Pianul din… Uscătoria de partid

O întâlnire discretă, ce a respectat clauzele distanțării pandemice, a fost organizată azi, 13 iulie 2020, la Centrul Cultural din Sighetu Marmației. Din dorința de-a reveni în mijlocul cetățenilor și de-a „redeschide” sezonul „live” al activităților cultural – artistice, instituția Centrală sigheteană a invitat două importante personalități ale culturii românești: scriitorul clujean Radu Țuculescu – prieten consacrat al Sighetului – și compozitorul, prof. univ. dr. Ionică Pop (Academia de Muzică „Gheorghe Dima” Cluj Napoca).

Gazdelele, prof. Ioan Tivadar (manager interimar) și poetul Vasile Muste (șef serviciu) au organizat o întâlnire open-air (în curtea Centrului Cultural) pentru ca publicul să recepteze fără constrângeri atât blitz – prozele scriitorului Radu Țuculescu (din volumul „Uscătoria de partid”, Editura Școala Ardeleană, Cluj Napoca, 2019) cât și piesele muzicale clasice interpretate de prof. univ. dr. Ionică Pop.

Pasul spre revenirea la normalitate a fost făcut cu proză, muzică bună și câteva… picături de dragoste (Vasile Muste).

Pentru ca pandemia să poată fi învinsă avem nevoie de un antidot „garantat”…. cultura!

Salut, Sighet!




Semn de carte: Vasile Tepei

SEMN DE CARTE: VASILE TEPEI
(Satul Hoteni. Repere monografice, cu o prefaţă de Gheorghe Pârja, Ed. Enesis, Baia Mare, 2020)

Monografia satului Hoteni, propusă de economistul finanţist Vasile Tepei (a lui Ionu Diacului), hotenar de origine, este o lucrare captivantă, bogată, o mică enciclopedie a satului natal, un semn de devoţiune faţă de oamenii locului. Autorul mărturiseşte în Introducere că dispariţia accelerată a unor dimensiuni esenţiale ale satului – obiceiuri, ocupaţii, mentalităţi – i-a fost imbold suplimentar pentru această scriere. Pentru aceasta, a cercetat cu atenţie o mulţime de surse scrise şi nescrise, orientat de specialişti în domeniu.

Sunt punctate cu precizie ştiinţifică, dar şi cu emoţie: cadrul natural, structura socială originară, viaţa familiei, ocupaţiile tradiţionale, locurile şi originea numelui lor, întâmplări şi vorbe de duh din Hoteni, obiceiurile (Tânjaua, Stâna), Sărbătorile de peste an în sat, activitatea culturală, arhitectura şi portul, personalităţile satului „care au urmat şcoli”… . Este tratată cu precădere, amănunţit, devenirea Bisericii şi a Şcolii satului, în vălmăşagul vremilor… Sunt surprinse interferenţele cu evenimentele istorice majore – cele două Războaie mondiale, tulburările din perioada interbelică, dramele din debutul regimului comunist, în special marginalizarea „chiaburimii” şi încercările eşuate de „întovărăşire” şi „colectivizare”.

Nobila întreprindere de conturare în linii esenţiale a evenimentelor şi a etosului local se încheie cu câteva „Cuvinte de la fii ai satului”, un glosar de termeni locali, 11 anexe, o listă bibliografică substanţială. Numeroase fotografii întregesc povestea Hoteniului…

Subsemnatul, trăitor în primii ani de viaţă în Hoteni, îi mulţumesc lui Vasile Tepei că mi-a readus aproape amintirile dintâi!…

Marin SLUJERU




Sighet – Album retro (LVIII)

O plimbare „boierească” prin Sighet, la început de secol XX, probabil în anii Primului Război Mondial. În acea perioadă, birjele și bicicletele erau principalele mijloace de locomoție iar Sighetul era un oraș foarte liniștit.
O parte dintre clădirile din stânga imaginii, azi, nu mai există.

Salut, Sighet!

NR: Fotografie din arhiva Muzeului Maramureșului Sighetu Marmației.




Sigheteanca Ilinca Pleș a câștigat FrenchMania! | VIDEO

Inițiat de Institutul Francez din România (IFR) împreună cu compozitorul Keo, Festivalul FrenchMania a propus, în decursul anilor, concerte în care renumiţi artişti români au cântat din repertoriul contemporan, francez și francofon. Institutul Francez din România susține promovarea muzicii franceze, contribuind și la succesul Festivalului „Chants, sons sur scène” din Baia Mare. Sub conducerea Asociației Române a Profesorilor Francofoni (ARPF), acest festival oferă multor tineri români (peste 600) posibilitatea de a cânta în franceză în fiecare an.

FrenchMania sur mon smartphonea fost un concurs online de interpretare muzicală, în limba franceză, dotat cu importante premii! Concursul s-a adresat tinerilor cu vârste cuprinse între 14 şi 24 de ani, care trebuiau să abordeze un repertoriu francez și francofon din ultimii 10 ani. S-au acordat trei premii (Locul I, Locul II și Locul III)  plus câteva albume de benzi desenate și tricouri IFR pentru următorii clasați.

FrenchMania sur mon smartphone i-a avut alături pe Keo, Alexandra Ungureanu, celebrul artist francez Cali și Asociația «Chants, sons sur scène »! 

Juriul concursului a fost format din reprezentanţii Institutului Francez din România, Keo, Alexandra Ungureanu și Cornel Ion – directorul RFI România. De altfel RFI România a fost partenerul princiapl al concursului.

*

Ilinca PLEȘ, elevă în clasa a XI-a E la C. N. „Dragoș-Vodă”, Sighet a câștigat Pemiul I la acest important concurs.

Ilinca, deși foarte tânără, are o bogată activitate muzicală: a cântat la primele 5 ediții ale festivalului „Floare de Colț” din Sighet, a fost invitată  la Festivalul folk „Poarta Sărutului” organizat la Tg. Jiu,  a luat locul I la Concursul „Chants, sons sur scene”, 2018, categoria de vârstă 13-15 ani și a cântat în pub-urile locale din Sighet.

Am dorit să aflăm cum s-a derulat povestea acestui important premiu muzical online și am abordat-o pe Ilinca prin câteva întrebări… rapide!

Brîndușa Oanța: De unde ai aflat despre acest concurs?
Ilinca Pleș: Participasem anterior la festivalul „Chants, sons sur scene” organizat la Baia Mare, însă, deoarece 2020 a venit cu anumite restricții, activitatea s-a mutat în mediul online. Directorul festivalului a înștiințat-o pe profesoara mea de franceză de colaborarea pe care o are cu Institutul Francez, iar când știrea a ajuns și la urechile mele, am spus că pare ceva interesant, mi-ar plăcea să încerc! 🙂

Brîndușa Oanța: Care au fost probele impuse?
Ilinca Pleș: Au fost două probe. În prima, numărul de like-uri și de vizualizări ale clipului decidea cine merge mai departe, iar după cea de-a doua probă, cei 10 finaliști au fost notați de juriu și s-au anunțat câșigătorii. Cerința era ca cele două piese alese să fie din 2010 încoace.

Brîndușa Oanța: Cum ți-ai selectat repertoriul?
Ilinca Pleș: Cânt mereu piese cu care simt că rezonez și interpretez prin prisma experiențelor mele. În prima etapă, am ales ceva pozitiv, care consider că aduce o stare de bine și încredere: „J’ai pas la sagesse de Gandhi, l’assurance de Mohamed Ali mais juste moi, je n’ai rien d’autre à offrir”. A doua piesă a fost ceva mai nostalgică, însă tot cu un aer jucăuș.

Brîndușa Oanța: Care sunt „beneficiile” ce decurg din premiul I pe care l-ai obținut?
Ilinca Pleș: Premiul constă într-o anumită sumă de bani, tricouri IFR, un videoclip filmat împreună cu KEO, Alexandra Ungureanu și artistul francez Cali, și ocazia de a cânta cu ei pe scena Institutului Francez. 🙂

Brîndușa Oanța: Ce știi despre concurență, câți competitori au fost și, eventual, din ce orașe?
Ilinca Pleș: Am fost 76 de concurenți din toate colțișoarele României, tineri cu vârste cuprinse între 14 și 24 de ani.

Brîndușa Oanța: Muzica constituie pentru tine un hobby sau îți dorești să devină o profesie?
Ilinca Pleș: Nu știu ce-mi rezervă viitorul, dar, cu siguranșă ar fi minunat să mă însoțească muzica în fiecare zi. Ce privilegiu să transmiți iubire, din iubire… 🙂

Brîndușa Oanța: Ai avut o echipă „tehnică” pentru a-ți înregistra piesa? A fost simplu?
Ilinca Pleș: Nu am avut o echipă sau aparatură specială. Am filmat ambele clipuri cu telefonul și un suport improvizat. Cele două au fost ajutoare de nădejde!

Brîndușa Oanța: Pe lângă muzică, ce alte pasiuni mai ai?
Ilinca Pleș: Gătesc și mă bucur de zâmbetele – review-uri ale celor care gustă! 🙂

Brîndușa Oanța: Observ că te-ai obișnuit cu competițiile muzicale online. Ce părere ai despre școala online? Cum te-ai descurcat?
Ilinca Pleș: Școala online cred că a fost cea mai potrivită alternativă pentru aceste luni tumultuoase și chiar am participat la ore dar, cu toate astea, sper să ne întoarcem cât mai curând în bănci…

Brîndușa Oanța: Te invităm să le oferi cititorilor „Salut, Sighet!” și o mostră (un scurt video) cu muzica ta. Mult succes în activitatea școlară și muzicală!

Brîndușa OANȚA

foto: captură video




Din Studenție (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

„Micimi” în Sfere Înalte, „Înălțimi” și mai pe Jos

* Se întâmpla în anul II de studii. O colegă, printre cei mai buni studenți din an, până la acea dată, numai cu note de 10/10, la toate examanele, Ciocan Florica, are examen la științe sociale. Răspuns așteptat, corect și complet, de nota 10, pe care profesorul se și pregătea să o treacă în carnetul de note, când asistentul intervine și rostește: Tov. Profesor, vă rog să considerați pentru seminar nota „2″ și să faceți media. Profesorul s-a executat și a trecut în carnet nota „6”. Era o observație puternică, probabil încărcată și cu ceva funcții și responsabilități politice, pentru că abia sosise de la Moscova, inima ideologică comunistă a lumii. Ieșind din sala de examene, profesorul a spus studentei să faca cerere de reexaminare. Mulțumesc, domnule profesor, dar accept nota, care mă și scoate din monotonie; nu mă afectează, e puțină între cele multe; de altfel, e bună și ca amintire de viață. Ea a mai lipsit de la seminarii, pentru că făcea multe consultații, având ceva greutăți pe acasă. Puteam și singuri să apreciem ca utopice Tezele Comuniste, în cele două faze ale dezvoltării lui: „Pentru fiecare, după cantitatea și calitatea muncii” și „Pentru fiecare, după capacitatea și nevoile sale”, fără lămuririle asistentului; absurditatea lor era evidentă. Dar competența profesorului și a asistentului nu era aceeași, între curs și seminar era o diferență, nu era în medie de 50%/50% și nu trebuia să se execute astfel, încălcându-și demnitatea; putea să-i micșoreze doar puțin media. Un exemplu de demnitate și înălțime „mai pe jos” și „micime” mare în sfere înalte, universitare!

* Eram tot in anul II și aveam examen la limba rusă, cel mai greu obiect pentru mine; eu doar într-un an universitar am avut contact cu limba rusă, în timp ce colegii mei vorbeau rusește, cu studiul ei încă din ciclul II. Aveam 4 examene în sesiune, primele trei, la obiecte de specialitate, fiind promovate cu nota 10. Mă zbăteam să nu iau mai puțin de 8, pentru a-mi păstra bursa de merit; colegii mă susțineau și mă ajutau în pregătire, pentru acest examen, atât de greu pentru mine. Lecțiile din semestru le știam bine pe toate, citit, tradus, vocabular, gramatică, precum și din cele 10-15 pagini traduse din limba rusă. Oricare student care trata subiectul ca și mine, primea nota maximă, fără alte întrebări. Profesorul știa însă că eu nu am „spate”; a fost însă mirat de răspunsul meu și a decis: „harașo” tov. Bărcan, eu fiind foarte mulțumit; însemna nota 8. Luându-mi indexul de note și văzând acolo cele 3 examene toate notate cu 10, nu-i venea să creadă; mă considera coada grupei, precum la rusă. A răsfoit carnetul și mai în față cu rezultate similare și se tot uita, pe sub ochelari, când la mine, când la note. Îmi spune atunci, hotărât: la tablă, tov. Bărcan; mi s-au muiat picioarele, pentru că bănuiam întrebări suplimentare, pentru a-mi mări nota. Am încercat să protestez, să-mi manifest mulțumirea, dar degeaba: la tablă! Mi s-au pus două întrebări din gramatică (domeniul meu), cu răspunsuri corecte. A treia, decisiva: De ce se folosește aici genitivul? Pentru că este o negație, am răspuns. „Oceny harașo” și m-a „batjojorit” în carnet cu un 10 (la limba rusă!). O demnitate, peste aceasta; m-a notat peste merit (la totalul limbii ruse), probabil și ca o scuză, un bonus, pentru aprecierea generală nedreaptă ce o avea asupra mea. O demnitate universitară, umană, de înălțime, mult peste detaliul unei note (prof. Grigoriev).

* Examen la „Mecanica Rațională”, foarte greu, de un an de zile, cu 4 ore/săptămână, cu excepționalul și exigentul Prof. Brădeanu, la care era o plăcere să audiezi cursurile. La lucrarea scrisă era foarte greu și se punea mare accent pe partea practică. Colegului meu, Radu Florin, i se anunță nota 6 (sau 7), după răspuns, la care el se pronunță răspicat: n-o primesc! Probabil i se întâmpla aceasta pentru prima dată, profesorului. Doi colegi au ieșit bucuroși de la examen și, la întrebarea noastră, ce ați făcut? Zece, au răspuns ei din mers, apoi, întorcându-se, au completat: amândoi! Te bucurai cu examenul luat, aici! Domnul profesor, deloc afectat, jignit, supărat, îl întreabă cu calm: de ce? I se răspunde tot cu o întrebare: ce am greșit? Răspunsul excelent, dar lucrarea scrisă nu e conformă. Îmi pare rău, am rezolvat-o bine și pe aceasta! Am s-o revăd și nota pe urmă, îi răspunde cu același calm firesc, fără a se simți jignit. După puțin timp îl anunță: nota 9; ai făcut ceva artificii, dar ai salvat-o bine. Ce să spui? Curaj și demnitate „în zona celor mai mici”, demnitate și la Înălțimea universitară. Felicitări amândurora și în sfera înălțimilor și mai pe jos!

* În 1964, eram prezent la Examenul de Stat, Facultatea Matematică-Mecanică, și mă aflam în confruntare la Analiza Matematică, obiect de bază, cuprinzător. Biletul conținea două subiecte de teorie și o probemă de integrală definită, pe o funcție trigonometrică, unde apărea numărul „pi”. Am pregătit examenul după un curs mai nou, modern, de prof. Miron Niculescu. Profesorul examinator era și dânsul coautor, într-un curs în două volume, cu mai multe părți, litografiat, cu mulți ani în urmă, tot la Analiza Matematică. Am tratat toate subiectele, fără nicio ezitare și așteptam nota, care întârzia. Se vedea o ezitare, o răceală pe fața profesorului, eu fiind nedumerit. Deodată îmi spune: să-i spun poezia în limba franceză, care permite stabilirea pentru numarul „pi” mulțime de zecimale. Am rămas surprins: o poezie în limba franceză la examenul de stat la matematică, care nu se găsea nici în cursuri, nici în bibliografie și era o veselie, o distracție cu ea în clasele mici de liceu. Dacă greșeai un singur cuvânt din poezie, se făcea praf numărul „pi”. Dar atunci erau dezvoltate calaculatoarele și nu mai aveai nevoie de poezie și oare dânsul o mai reținea, o mai putea corecta. „Nod în papură”. Pronunță sec, în românește, nota 8! Total nemulțumit, am ieșit, cu un salut formal, de conveniență, ducând însă cu mine o bănuială și „Înălțimea, demnitatea universitară”, văzându-o aruncată pe jos!

A urmat la răspuns, mai târziu, colegul meu, același Radu Florin, care a tot fost întrerupt în expunerea subiectelor, de același profesor și, enervându-se, a întrebat: oare sunt obligat să mă pregătesc după un anume curs? arătați-mi unde greșesc! Ieși afară! i s-a strigat și examenul de stat era ratat. Aici nu mai era Domnul prof. Brădeanu și nici calitățile, caracterul dânsului. Auzind președintele comisiei de scandal, Domnul Prof. Academician Călugheranu, a chemat înăuntru candidatul, pentru a-și încheia expunerea. I s-a atribuit nota 6, nota minimă pentru a putea merge mai departe. Cu aceasta i s-a diminuat media generală la 8,50, cu care nu mai putea prinde Liceul lui din Târgoviște și a rămas asistent universitar la Institutul de 3 ani, Oradea. S-a frânt un destin. Am priceput atunci și eu problema cu poezia în franceză, așa cum bănuiam. Cred că protestul colegului a fost și el prea dur, putea fi altfel exprimat, dar, cu această ocazie, s-a văzut cât de ușor cade o Înălțime și demnitatea pe care cineva numai formal le are, luându-i locul calicia stabilizată. Se remarcă îndrăzneala prea mare a studentului și demnitatea sobră, de Înălțime, a Președintelui, care a reparat ce se mai putea repara din „Înălțimea” universitară.

Sunt câteva exemple date și câte or mai fi, atât de „Micime” cât și de „Înălțime”, demnitate. Cele prezentate aici, redau însă doar câteva cazuri de „reverențe”, mai mărunte, făcute în cinstirea sau necinstirea acestei nobile profesii, de inimă și suflet, dar sunt destule cazuri cutremurătoare, cunoscute, relatate în media, care arată în ce mod degradant și-au murdărit chemarea unii de „mai sus”, dacă a fost o chemare și nu o trișare în alegerea ei și care, în desfășurare, te lasă „fără cuvinte”. Mai sunt și cazuri în care aceștia și-au dus drumurile în „două lumi”, unul în prinos de jertfire și respect profund nobilei chemări, iar altul în prizonieratul decadent al vremilor, cu tentațiile lor în trăiri indecente, în mari ticăloșii, de care s-au lăsat învinși, li s-au predat, un amestec în care vezi alternativ contrastele.

Am dat exemple din învățământ, pentru că aici intervine „educația”, o greutate enormă în comportamentul uman, precum este și „spiritualitatea” în cel religios, sau „legalitatea și dreptatea” în magistratură, „sănătatea” pentru cei care o administrează, pentru care au depus și jurământ și altele, care trebuie să fie, toate, bariere de netrecut de la „înălțime” la „micime”, trecere care le distruge conținutul, le desfigurează, le transformă în „hidoșenie”. Se manifestă și mai pe jos aceste neașteptări. Toate cuprind însă spiritualitatea, în sensul larg al cuvântului, moralitatea societății, fără de care aceasta se compromite sub multiple aspecte și creează în societate neajunsuri majore, așa cum e acuma la noi. Aici nu e permis să se treacă de la „Înălțimi” la „Micimile joase” , ci și mai mult, să apere și „Înălțimile” din zonele mai de jos, de „micimi”. Am folosit expresia „micime” pentru răul uman, de la cel mic, până la cel de mare „grandoare”.

Gheorghe BĂRCAN
fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet

Minneapolis, USA

sursă foto: www.ubbcluj.ro




TATA (autor, Loredana Maria PAȘCA)

Simt pisica cum se întinde luuung lângă mine. Se răsucește încet, leneș, şi-şi înfige ghearele în piciorul meu! Deschid gura să scot un „Auuu” lung cât mâţa şi ascuţit ca ghearele ei, dar norocul meu e că deschid şi ochii.

TATA stă în locul lui preferat, pe marginea dormezei cu saltea din paie, cu coatele pe genunchi şi privirea pierdută mult departe, dincolo de geam. Şi fumează. Carpaţi fără filtru. Întotdeauna. Şi, ca întotdeauna, în jurul capului său fumul dens dansează uşor-uşor; prin strate suprapuse de „stratuşi” trec doar coloanele de fum proaspăt expirate cu un şuierat slab, ca într-un ritual sacru, la intervale regulate, mereu cu aceeaşi intensitate şi cu ochii pe jumătate închişi. Clipește rar și oftează adânc. Îmi pare atât de misterios şi tare trist… şi aş vrea, ca de fiecare dată când îl văd fumând, să ştiu la ce se gândeşte…

Dar TATA remarcă fâţâiala din pat şi îşi fixează ochii albaştri pe faţa mea, care se chinuie să scoată un zâmbet fermecător şi convingător de „Bună dimineaţa!”.
– No, vă sculaţi? Mintenaş i-amniaz (e abia ora 8)… Tre’ să merem s-aducem fânu’.
– Îhî… imediat… mormăi în timp ce strâng mâţa, drăgăstos şi ferm, fără ca TATA să bănuiască ce ascund. Şi tocmai când el se ridică, stinge mucul de plita sobei şi iese, pisica se desprinde din „îmbrăţişarea” mult prea intimă cu care ne-am cadorisit. E foarte recunoscătoare, de altfel, că am îndesat-o sub pătură, să doarmă în pat… Pare disperată după o gură de aer proaspăt, aşa că o ajut să coboare cu viteză, printr-un şut scurt, tras în zona codiţei deja super-înfoiată. Face un salt reuşit cu dublu Axel şi aterizare perfectă şi ajunge exact între picioarele Mamei, care intrând se împiedică, se izbeşte de uşă, se îndreaptă cu greu (nu e foarte suplă, nici tipul sportiv) şi-ncepe:
-`Mnezău ei de mâţă! Ce coată-n casă? Amu-mi rupem gâtu… Da, trezitu-v-aţ’? Mereţ’ de vă spălaţ’. Ce-ţi mânca?
Ouă-ochiuri, încerc eu determinarea viitorului meu apropiat, dar… deasupra vocii mele se aude mormăiala lui R:
– Orez în lapte şi mi-e clar că, nici în noaptea abia trecută, stelele nu s-au aliniat cum trebuia în zodia mea.

Sub crengile imensului nuc din faţa casei e umbră şi răcoare. Ligheanul cu smalţul sărit aşteaptă deja, pe scaunul cu picioare bolnave, vopsit prea verde, prea demult. Mă-ntiiiind, mă-ntorc şi-o iau rapid către fântână, să scot apă de spălat. Las găleata să cadă cu zgomot (ador plesnitura pe care o face la contactul cu apa), mă ridic pe vârfuri să mă uit cum se scufundă şi-nvârt roata cu amândouă mâinile, încet să o ridic, doar pe jumătate plină; aplecată peste marginea rece a fântânii, tot zgâindu-mă în oglinzile tremurătoare, nu-l observ. Îl aud târziu. TATA trece cu mersul lui apăsat, uşor legănat, ușor aplecat în faţă, spre poiată. Fac ochii mari şi, din două salturi, îl prind de mâna aspră şi caldă:
– O fătat?… dar nu apuc să aud răspusul, ci doar huruitul lanţului pe tambur, vâjâitul găleţii între olanele fântânii şi izbitura de final…
– Mno, de s-o descăţat găleata de pă lanţ, te-a băga mă-ta după ie. Amu, hai să vezi!

E cald în poiată și miroase amestecat a lapte proaspăt, paie umede, bălegar și viață nouă. Prin crăpăturile uşiţei de scos gunoiul trec raze de lumină tremurânde, ca aripi de zâne, iar pe sub burta vacii se uită fix la noi Viaţa, cu ochi imenşi. Doamne!!! cât e de frumoasă! M-aș repezi să o mângâi, dar TATA mă trage ușor înapoi:
– No, fată, nu așe… ca furtuna, că s-a speria și te-a ruguci vaca! Meri mai încetuc, de-o lăture…
Cu mâna întinsă mă apropii întâi să mă vadă Gyöngy (aproape toate vacile lui aveau mereu nume românești sau ungurești de flori, pe lângă câte o „Joiană” sau „Mândră”) și ea întoarce botul alb la mângâiat. Mi-e atât de dragă! Că e mărunţică și tare blândă și ne lasă seara să o mulgem și noi, copiii, în cănile de tablă emailată gri, cu toartă și „buză” roşie. Laptele acela, doar spumă albă și așa de gustoasă, e momentul suprem al serilor noastre de vară…
Curioasă, dar temătoare, se apropie de palma mea și viţeluşa. E bălţată – albă cu pete mari de ciocolată – și nu-mi vine să îi stric „modelul” cu care a rămas, după ce vaca a lins-o zdravăn. O mângâi doar pe gât, îmi pun mâinile în jurul ei; e atât de vie… și rămân așa, în îmbrățișare, cu capul lipit de fruntea ei, dar mă desprind când aud iar vocea lui TATA:
– De-amu-i bugăt, las-o să sugă. Și voi, gătați-vă ș-om mere. S-a face tare cald azi.
– Tatăăă, găleata… mai mult șoptesc, decât spun.
– O scoate tata. Du-te la mă-ta și-i spune să puie merindea.

R, cu ochii încă cârpiți de somn, se uită absent în lungul căii ferate. Nu vine nici un tren. Mai târziu, mai pe la amiaz’, va trece personalul de Carei, din care ne strigă și ne face cu mâna mătușa Luci (atunci când se duce la părinții ei în vizită), apoi „lansează” în iarba înaltă un pachet cu: ciocolată cu alune Maci, gumă de mestecat în formă de biluțe colorate și fantastica ei prăjitură cu gem și muuuultă cremă de mac, toate împachetate bine, bine, puse într-o cutie de carton, legată cu sfoară maronie. Ce bucurie!

Dar azi nu e zi de vizite. Nici nu ne prinde amiaza pe aici. Deasupra șinelor căii ferate se vede deja „dansând” aerul, semn de căldură mare… Doar prin frunzele plopilor înalți până la cer se joacă puțin vântul, iar foșnetul lor mă duce imediat cu gândul la lungul drum de fiecare duminică dimineața, spre biserica din sat. La Mama… la sunetul inconfundabil pe care îl scot, cu fiecare pas, ciorapii ei de nylon purtaţi pe sub rochia galben-pai cu panseluţe.

Când îmi răstoarnă apa în lighean, îmi place să stau sub jetul rece, să mă joc „bătând-o” cu mâinile, să fac valuri, să o simt. Dar nu e timp nici de joacă azi. Mă spăl repejor pe față, suflând puternic în apa ridicată cu palmele, încercând să îl imit pe TATA.

Mirosul intens de orez în lapte ne cheamă la masă: R. șezând pe marginea patului, eu pe scaunul de lemn cu spătar înalt, curbat. Cu lingura desenez „figuri” în farfurie și caut cel mai mare bob. R termină primul (mănâncă atât de repede!), sare din pat, mă pișcă scurt și puternic de umărul drept și fuge afară. Înghit cu greu, apoi duc farfuriile pe masa din cămară; Mama le va spăla probabil mai târziu.

Un drum de câțiva kilometri, în carul tras încet de vaci, pare o veșnicie. O eternitate din clipe topite, amestecate, intense; un continuu acum ce curge prin corpul meu de copil, într-un sens pe care nu-l pot înțelege. Stau întinsă pe spate, tot ronţăind la un fir lung de iarbă, și visez… la o lebeniţă duulce și rece, la o baie în apa limpede a Homorodului, la strigătele ciudate ale păunilor, la necazurile lui Remi din „Singur pe lume”, la o bicicletă Pegas – care să fie a mea – la coacăzele negre, deja coapte, ale vecinei Iţu… La îmbrăţișarea caldă și vocea blândă a Nanei Irma și la poveștile nesfârșite pe care le împarte cu Mama seara, așteptând vacile să vină din ciurdă. Mă trezesc când TATA desface jugul vacilor și le duce să pască, la umbră. Printre pleoapele abia mijite, printre curcubee, văd una dintre imaginile copilariei mele. Aceea în care erau încă amândoi bunicii, aceea cu miros de fân și bureţi de câmp, gust de pere de vară și mălai fiert, răcoare de apa din fântână, cu genunchi juliţi și pisici-jucării.

Dar, de fapt… era totul un vis. Mă dezmeticesc azi și în atâtea alte zile, singură, cu un dor intens de TATA, cu dorința de a-i spune că e mereu prezent în gândurile mele, că îl îmbrățișez adesea și îl simt lângă mine, așa… ca ieri. Un „ieri” care a trecut de peste 20 de ani.

Pentru TATA, bunicul meu drag (01.02.1921 – 03.07.1999) și pentru toți bunicii dragi din lume. Aceasta și cealaltă. Cea care ne fură copilăria.

Loredana Maria PAȘCA

 

Foto: Peter Lengyel




Un sprijin de nădejde! In memoriam profesor Eva Takacs (autor, Frankel Orly)

„Un bun profesor este asemeni unei lumânări. El se mistuie pe sine însuși pentru a lumina calea altora” (Mustafa Kemal Atatürk).

Când ne gândim la profesori ori învățători, o facem cu multă duioșie și nostalgie. Este, ce-i drept, cea mai nobilă dintre profesii. Iar dacă chiar ai norocul să rămâi în legătură măcar cu câțiva dintre ei, ți-ai câștigat cei mai de preț mentori ori îndrumători de suflet, pe viață. Sunt mulți aceia pe care îi port în suflet pentru deschiderea pentru cultură și iubirea pentru studiu la care au contribuit, dar și respectul pentru educație, pentru frumos și pentru arte pe care mi l-au insuflat prin propriul lor exemplu sacru. În cei aproape doisprezece ani de școală, am întâlnit mulți dascăli, însa doar o ființă îmi este dragă și are loc în loja întâi a sufletului meu: doamna Eva Takacs. Dânsa m-a făcut să înțeleg că școala nu e doar un loc unde pleci pentru câteva ore de acasă, că nu merg acolo pentru note și că nu trebuie să dovedesc nimănui – decât mie însămi- că pot fi cea mai bună. Sunt unii oameni care au o aură specială. Te fac să te simți mai bine numai privindu-i, au ceva al lor, nu aș ști să spun ce. Stau uneori și mă gândesc ce înseamnă viața, cât de scurtă și subțire își are linia și cât de neputincioși suntem pe cărarea ei. Astăzi suntem fericiți și împliniți, trăim și zâmbim iar mâine nu știm dacă mai existăm. Joi, 02 iulie 2020, s-a stins din viață un suflet important. O doamnă blândă cu caracter deosebit, bună la inimă și harnică, cu un umor deosebit… Își iubea familia, soțul, nepoții, mai mult decât orice, ar fi făcut orice pentru ei, și din toate bătăliile avute, ea a pierdut-o pe ultima. Am să vă arăt câteva dintre mesajele trimise, ca să vedeți și voi, cât este de iubită și cât de tare i se va simți lipsa:

„Ea a fost Eva Takacs, colega și prietena noastră la Colegiul Național Pedagogic! O femeie cu umor, vorbe inteligente, care ura minciunile și falsitatea unor oameni. Cu elevii în schimb era generoasă, cu sfaturi utile mereu, cu răbdare… și elevii o iubeau. O iubeam și eu alături de colegi, văzând-o atât de grijulie și de dedicată familiei și mai ales soțului! El o adoră și știu că-i va fi foarte, foarte, foarte greu fără ea! De câte ori mă voi apropia de poarta liceului unde te vedeam mereu la nelipsita țigară în câte o pauză, o să te caut cu privirea… Adio, suflet drag! Te-ai dus mult prea repede lăsând în urmă consternare, neputință, întrebări! În amintirea mea vei rămâne surâzătoare, elegantă, mereu tânără!” (prof. Rodica Gheorghiu)

„Elegantă și cochetă, veselă și protectivă, întotdeauna întâlnirea dintre noi era un mare motiv de bucurie. Vorbeam toată seara încercând să ne spunem atât de multe de frică că seara se termină foarte repede. Bucuria de pe chipul ei era de nedescris../../ Drum bun spre stele dragă Eva! Sper să ne luminezi de sus din ceruri cu bunătatea și altruismul tău! Să ne arăți cea mai bună cale pe care putem merge! Îți mulțumesc din suflet pentru prietenia ta. Îmi pare foarte rău și mi-e sufletul negru pentru că vorbesc de tine la trecut!” (Claudia Narcisa Funariu)

”Mă gândesc la Eva Takacs… un suflet minunat, un om cald, o colegă ,,acolo” când aveai nevoie ea… Îmi aduc aminte ultimele noastre discuții, despre Feri al ei… despre cum era capabilă să mute munții din loc pentru ca el să fie sănătos alături de ea. O iubire ca-n filme!! /…/ A plecat și nu mai pot să-i spun cât mi-a fost de dragă, cât îmi va lipsi zâmbetul ei, vorbele ei de duh, umorul ei reconfortant… Rămas bun, dragă Eva, /../, Feri, fii așa cum ea ar fi vrut să fii!!” (prof. Diana Pozman)

„Ce veste cutremurătoare /../. Pentru mine, Eva și Feri erau imaginea unui cuplu aparte. Aveau acel ceva care-i făcea diferiți de noi restul! Bucuriile mărunte, dar și încercările vieții i-au unit mai mult ca orice! Am sentimentul că nici nu pot vorbi despre unul fără a-l aminti pe celălalt! Eva, ne vei lipsi! Timpul va așterne tăcerea peste urmele pașilor tăi, dar, undeva în sufletele noastre, vei rămâne vie. Rămas bun, dragă Eva!” (Anuța Rodica Ardelean)

Se spune că persoanele dragi care mor nu pleacă niciodată, ci merg alături de noi în fiecare zi. Nevăzuți, neauziți, dar mereu aproape. În continuare iubiți, în continuare cu dor, mereu foarte dragi. Îi vom păstra vie amintirea Evei, în suflete, și vom fi recunoscători pentru timpul petrecut împreună mulțumindu-i lui Dumnezeu că ne-a dăruit în viețile noastre o așa femeie.
Îmi veți lipsi foarte mult, doamna profesoară!
Odihnește-te în pace, suflet bun!

Frankel Orly

Clasa a XII – a
Colegiul Național Pedagogic “Regele Ferdinand”
Sighetu Marmației




Ce e de făcut cu știrile false?

Pandemia cauzată de virusul COVID-19 a readus în atenția publicului și a autorităților problema „știrilor false”. Evenimente care creează panică, stres, sau doar interes crescut sunt un prilej pentru răspândirea informațiilor false în spațiul public. Campaniile electorale, pandemiile, crizele economice ne țin conectați la fluxul de informații. Atenția noastră este sporită, iar producătorii de știri – fie bune, fie rele – sunt pregătiți să livreze. Întrebarea este: ce facem să ne protejăm de manipulare în aceste momente când suntem mai vulnerabili la dezinformare decât în mod obișnuit?

Știm că, în general, consumăm știri pentru a afla ce se întâmplă în lume. De multe ori, însă, căutăm informații care ne confirmă valorile și ideologia. Un studiu publicat de Institutul pentru Tehnologie din Massachusetts (MIT) ne spune că știrile care ne contestă viziunea despre lume sunt digerate mai greu, deoarece necesită un sporit efort mental pentru a fi înțelese. În plus, ele produc și o reacție emoțională negativă, iar acest lucru creează disconfort. Rezultatele cercetării publicate de MIT sunt îngrijorătoare pentru oricine a încercat în ultimii ani să dezvolte metode de contracarare a știrilor false în spațiul online. O serie de măsuri, începând de la eliminarea boților – aplicații care execută sarcini automatizate pe Internet – la blocarea conținutului online până la campaniile de verificare a informațiilor și educația media au fost propuse de diferiți actori. Este realist să ne imaginăm că putem să controlăm fenomenul? O întrebare mai rar pusă este: e dezirabil să vrem să controlăm răspândirea informațiilor false cu orice preț?

Spațiul online este mai puțin reglementat decât media audiovizuală. Pentru radio și televiziune ai nevoie de o frecvență – iar spectrul de frecvențe al unei țări este limitat. Ca să obții o frecvență, statul impune anumite condiții – inclusiv legate de conținut: corectitudine, protecția minorilor etc. Pe internet pot funcționa un număr nelimitat de publicații, așa că statul nu mai are „monedă de schimb”. De asemenea, Internetul este mai descentralizat și datorită naturii sale transfrontaliere, mai puțin controlabil de autoritățile naționale. Asta poate fi un lucru bun, dacă vrei să publici informații despre abuzuri și nu vrei să fii persecutat de autorități. Dar poate fi un lucru rău, dacă vrei să postezi povești despre conspirații și nu vrei să fii pedepsit de autorități. Libertatea oferită de Internet face posibil abuzul. Marea dilemă privind Internetul este cum să îl facem un spațiu mai sigur, fără a-l cenzura.

Întâi de toate, trebuie să știm că Internetul nu e sat fără câini. Toate regulile de comportament impuse de legislație pentru spațiul fizic se aplică și pentru Internet. Dar diseminarea de informații false nu este delict decât dacă pune în pericol securitatea națională, adică în cazuri cu consecințe foarte grave. Există și propuneri pentru cazurile mai puțin serioase. De exemplu, unele voci promovează intervențiile care schimbă comportamentul utilizatorilor: etichetarea conținutului care conține informații false sau stimularea reproducerii informațiilor adevărate pe platformele de socializare. Fact-checking sau verificarea datelor de entități independente funcționează dacă verificările sunt simple și la obiect. Elementele de grafică interactivă de genul „barometrele de adevăr” par să creeze confuzie și adversitate în rândul multor utilizatori. Un mesaj direct, de preferat unul care identifică o întreagă frază ca adevărată sau falsă, nu doar porțiuni din ea, pare să fie receptat mai ușor de utilizatori. Dar, să nu uităm, că verificările care contravin ideologiei personale a utilizatorului vor fi respinse cu mai multă ușurință.

sursa: Factual.ro

 

Eliminarea boților sau a conținutului nu par a fi soluții sustenabile, pentru că boții, conturile și site-urile de știri false vor continua să reapară. Sistemul media actual e unul în care supraproducția de conținut e regula, iar eforturile necesare „curățării” lui necesită resurse umane și tehnice imense. Birocrația necesară unor tactici de blocare a conținutului poate să devină ușor distopică: vom avea comisii care stabilesc care e adevărul? Sisteme automate care fac acest lucru? Realitatea cui va servi ca măsură a lucrurilor? Curățarea oricărui spațiu public de „elemente periculoase” are cel puțin conotații, dacă nu implicații, autoritare. În timpul crizei COVID-19 în România, blocarea conținutului s-a făcut de o comisie parte a Ministerului de Interne, o instituție de control a populației, cu zero expertiză în probleme ce țin de libertatea media, dreptul la liberă exprimare și accesul la informație.

Vorbind strict de intervenții ce țin de comportamentul utilizatorilor de informație, educația media pare a fi o soluție pe termen lung a acestor probleme ce țin de infrastructura și modul de funcționare a Internetului de către public. Ea este bine venită și posibilă la orice vârstă, dar este mai eficientă dacă se face în școală. Pentru că intervine în perioada de formare a viitorului cititor și creator de știri false, educația media în școală este o soluție de termen lung. Mai are avantajul de a nu încălca niște drepturi fundamentale ale omului și nu creează pericole pentru starea democrației, așa cum o face cenzura – denumită eufemistic blocare de conținut. Educația media nu este un panaceu și nu rezolvă problemele ce țin de infrastructura și logica de producție a conținutului în spațiul online – unde producem „date”, nu conținut, iar datele produc profit. Educația media recunoaște consumatorul de informație și în rolul lui nou de producător de informație, iar acest rol vine cu responsabilități noi care trebuie recunoscute de la vârsta la care această transformare are loc. Iar această vârstă e una din ce în ce mai fragedă.

Dumitrița Holdiș
Ioana Avădani
Centrul pentru Jurnalism Independent

 




DEBUT – Până la următorul răsărit… (autor, Vasile Gabriel Vouciuc)

Vasile Gabriel Vouciuc

Ți s-a întâmplat vreodată să te pierzi printre gânduri despre viitor? Ai petrecut vreodată ore în șir imaginându-ți cum va fi viața ta peste zece sau chiar douăzeci de ani? Mulți dintre noi alegem să trăim în permanență în viitor, elaborând planuri cu scopul de a ajunge pe culmile succesului, sau, dimpotrivă, așteptând ca succesul să ne bată la poartă. Dar de ce nu trăim în prezentul atât de palpitant, și de ce nu ne întrebăm niciodată ce avem de făcut până la următorul răsărit?

Viitorul… când aud acest cuvânt mă gândesc la necunoscut, la alegeri dificile sau la cărări încrucișate. Dar prezentul… prezentul ne îndeamnă să trăim clipa, să apreciem tot ce este în jurul nostru, pentru că totul poate dispărea într-o secundă. Prezentul ne îndeamnă să fim recunoscători când ne ridicăm dimineața din pat și privim razele soarelui, să lucrăm și să ne distrăm ca și cum ar fi ultima zi a vieții noastre, iar la apus să punem capul pe pernă spunând “ce zi frumoasă am avut, de-abia aștept următorul răsărit”.

Prezentul merită trăit, din plin. Prezentul merită trăit înainte să devină trecut. “Dar viitorul nu merită trăit?” vor întreba unii. Cel mai bun răspuns la această întrebare ne-o poate da chiar ziua de azi. Ieri făcea parte din viitor, mâine va face parte din trecut. Atât trecutul, cât și viitorul nu se află decât la un răsărit depărtare. De ce să nu trăim în prezent, când încă putem schimba ceva? De ce să ne gândim la ce am avut sau la ce am putea avea, în loc să ne gândim la ce avem?

Poate de vină e lumea în care trăim. Poate de vină e stresul sau lipsa timpului. Poate de vină e proverbul “s-ar putea ca ziua de mâine să fie a altuia”. Sau poate de vină suntem noi, care căutam tot timpul vinovatul pentru greșelile noastre, în loc să îndreptăm situația acum. Nu mâine, nu luna următoare, nu în viitorul îndepărtat la care visăm. Acum e momentul potrivit să începem schimbarea pe care vrem să o vedem în viitor si să începem să clădim drumul spre succesul pe care ni-l dorim.

Acum e momentul să încetăm să mai trăim în viitor, pentru că viitorul va fi așa cum ni-l facem noi. Acum e momentul să ne uităm în jur și să realizăm câte motive avem să zâmbim. Iar acum, închei aceste rânduri gandindu-mă la următorul răsărit…

Vasile Gabriel VOUCIUC
clasa a X-a E, C. N. „Dragoș-Vodă”

sursă foto: commons.wikimedia.org




La timpuri noi, metehne vechi (autor, Ileana Pisuc)

Doamne, vino Doamne/ Să vezi ce-a mai rămas din oameni…

Am vrut să parafrazez din cîntecul lui Vali Sterian, pentru mulți un nume cunoscut, a cărui voce s-a făcut auzită la revoluție si după, bagatelizat în cele din urmă și aproape uitat astăzi.
Simbolistica acestui cîntec însă, rămîne viu încrustată în memoria celor care nu au uitat și poate nici nu vor să uite. Timpurile ce se succed, capătă din păcate o conotație nefericită pe toate planurile: geografic, politic, social, sentimental, pînă chiar și meteorologic.
Multă lume (de bună credință) spera într-o separare a apelor, o reașezare temeinică a lucrurilor care chiar contează într-o armonie a relațiilor inter-umane.
Speranța era legată de schimbarea bruscă a paradigmei cu care ne-am fost obișnuit, prin coliziunea cu acest fenomen necunoscut, planetar, numit Covid 19.
O așa lecție dură, se părea (cel puțin la început), că va bulversa lumea și îi va da de gîndit să se reorienteze către adevăratele țeluri, care ar trebui să coordoneze Lumea de aici încolo.
Omul, în adevăratul sens al cuvîntului, trebuie să demonstreze că rolul lui pe Pămînt, nu e doar de a fi o “creație” meschină care populează Terra, ci, că a fost creat cu un scop nobil, încă de la facerea Lumii, aceea de ființă superioară îndumnezeită, diferită de toate celelalte specii!
Ori, cînd asiști la aceleași metehne, deprinderi murdare, primitive, îți vine să strigi Pămîntului în plină mișcare: STOP! Vreau să cobor! Ce simplu ar fi, cu toate că am sentimentul că nu mulți ar coborî, aproape că nici nu s-ar simți numărul și, poate că nici nu s-ar merita efortul…
Ne-am obișnuit să ne complacem într-un “bulion” căldicel, perpetuăm aceleași greșeli, ne e bine așa, pînă nu ne e mai rău. Oare cît de rău ar trebui să fie răul?
Altfel cum să înțelegi că, în vreme ce oameni cu bun simț respectă anumite reguli, își văd de treabă, nu de frica amenzilor sau ale altor repercusiuni, ci pentru că au înscris genetic în ființa lor bunul simț, măsura, frica de Dumnezeu, alții își reiau (sau continuă) să facă ce știu ei mai bine; să înșele, să fure, să păcălească, să se joace cu viețile altora! Și asta pe timp de Criză! Oare ce Dumnezeu au, (dacă-l au!)?
Care-i diferența între cei uciși cu pistolul în ceafă sau cei păcăliți cu măști de față false, care te pun în pericol iminent, sub sloganul ajuns la paroxism ,,purtați mască!”.
Cît de flămînd să fii ca să ceri pentru asta și mită? Ăștia se cred faraoni, stăpîni pe viețile supușilor!
Atîta speranță mi-am pus că, măcar în ceasul al 12-lea ne vom reveni si voi auzi numai de bine. De Facebook am scăpat (e o îndobitocire în masă) cu știri false, manipulatoare. Mă mai uit la anumite posturi TV românești dar, care în loc să mă liniștească, mă îngrozesc.
Mai dă Dumnezeu și niște ploi devastatoare, nimic însă nu se leagă și nu spală metehnele vechi.
Ce ar trebui? Foc cu pucioasă din cer? Goana după înavuțire nu cunoaște limite.

“Avariția e ca o apă otrăvitoare care-l face pe om să devină nesătul, cel care bea din această apă vine în contact cu acest venin, afectîndu-i toate măruntaiele, simțind din ce în ce mai multă sete.
Trupul care încearcă să se ridice deasupra și împotriva spiritului acoperă interiorul cu întuneric, știind că la lumina zilei și a inteligenței nu ar reuși să se impună dorințelor păcătoase.
Fără lumina harului, luxul avariției poate deveni un abis fără limite. Omul nu se poate feri de această greșeală numai prin frică ci printr-o educație bună.” (Sf. Anton de Padova).

De ce doar atunci cînd se constată cîte o nelegiuire, se constată și ,,falsa” identitate (morală) a celui pus să managerieze probleme der viață și de moarte?
Ce să mai creadă omul de rînd? Că a fost sau n-a fost pandemie? Dacă cu asemenea măști s-a făcut față “dușmanului”, înseamnă, ori că a fost slab, ori că n-a existat?
Dar să-ți faci averi pe viață și moartea semenilor tăi în suferință, mie mi se pare diabolic! Eu o consider ca pe o dezertare pe timp de război și care se termină în fața Curții Marțiale! Aici este vorba despre o dezertare de la misiunea de Om, de ființă rațională. Acești ,,emanați” de nu știu de prin ce tenebre se cred deasupra tuturor, a “prostimii”, și-și închipuie că pot jongla cu viețile lor după bunul lor plac și bineînțeles, după numărul euroilor din mită!?
Și aici, în SUA, trăiesc într-o nebuloasă profundă. Uneori am impresia că s-a încuiat pămîntul și s-a aruncat cheia. Altfel, e o mare enigmă această izolare prelungită din cauza căreia nu se reiau zborurile. Am venit pentru 6 luni și aproape fac anul… Cîteodată îmi vine să mă introduc într-o sticlă și să mă arunc în ocean, cine stie, poate aș eșua pe malul Mării mele, de unde cunosc drumul spre casă.
Acum n-aș vrea să par ipocrită dar mare parte din vină se cam datorează curiozității lui Cristofor Columb, care voia să vadă ce e dincolo de linia Orizontului. Dacă nu descoperea America, eu n-aveam ce căuta aici.
Pentru atîta lucru însă, nu merita să i se dărîme statuia de pe soclu. Din păcate, nu e singurul “detronat”. S-a sucit lumea cu susu-n jos și aici în America. Aud că în Germania l-a “întronat” pe Lenin. Cine, ce să mai creadă?

Ileana Pisuc

27 iunie 2020, Richardson, Texas (USA)




Formația sigheteană SIGMA în anul… 1973

Prin anii ‘70 în Sighet existau două formații de muzică… ușoară. Una dintre acestea era formația SIGMA, în imagine într-o “exprimare” muzicală din anul 1973. Formația avea în componență (în fotografie, de la stânga la dreapta) pe: Molnar Gyuri (+), Covacinschi Pisti (trăiește în Sighet și mai cântă din când în când), Kucserik Zoltan (trăiește în Sighet), Katz Geza (+) și Nagy Zoltan (stabilit în Oradea).
Formația SIGMA interpreta atât muzică “ușoară” (toată gama de șlagăre naționale și internaționale) cât și populară, fiind prezentă la majoritatea petrecerilor și nunților din Sighet și împrejurimi.

Salut, Sighet!

NR: Fotografia este din arhiva domnului Covacinschi Ștefan (Piști).




Dezinformarea – de la „tembelizor” la rețelele sociale

Mai mult de două treimi din românii care are au un cont Facebook, îl folosesc și pentru a citi știri. Dacă până acum zece ani deschideam televizorul să vedem ce se mai întâmplă în lume, acum intrăm pe Facebook pentru a face același lucru. Deși de multe ori ne imaginăm că doar tinerii „stau pe Facebook”, acest lucru nu mai e valabil de mult timp. Persoanele între 45 și 60 de ani, sunt din ce în ce mai prezente în rândul utilizatorilor fideli ai platformei. Tinerii sunt pe Instagram și, mai nou, pe TikTok. O dată cu răspândirea virusului COVID-19 în lume, platformele de socializare și media online au devenit iar o țintă de atac a criticilor care susțin că, datorită lor, dezinformarea se răspândește necontrolat. Dar sunt aceste platforme mai nocive decât clasicul „tembelizor”? Ce soluții au fost propuse pentru a reglementa spațiul online? Dar nu cumva sunt aceste soluții mai nocive decât platformele în sine?

O dată cu răspândirea coronavirusului pe teritoriul României, Președintele Iohannis a declarat starea de urgență printr-un decret prezidențial care atingea și problema dezinformării, printre multe altele. Astfel, orice publicație online care publica informații false despre pandemie risca să fie închisă, dacă nu răspundea la cererea autorităților de a da jos conținutul fals. Problema cu această abordare a guvernului este că, de multe ori, producătorii de știri false sunt anonimi, publică din locații necunoscute, deci sunt imposibil de găsit. Pentru că este ușor să deschizi un domeniu nou și să îl înregistrezi într-o țară oarecare, rețelele de socializare au un rol vital în a ține publicul unor site-uri de dezinformare conectat. În România, cazul acum notoriu al site-ul ortodox.info.ro, care blocat de autoritățile române în timpul stării de urgență s-a transformat peste noapte în ortodoxinfo.ro, arată cât de ușor e să reanimezi un site de știri false. Fără Facebook aceste publicații și-ar pierde din cititorii, care nu ar ști unde să acceseze noul domeniu.

Astfel, rețelele de socializare facilitează crearea de comunități care consumă și răspândesc informații false, conspirații, știri senzaționale. Dar aceleași rețele creează comunități care consumă și răspândesc soluții, care se organizează pentru activități sociale și politice. Dacă acceptăm că, pentru români, platforma Facebook este principala sursă de trafic pentru informațiile false, este și principala sursă de trafic pentru informații corecte. Separarea grâului de neghină este, istoric vorbind, o trudă complicată. Cum facem să combatem răspândirea informațiilor dăunătoare, fără să atentăm la integritatea unor drepturi fundamentale precum dreptul la liberă exprimare? În ciuda aparențelor, a separa informația în „bună” și „rea” nu e tot timpul ușor. Și nu e evident cine ar trebui să o facă. Vom avea o „comisie a adevărului” care cataloghează informația? Vom lăsa platformele de socializare să ia această decizie? Suntem noi, publicul, calificați să hotărâm întotdeauna dacă citim informații false sau adevărate?

Kate Coyer, cercetător afiliat Universității Central Europene din Budapesta și Universității Harvard din SUA, declară pentru CJI că măsurile de control ale răspândirii știrilor false nu trebuie să limiteze drepturile fundamentale ale omului, precum dreptul la liberă exprimare. Soluțiile luate de autoritățile din România și din alte state ale lumii trebuie să răspundă unor probleme precum lipsa de transparență a giganților tehnologici, dar și lipsa de cunoștințe tehnice ale persoanelor care reglementează acest domeniu. „Avem nevoie de un sistem care susține interesul public și nevoile publicului. Nu avem acest sistem la nivelul presei scrise, audiovizuale și în mod sigur nu avem acest sistem la nivelul platformelor de socializare. Cred că nu ar trebui să permitem schimbarea legislației privind libertatea de exprimare în timpul stărilor de urgență. Aceste legi nu ar trebui schimbate în perioade în care abuzurile asupra drepturilor la viața privată și înclinația de a controla populația sunt tendințe foarte îngrijorătoare. Știm că, o dată ce deschidem cutia Pandorei, e greu să o închidem la loc”, declară Coyer.

Aceste măsuri sunt ineficiente când proprietarii site-urilor sunt necunoscuți și au efecte negative mai ample, cum ar fi intimidarea jurnaliștilor, care ar putea vedea cenzura ca o potențială armă îndreptată împotriva lor. “Un lucru pozitiv pe care l-am observat este promovarea informației bune pe platformele de socializare. De exemplu, dacă cineva caută fraza “Ar trebui să beau dezinfectant împotriva coronavirusului?” Google îți va sugera să accesezi pagina Organizației Mondiale a Sănătății sau a altei organizații de sănătate care promovează informații de încredere. Aceasta e o soluție la dezinformare care te protejează de problemele legate de limitarea dreptului la liberă exprimare”, afirmă Coyer. Alte inițiative, precum platformele de indexare a site-urilor false, campaniile de conștientizare și campaniile de educare a populației privind modul de operare a site-urilor de dezinformare pot fi mai eficiente în combaterea dezinformării și mai respectuoase față de libertatea de exprimare.

 

Dumitrița HOLDIȘ
Centrul pentru Jurnalism Independent




Ce ne spune știința despre știrile false

Ce ne spune știința despre știrile false

În timpul unor situații de forță majoră, când informațiile corecte sunt vitale, răspândirea informațiilor false poate fi devastatoare și pentru individ, și pentru comunitate. Este încă prea devreme pentru studii extinse despre cum s-au răspândit informațiile false în timpul pandemiei de COVID-19. Dar, în mod surprinzător, unele studii preliminare arată că în fazele timpurii ale pandemiei, informațiile corecte au prevalat pe unele rețele de socializare. Studii mai extinse din perioda pre-pandemică, ne arată însă contrariul. Deci, care e adevărul despre răspândirea informațiilor false?

O echipă de cercetători din Spania a analizat o mostră de 1000 de „zvonuri” despre COVID-19 postate pe rețeaua de socializare Twitter, în februarie 2020, când virusul era în plină desfășurare în China și părți din Asia. În restul lumii, primele cazuri de abia își făceau apariția, iar în România mai aveau să treacă 2 săptămâni până la primul caz. În mod surprinzător, cercetătorii spanioli au constatat că deși informațiile false sunt postate într-un număr mai mare, cele adevărate sunt distribuite mai des. Aceasta demonstrează că oamenii au discernământ atunci când distribuie informații postate de alte persoane. Re-postările cele mai populare și cu un număr ridicat de interacțiuni (comentarii, like-uri)  au fost cele în care utilizatorii prezentau dovezi credibile. Aceste rezultate pot părea surprinzătoare, având în vedere că Organizația Mondială a Sănătății (OMS), a caracterizat pandemia de COVID-19 drept „infodemie” – o cantitate enormă de informație răspândită în spațiul public. Acest fenomen face dificilă identificarea unei soluții.

Datele studiului spaniol sunt coerente cu alte studii care arătau vedeam un trend similar în timpul fazelor incipiente ale epidemiei de Ebola. În iulie 2014, în prima săptămână după anunțul făcut OMS prin care declara Ebola o „urgență pentru sănătatea publică de îngrijorare internațională” , doar 2% din informațiile răspândite pe Twitter și Sina Weibo (echivalentul chinez al Twitter) despre Ebola erau calificate drept știri false. Câteva luni mai târziu, în septembrie-octombrie 2014, un alt studiu arăta că proporția dezinformării despre Ebola ajunsese undeva la 10% din informația circulată. Studiul din urmă a luat în considerare doar mesajele scrise în limba engleză.

Studii de lungă durată

Dacă ne uităm la studii de durată mai lungă, situația privind răspândirea știrilor false online este mai îngrijorătoare. În 2018, un grup de cercetători de la Institutul de Tehnologie din Massachusetts  (MIT) publica rezultatele celui mai mare studiu despre știri false făcut vreodată. Cercetarea acoperă întreaga durată de viată a rețelei de socializare Twitter. Din 2006 până în 2017, au fost analizate 126.000 de „zvonuri” distribuite de 3 milioane de utilizatori. Rezultatele au arătat că informațiile false se răspândesc mai repede și mai larg decât informațiile adevărate. Dacă informațiile false sunt distribuite de 1000 până la 100.000 de utilizatori, informațiile adevărate rareori se răspândesc doar la aprox. 1000 de utilizatori. Știrile false sunt re-postate pe Twitter de până la 70% ori mai mult.

De ce sunt știrile false atât de populare? Cercetătorii de la MIT susțin că elementul de noutate este cel care contează. În plus, sentimentele de șoc și dezgust provocate de știrile false sunt mult mai puternice decât sentimentele asociate cu informațiile adevărate, precum bucuria, încrederea, tristețea.  Roboții (bots), sau acei algoritmi care răspândesc postările automat, au și ei o contribuție majoră la obținerea acestor numere mari, în special în ultimii 4 ani. Dar, chiar și atunci când postările reproduse de boți sunt eliminate din analiză, rezultatele rămân valide. Oamenii sunt cei care răspândesc informațiile false.

Sunt aceste studii relevante?

E important totuși să ne uităm la metodologia de cercetare a acestor studii. O mare parte a studiilor despre dezinformare, știri false și propagandă sunt făcute utilizând datele disponibile online. Nu e surprinzător că cea mai mare cercetare făcută vreodată privind știrile false a folosit Twitterul ca teren de cercetare: e vorba de o platformă cu conținut public, spre deosebire de Facebook sau Instagram unde o mare parte din conturi sunt private și accesul la conținut poate fi restricționat. Adică e vizibil doar „prietenilor”. Unele studii avertizează că utilizatorii Twitter nu sunt reprezentativi pentru populația generală, iar acest lucru este cu atât mai evident în Europa Centrală și de Est, unde Facebook este de departe cea mai folosită rețea de socializare. De asemenea, dacă ne uităm la cazul României, unde televizorul este principala sursă de informare a populației, trebuie să ne întrebăm dacă nu e nevoie, mai degrabă, de o atenție sporită la cum se difuzează informația în media tradițională.

De multe ori informațiile trunchiate, părerile personale prezentate ca fapte sau ignoranța stau la baza răspândirii informațiilor false. Distribuitorii pot fi bine sau rău intenționați. Informațiile false pot veni chiar de la surse de încredere care fac greșeli, intenționat sau nu. Așa cum ne arată studiile descrise mai sus, viața informațiilor false e complexă, are atât stadii latente, cât și momente de glorie. Cu cât vom înțelege mai bine fenomenul, cu atât vom reuși să identificăm mai ușor situațiile în care informația care ne este prezentată nu este neapărat una corectă.

Dumitrița Holdiș
Centrul pentru Jurnalism Independent