Voievozilor (autor, Lazăr Năsui)

Ȋn cadrul celei de a IX-a ediții a Festivalului de Folclor “Cuhea Voievodală”, în ziua de 27 iulie 2019, s-a desfășurat cea de a treia ediție a Simpozionului de istorie ”Cuhea în Istoria Maramureșului”, care în acest an a avut ca temă principală ”Contribuția voievodului Bogdan la întemeierea statului feudal Moldova”.

Simpozionul, deșfășurat în Biserica ortodoxă nouă, cu hramul “Ȋnvierea Domnului” (biserică de poveste: prin frumusețe și eleganță, prin entuziasmul ințiatorului, continuatorului și celui ce a inaugurat construcția, preotul local Chindriș Vasile, dar și prin faptul că a fost sfințită de către Mitropolitul Moldovei și Sucevei, ȋn 2002, actualul Patriarh al României, Daniel), a fost deschis de profesoara Anuța Enea-Bizău, primarul comunei, care a adresat un cuvânt de salut participanților, conferențiari și public.

Preotul actual al bisericii, Vasile Șimon, a vorbit despre inițiativa Partiarhiei României de a numi “2019, anul omagial al satului românesc – al preoților, ȋnvățătorilor și primarilor gospodari”, făcând referire la importanța acestor personalități ȋn viață satului de-a lungul istoriei, propunând citate din clasici:”eu cred că veșnicia s-a născut la sat” (Lucian Blaga), și “țăranul român determină destinul nostru ca neam” (Liviu Rebreanu), completând că deși după ultimele decenii, satul și țăranul român nu mai sunt ce au fost, acesta (satul) continuă să trăiască.

Conferențiarii au fost: Ion Țelman, Lazăr Năsui, Vasile Coman, Vasile Chindriș, Dumitru Roșca, Ștefan Andreica, Vasile Mleșniță și Grigore Andreica. Temele prezentate se vor găsi pentru lectură ȋn cartea simpozionului. Importante au fost ideile lansate ȋn față auditoriului, de la mențiunea că ne aflăm ȋn cel mai important loc al istoriei României; nu e de ici-colea să calci ȋn locul din care a țâșnit izvorul descălecării Moldovei (și s-a vorbit de Bogdan, dar și de Dragoșul din amintirea cuhenilor), semnalând că, ȋncă de la 1353 au existat două moșii Cuhea, una aparținând lui Bogdan voievod, alta fiilor lui Iuga, fratele lui Bogdan și fost voievod – decedat ȋn acel moment, atâta timp cât Ștefan și Ioan, fiii săi, cer ȋntărirea vechilor hotare printr-un document din partea regelui maghiar, hotar ce sigur trecea prin mijlocul acesteia. Cunoscându-se obiceiul ȋmpărțirii averii ȋntre frații provenind dintr-o familie s-a lansat ideea că, Cuhea din vremuri vechi era o uriașă moșie ce a aparținut tatălui celor doi, Bogdan și Iuga, care desigur a fost tot voievod, și s-a făcut legătura ȋntre aceasta și Districtul Cuhea, menționat la 1447, identic ulterior cu Ierașul de sus, ce era cuprins ȋntre vârfurile munților Maramureșului și Rodnei, având ȋnspre apus o limită liniară nord-sud la Stânca dintre Strâmtura și Bârsana. Avem deci trei posesiuni Cuhea. S-a mers și mai departe, unul dintre conferențiari a “demonstrat” că numele acestui voievod, tatăl celor doi voievozi, era Ioan. Cum a făcut-o? Prin faptul că toate localitățile Districtului Cuhea, au o anumită clasificare, prediu: Bocicoelul, casă; Botiza (Batizhaza), sat; Dragomirești (Dragomerfalva), descendus – locul de staționare al oilor ȋn munți, posesiuni: Cuhea, Rozavlea, Borșa, Moisei, Ieud, Vișeu, Săliște etc. Inclusiv râurile Vișeu, Iza și Tisa, ȋși găsesc o explicație a numelui, cu excepția Ioodului. Vorbitorul a ȋncercat o explicație originală și a numelui Maramureș. Cum Ieudul, sub forma Iood, este menționat ȋn diploma din 2 februarie 1365, numele vine de la “Iohannes voievod”, din care prin haplologie (condensare) dispar anumite silabe, exemplul clasic fiind: Ma’ra’mu’, co’lé cu brȋ’ ș’ la’-Maramureș, coleșă cu brânză și lapte. Aluzie fiind evident la alimentele de bază ale maramureșenilor de altădată. Chiar Maramu’ ca nume (“de unde ești? Din Maramu’ ”, se auzea ȋn urmă cu cincizeci de ani ȋn vorbirea poporului) reprezintă un astfel de exemplu. Moșia Ieud a aparținut de posesiunea Cuhea și, tatăl celor doi, Bogdan și Iuga, putea să aibă case ȋn diferite locuri pe o posesiune (ca să nu existe o contradicție ȋn termeni, definim posesiunea ca fiind formată din mai multe moșii, lipite sau aflate la distanță unele de altele). Prima silabă Io din Iohannes și od, ultima din voievod, au dat prin fenomenul lingvistic menționat, IOOD, ce se putea construi și din forma românească “Ioan voievod”.

S-au analizat legăturile dintre Bocicoel și Cuhea, primul fiind ca un coridor de trecere ȋntre crengile acvatice ce structurau posesiunea Cuhea, Valea Vișeului și Valea Izei. S-a amintit de un preot Mariș cu rădăcini ȋn Cuhea, mutat ȋn Ungaria, ce ȋși cerea actele de nobilitate pe la 1828, de Artemie Anderco, preotul Cuhei și protopopul ulterior al Ieudului, descoperitorul “Codicelui de la Ieud”, de Ilie Lazăr, avocatul săritor ȋn apărea intereselor cuhenilor ȋn fața unor nedreptăți ȋn vânzări de păduri. Toate s-au spus după o anumită ”rânduială”, specifică oamenilor simpli, după cum vorbea unul dintre conferențiari. Surprind cele două denumiri de Basarabă ȋntâlnite ȋn zile noastre ȋn toponimia Bocicoelului. Și multe mai sunt de scris despre cele spuse. Expresiile lui Radu Popa, istoricul ce a efectuat și săpături ȋn comună, de ”Cnezatul de vale al Bogdăneștilor” este o formulare neelegantă, Bogdan n-a fost vreodată cneaz, existând cinci cnezate ȋn Districtul Cuhei-Săcel Săliște, Vișeu de Jos, Strâmtura și cel din posesiunea Cuhea, nelegate, toate subordonate cetății Hustului, clar cu rol militar. Nefericită este și mențiunea Dragoșești, sub forma moșia, puterea, ocupația Dragoșeștilor, fără vreo legătură cu Dragoș, alt ȋntemeietor, aplicată asupra lui Drag, fiul lui Sas, voievodul rănit ȋntors ȋn Maramureș de pe câmpurile de luptă ale Moldovei.

Rețin o frază: dacă Ieudul, de care s-a tot vorbit, are aproape treizeci de preoți, ar trebui ca localitatea Bogdan Vodă să aibă ȋn următorii ani, formați dintre elevii cuheni, tot pe atâția istorici, muzeografi (și Cuhea nu are un muzeu!), arhivari, profesori de istorie.

S-a trecut și la povestea cărții “Cuhea voievodală”, apărută într-o formă grafică de excepție, tipărită la Aska Grafika din Sighetu Marmației și publicată la Editura Valea Verde (editor, Ion Mariș) din aceeași localitate, născută din prezentarea marilor fapte ale voievozilor cuheni, din respect pentru evocările lăsate prin documente de cei din Cuhea de altădată sau din zonele adiacente, adică din Districtul ulterior al Cuhei, ce prinde între coperțile sale lucrările științifice din anii 2017 și 2018.

Și fiecare vorbitor, cu o carte ȋn palme, s-a ȋntors în istorie, neuitând să menționeze că trecerea Voievodului ȋntemeietor în Moldova va face să curgă multă cerneală, cu drumul până la Baia, viitoarea capitală, și că se vor scrie nenumărate cărți ce vor descoase istoria Cuhei și a celui mai important om al ei, Bogdan.

 Lazăr NĂSUI 




PoetikS – Marius Voinaghi

*****
Munte cucerit –
un picior de curcubeu,
ce-și adună spini.

*****
Soare după nori –
brândușă prinsă în păr,
în parc, bănci goale.

*****
Hornar prins la piept,
frica de întuneric –
mărțișor închis.

*****
Trupuri de zână,
dans pe cerul înstelat –
fluturi de noapte.

*****
Poteci de Munte –
floarea soarelui din lan,
în rânduri, rânduri…

*****
Livezi în floare –
zumzet șters de albine,
răsărit senin.

*****
Luna opacă –
arheolog la birou,
fără soluții.

*****
Toamnă târzie –
flori de cireș așteptând
prima ninsoare.

*****
Munte-nzăpezit,
ceața se ridică-ncet –
șah cu bunicul.

Marius VOINAGHI




O trilogie școlară (partea a III-a) – autor, prof. Gheorghe Bărcan

prof. Gheorghe Bărcan

3. „ȘCOALA MAI DEPARTE”, acasă!

Sfârșit de an școlar, 1944/1945, eu marcând deja două clase de gimnaziu promovate; puteau fi trei, dar să scap măcar cu atâta. A venit o căruță după elevi de la Vișeu de Jos și m-au luat și pe mine cu ei, în drum spre casă; aveau loc suficient, timpul fiind foarte frumos. De la Bocicoel, am trecut peste deal spre Săliștea, cu bucuria încă unei împliniri.

Încă de la o vârstă mică, de la clasele primare, am fost copilul dealurilor, al drumurilor, de ajutor din ce în ce mai spornic. De la 9-10 ani, ajutam la polog, iar apoi mă „jucam” și de-a cositul, iar la 13 ani, am devenit „cosaș calificat”. În vara anului 1944 deci doar la 13 ani, am cosit tot fânațul (peste 20 de ha), eu și fratele mai mare, Ion, brazdă la brazdă, tata fiind concentrat în armată.

Sosit acasă, „pentru vacanța mare”, aveam și acuma doar câteva zile de odihnă și vara va fi iar ca toate celelalte, cu muncă plină, la coasă, la cărat căpițele grele, la pregătit pologul și ridicarea clăilor, cu drumuri lungi la lumina stelelor, în zile pline și nopți doar de câteva ore… Nu le-am spus nimic de faptul că m-am înscris, pentru clasa următoare, la fără frecvență; mă gândeam că poate tata să se mai răzgândească și o să-mi permită să urmez la zi cursurile, ceea ce ar fi mult mai bine. Oricum, eu mi-am procuratat manuale și notițele ce-mi trebuiau și eram în așteptare, o așteptare a toamnei cu sentimente diferite, opuse; o voiam oarecum cât mai departe, de teama de a nu auzi același verdict al tatălui meu, ca de fiecare data: „nu se mai poate (!)”, pe de o parte și să vină cât mai repede, din dorința de a continua școala, făcând și o pauză în munca grea, brută, peste puterile și vârsta mea, oricum, să se lămurească lucrurile, pe de altă parte. În jurul acestora mă răsuceam, ziua și noaptea, între teamă și așteptare, fără a mă putea desprinde de ele, care îmi furau astfel și confortul și bucuriile firești, secvențiale, prin unele ferestre dintre greul muncilor, cu ploaie sau timp senin, oferite de mediul natural, cu toate ale lui, atât de frumos, de altfel.

Totuși, vehicolul vremii nu-l poți opri și el a sosit și odată cu el și toamna, mereu „toamna mea”, iar tata, având și el aceste preocupări, gânduri, la vreme potrivită și așteptată îmi spune: situația este tot grea, apăsătoare și nu ne putem permite alte cheltuieli; deci, „deocamdată” (din nou!), cu școala ne mai oprim. Nu din rea voință o spunea, dar simțea că nu mai poate face față acestui efort; era neputința pe care o simțea față de familie, față de care era, totuși, primul responsabil. Se suportau tot felul de dări și biruri pentru război, prezent încă direct și prin consecințe, apoi dările stabilite după război, sancțiuni „pentru Răsărit”, aportul armatei române pentru scurtarea lui, cu evitarea altor distrugeri și pierderi de vieți umane, parcă nu era deloc luat în seamă. Despăgubirile pentru război, fixate pentru România, erau enorme, mereu îmbogățite, subevaluate și multiplicate, prin metode în totală necinste. Îl înțelegeam, deși eram neîmpăcat, de situația însăși, care mă afecta în mod direct. Am considerat că nu mai are rost să mențin tăcerea și i-am spus:

– Dar nici nu mă mai supără aceasta, îi răspund, pentru că eu am decis să nu mai merg acuma la Sighet, să încep iar școala.
Vai, ce bine te-ai gandit, la fel ca mine !, îmi răspunde tata. Acasă, avem tot ce ne trebuie!
Nu m-am gândit chiar la fel ca dumneata, pentru că eu nu renunț în a urma școala, îi răsucesc și eu puțin gândurile.
Cum mai vine asta, mă întrebă el; și una și alta, nu se poate!?
M-am înscris la fără frecvență pentru clasa următoare; merg numai de două ori la Sighet, în două rânduri: mai târziu, în toamnă și apoi în primăvară, când dau examen din toate materiile. Am să învăț acasă, fără cheltuială și am să promovez și clasa.
– E bine și așa, pentru că vezi și tu ce greu putem face rost de bani și ajutoarele de la școală mai mult nu-s, decât să se dea bani. Atâtea ne tot cere statul!

Am evitat astfel toate discuțiile tensionate. În toamnă și în timpul iernii, nu prea era de muncă pentru copii: se făceau și transportau lemne pentru încălzire, fân pentru animale ș.a., toate treburi pentru adulți; aveam suficient timp pentru pregătire, ceea ce am și început, folosind timpul liber, care era suficient. În timpul examanelor stăteam la o familie din Săliște, cu pretenții puține, decontate mai ales în alimente. Ambele sesiuni le-am trecut cu bine, cu o solidă pregătire la matematică și la limba română, mai ales; gramatica, un fel de matematică a acesteia, îmi plăcea foarte mult și mi-am format o bază solidă pentru tot studiul liceal și după aceea. După promovarea clasei, a treia, puteam să mă înscriu imediat la cursurile de zi, pentru clasa următoare, dar tot nu aveam siguranță și m-am lăsat în același regim de studiu, ca o rezervă; am lăsat-o pe mai târziu, cu aceeași speranță, fiind și ultima clasă a acestui ciclu gimnazial, care s-a și împlinit, până la urmă.

Prof. Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului ”Dragoș Vodă”
Londra, 03.08.2019

(Imaginea grafică, Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)




#CNDV100 – Clasa prof. Valeria Socaciu, promoția 1998

Se apropie sărbătorirea Centenarului C. N. „Dragoș Vodă”! Continuăm prezentarea absolvenților, cu clasa a XII-a E, promoția 1998, diriginte, prof. Valeria Socaciu.

Îi rugăm pe cei care pot aduce informații despre elevii din fotografie, să ne transmită comentarii și/sau mesaje la adresa: office@salutsighet.ro.

 

Fotografie din arhiva prof. Ștefan Huber.

Salut, Sighet!




#CNDV100 – PROMOȚIA 1954 de la Liceul „Dragoș Vodă”, la întâlnirea de 20 de ani

Până în zilele noastre, obișnuitele întâlniri ale absolvenților constituie, pentru cei care le onorează, momente de profundă emoție, dar și de bilanț. „Ce am mai făcut, câți am mai rămas, pe unde suntem, în ce lume/lumi mai trăim…” și nelipsita fotografie de grup-singurul document care rămâne. Un astfel de document este și fotografia de mai jos, făcută în anul 1974, la întâlnirea de 20 de ani a promoției din anul 1954, an în care au fost declarați absolvenți elevii claselor a X-a și a XI-a. Director al liceului a fost în anul acela profesorul Liviu Frunză.

Iată o succintă prezentare a celor care au participat:

Profesori: 1. Cu bastonul care i-a însoțit o bună parte a ultimilor ani de activitate și cu un buchet mare de flori în mână, o revedem în primplan pe Domnișoara Aurelia Chindriș, profesoara de istorie, calmă și răbdătoare, locuia peste drum de liceu și o vedeam uneori, prin ferestrele de pe coridor, traversând strada sprijinindu-se în baston și urcând anevoie treptele liceului.

2. În rândul următor, primul din stânga este profesorul de istorie, Vasile Petreuș. Pedant, mărunțel, firav și delicat, când se enerva pe câte un vlăjgan, intona amenințător: „Băieteee! Nu uita că eu am fost boxeeeer!”, făcându-ne să pufnim în râs. Avea însă una dintre cele mai valoroase biblioteci din oraș, din care împrumuta uneori și elevilor care-i câștigau încrederea. La el am văzut pentru prima dată „Diplomele” lui Ioan Mihalyi de Apșa. Și-a petrecut aproape întreaga carieră didactică la liceul nostru, al cărui elev a fost și el .

3. Profesoara de limba română (în primii ani a predat limba rusă), Eusebia Negrea, născută Rebreanu, este, a fost, un alt slujitor devotat al liceului. Promoțiile cărora le-a fost profesoară și dirigintă îi păstrează și acum o imagine deosebită.

4. Alexandrina Năstase a predat muzica. A fost o neobosită activistă culturală a timpului, a cântat romanțe și muzică populară, a jucat teatru, a predat canto popular și teorie muzicală. Târziu, după pensionare, împreună cu soțul său, învățătorul Marin Năstase, s-a stabilit la fiica sa, la Bucurști, dar a rămas cu Maramureșul în suflet, deși veniseră în tinerețe de pe meleaguri oltene.

5. Din spatele profesorului Petreuș ne zâmbește figura atât de bine cunoscută a profesorului de literatură Ioan Șuteu, unul dintre cei mai iubiți dascăli ai liceului. Cu o solidă cultură literară clasică, stăpân incontestabil pe gramatică și bun cunoscător al limbii latine, avea mereu ceva nou și interesant de spus despre subiectul/autorul predat. Venit de pe meleaguri transilvane, el a rămas legat de Sighet și de Liceul „Dragoș Vodă” până la sfârșitul carierei.

6. Din centrul fotografiei ne privește distinsa doamnă Cornelia Circa, profesoară de limba franceză și foarte mulți ani directoare a liceului, avându-l în dreapta, ca invitat, pe tov. Nicolae Roman, primsecretar PCR al orașului, iar în stânga pe (7) Dumitru Paraschiv, profesor de matematică și fost, în mai multe rânduri, director al liceului.

8. Aproape ascunsă printre foștii săi elevi, Maria Miron, descendentă din marea și nobila familie Coman de Moisei, o femeie de o frumusețe și o distincție aparte, a fost profesoară de limba germană. Mereu pe bicicleta cu care venea la liceu sau umbla prin oraș la cumpărătruri până nu demult, cu o ținută de amazoană, bucuroasă de orice salut primit, Doamna Medy Miron, la 91 de ani!, mai poate fi găsită – cu o floare și cu un zâmbet – în aceeași casă de lângă gară, în care locuiește de-o viață.

9. Din ultimul rând – chiar în fața ușii – ne privește prin ochelarii cu nenumărate dioptrii profesorul de psihologie Eracle Titircă, cu o ucenicie de mare folos făcută (înainte de a ajunge la Sighet) în Cercul Literar de la Sibiu (Negoițescu, Stanca, Doinaș etc.), cu vaste și rafinate lecturi din marea literatură, cu un simț critic deosebit și, mai ales, cu o mare bunătate sufletească a marcat formarea și devenirea intelectuală a multora dintre elevii săi. Pentru semnatarul acestor rânduri, „Domnul profesor” a rămas una dintre cele mai dragi imagini dintre dascălii acelor ani.

Din rândul elevilor revedem pe: 10. Gheorghe Iura, fost mulți ani inspector școlar la Baia Mare; 11. Vasile Mircea, contabil; 12. Ioan Bozai, fost procuror-șef la județ; 13. Gheorghe (Ghiuri) Codrea, contabil-șef la BCR Sighet; 14. Ion Corbescu, profesor de limba română; 15. Alexandru Țiplea, profesor de biologie și fost director al liceului, posesorul fotografiei și cel care ne-a ajutat la identificarea participanților; 16. Vasile Bologa, din Bârsana, inginer geolog cu prestigioase studii și cărți în domeniu, dar și cu vaste conexiuni în alte domenii (o peșteră din Munții Maramureșului îi poartă numele); 17. Gheorghe Deac, finanțist cu funcții de răspundere în administrația locală; 18. Gheorghe Dumitrașcu (ajuns arhitect); 19. Vasile Țicală, finanțist; 20. Liviu Marina, inginer; 21. Gheorghe Codrea, finanțist, fost, mulți ani, director la BCR Sighet; 22. Mihai Roman, inginer minier, fost director la Baia Borșa; 23. Ioan Pop, profesor de limba română, fost director al Școlii din Nănești; 24. Gheorghe Lazăr, inginer în industria alimentară, cu studii la Sofia; 25. Maria Bozai, funcționară; 25. Elisabeta Fellner, stabilită în Ungaria.

Foarte mulți dintre ei nu mai sunt printre cei vii. Și cei „plecați” și cei „rămași” reprezintă însă file și ani din istoria centenară a prestigiosului nostru Liceu și, amintindu-ne de ei și pomenindu-i, ne facem o firească datorie.

prof. Ioan ARDELEANU – PRUNCU

foto: arhiva dlui profesor Alexandru Țiplea




#CNDV100 – Programul Semicentenarului C.N. „Dragoş Vodă” (1919 – 1969)

Invitație Semicentenar

În vederea pregătirii activităţilor dedicate semicentenarului liceului – pe atunci Liceul de Cultură Generală Sighetu Marmaţiei – la 20 august 1969 s-a stabilit un Plan de acţiune de către comisia formată din prof. Circa Cornelia – director, prof. Varhanyovszky Lucia – director adjunct, prof. Motogna Ştefan – director adjunct, prof. Holdiş Grigore – pensionar, prof. Török Ioan, prof. Tomoiagă Mihai, prof. Ilniţchi Felician – îndrumător U.T.C., prof. Negrea Eusebia, prof. Wittman Cecilia, iar din partea foştilor absolvenţi: Dr. Marina Mihai – avocat pensionar, Radu Andrei – prof. univ. Cluj, Nistor Francisc – directorul Muzeului şi Mihali Petre – profesor.

Revista ”Zări senine”

Din cele 17 puncte, foarte riguros întocmite cu termene şi responsabili, spicuim: anunţarea sărbătoririi semicentenarului prin presa judeţeană şi Gazeta Învăţământului (20.IX); lansarea de invitaţii personalităţilor marcante (25.IX); măsuri de întărire a bazei material didactice a şcolii (15.IX); apariţia revistei şcolare „Zări senine” (1.X); întocmirea monografiei şcolii (1.X); pregătirea unei expoziţii (documente, fotografii, tablouri cu aspecte din viaţa şcolii, 25.IX); organizarea unui „Colţ folcloric – Câtu-i Maramureşul!” (25.IX); pregătirea experimentelor demonstrative (1.X); primirea şi cazarea invitaţilor (10.X). Din acest Plan mi-am propus să aduc la cunoştinţa publicului larg Programul activităţilor închinate sărbătoririi semicentenarului şcolii, definitivat în 25 septembrie 1969.

Sâmbătă, 11 octombrie 1969

I. Festivitatea sărbătoririi, orele 9.00 – 12.00
1. a) Cuvântul directorului şcolii
b) Cuvântul organelor de partid şi de stat
c) Salutul inspectoratului şcolar judeţean
d) Salutul organizaţiei P.C.R. din şcoală
e) Salutul organizaţiei U.T.C. din şcoală
f) Salutul foştilor absolvenţi ai liceului:
– Dr. Mihai Marina
– Alexandru Ivasiuc
2. Programul cultural artistic susţinut de elevii şcolii orele 10.30 – 12.00

II. Vizitarea localului şcolii, a laboratoarelor şi a expoziţiei orele 12.00 – 14.00
– Experienţe demonstrative în laboratoarele de fizică, chimie, biologie

III. Pauza de masă orele 14.00 – 17.00
IV. Sesiunea de comunicări ştiinţifice orele 17.00 – 20.00
V. Masă tovărăşească (Restaurantul Tisa) orele 21.00

Duminică, 12 octombrie 1969

1. Vizitarea obiectivelor industriale din municipiu (C.I.L., Unitatea) – plecarea autobuzelor din faţa liceului, orele 9.00 – 11.00
2. Organizarea unei excursii. Plecarea din Sighetul Marmaţiei, orele 11.00
Itinerar: Valea Izei – Borşa
Vizitarea monumentelor istorice de pe traseu: Ieud, Bogdan Vodă, Moisei, Borşa

Programul cultural – artistic
1. Cor – „La mulţi ani frumoasă şcoală”.
2. Recitare – „Arcuri de triumf” compoziţie originală, recită eleva Mihai Ileana din clasa a XI-a E.
3. Cor – „Pe-al nostru steag” versurile şi muzica Ciprian Porumbescu.
4. Recitare – „Partidului” versuri de N. Labiş, recită eleva Pop Rodica din clasa a X – a B.
5. Cor – „Deşteaptă-te, române!” versuri şi muzica de A. Mureşan.
6. Cor – „Morarul” de D. Kiriac.
7. Recitare – „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie” versuri de M. Eminescu recită eleva Ciplea Felicia, clasa a XI – a D.
8. Cor – „Dragostea de ţară” text românesc: V. Kornbach, muzica de J. S. Bach.
9. Cor – „Suita Maramureşeană” versuri populare, muzica de Gheorghe Vancu.
10. Cor – „Tinereţe – tinereţe” versuri de Nicolae Stoian, muzica de George Deriţeanu.
11. Cor – „Gaudeamus igitur” aranjament coral de I. D. Chirescu.
12. Dansuri – suită de dansuri maramureşene.

Programul sesiunii de comunicări ştiinţifice – moderatori, profesorii Titircă Eracle şi Şuteu Ion
1. Viaţa culturală în Maramureş până în anul 1918 – dr. Marina Mihai, avocat pensionar, Bucureşti.
2. Istoria şcolii româneşti din Maramureş până în anul 1918 – prof. Ion Bota, Cluj.
3. Aportul adus de foştii profesori şi elevi ai Liceului de cultură generală Sighetul Marmaţiei la dezvoltarea culturii româneşti – Aurel Coman, Bucureşti.
4. Schiţă monografică a Liceului de cultură generală Sighetul Marmaţiei – prof. Holdiş Grigore.
5. Contribuţie la monografia oraşului Sighetul Marmaţiei – prof. Török Ioan.

La final, am ales să prezint întreg corpul profesoral din anul şcolar 1969 – 1970 implicat în buna desfăşurare a activităţilor:

1. Circa Cornelia, prof. de limba franceză – română, director
2. Varhanyovszki Lucia, prof. de istorie – geografie, director adjunct
3. Motogna Ştefan, prof. de chimie, director adjunct
4. Ilniţchi Felician, prof. de educaţie fizică, director adjunct
5. Ziegler Iosif, prof. de limba maghiară, directorul internatului
6. Văleanu Elena, prof. de limba română
7. Negrea Eusebia, prof. de limba română şi literatură universală
8. Vancea Ioan, prof. de limba română
9. Semeniuc Gabriela, prof. de limba română
10. Smărăndoiu Maria, prof. de limba română
11. Chindriş Iulia, prof. de limba ucraineană
12. Şmuleac Vasile, prof. de limba rusă şi limba română
13. Bitan Radu, prof. de limba rusă
14. Műller Clara, prof. de limba rusă
15. Şugar Elisabeta, prof. de limba engleză
16. Spaczay Tiberiu, prof. de limba engleză
17. Paul Sultana, prof. de limba franceză
18. Miron Maria, prof. de limba germană şi franceză
19. Reiszler Wilma, prof. de limba germană
20. Tomoiagă Mihai, prof. de limba latină şi limba română
21. Roşca Vasile, prof. de limba latină
22. Petreuş Vasile, prof. de istorie şi geografie
23. Török Ioan, prof. de istorie şi geografie
24. Iuga Iulian, prof. de istorie şi geografie
25. Titircă Eracle, prof. de istorie, psihologie, logică şi limba română
26. Szijgyártó András, prof. de economie politică, socialism ştiinţific, filozofie
27. Berindan Gheorghe, prof. de economie politică, socialism ştiinţific, istorie
28. Gheorghe Georgică, prof. de istorie
29. Berinde Gheorghe, prof. de matematică
30. Motogna Adriana, prof. de matematică
31. Marusciac Fedor, prof. de matematică – fizică
32. Godja Vasile, prof. de matematică
33. Vişovan Aurelia, prof. de mtematică – fizică
34. Diaconescu Constantin, prof. de matematică – fizică
35. Cornescian Ioan, prof. de matematică
36. Varga Iosif, prof. de matematică
37. Borca Mihai, prof. de matematică – fizică
38. Szlivka Alexandru – prof. de matematică – fizică
39. Ciplea Ecaterina – prof. de chimie
40. Karády Francisc – prof. de chimie
41. Benk Karoly, prof. de chimie
42. Stan Grigore, prof. de chimie
43. Lozinski Anatolie, prof. de ştiinţe naturale
44. Balea Livia, prof. de biologie
45. Ona Maria, prof. de biologie
46. Fornwald Elisabeta, prof. de biologie
47. Pop Maria, prof. de biologie
48. Diaconescu Alexandru, prof. de geografie
49. Wischegh Aurelia, prof. de geografie
50. Duda Ianoslav, prof. de geografie
51. Novodarszki Ludovic, prof. de educaţie fizică
52. Kovács Iosif, prof. de educaţie fizică
53. Wittmann Cecilia, prof. de muzică
54. Bucicovski Vasile, prof. de fizică

Despre componenţa Prezidiului, lista invitaţilor şi corespondenţa cu unele personalităţi ale vremii, într-un material viitor.

Bibliografie:

Holdiş Grigore, Varhanyovszki Lucia, Török Ioan, Şuteu Ioan, Tomoiagă Mihai, Monografia şcolii, Sighetu Marmaţiei, 1969.
Colecţia Anuarelor Liceului „Dragoş Vodă”
Arhiva liceului, Dosar A15, 4/1969, filele 98 – 129

Sitografie:

Reviste școlare

sursă foto: arhiva liceului

prof. Marius VOINAGHI