Sighet – Album retro (XLVII)

O zonă a Sighetului foarte cunoscută și agreată de către iubitorii orașului nostru. Pe la mijlocul secolului XX și până prin anii ’80, acolo se putea mânca cea mai bună înghețată de la „Turcu”.

În imagine (posibil anii ’40), în stânga fotografiei, se poate observa o mulțime de cetățeni care, probabil, așteptau vreun mijloc de transport în comun sau… era o întrunire civică :)…?

 

 

 

Sunt binevenite completărle cititorilor la această fotografie.

NR: Fotografie din ccolecția privată a scriitorului sighetean Gabriel Boros (Germania).

Salut, Sighet!




Am întâlnit Polonezi fericiți (autori, prof. Maria și Gheorghe Bărcan)

prof. Maria și Gheorghe Bărcan

Hornarul – bibelou stă la loc de cinste în casa Familiei Huber/ Fudro, în vitrină, sus, la locul cel mai de cinste. „Este cea mai de preț moștenire de la tatăl nostru”, ne spune Angele, arătându-ne cu mândrie raftul pe care a plasat bibeloul țanțos reprezentând un hornar, sau un vagabond, îmbrăcat în haine petecite, dar zâmbitor. „În fiecare zi, de îndată ce intră pe ușă, tatăl nostru agață în mâna lui cheile de la casă și punea monezile ce îi sunau în buzunar, în gropița de la picioarele vagabondului”, continuă Angele. „Nu l-am da pentru toate bijuteriile din lume”, ne spune ea, cu privirea plină de drag.

Ramona Fudro, bunica și mama fetelor, are 86 de ani. Bunicii ei au venit din Polonia, Ramona fiind a treia generație. Domnul Fudro, Stan, a decedat în 2008, născându-se și el în SUA, dar fiind a doua generație. S-au întâlnit la nunta surorii Doamnei Ramona și de atunci au fost nedespărțiți, întemeind o familie minunată care continuă să ducă mai departe tradițiile și dragostea ce i-a unit o viață întreagă, împletite cu o profundă credință. Domnul Stan și Doamna Ramona au fost oameni de vază în Nordul Minneapolisului, o zonă cu populație predominant poloneză, unde, până nu demult era un bar polonez cu muzică tradițională, care, din păcate, s-a închis, dar unde se mai pot găsi bucatele tradiționale poloneze la vestitul „Kramarczuk”. Tradițiile de sute de ani par să se ducă, încet, încet, cufundându-se în uitare. Nu însă, și în casa Fudro…

Am întâlnit Familia Fudro prin fiica noastră, care este colegă cu Beth Fudro, una din cele 3 surori Fudro, sau, cum le numim noi cu afecțiune, „cele 3 zâne din poveste”. Beth și fata noastră au devenit prietene lucrând împreună și de câțiva ani, familia Fudro ne invită în fiecare an la toate evenimentele importante din an: Sărbătoarea Recunoștinței, Crăciun, Paști și la evenimentele prilejuite de absolvirea liceului copiilor/nepoților Fudro. Invitația este nelipsită mereu și cu multă căldură.

Anul acesta am petrecut Ziua Recunoștinței la Angele. Bunica, Matriarha familiei, Doamna Ramona Fudro, șade la loc de cinste, mereu zâmbitoare, la masa pe care cele trei fete așază cu rândul, printre râsete și vorbe de voie bună, nenumărate bucate, gustoase și arătoase, așa cum fac în fiecare an. Masa se umple încet, parcă pe nesimțite, de nici nu mai știi dacă felurile au fost aduse de cei prezenți sau de o zână bună. Fetele o întreabă pe rând pe Doamna Ramona dacă dorește ceva și se grăbesc să o servească, cu drag. Copiii joacă jocuri împreună, și fug pe rând către locul unde este așezată masa, să mai ia câte o gustare înainte de a se întoarce la joc.

De ziua Recunoștinței, după ce toată lumea a reușit să se delecteze cu bucatele pregătite, fiecare din cei prezenți, pe rând, se ridică în picioare și-și exprimă recunoștința în cuvinte calde, emoționante pentru un lucru anume pentru care sunt mulțumitori anul acesta. Cuvintele blânde, călduroase, însoțite de câte o lacrimă în colțul ochiului, râsetele, creează un cerc aproape magic, în care voia bună, recunoștința, și o înțelegere și apreciere cu semnificații profunde, pentru toate lucrurile simple de care ne bucurăm în fiecare zi – care de multe ori trec nebăgate în seamă, dar pe care acest moment le aduce la suprafață; declarația de recunoștință creează o legătură directă, acceptată, tânjită, între fiecare dintre noi și Domnul, cel care ni le dă. Un val de dragoste și bucurie pentru că suntem în viață, împreună într-o casă plină de dragoste, prietenie, simțind apropiere spirituală între toți cei prezenți și avem atât de multe lucruri de care să ne putem bucura, ne împresoară, ne înconjoară, ne umple sufletele și creează între noi niște legături ce nu le vom uita niciodată și care ne vor însoți toată viața.

Crăciunul îl petrecem la Gretchen și familia ei. Ne apropiem de casă și ne întâmpină lătratul vesel al celei mai noi achiziții a familiei, un pui de Golden Retriever, gătit de sărbătoare cu un colier de sezon. Intrăm în casa deja plină cu oaspeți, întreaga familie este acolo, ca și la sărbătoare, și de asemenea o familie de prieteni din India și o altă familie din Asia, prieteni vechi ai familiei. Și noi. Românii. Suntem întâmpinați cu nespusă bucurie, îmbrățișări și râsete. Beth Fudro, una din surori, ne așază cu grijă la masă lângă Doamna Fudro, după ce o îmbrățișăm și îi urăm toate cele bune. Și, încă o dată, vârtejul pregătirilor, punerii bucatelor pe mese, umplerea paharelor cu licori care mai de care mai înmiresmate, începe, vegheat, de data aceasta, de bradul țanțoș, împodobit, luminos, sub care se găsesc multe, nenumărate pachete, cadouri pentru toți cei prezenți. Fiecare din cei invitați aduce ceva de mâncare tradițional să împartă cu ceilalți. Noi aducem ouă umplute, cârnați de casă, mici și vișinată. Văzând atâta diversitate în această casă, dar o diversitate adoptată, căci toți cei „străini” se simțeau iubiți și adoptați de cercul Fudro, nu putem să nu ne amintim de moștenirea poporului polonez, de solidaritatea lui Lech Walesa, și de unul din cei mai venerați Papi ai credinței catolice. Ambele influențe, determinate de dragoste sunt și acum vii în poporul Polonez, și le vedem demonstrate chiar sub ochii noștri.

Se appropie momentul servirii mesei, unul din nepoți se apropie să ia ceva de mâncare și este oprit brusc de Beth, care îi re-amintește dojenitor că „nu putem începe până nu îi cântăm lui bunica!”. Cântecul este un cântec polonez vechi, Stolat, un cântec plin de urări de viață lungă și îmbelșugată pe care îl cântă la fiecare Crăciun. Nu știu dacă nepoții știu limba poloneză, dar pot să vă asigur că vocile de copii și adolescenți se împleteau armonios cu cele ale seniorilor. După aceasta, urmează ceremonia împărțirii ostiei. Este o ostie cum nu am mai văzut, mare cât o palmă, fiecare foaie reprezentând Sfânta Familie. Fiecare participant primește o asemenea bucată de ostie, după care se trece de la unul la altul, urându-ne „Merry Christmas!” și rupând o bucățică de ostie de la celălalt. Este o ceremonie care ne duce cu gândul la Cina cea de Taină când toți ucenicii au împărțit pâine cu Domnul Isus. Încet, ne îndreptăm cu toții către masă, iar în drum, pe cine văd? Vagabondul, care acum este așezat pe polița ce desparte cele două încăperi principale, în așa fel încât să aibă vedere și veghere asupra tuturor. Mi se pare că zâmbetul de pe fața statuetei s-a lărgit. După masa îmbelșugată, copiii se reped către pom, căci știu că vine un moment important: împărțirea cadourilor de la „Moșu”. „Liniște, vă rog!”, spune Beth, și îl introduce mai întâi pe Samuel, nepotul nostru, care ne va delecta cu vocea lui minunată, cu cântece de un repertoriu variat. Toți oaspeții ascultă și aplaudă. La sfârșit, Samuel întinde mâna și îi dau două pagini de versuri, versurile unui foarte îndrăgit colind polonez „Lulajże jezuniu”, datând din secolul 17, care este un cântec de leagăn penru Sfântul Prunc Isus. Tăcerea e deplină, iar emoția Doamnei Ramona și a fetelor ei este palpabilă. Lacrimi le izbucnesc din ochi, în timp ce cuvintele duioase și vocea blândă a lui Samuel ne poartă până la finalul colindului. A fost o surpriză pe care Beth o pusese la cale cu fiica noastră și ne bucurăm că le-a pricinuit atâta bucurie.

Cadourile sunt momentul festiv următor, în care din nou, dragostea, generozitatea și dăruirea totală a acestei familii sunt din nou demonstrate. Nimeni nu este uitat, iar pe noi ne copleșesc emoțiile când primim o decorație pentru pomul nostru de Crăciun, un glob pe care este scris „România” și pe care l-am așezat în pom imediat ce-am ajuns acasă la fiica noastră. Oare cât timp or fi petrecut căutând acest cadou perfect, de suflet?

O sărbătoare de neuitat, o familie dragă, de neuitat.

O poveste simplă, nu-i așa, prezentând evenimente de fiecare zi. Sărbători, obiceiuri care se păstrează, deci ce face această familie să fie deosebită? Da, oamenii sărbătoresc peste tot, însă ne-a copleșit în cel mai minunat mod pasiunea, dragostea, îndârjirea cu care Doamna Ramona, Beth, Gretchen și Angele duc mai departe, cu dragoste, dar și cu mare atenție la fiecare detaliu, tradițiile aduse de peste mări și țări, de pe meleaguri îndepărtate, pe care nici măcar nu le-au văzut vreodată, dar prin intermediul cărora păstrează vie și mereu arzândă, cu mândrie, flacăra, ștafeta, legătura cu țara mamă, într-un mod care face să dispară granițele, timpul și chiar locul, creând impresia că suntem, pentru o după-amiază, „una” cu țara mamă, cu locurile natale, trăind pentru câteva ore, într-un univers paralel, atemporal, o agora perfectă. Oare nu este și asta un fel de eternitate?

Sărbătorirea Crăciunului la familia Baumhauer/ Fudro se apropie de sfârșit și ne luăm „La revedere!”, cu îmbrățișări, de la toți și de la minunatele noastre gazde, Gretchen și Greg. Chicote de râs, zâmbete și promisiuni să ne revedem curând ne însoțesc, în timp ce ne pregătim să plecăm. Îmi întorc capul și din colțul ochiului întâlnesc privirea galeșă a vagabondului. Mi se pare că văd o licărire, mi se pare că pe fața împietrită a bibeloului trece o rază de lumină, parcă un zâmbet, zâmbetul fericit al Tatălui, plecat prea devreme dintre ele, dar mereu, mereu prezent, veghind și zâmbind fericit.

Am întâlnit, într-adevăr, Polonezi fericiți. Și mai erau și ceva Români. Tot fericiți.

autori, prof. Maria și Gheorghe BĂRCAN

foto: Ana-Rodica Bărcan

 




Praf de stele și dorințe împlinite… (Andrada GRAD)

Andrada-Lacrima Grad

Era o dimineață destul de friguroasă pentru începutul lunii octombrie. Mă trezisem greu, având în vedere faptul că noaptea trecută dormisem aproximativ trei ore.

În ultimul timp, eram din ce în ce mai distrasă de realitate. Nu mai înțelegeam nimic din tot ce era în jurul meu. Devenisem o străină atât pentru mine, fata care eram altădată, cât și pentru cei apropiați, care odată ce se ciocneau de zidul meu de indiferență, preferau să plece fără a încerca să mă înțeleagă. Dintre toate persoanele apropiate mie, Casandra, colega de apartament era ceea care uneori îmi mai punea câte o întrebare pentru a se asigura că mai sunt în „viată”. Este atât de ciudat
cum oamenii pe care cândva îi numeam „prieteni”, atunci când avem cu adevărat nevoie de ei, pleacă.

Abia atunci ne luptăm cu „dura realitate”. Abia atunci conștientizăm, iar „conștientizarea este o ușa deschisă către schimbare”. Însă viața nu este întotdeauna roz, nu-i așa? Uneori ne luăm la trântă cu ea, alteori o îmbrățișăm asemeni unui vechi și bun prieten, uneori nu o înțelegem deși ne oferă cele mai frumoase lecții de viață, ne arată ca lumea nu este ceea ce pare, ci poate, mult mai bună…

Totul a durat aproximativ cinci minute, iar decorul camerei mele a fost înlocuit cu o pajiște imensă de narcise galbene care emanau un miros atât de amețitor și atât de cunoscut, era mirosul copilăriei… caramel și căpșuni. În mijlocul pajiștii altceva mi-a atras atenția. O narcisă albă printre sutele de narcise galbene. Nu știu dacă părea tristă, sau doar dezamăgită, însă un lucru era destul de clar. Nu era bine, dar față de toate narcisele galbene era diferită… Părea naturală și atât de vulnerabilă. Și tocmai lucrul acesta o făcea frumoasă. Extrem de frumoasă. Iar în frumusețea ei nu observa răutatea din jur. Atunci într-un moment de libertate, un moment în care mi-am permis cu adevărat să fiu liberă, am comparat narcisele cu noi, oamenii. Semănam atât de mult și totuși suntem atât de diferiți! Motivul comun este dragostea. Simțim dragoste și corespondăm ascultându-ne inima. Însă, o facem de puține ori printre acaparările vieții. Ne ghidăm întreaga viață după modele și idealuri. După tabloidele unei societăți tare ciudate… unde binele este răsplătit cu rău și nu viceversa.

Un zgomot ciudat, o căldură înăbușitoare, și praf de stele…. mi-am deschis ochii speriată. Visasem. Capul mă durea groaznic însă simțeam că eram alta. O nouă persoană începea să se contureze în corpul meu care până acum scurt timp era lipsit de vlagă, de entuziasm, de viață… M-am uitat în jur. Camera în care stăteam arăta groaznic. Lucrurile îmi erau la fel ca și gândurile; prezente și atât de depărtate… O carte deschisă, cine știe de când, mi-a atras atenția. Atunci am văzut: „În momentele în care inimile noastre iau cunoștință de comorile care sălășluiesc în interiorul nostru, atunci ne putem declara vii”. Acesta a fost momentul în care mi-am promis că a avea grijă de fericirea proprie este o responsabilitate, nu o să pot să zâmbesc în fiecare zi, dar este cel mai frumos cadou pe care mi-l pot face.

Andrada-Lacrima GRAD
Colegiul Național „Dragoș Vodă”, Sighetul Marmației
clasa a 11-a F




Situația Sighetului Marmației este, clar, albastră!

Avem următoarele date:

– 614 locuri de muncă asigurate de municipalitatea sigheteană;
– 71% din banii localității merg pe fondul de salarii;
– 2,47 milioane euro/an – buget de dezvoltare;
– 120 km de străzi neasfaltate;
– economia locală slabă;
– nevoi de sute de milioane de euro.

Să detaliem puțin: în acest moment, organigrama aparatului public din Sighet numără 614,5 posturi, câteva zeci dintre acestea fiind vacante, iar altele fiind ocupate de anumiți pensionari mai „speciali”…

Astfel: Direcția de Asistență Socială are 267 de posturi (din care 177 de asistenți personali), Urbana 93 (din care 27 de șefi și șefuleți), aparatul primarului – 58, Maranord – 44, Muzeul Maramureșului – 44, Poliția Locală – 36, Centrul Cultural – 35, Direcția Venituri – 25, „Evidența Populației” – 9, Centrul de Informare Turistică – 2 și Clubul Sportiv Municipal – 1,5 posturi. Așadar, municipiul este al patrulea mare angajator local, după Aviva, Plimob și Spital!

Apoi, mai avem unitățile ale căror salarii sunt asigurate din alte surse, dar zecile lor de clădiri sunt întreținute tot din banii orașului: Spitalul Municipal cu 1.352 angajați (!) și instituțiile școlare cu 817 angajați.

Dacă în 1991 Sighetul avea 24.856 salariați, în 2014 în oraș mai erau înregistraţi doar 11.241 angajați, jumătate dintre ei muncind în industria mobilei unde, din nefericire, salariile muncitorilor n-au cum să atingă media pe economie… Sumedenia de magazine second-hand, „păcănele” și farmacii, relevă cel mai vizibil nivelul economic al localității…

Munca celor 8.300 de angajați din economia privată a dus la un profit net de numai 16 mil. euro în 2018 (la care se adaugă cei 11 mil. euro obținuți de Aviva, firmă cu sediul în Baia Mare)… Spre comparație, cei doar 2.200 de angajați de la Borșa au obținut un profit de 15 mil. euro, iar alte orașe de mărimea Sighetului: Lugoj (32 mil.), Blaj (39 mil.), ca să nu vorbim despre Sebeș Alba (87 mil. euro)…

Pe de altă parte, municipiul este unul dintre ultimele din țară în ceea ce privește modernizarea rețelei stradale: din cei 178 km de străzi, cca 120 km sunt nemodernizați și fără rețea de apă-canal și gaze. Ce să mai vorbim despre un iluminat public modern sau de o amplă rețea de camere video de supraveghere…

Nenumăratele autovehicule ale localnicilor la care se adaugă cele în tranzit, cele venite din comunele învecinate sau din Ucraina, mult prea grelele camioane care deservesc balastierele și platforma industrială, zecile de mașini de școală de șoferi cu care învață să conducă elevi de pe jumătate din cuprinsul Maramureșului, sufocă subdimensionata rețea stradală.

O singură șosea de centură, cea de sud (str. Dobăieș) este funcțională, cea de nord a fost parțial construită (str. Crișan), iar cea de vest nu a fost nici măcar desenată. Cât despre proiectatul pod cu 4 benzi de legătură cu Ucraina de la Teplița, despre care se vorbește din 1992 și care probabil nu va fi construit niciodată, mi-am spus părerea altădată.

Necesitățile urbei sunt multiple: modernizarea tuturor străzilor, realizarea șoselelor de ocolire, renegocierea ori rezilierea (precum a făcut Borșa) contractelor împovărătoare cu Vital și cu Herodot, reabilitarea integrală a Spitalului (ca la Vișeu de Sus), terminarea Şcolii din cartierul Bogdan Vodă și rezolvarea definitivă a problemei C.S.S., construirea altor sute de apartamente ANL, anveloparea blocurilor vechi și sistematizarea pe orizontală a cartierelor, amenajarea unei mari parcări centrale subterane, regenerarea urbană a Centrului Vechi, deschiderea unui Azil de Noapte, reabilitarea Sălii ”Viorel Costin”, a Casei ”Ioan Mihalyi de Apșa”, a Policlinicii Vechi, a fostului Cinema ”Unirea”, a Pieței de Alimente etc., redeschiderea Târgului de animale, (re)amenajarea locurilor de joacă pentru copii, crearea de piste de biciclete pe ambele maluri ale Izei, amenajarea Parcului Dendrologic, reabilitarea terenurilor de sport „CIL 2” și „Maramureşeana”, selectarea cinstită și transparentă a managerilor și organizatorilor potriviţi pentru ca Muzeul Maramureșului, Centrul Cultural, Festivalurile de Datini de Iarnă, Medieval şi cel de Poezie, precum şi Ansamblul „Mara”, să-și (re)dobândească anvergura și magia, să devină repere de talie internaţională şi creatoare de prosperitate și lista e incompletă…

Albastru de Sighet

După cum ziceam în titlu, situația este cam albastră, poate pentru a se asorta cu stema multisecularului burg maramureșean, care e tot pe fond albastru… Fără ironie, starea economico-financiară a localității este una gravă și cu mici șanse de redresare pe termen scurt.

Bugetul de investiții al municipiului pe 2019 a fost de doar 2,47 milioane euro… Nu încercați să-l comparați cu cel al Oradiei – 40 mil. euro, oraș de 5,5 ori mai mare, dar cu de 16 ori mai mulți bani, ori cu cel al Clujului – oraș de 9 ori mai mare și cu investiții de 80 mil. euro!

În condițiile în care numai modernizarea străzilor ar costa Sighetul zeci de milioane de euro, iar întreaga listă de mai sus ar însemna facturi de sute de milioane euro, cum credeți că s-ar putea pune lucrurile la punct?

Fonduri europene? În acest moment, orașul abia ar putea găsi, cu greu, sumele pentru întocmirea proiectelor, dar nicidecum banii pentru cofinanțări de proiecte majore!

Credite? Avem deja luate, și, la banii noștri, nu suntem solvabili pentru sume serioase…

Mărirea taxelor și impozitelor locale (cu 30%, așa cum a propus primarul în decembrie 2019!)? S-ar strânge sume mici, apoi taxele au fost mărite deja substanțial în 2016, iar populația este deja și așa prea împovărată.

Pentru cei care nu știu, apa potabilă costă la Sighet 4,35 lei/mc, la Cluj – 3,65 lei, în Dubai – echivalentul a 2,44 lei/mc, iar tariful la salubritate este al treilea cel mai scump din țară!

Pentru a debloca situația, trebuie în primul rând reduse anumite posturi și remunerații din sistemul public (deși este neplăcut!), deoarece 71,2% din bugetul Sighetului merge pe fondul de salarii (115,5 mil. lei din totalul general de 162,2 mil. lei!), iar restul, pe modestele lucrări pe care le-ați văzut (mici asfaltări, plombări, pietruiri, reparații la unele școli și Spital), pe plata datoriilor pentru lucrările Vital, susținerea transportului în comun, iluminat public și salubritate.

În primăria propriu-zisă, femeia de serviciu are un salariu de bază de 2.900 lei iar primarul de 13.500 lei, la care se adaugă sporurile…

Apoi, trebuie găsite niște firme serioase pentru întocmirea de proiecte eligibile cu fonduri UE, PNDL și din alte surse. Este foarte mult de muncă și nu e deloc ușor!

Ori, sperați că, dacă partidul primarului va fi la guvernare, banii vor veni fără proiecte solide?! Greșit, s-a văzut că aceasta nu le-a mers nici primarilor precedenți!

Cum se poate dezvolta economia orașului?

Probabil singurul sector viabil și cu potențial pe termen mediu-lung este turismul, aflat în creștere netă și centrat în jurul Memorialului care atrage 150.000 de turiști/an, vizitatori care fac însă o haltă scurtă acolo, preferând să doarmă, mănânce și să-și lase banii în alte localități… Trebuie întocmită o strategie complexă care să ducă la determinarea turiștilor să rămână și să cheltuie mai mult în oraș, dar acesta este un subiect aparte…

Industria locală de bază, cea a lemnului (industria textilă a dispărut în anii trecuți), regresează încet, de vină fiind creșterea costurilor cu angajații, materie primă și energie etc.

Parcul industrial, promis de toți primarii de după anul 2000 (cei de dinainte promiteau o Zonă Liberă!), nu există decât la nivel imaginar. De ar funcționa, poate ar atrage noi investitori: ideali ar fi producătorii de componente auto, ca în multe alte locuri în țară, și, ce vis!, poate un pic de IT, dar pentru a avea așa ceva la Sighet trebuie investiții preliminare, mult lobby, oferirea de facilități și de condiții angajaților – inclusiv distracție și posibilități de transport rapid! etc.

Deși se poate intui cine are prima șansă de a câștiga localele ce se apropie (dar, surprize pot apărea oricând!), aștept să văd candidații abordând – cu date clare – problemele reorganizării administrației locale, reabilitării infrastructurii și clădirilor publice, decongestionării traficului, dezvoltării unui turism rentabil și relansării economice, căci, de promisiuni neonorate am avut parte destul (dacă primarii de dinainte ar fi făcut cu adevărat treabă, lista de nevoi de mai sus n-ar mai fi existat!)…

Planurile concrete, promisiunile cuantificabile (schițe de buget, cifre, termene), sunt unicul mod prin care votanții pot aprecia (vag și hazardat, e drept!), probabilele intenții ale aleșilor…

În schimb, este sigur că „aburelile” precum: „e simplu, facem ce a făcut Clujul și Oradea, totul cu bani UE, o să vedeți la final dar nu acum, pentru că proiectele noastre sunt în lucru”, ne-au adus în situația aceasta, clar, albastră!

Teofil IVANCIUC
ianuarie 2020




Scriitorul Radu Țuculescu la taifas cu… rotarienii sigheteni!

Radu Țuculescu (romancier, dramaturg, jurnalist, regizor de teatru, traducător), clujeanul născut la Târgu Mureș, voiajor prin toată Europa pe urmele… cărților sale, a poposit în seara zilei de luni, 13 ianuarie 2020 și pe la Clubul Rotary Sighet.

Unul dintre cei mai traduși scriitori ai generației sale (“localizat” de către critica de specialitate la optzeciști), cu romane publicate în Italia, Franța, Austria, Germania, Ungaria, Serbia, Cehia, a ales Sighetul pentru a-și definitiva ultimul roman și pentru a se încărca de energia unui oraș… prietenos.

Da, Radu Țuculescu are prieteni mai ales în toată zona europeană dar, după ultimul turneu de la sfârșitul anului 2019 cu un volum de blitz – proze publicat în Israel și-a lărgit contingentul cititorilor și aria… geografică.

Noi și pricepuți admiratori a câștigat Radu Țuculescu după întâlnirea foarte densă de la ședinta Clubului Rotary Sighet. Densă pentru că Radu și-a convins auditoriul că se pricepe la lucruri serioase, dar mai ales că, datorită umorului firesc pe care-l inserează în discuții captează atenția și reușește să ofere “partituri” adecvate tuturor vârstelor. La întâlnirea cu Radu Țuculescu au participat și tinerii pasionați de literatură din Cluburile Interact și Rotaract din Sighet. Două ore agreabile, cu povești adevărate dar și cu țesături imaginare, cu prezentarea ultimului volum apărut (“Uscătoria de partid” – Blitz – proze, Editura „Școala Ardeleană”, 2019), cu muuulte autografe și “profit” reciproc, întâlnirea s-a consumat într-o atmosferă elegantă, plăcută.

Mai sunt câteva zile în care îl puteți zări pe Radu Țuculescu – la orele amiezii și… nu numai :)) – străbătând Sighetul, îl mai puteți aborda pentru a-l convinge că orașul nostru iubește literatura dar, nu-l forțați să vă dezvăluie detalii despre ultimul lui roman pe care-l finisează/ finalizează aici, pe plaiurile noastre… burlești. Vă divulg eu, nu pot să păstrez “secretul” – veți avea o mică surpriză?! – Radu Țuculescu lucrează la un roman… polițist.

Dar, revenind la întâlnirea cu scriitorul Radu Țuculescu, vă mărturisesc – în numele colegilor mei! – că am devenit (rotarienii, rotaractienii, interactienii sigheteni) un “pic” mai… culți (fără nicio trimitere la vorba de duh inventată de musafirul nostru!).

Ion MARIȘ
RC Sighet

 

 

foto: Peter Lengyel




Sighet – Album retro (XLVI)

Piața centrală din Sighetul Marmației în perioada interbelică cu Statuia Fecioarei Maria în plan apropiat, văzută dintr-o altă perspectivă. Detalii despre Statuia Feciorei Maria găsiți aici.

 

Sunt binevenite completărle cititorilor la această fotografie.

NR: Fotografie din ccolecția privată a scriitorului sighetean Gabriel Boros (Germania).

Salut, Sighet!

 




PoetikS – Mădălina Danci

Verde și gri

Promite-mi că o să-mi salvezi pădurea.
Arde de la furia mea.

Știu, am greșit de multe ori.
Mi-am acoperit fața cu stele și mi-ai pictat corpul cu diferite culori
doar ca să am încredere în mine.
Mi-am înălțat iubirea în fiecare sicomor
doar ca să-ți pot privi lumea distorsionată
și să te trag lângă mine mai ușor.
Nu vreau să mă complic sofisticat cu cuvinte,
vreau să faci pași în dimensiunea mea
fără să-mi spui jurăminte,
vreau să mă vezi cu totul
și să-mi stingi focul.
Aruncă apă, aruncă fericire,
consideră totul mort printre ruine
și aruncă iubire.

La final, vreau mă pierd în ochii tăi
ca să mă regăsesc pe mine.
Sărută-mă pe frunte, vorbește-mi despre tine
și promite-mi că o să mă salvezi mereu de mine.
Vino să trăim în verde și gri,
printre flori de ametist,
printre păsări care nu pot să zboare
și printre greșelile făcute de un Dumnezeu artist.
Vino în lumea
plină de compromis
și-ți promit că nu o să te las să fii trist.

Mădălina DANCI
studentă, Jurnalism, UBB Cluj




La Sighet s-a încheiat Festivalul Ucrainean de iarnă! | VIDEO

Sâmbătă, 11 ianuarie 2020, la Sighet s-a desfășurat ediția a XXVII-a a Festivalului Internațional de Datini și Obiceiuri de Iarnă la Ucraineni.

O zi de iarnă blândă a prilejuit sighetenilor ocazia să admire, pe la orele amiezii, alaiul formațiilor participante la actuala ediție a festivalului. Au participat grupuri de colindători din Maramureș, dar și din alte județe din țară (Arad, Botoşani, Caraş-Severin, Satu Mare, Suceava, Timiş, Tulcea etc.), precum și din Ucraina.

Festivalul s-a încheiat cu un atractiv concert de colinde șu urări de Anul Nou, derulat pe scena Sălii „Monica Chifor” de la Școala de Muzică și Arte Plastice.

Foto & video, Sorin MARKUS




Prim-protopop dr. Dobos Janos – 30 de ani de la trecerea în eternitate

Azi, 10 ianuarie, se împlinesc 30 de ani de la trecerea în veșnicie – la 10 ianuarie 1990 – a părintelui prim – protopop dr. Dobos Janos, paroh romano – catolic de Sighet timp de aproape 4 decenii, personalitate spirituală de mare anvergură în condițiile dificile ale regimului comunist, intelectual de valoare și păstor dăruit al catolicilor sigheteni. O prezentare biografică mai amănunțită a apărut pe „Salut, Sighet!” în anul 2018 și poate fi citită aici.

Requiem aeternam dona ei, Domine, et lux perpetua luceat ei! Requiescat in pace!

Veșnică odihnă și memoria binecuvântată! Isten nyugtassa!

Preot prof. Marius VIȘOVAN




Sighet – Album retro (XLV)

În secolul al XVIII-lea, pentru a-i feri de epidemia de ciumă, sighetenii au apelat la ajutorul Fecioarei Maria. Astfel, cu suportul financiar al directorului Rudnyánszki Farkas şi al enoriaşilor romano – catolici, în anul 1776, în piaţa centrală este înălţată statuia Preacuratei Fecioare Maria.

În imagine se poate observa obeliscul octogonal deasupra căruia, plutind pe nori, se afla figura Fecioarei Maria cu coroană. De remarcat de asemenea şi micul gard de fier forjat care împrejmuieşte statuia. În cele patru colţuri, pe piedestaluri de piatră erau montate lampadare din fontă. Cu ocazia sărbătorilor, lumânările adăpostite de aceste lampadare degajau lumină şi căldură. Pentru sigheteni, monumentul era „Státua” sau „Statuia”.

După tragica moarte a reginei Elisabeta, la 1898, în cinstea mult iubitei şi îndrăgite regine, sighetenii au hotărât ca piaţa din centrul oraşului să-i poarte numele, dorind ca amintirea ei să rămână şi în conştiinţa generaţiilor viitoare.

(Text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

Sunt binevenite completările cititorilor la această fotografie.

Fotografie din colecția privată a scriitorului sighetean Gabriel Boros (Germania). 

Salut, Sighet!

N. r.: În urmă cu un an, a fost inițiată la Sighet o petiție prin care se solicită reamplasarea statuii Fecioarei Maria în centrul municipiului. Rezultatul… îl așteptăm!




Sighet – Festivalul Internațional de Colinde, Datini și Obiceiuri de Iarnă la Ucraineni, 2020

Uniunea Ucrainenilor din România (Filiala Maramureș) și Biserica Ortodoxă Ucraineană din Sighet vă invită să luaţi parte la cea de-a XXVII-a ediţie a FESTIVALULUI INTERNAȚIONAL DE COLINDE, DATINI ŞI OBICEIURI DE IARNĂ LA UCRAINENI, care se va desfășura la Școala de Arte „George Enescu” din Sighetu Marmaţiei, sâmbătă, 11.01.2020, după următorul program:

Sâmbătă, 11.01.2020:

10:00 – 11:00 – Sf. Liturghie la Biserica Ortodoxă Ucraineană din Sighet
11:00 – 11:30 – formarea coloanei pentru paradă
11:30 – 12:00 – parada grupurilor de colindători din centrul orașului până la Școala de Arte „George Enescu”
12:00 – 13:30 – deschiderea festivă a Concertului de Colinde şi urări de Anul Nou
13:30 – 17:00 – concertul de colinde prezentat de grupurile de colindători din: Ucraina, Ungaria, Arad, Botoşani, Caraş-Severin, Cluj, Galați, Iași, Satu Mare, Suceava, Timiş, Tulcea și Maramureș.

Organizator: Uniunea Ucrainenilor din România, Filiala Maramureș

Salut, Sighet!

Foto: Brîndușa Oanță




PoetikS – Anastasia Herbil

Anastasia Herbil

Din douăzeci și opt

Magia, aparent, se termină prin „două’ ș-opt”.
Apoi, nu are același gust nici cozonacul copt,
Nici bucătăria parcă nu-i la fel de parfumată,
Nici ciocolata de pe brad nu e atât de aromată.

Clopoțeii nu mai sună, beteala-i dată jos din brad,
Și-n fiecare noapte, temperatura pierde-un grad.
Sania pe zăpadă nu mai alunecă atât de bine,
Și nu mai zice nimeni „Moșul vine”…

Nu mai sclipește zăpada, nici vreun ochi blând de copil,
Iar vântul mândru și sălbatic, brusc a devenit umil.
Farmecul s-a șters din stradă, armonia a pierit.
Roșul, verdele, albastrul… vechiul gri le-a-nlocuit.

****

E iar…

E iar decembrie afară,
În urlet dureros de sincer,
În gust de dragoste amară,
Dar cu Crăciun și glas de înger.

E iar ianuarie afară,
Gheața din inimi se întinde
Și frigul sufletelor – fiară –
Focul încearcă a-l aprinde.

E iar februarie afară,
Și haosul se potolește.
Învie vis de primăvară,
Iar vrăjitoarea se-odihnește.

Anastasia HERBIL
clasa a VIII-a, CNDV

foto: Kanyuka Mihai




La Sighet, vremea colindelor continuă!

Echipa „Salut, Sighet!” dorește tuturor creștinilor care sărbătoresc Crăciunul pe rit vechi З Різдвом Христовим!/ Crăciun fericit! și Щасливі свята!/ Sărbători fericite!

Salut, Sighet!

foto: Ion Mariș