Drumul prietenului meu, Radu Țuculescu, s-a oprit definitv la Sighet.
S-a întors la orașul în care poposea pentru relaxare, odihnă și răsfăț culinar, în care a fost iubit și apreciat.
Am petrecut zeci, sute de ore împreună, la cafea, la întâlnirile și lansările de carte din cadrul Clubului Rotary Sighet la care mai participau foarte mulți tineri din Interact și Rotaract.
A povestit în scrierile lui despre multe „personaje” sighetene, despre întâmplări din viața orașului. A fost mulți ani implicat în Festivalul Internațional de Poezie de la Sighet (inclusiv președinte de juriu).
Am fost părtaș la liniștile și neliniștile lui Radu, m-am bucurat de succesele pe care le savura cu bucurie șăgalnică.
Îmi povestea despre călătoriile lui la Basel, Bratislava, Praga, Tel Aviv etc și „expansiunea” cărților lui în Europa și Israel, despre prietenii la care ținea enorm. Era mereu inspirat și în căutare de noi subiecte.
Pleca și revenea mereu la Sighet („la margine de țară”) unde era așteptat cu drag de doamna Monica.
Sighetul a devenit – din nefericire – un capăt de drum pentru Radu, dar cărțile lui vor continua să trăiască și să călătorească nu doar aici, în Nord de țară („aproape de Centrul geografic al Europei”), ci în toată Europa, în lume.
În ultimele lui cărți (inclusiv „Gudrun”), pe ultima pagină apăreau, constant, locurile unde se născuseră paginile din volumele lui: Cluj – Basel – Sighetu Marmației. SIGHETU MARMAȚIEI „închidea” volumele.
Ultimul Capitol l-a încheiat – Destinul a decis – la SIGHET!
„Povestirile SighetuluiȚuculescian. Orașul de la marginea țării” se scriu de acum în Cer!
Orașul nostru îi va memora trecerea.
Drum liniștit spre lumina veșnică, Radule!

Ion Mariș

* * *

Radu ȚUCULESCU (n. 01 ianuarie 1949, Târgu Mureș – d. 25.03.2025, Sighet) a fost romancier, dramaturg, regizor, publicist și traducător din limba germană; nepotul pictorului Ion Țuculescu, tatăl prozatorului Răzvan Țuculescu și-al fiicei Blanka-Rakhel Rieder, pe care o adora.

A copilărit în Reghin, unde urmează primele clase la Școala Germană (1956-1963), după care continuă la Liceul de Muzică din Târgu Mureș (secția maghiară) și ulterior la Liceul de Muzică din Cluj (1964-1968). Urmează Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, secția vioară (1968-1972). Între 1967 și 1974 conduce Cercul de teatru și pantomimă „Atelier”. După 1990 și-a continuat activitatea teatrală, participând și la festivaluri naționale și internaționale (Franța, Italia, Rusia, Maroc, Canada, Ungaria, Germania, Cipru, Olanda, Cehia etc.). După absolvirea facultății este redactor la Radio Cluj (1972-1985), iar după desființarea studioului de radio, din ordinul lui Ceaușescu, devine violonist la Filarmonica de Stat din Cluj-Napoca (1985-1989), apoi, din 1990, pe parcursul multor ani, este redactor și realizator la TVR Cluj.

A debutat cu poezii în revista Steaua (1966), debutul publicistic având loc în Amfiteatru (1967), cu articolul „Despre teatrul studențesc”. Colaborează la Amfiteatru, Echinox, Napoca Universitară, Viața Studențească, Vatra, Tribuna etc. A realizat filme (reportaje) pentru televiziune în Belgia, Grecia, Tunisia, Egipt, Spania, Portugalia, Austria etc. A beneficiat de mai multe burse de creație la Paris, Basel, Viena, Berna.

A inițiat colecția „Scriitori elvețieni de expresie germană” a Bibliotecii revistei „Familia” din Oradea, în cadrul căreia a tradus zece volume de versuri și proză, și a realizat prima antologie de proză scurtă contemporană elvețiană de expresie germană din România (1997).

Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, membru fondator ASPRO și al Societății Oamenilor de Cultură și Știință Bihor.
A semnat numeroase traduceri din literatura elvețiană contemporană de expresie germană și austriacă contemporană. Romanele sale au fost traduse în Germania, Franța, Italia, Austria, Ungaria, Serbia, Cehia, Israel, iar piesele de teatru în cehă, maghiară, italiană, franceză, ebraică, engleză. Din 2008 piesele sale au intrat în repertoriul permanent al teatrului Orfeus din Praga fiind astfel cel mai jucat dramaturg român contemporan în Cehia.

Volume publicate:
Portocale și cascadori (proză scurtă, Editura Dacia, 1978); Grădina suspendată (proză scurtă, Editura Albatros, 1981); Vânzătorul de aripi (roman, Editura Dacia, 1982); Ora păianjenului (roman, Editura Albatros, 1984); Degetele lui Marsias (roman, Editura Dacia, 1985); Portrete în mișcare (proză scurtă, Editura Albatros, 1986); Umbra penei de gâscă (roman, Editura Dacia 1991); Cuptorul cu microunde (proză scurtă, Editura Dacia, 1995); Aventuri în anticameră (jurnale, Editura Paralela 45, 2001); Liften (proză scurtă, Zalaegerszeg-Ungaria, 1996, trad. Szlafkay Attila); Ce dracu se întâmplă cu trenul acesta? (teatru, Editura Eikon, 2004); Teatrul transilvan la începutul mileniului III (cronici dramatice, Editura Tribuna, 2004); Povestirile mameibătrâne (roman, Editura Cartea Românească, 2006); Der Mikrowellenherd (der Roman Eines Plattenbaus in zehn Aufzugen) – Editura Lehner – Viena, 2008 traducere Zorin Diaconescu); Antologia Dilingo (zece prozatori români contemporani) (Editura Noran, Budapesta, 2008); Stalin cu sapa-nainte (roman, Editura Cartea Românească, 2009); Bravul nostru Micsa – trei piese de teatru (Editura Eikon, 2010); Romanul erectil – publicistica (Editura Limes, 2010); Femeile insomniacului (roman, ed. Cartea Românească, 2012); Mere-vieille racontait (Gingko Edition, Paris 2012, trad. Dominique Ilea); Stalin con la zappa in spalla (Aracne editrice, 2013, trad. Danilo De Salazar; Mierla neagră (roman, Ed. Cartea Românească, 2015); Prica Staramajke (Ed Sezam-Belgrad, 2015); Staromama vypravi (Ed Dauphin, Praga, 2015); A mi derek Miksank!-szinmuvek (Ed. Garabontzia, Târgu Mureș); Antologie de literatură elvețiană de expresie germană, 2 volume (Traducere și prezentare, ed, Biblioteca revistei Familia, 2015); Stalin, mit dem Spaten voran! (Mitteldeutscher Verlag, Halle Saale, 2018); Măcelăria Kennedy (roman, 2017); Uscătoria de partid (proză scurtă, 2019); Trei în dormitor, o piesă de teatru și alte povestiri scurte (Shlosha be mita ahat) ebraică, (Ed Iton77, Tel Aviv, 2019); Femeia de marțipan (Ed. Polirom, 2020); Luna gheboasă – Romanul unui bloc în unsprezece secvențe (Ediția a doua revăzută și adăugită, Ed pentru artă și literatură, București, 2023); Crima de pe podul Garibaldi (roman, 2022); La umbra Muntelui Tabor. Locuri și oameni din Țara Sfântă (interviuri, Editura Galaxia Gutenberg, 2023); Gudrun (Ed. Polirom, 2025); Povestirile mameibătrâne. Satul de la marginea lumii (reeditare, Ed. Școala Ardeleană, 2025).

Literatură pentru copii:
Ina și ariciul Pit – aventuri în aparatul de fotografiat al bunicului (vol. I-II, Ed. Corint, 2017); Uimitoarele peripeții ale liliacului Vico în Mirabelia (Ed. Polirom Junior, 2022); Die wundersamen abenteuer der fledermaus VICO in MIRABELIA (2024).

Salut, Sighet!

Foto: Ion Mariș

Deși domiciliat în Sighetu Marmației (născut la Săpânța), cu o impresionantă carte de vizită, artistul vizual Ioan POP – VERETA este o prezență discretă, cu o modestie neconformă timpurilor noastre, preferând să creeze și să se dedice în liniște muncii sale.

Ne vedem –  nu foarte des – prin Sighetul nostru superficial agitat, aflu de la el despre prezențele importante pe simezele diferitelor muzee/ locații din marile și relevantele orașe ale țării și mă bucură toate succesele pe care le „întâmpină” firesc, fără prețiozități și… aroganță. Este un artist atipic aș putea spune, de aceea mi-am propus să-l „agasez” cu doar câteva întrebări, pentru a conștientiza că în Sighet avem valori care ne îmbogățesc orașul prin însăși munca lor creativă.

Cine este Ioan Pop-Vereta?

Ioan POP-VERETA s-a născut la 7 iulie 1964 în localitatea Săpânţa, judeţul Maramureş. A absolvit Academia de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu“ Bucureşti, secţia sculptură, promoţia 1987 (clasa prof. Paul Vasilescu). Este membru titular al Uniunii Artiştilor Plastici din România – filiala Baia Mare şi al Asociaţiei Artistice „Art Bunavestire”.

A participat la numeroase expoziţii de grup: Târgu-Mureş, „Totem 21“ (2002); Baia Mare, „Anuala artelor 2002“ (2002); Târgu-Mureş, „Totem 21“ (2004); Galeria, „Helios”, Timişoara (2006); Colonia Pictorilor, Baia Mare (2006); Muzeul Etnografic , Sighetul Marmaţiei (2007);  Galeria de artă, „Pro Armia“, Timişoara (2007); Negreşti-Oaş, „Art Bunavestire“  (2008); Negreşti-Oaş, „Art Bunavestire” (2009); Iaşi, (2009); Negreşti-Oaş, „Art Bunavestire “  (2020); Târgu-Mureş, „Totem“ (2020); Negreşti-Oaş, „Art Bunavestire” (2011); Muzeul de artă Timisoara, „Barrique Art” (2011);  Timisoara-„Arta la frontiera-frontiera artelor” (2012); Targu-Mures,”Totem” (2012);  Carei, Castelul Karoly, expoziție itinerantă „Art Bunavestire” (2014);  Baia Mare, „90 PLUS” (2015); Târgu Mureș, „Totem 2015” (2015);  Cluj Napoca, expoziție retrospectivă „Art Bunavestire” – 30 ani (2016); Minsk, Galeriile Muzeului de Istorie „Omagiu lui Brâncuși” (2016); Sângeorz Băi, „Însuflețirea pietrei”, sculptură în andezit și bazalt (2017); Piatra Neamţ, Muzeul de Artă,  „Dincolo de granit”, andezit (2017); Bistriţa, Complexul Muzeal, „Expoziţia formelor cu greutate”, andezit (2018);  Negreşti-Oaş, „Art Bunavestire” (2018); Buşteni, Castelul Cantacuzinilor, „100 de ani, 100 de sculpori, 100 de zile” (2018);  Sângeorz Băi,  „In memoriam Adrian Chira  şi prietenii – Mărturisiri irepetabile” (2018); Sângeorz Băi,  „Mirabila Privire”, bronz şi andezit (2020); Negreşti-Oaş, „Art Bunavestire” (2021), etc. 

Cele mai recente expoziții de grup: „Andezit 10” (Baia Mare, Sighet, Bacău- Galeria Karo, Iași – Galeria Dana, București – Galeria Simeza 2024), expoziția de la Iași, „Luna sculptorilor români” (2025).

Nu se pot exclude din activitatea artistului Ioan Pop Vereta Lucrările de for public: Bârsana, „Mircea Vulcănescu” (bust, marmură), 1999; Giuleşti,  Monument închinat participanţilor cu Credenţional la Marea Unire de la Alba Iulia, 1 decembrie 1918 (busturi în bronz ale lui Ilie Lazăr, Petru Bârlea, Gheorghe Moiş, Gheorghe Bârlea), 2019.

De asemenea, pentru a da o „formă”, chiar dacă doar relativă, prezentării bogatei activități a artistului Ioan Pop Vereta trebuie să amintim și câteva Simpozioane şi tabere de sculptură la care a participat:  Săliştea, Sibiu – lemn (1987); Oarba de Mureş – piatră (1988); La Châtre, Franţa , simpozion internaţional de sculptură– marmură Cararra (2001); Reghin, Muzeul de Etnografie – lemn (2002); Negreşti-Oaş, Tabăra de creaţie „Formă, culoare, timp“ – andezit şi tuf vulcanic de Cavnic (2008); Târgu-Mures, „Citadin“ – simpozion de Artă contemporană (2008); Sângeorz Băi,  simpozion Internaţional, „Masa“ (2010); Sângeorz Băi,  simpozion Internaţional „Andezit 2011” (2011); Bacău, Casa memoriala „George Apostu”- lemn (2014); Ploieşti – marmură (2020); Tăşuleasa  – andezit (2021); Tăşuleasa  – „Via Transilvanica” – andezit (2022), Runcu – Gorj – „Atelierele Brâncuși” andezit (2022) și Voluntari – Tabăra de creație „EcclesiArt” (2024).

Nu-i așa că doar la o „simplă” trecere prin biografia artistului sighetean realizăm că avem lângă noi un om valoros, pe care nu-l „oferim” suficient publicului larg și care – din păcate – are doar un atelier provizoriu în orașul în care trăiește și muncește?

De aceea mi-am propus să-l „întrerup” din activitatea creativă și – cu acordul lui – să-l determin să se destăinuie.

Ion Mariș (I.M.): La reperele biografico–artistice pe care le-am enumerat ce ar mai fi – mai deosebit, mai… spectaculos – de adăugat?
Ioan Pop – Vereta (IPV): Nu neapărat „spectaculos”, aș mai adăuga că înainte de a intra la „Academia de Arte”, am absolvit cursurile Liceului de Arte „Octav Băncilă” din Iași – promoția 1982 – după ce între 1974 și 1980 am urmat cursurile cu același profil la Baia Mare (În 1980 Ceaușescu a desființat majoritatea liceelor de artă, lăsându-le doar pe cele din marile centre universitare, respectiv București, Iași, Cluj, Târgu-Mureș, Craiova și Timișoara). „Niciodată nu-i prea târziu”, mi-am zis când „la o poveste” cu prietenul meu Echim, poetul Echim Vancea spunea că (parafrazez) „pentru un scriitor, a lansa o carte e ca pentru un artist plastic, o expoziție personală”. Așadar voi aminti câteva expoziții personale de sculptură și desen pe care le-am avut în ultimii ani: „Gânduri” la Palatul Culturii Sighetu Marmației (2022); „Sculptură și desen” la Muzeul de Artă Comparată Sângeorz – Băi (2023); „Arhetip” la Galeria „Hangar F” Alba Iulia (2024); „Scultură și desen” la Galeria Dana din Iași (2024).

I.M.: Cum, cine și ce l-a determinat pe tânărul Ioan Pop-Vereta să urmeze Academia de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu“ Bucureşti, absolvită în 1987?
IPV:   Nu știu „cum”, pur și simplu mi-am urmat calea pe care pășisem demult, determinarea era în mine, asta voiam să fac… Și poate m-a ajutat mult că sunt născut la sat, că am o conexiune sanguină cu folclorul maramureșan, cu etnografia, care ne atinge pe toți. Mama mea la 86 de ani, încă mai coase cojoace fetelor din Săpânța, împletește în 40 de fire, baierele trăistuțelor feciorești, ori alege cu urzeală de bumbac. Da, astea m-au împins înainte și mersul la muzeu – arhiva noastră genetică unde îmi place să privesc la nesfârșit lucrurile vechi, la care câte ceva, încerc să modernizez, să înnobilez, să încarc cu sentiment, într-o notă contemporană. 

I.M.: Ce amintiri aveți din perioada studenției și a stagiaturii dintr-o perioadă destul de restrictivă cu artiștii, cu oamenii de cultură?
IPV: M-ați prezentat ca absolvent al Academiei de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București, clasa profesorului Paul Vasilescu. Alături de domnia sa, cu mare drag și cu mult respect i-aș aminti pe doamna Geta Caragiu, Horia Flămând și nu în ultimul rând pe Marin Iliescu, profesorul de desen care a intuit direcția multora în sculptura contemporană. Ne spunea: „Dacă ați intrat la facultatea asta înseamnă că sunteți artiști. Noi nu vă putem face artiști… ”. Iar regretata Geta Caragiu (sora marelui Toma Caragiu) ne încuraja: „Profitați măi copii că aveți un acoperiș deasupra capului” (referinduse la atelierele de creație). Am profitat, am avut mulți prieteni, mi-a plăcut „focul” Bucureștiului. Dar am decis să mă întorc acasă…

I.M.: După 1989 care au fost – pe scurt – provocările pentru artistul eliberat de… constrângeri?
IPV: După 1989 marea provocare pentru „artistul eliberat de constrângeri” era însăși libertatea. Ne-am dezmeticit greu, poate am înțeles-o greșit, anii au trecut repede.

I.M.: Am văzut că sculptați în marmură, andezit, lemn, pictați, utilizați toate tipurile de „resurse” și „instrumente” specifice artistului vizual complet. În ce „zonă” vă simțiți mai… confortabil?
IPV: Ador andezitul, dar mi-e aproape și lemnul – îmi place să-l las cum vrea el, asta completând mereu ideea inițială. Și-mi place mult să desenez, să combin execuții matematice, detalii cu exprimări gestuale, expresioniste.

I.M.: De ce oare nu sunteți mai „vizibil” în orașul nostru?
IPV: Poate pentru că nu-mi place ostentația și agresivitatea. Prefer să tac și să fac.

I.M.: Dacă n-ați fi urmat calea artelor vizuale ce v-ar fi plăcut altceva să faceți și de ce?
IPV: Niciodată nu m-am văzut să fac altceva. Când eram mic îmi doream să lucrez în atelierul de tâmplărie al unchiului Vasile (Stan Colțun).

I.M.: Unde vă situați, unde vă este locul în „arhitectura” artelor vizuale maramureșene?… dar la nivel de țară?
IPV: Sigur că Timpul este marele judecător, fiecare ne găsim cumva locul. Consider că a stabili o ierarhie ar fie o chestiune pur subiectivă. Succesul în artă ca și în viață de altfel, depinde foarte mult de șansă, conjunctură, noroc și multe altele…

I.M.: Care-i „sensul”existenței și ce-și dorește artistul în zilele noastre, mai puțin favorabile artei, culturii?
IPV: Aș răspunde plecând de la sintagma „cuget, deci exist”. „Sensul” existenței unui artist este tocmai procesul creației, al cărei rezultat generează (zic eu) o gamă largă de sentimente, o stare de bine, bucurie și frumos. În vremurile astea așa cum ați spus „mai puțin favorabile artei” îmi doresc ca evenimentul cultural (de orice fel ar fi el), să devină un eveniment social. Și asta nu se poate decât prin educație.

I.M.: Se poate trăi din artă în lumea globalizată de azi? Cum „rezistă” financiar un artist în România?
IPV: Asemenea majorității artiștilor e greu să „supraviețuiești” financiar. De-a lungul timpului pot spune că unii „au prins trenul”, alții compensează cu diferite munci înrudite creației.

I.M.: Un important istoric și critic de artă spunea că „arta oferă și o cheie către minte”. Avem oare minți suficient de pregătite în zilele noastre, prin/pentru cultură, artă?
IPV: Nu știu cine a spus asta, dar e frumos și real. Minți strălucite, precis că sânt, doar că nu le recunoaștem. Și tinerii gândesc altfel, percep lucrurile și le înțeleg într-un ritm… aparte.

I.M.: Este celebră în lumea artei „Școala băimăreană de pictură” care a pornit de la sigheteanul Simon Hollósy. Există șanse sau care ar fi contextul pentru a avea și o…. școala sigheteană în artele vizuale? Este o întrebare exagerată?
IPV: Personal cred că până acolo-i departe. Și mă gândesc în primul rând la lipsa unei „infrastructuri” culturale.

I.M.: Spuneți-mi vă rog care vă sunt prioritățile artistice pentru perioada următoare, unu – doi ani, să zicem.
IPV: Îmi doresc să fim sănătoși, să mergem înainte. Mi-ar plăcea să organizăm la Sighet un simpozion internațional de sculptură în andezit, unde să invităm nume mari ale sculpturii. Ar fi un mare câștig spiritual, orașul s-ar îmbogăți cu opere de artă care educă ochiul și mintea.
Și dacă  mi-e îngăduit, aș face o invitație: pe 25 martie 2025, ora 17:00, la vernisajul expoziției „Artbunavestire” XXXIX la Muzeul Țării Oașului din Negrești Oaș, expoziție pe care o curatoriez alături de maestrul Dorel Petrehuș. De asemenea, vă invit să vedeți expoziția mea de sculptură și desen „Locuiri” pe simezele galeriei „Colonia Pictorilor” din Baia Mare. Iar dacă aveți drum prin Cluj, merită să vedeți la Muzeul de Artă expoziția „Drum” unde expun alături de Maxim Dumitraș, Strejac Florin, Stanciu Marcel și Țînteanu Constantin. Cam… atât.

I.M.: Mulțumesc, domnule Ioan Pop-Vereta! Așteptăm cât mai multe informații despre activitatea dvs. artistică pe care să le comunicăm și publicului larg.
IPV: Și eu vă mulțumesc și vă urez multă sănătate și tot ce vă doriți.

Foto & text: Ion MARIȘ

Joi, 27 martie 2025, de la ora 15:00, la Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței Sighet (sala de conferințe), va avea loc lansarea volumului de poeme „ DOAR ÎMPREUNĂ Alte sigilii” (Editura Limes, Florești – Cluj Napoca, 2025), autor Gheorghe Mihai BÂRLEA.

Invitat de onoare, poetul Mircea PETEAN, manager Editura Limes.

Organizatori: Centrul Cultural Sighet, Revista Nord Literar, Uniunea Scriitorilor din România – reprezentanța Maramureș.

Salut, Sighet!

Mulţumesc doamnei care mi-a trimis invitaţia – prin facebook – de a citi Proiectul de buget local pentru anul în curs. L-am citit şi… am scris despre el. Ce-am găsit se poate citi mai departe.

La ANEXA NR. 3 Lista obiectivelor de investiții finanțate din bugetul local aferentă anului 2025, la poz. 7, „Lucrări de contorizare individuală a apei potabile imobilul situat la adresa str. Cuza Vodă nr. 8 (10 apartamente)”, scrie 26 mii suma alocată şi 70 mii Cap. bug.
– Dacă ar veni un reprezentant al Vital S. A. şi ar citi apometrele din apartamente sau case, aşa cum se făcea mai demult, Primăria ar face o importantă economie de bani. Am mai discutat asta şi mi s-a spus că nu se poate, legea nu permite, etc. Atunci schimbaţi legea! Sau cei de la Bucureşti nu vă bagă în seamă?

La poz. 19: „Management energetic și actualizarea anuală a Programului de Îmbunătățire a Eficienței Energetice în municipiul Sighetu Marmației”
– Putem şti în ce constă Programul, în afară de învelirea unor blocuri?

La poz. 20: „Modernizarea și eficientizarea sistemului de iluminat public II în municipiul Sighetu Marmației”
– Sper că sistemul de iluminat public II să fie mai strălucitor decât sistemul nr. I, care-i cam chior.
– Până atunci, în ce constă eficientizarea asta a iluminatului public? Are Primăria proiecte de alimentare becuri cu panouri fotovoltaice? Ştie Primăria că în ţara asta sunt oraşe cu stâlpi care au, fiecare in parte, cate un mini panou din ăsta?

La poz. 21: „Elaborare Plan Urbanistic Zonal – zona Fuchs (inclusiv avize)”:
– Când v-aţi apucat cu mare tam-tam de cartierul Fuchs, n-aţi făcut şi P.U.Z.? Sau nu ştiaţi ce-o să iasă?

La poz. 22: „Proiect: Construirea de insule ecologice digitalizate în Municipiul Sighetu Marmației – PNRR”:
– Vorbe, vorbe… Vorbim despre gunoi degeaba. Dar ne plac cuvintele pompoase. Digitalizăm, facem insule ecologice. În acest timp, tot centrul oraşului, cu Pietonală cu tot, e plin de gume de mestecat. Nu se poate face nimic, nimic, nimic? Oraşul arată scârbos şi Primăria face insule ecologice. Mamma mia!
– Aceeaşi întrebare şi pentru poz. 23. Aici apar insulele subterane. Uau! Tare de tot!

La poz. 26 „Reabilitare străzi de interes local în Municipiul Sighetu Marmației, județul Maramureș – finanțare multianuală program Anghel Saligny”:
– Care străzi? Câte? Două, că-i mai mult decât una, sau… zece? Sau… mai vedem noi, dacă ajung banii?

La poz. 27. Începem să ne săturăm de studiul de fezabilitate pentru ocolirea centrului oraşului. Mai departe puteţi merge?

La poz. 28 zice-se că se va consolida mobilitatea urbană. Adică… ce?

La poziţiile 30-36 apar tot felul de planuri. Precis că vor fi frumos colorate, scrise cu litere mari. Trăind în epoca pdf şi a altor formate digitale, va lipsi coperta din piele şi şnurul galben-auriu ca semn de carte. Dar realizarea pe teren când va fi? Să nu ne grăbim, nu-i aşa?

La poz. 36: „Documentații și avize aferente obiectivului de investiții ,,Construirea unei unități de producere a energiei electrice din surse regenerabile în vederea compensării consumului propriu din municipiul Sighetu Marmației, jud. Maramureș”.
– Cam care ar fi sursa de producere a energiei electrice ?

Poz. 37 lămureşte problema, dar ridică alta. Concret. Scrie aşa: „Elaborare Studiu de soluție (SS), analiza de sistem și obținere ATR pentru racordare la rețeaua electrică de distribuție a parcului fotovoltaic pentru proiectul ,,Construirea unei unități de producere a energiei electrice din surse regenerabile în vederea compensării consumului propriu din municipiul Sighetu Marmației, jud. Maramureș”.
– Deci se face parc fotovoltaic (problema e lămurită, aşadar!), apoi se elaborează un Studiu despre cum să ajungă firele cu curent electric la reţeaua electrică a oraşului. Nu se putea face un singur proiect din poz. 36 şi poz. 37?

La ANEXA NR.4, poz. 4, scrie: „Achiziție și montare cișmea stradală la Muzeul Satului”.
– Asta cu cişmeaua e de câţiva ani! Tot o puneţi pe listă, dar cişmeaua nu apare! Există nişte limite!…

La ANEXA NR.5: „Lista obiectivelor de investiții finanțate din alte surse aferentă anului 2025”.
– De la poz. 9 la poz. 14 apar tot felul de planuri, la care stăm întotdeauna bine. Avem creioane colorate. La realizare mai avem de aşteptat…

La ANEXA NR.6: „Lucrări de reparații și întreținere aferente anului 2025”.
– La poz. 2 scrie: „Materiale (flori, arbori, îngrășământ ș.a) și alte servicii de întreținere zone verzi”.
– Am tot scris (rectific: am tooot scris) că zona de la Pompieri la Carrefour ar putea arăta altfel. Un trotuar din asfalt (dacă se poate gata cu gume de mestecat în el, ca să nu se mai ostenească unii, alţii cu „împodobirea”), nişte pământ pus până la borduri, nişte flori, un gard viu… O fi prea mult, prea greu?

La poz. 5, „Iluminat public”, nu ştiam că luminile alea chioare aşa se pot numi…

La poz. 22 zice că se vor repara străzi. Mi-aduc aminte că anul trecut într-o prezentare Power Point la Primărie apărea şi strada Ignişului, stadă centrală din oraş. Invit reprezentanţii Primăriei la o plimbare pe acea stradă. Cine vine cu mine?

La poz. 27 mă interesează ce lucrări de siguranţa circulaţiei se vor face? Că de semafoare nu cred să fie vorba!

La poz. 38: „Lucrări vopsit acoperiș Cinematograf Mara și Muzeul M”. Acum v-aţi gândit să vopsiţi acoperişul cinematografului şi al „Muzeului M”? Mă uit pe Anexa 6 şi văd că s-ar fi putut scrie „Muzeul Maramureşean”, dar aţi prescurtat inadmisibil.
La ANEXA nr.8 „Situaţia numărului de personal permanent şi temporar precum şi fondul salariilor de bază” scrie că:
– Aparatul de specialitate al primarului are 98 de membri, care primesc, toţi, pe anul în curs, 11.960.670 lei. Adică 10.000 de lei pe lună fiecare. Nu-i rău…
– La Clubul Sportiv Municipal se câştigă în medie 3.240 lei. Asta nu-i bine…
– La Urbana se câştigă în medie cam 6.700 lei. Nu-i rău…
– La Centrul (lipseşte „l” din Anexă!) Cultural se câştigă apropape 6.800 lei.
– La SPCLEP se câştigă în medie 8.850 lei le lună. E bine!
– La Poliţia locală media e de 9.290 lei. Super!
– La Asistenţă socială 4.400 lei este media salarială.
– La Spital se câştigă aproximariv 8.600 lei.

Deocamdată, atât. Lipseşte grija pentru nesigurele zile care vor veni, nu văd măsuri concrete pentru… Dar de ce să dau eu soluţii, de ce să dea cetăţenii oraşului soluţii, când unii care fac parte dintr-un Aparat chiar ar putea-o face?

În loc de final: am pus la articol o poză cu nişte creioane colorate. Poate că dacă s-ar achiziţiona, ar fi utile la planurile din Anexa 5.

Horia PICU

Domnul Petru Codrea s-a născut la 21 februarie 1931 în comuna Vadu Izei, Maramureș, fiind unul dintre cei patru copii ai învățătorului Petru Codrea (1901 – 1993), ctitorul școlii de pe Șugău. Tânărul Petru Codrea a urmat Liceul „Dragoș – Vodă” din Sighet, pe care nu-l finalizează, fiind arestat în august 1948 (avea 17 ani), cu un an înainte de absolvire. Face parte din bine cunoscutul „lot Vișovan”, din primul grup de elevi dragoșiști arestați de autoritățile pro – bolșevice, instalate în România postbelică. Pentru apartenența la o „organizație subversivă” este condamnat la 3 ani de închisoare, parcurgând un cunoscut traseu al temnițelor „tradiționale” pentru acei ani: Sighet, Cluj, Jilava, Târgșor, Canalul Dunăre – Marea Neagră (colonia Valea Neagră – Peninsula).

Este eliberat în decembrie 1951 după care urmează încorporarea și stagiul militar – pentru alți trei ani – la muncă grea,  destinată condamnaților politic indezirabili regimului comunist, trecând pe rând, câte un an, prin localitățile Făget – Timiș, Herja lângă Aiud și Arcuș în apropiere de Sfântu Gheorghe. În ultima parte a „stagiului militar”, reușește să-și ia bacalaureatul la liceul din Sfântu Gheorghe. Se întoarce la Sighet în anul 1955 iar după un an (1956) se căsătorește cu Lenuța, fiica învățătorului Vasile Fodoruț (din Desești) și el fost deținut politic.

După două tentative nereușite de-a trece de vigilența securității și de-a se înscrie la facultate (la Cluj și București) abandonează speranța de-a face mai mult pe plan profesional, rămâne acasă, la Sighet, dedicându-se familiei și meseriei de tipograf în care se perfecționează (a absolvit Școala Tehnică Poligrafică din București în anul 1961).
S-a pensionat în anul 1990, după 33 de ani de muncă la Tipografia din Sighet, după o viață discretă, retrasă, pentru a nu mai intra în atenția neobositelor autorități comuniste de supraveghere continuă.

A activat în cadrul Asociației Foștilor Deținuți Politici din România (AFDPR) – filiala Maramureș.
A fost Cetățean de Onoare al Sighetului din anul 2022.
Membru de onoare al Asociației Firul Vieții.

Domnul Petru Codrea  a trecut la cele veșnice duminică, 23 martie 2025.
Dumnezeu să-l odihnească în pace! Condoleanțe familiei îndoliate!

Salut, Sighet!

Orașul meu

orașul meu ascunde mai bine ca altele
satele din el nu se văd tot timpul
cum nu se poate observa nici
evul mediu
pe care îl port în fală
pretutindeni
pe unde trece orașul meu
se ridică drapele
flutură flamuri
numai conquistadorii rămân pitiți prin artere
pulsând vehement
eu nici nu mă văd de fala acestui oraș
el nici nu mă bagă în seamă
trecem unul prin altul
amândoi
fără prea multe regrete

(din volumul Elefanți pe linia de tramvai)

* * *

Ovidiu Coriolan PECICAN s-a născut în Arad, la 8 ianuarie 1959. Istoric, eseist, prozator, scenarist și… poet. A absolvit Facultatea de Istorie a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj. Este doctor în istorie al aceleiaşi universităţi. Profesor la Facultatea de Studii Europene a Universităţii „Babeş-Bolyai”. A coordonat Centrul de Studii Răsăritene de pe lângă catedra de studii europene a facultăţii (împreună cu conferenţiar Magyari-Vincze Enikö); co-director al Institutului de Studii Post-Totalitare (1997-1998; împreună cu lect. Emil Boc de la Facultatea de Studii Politice 1998-1999); cancelar (secretar ştiinţific) al facultăţii (ianuarie 1996 – ianuarie 2000). A coeditat (împreună cu conferenţiar Magyari-Vincze Enikö) Caietele tranziţiei, revista Centrului de Studii Răsăritene (1997-1999). Conducător de școală doctorală.

A fost redactor al următoarelor publicaţii: Apostrof (Cluj), Conversaţia (Arad), Contemporanul – Ideea europeană (Bucureşti), Istoria azi (Cluj), Caietele Prodan (Cluj), TV Satelit (Cluj), co-editor al primei reviste române pe reţeaua internet East a Facultăţii de Ştiinţe Politice a Universităţii din Cluj. Membru al colegiului redacţional, secretar de redacţie al versiunii româneşti a revistei Provincia (începând cu nr. 2, mai 2000 şi până la încetarea apariţiei, în decembrie 2002), editat simultan în variantă românească în ziarul Ziua şi în variantă maghiară în revista Kronika şi din ianuarie 2001 ca publicaţie independentă.
Editorialist la Tele Cablu (toamna 2000 – vara 2002) şi la Ziua de nord-vest (din februarie 2002), respectiv Bună ziua, Ardeal. Membru al colegiului redacţional al revistei Piaţa Literară (mai-decembrie 2002). Redactor-şef al revistei E-Leonardo. Titular de rubrici permanente la diferite publicaţii prestigioase. Din 2020 a înființat la Cluj revista culturală independentă „Avalon” iar din iulie 2021 devine directorul revistei „Steaua”.

Este membru al Uniunii Scriitorilor din decembrie 1994, membru al ASISC din februarie 1995.

Volume publicate:

ISTORIE ŞI STUDII EUROPENE: Europa – o idee în mers (1997; ed. a II-a 1999; Premiul pentru Integrare Europeană al Universităţii „Babeş-Bolyai”, 1998); Troia, Veneţia, Roma. Studii de civilizaţie europeană (1998); Lumea lui Simion Dascălul (1998); România şi Uniunea Europeană (2000; ed. a II-a revăzută şi adăugită 2003); Arpadieni, angevini, români. Studii de medievistică central-europeană (2001); Realităţi imaginate şi ficţiuni adevărate în evul mediu românesc. Studii despre imaginarul medieval (2002); Trecutul istoric şi omul evului mediu (2002), Haşdeenii. O odisee a receptării (2003); Originile istorice ale regionalismului românesc (2003); B.P. Hasdeu istoric (2004); Sânge şi trandafiri. Cultura ero(t)ică în epoca ştefaniană (2005); Poarta leilor. Istoriografia tânără din Transilvania (1990-2005) (vol. I – 2005); Între cruciaţi şi tătari (2006; ediţia a doua, revăzută şi adăugită, 2010); Ce istorie scriem (2006); Trasee culturale Nord-Sud (2006); Poarta leilor. Istoriografia tânără din Transilvania (1990-2005) (vol. II – 2006); Istorii intersectate. Comentarii critice (2007); Troia, Veneţia, Roma (2007); Letopiseţul Ţării Moldovei, atribuit lui Grigore Ureche, compilat de Simion Dascălul, ediţie de Ovidiu Pecican (2007); Europa în gîndirea românească interbelică, antologie (2008); Dicţionarul celor mai bune cărţi de istorie românească (2008); Regionalism românesc. Organizare prestatală şi stat la nordul Dunării în perioada medievală şi modernă (2009); Medievalităţi (2009); Letopiseţul unguresc (2010); Istoria românilor, vol. I, De la origini pînă la 1690 (2010); Avalon (2011); Pâlnia şi burduful (2011); Evul Mediu fictiv. Reprezentări despre medievalitatea românească (şi nu numai) (2012); Istoria de sub covor. Dezbateri istoriografice (2013); Românii și Europa mediană (2021); Românii. Stigmat etnic, patrii imaginare (2022); Istoria României – Stat și Cultură (1866-2018) (2023); Istoria românilor de la origini și până astăzi (vol.1) (2023).

LITERATURĂ: Eu şi maimuţa mea, roman (1990); O utopie tangibilă, antologie de interviuri cu Nicolae Breban (1994); Razzar, roman (1999; în colab. cu Alexandru Pecican; premiul Nemira 1998); Clipuri (2001); Darul acestei veri (2001; nominalizat la premiul ASPRO pentru proză scurtă); Vorbind. Dialog în trei alături de Gheorghe Grigurcu şi Laszlo Alexandru (2004); Rebel fără pauză, contribuţii la istoria literaturii române (2004); Zilele şi nopţile după-amiezei (2005); Imberia, roman (2006); Puncte de atac (2006); Arta rugii, dramaturgie în colab. cu Alexandru Pecican (2007); Sertarul cu cărţi (2007); Poveşti de umbră şi poveşti de soare (2008); Reuniunea anuală a cronicilor literare (2008); Nord. Moduri de locuire, poeme (2008); Antologia prozei scurte transilvane actuale (coordonator, vol. 1-2, 2010; vol. 3, 2011); Clujul în legende, repovestit de Irina Petraş şi Ovidiu Pecican (2010); Mituri publice, mitologii cotidiene, polemici (2010); Aventurile lui Matiaş Corvin la Cluj (2011); Voluptăţi literare (2011); Bokia (2011); 999 minciuni, treisprezece povestiri (2012); Acorduri şi dezacorduri critice (2012); Eu şi maimuţa mea, roman, ediţia a II-a (2012); Razzar, roman, ediţia a II-a, în colab. cu Alexandru Pecican (2012); Arhitecturi mesianice, roman (2012), Lumea care n-a fost, roman (2018) Elefanți pe linia de tramvai, poezie (2019).

Coautor (alături de Sorin Mitu, Lucia Copoeru, Virgiliu Ţârău şi Liviu Ţîrău) al manualelor de Istorie pentru clasa a XI-a şi a XII-a, Bucureşti, Ed. Sigma, 1999, aprobate de Ministerul Educaţiei Naţionale în 1999, ISBN 973-9077-81-1 şi 973-9077-82-X, dar interzise în şcolile din România de ministra Ecaterina Andronescu ulterior, prin ordinul nr. 4402 din 12 septembrie 2001.

Prezent în numeroase volume colective de istorie sau beletristică (proză scurtă şi S.F.). A coordonat singur sau alături de alţi colegi diverse volume: Transition in Central and Eastern Europe (1997); Romania and the European Integration (1999); Prezenţe feminine. Studii despre femei în România (2002); Breaking the Wall. Representing Anthropology and Anthropological Representations in Post-Communist Eastern Europe (2003). A tradus, a îngrijit în vederea publicării şi a prefaţat numeroase cărţi.

A participat la conferinţe internaţionale la Arad (1996), Bucureşti (1998), Budapesta (1995, 1999), Cluj (1992, 1996, 1997, 1998, 2000, 2001, 2003), Münster (1997, 1999), Pamplona (1996), Szombathely (1997), Surrey University (2001), Gazzada (2002), Chişinău (2003), Sarajevo (2003).
Ciclu de conferinţe personale despre România în Franţa, în zona nanteză şi Vendeea (Rezé, Saint-Herblain, Roche-sur-Yon şi Chateaubriant), între 12-18 mai 2002. Scriitor invitat la Târgul de Carte de la Sarajevo (23-28 septembrie 2003).

Debut în teatru cu spectacolul experimental 17 acte cu Piet Mondrian pe scena Teatrului Naţional din Cluj, aprilie 1995, realizat în colaborare cu scenograful şi regizorul Horaţiu Mihaiu (spectacol prezentat la Festivalul BELEF, Belgrad, Serbia, august 1995; Premiat cu premiul Alternative al Fundaţiei Naţionale de Teatru Alternativ la Gala UNITER 1995; Premiul pentru cel mai bun spectacol şi cea mai bună regie la Festivalul “Atelier” de la Sf. Gheorghe, iunie 1995; Spectacol prezentat la Gala Teatrelor Naţionale, Cluj-Napoca, 1-8 decembrie 1996).
Titular al talkshow-ului Viaţa ca aventură la CD Radio (92,8 FM) (18 octombrie 2001 – 30 mai 2002), moderator al emisiunii „Transparențe” (din anul 2023).
Prezent la Centre Pompidou, Paris, cu prilejul galei filmului experimental românesc ca autor de film şi actor (1996).

Membru al juriului consultativ al Open Society Foundation, Budapest, pentru programul Faculty Development Scheme for the countries of South East Europe (din primăvara 2000).
Membru al European Community Studies Association (Pittsburgh, S.U.A.) din 1995.
Membru al juriului consultativ naţional al Centrului Cultural SINDAN (din primăvara 2000).
Coordonator zonal al Civic Education Project în cadrul proiectului Education for the Transition (1997).
Director al Editurii Fundaţiei pentru Studii Europene (E.F.E.S.) în perioada aprilie 1997 – decembrie 1998; coordonator – în cadrul acestei edituri – al colecţiei „Alte Europe”. Director al Editurii Fundaţiei Desire (din 2000).

A publicat până în prezent peste 1000 de titluri (monografii, manuale şcolare, studii, articole, eseuri, romane, proze scurte).

Este și maramureșean prin „adopție” fiind căsătorit cu sigheteanca Amalia (Lumei).

Salut, Sighet!

Sursa foto: Salut, Sighet!

Ziua Internațională a Poeziei (21 martie 2025) a adus emoție, sensibilitate, descătușare… magie!

Sigur că prezența juriului (pașnic!) în sala (arhiplină) de la Colegiul Național Pedagogic „Regele Ferdinand” din Sighet, locul desfășurării primei ediții a „Concursului de (re)cunoaștere – recitare din lirica sigheteană”, a ridicat tensiunea la cote un „pic” mai înalte și, pentru câteva tinere, emoția a fost (mai) copleșitoare. Dar și acest mic detaliu a favorizat receptarea naturală a lirismului intra-insular. Cuvintele au fost balsamul evenimentului, nu orice fel de cuvinte, cuvintele sensibile, cuvintele – mesaj.

De ce (și) magie? Magie pentru că Rotary s-a implicat în promovarea Poeziei… în rândul liceenilor sigheteni. Cele două cluburi, Rotary Sighet și Rotary Sighetu Marmației Voievodal, „acompaniate” de juniorii din Interact (mai ales în postura de recitatori), au „vorbit” în/ despre versuri. Prin interconectarea cu versurile poeților sigheteni Nina Hoza, Rândunica Anton, Ileana Pop Nemeș, Gheorghe Mihai Bârlea, Gheorghe Chivu, Vasile Gogea, Marin Slujeru, Echim Vancea și Ion Mariș, recitatorii au transmis și „decriptat” mesajul autorilor.
Am fost surprins de atenția acordată interpretării dar mai ales de apropierea sinceră, nonformală, pe care elevii (în cazul nostru… elevele) au adoptat-o.
S-au acordat premii, cărți (suficiente), pentru toți elevii înscriși și deși juriul (prof. Lucreția Semeniuc, prof. Bout Odarca și I. Mariș) a stabilit și o ierarhie cred că au fost cîștigători toți cei care s-au împărtășit cu… Poezia!

Au fost acordate distincțiile:

Locul I: Vîrsta Miruna Simina – CNP „Regele Ferdinand” și Rednic Ștefania – CN „Dragoș-Vodă”;
Locul II: Mih Daria – CN „Dragoș-Vodă”, Catrineț Deneyrra – CNP „Regele Ferdinand”, Laviță Crina – CN „Dragoș Vodă”, Vescan Maia – CN „Dragoș-Vodă”, Man-Vasc Evelina – CNP „Regele Ferdinand”, Moiș Vanessa (Ucraina);
Locul III: Mih Eliza Ariana – CNP „Regele Ferdinand”, Buzgău Melissa – CNP „Regele Ferdinand”, Kikinejdi Melissa (Ucraina), Florea Miruna – CN „Dragoș-Vodă”, Alina Teodora – CN „Dragoș-Vodă”;
Mențiune: Colibaba Ecaterina Anesia – CNP „Regele Ferdinand”;
Diploma de participare – (re)cunoaștere: Godânca Maria Bianca – CNP „Regele Ferdinand”, Martiniuc Daniela – CNP „Regele Ferdinand”, Traista Raluca – CNP „Regele Ferdinand”, Aranyosi Monika – CN „Dragoș-Vodă”, Crâșmar Alexandra – CN „Dragoș-Vodă”, Mascaliuc Maria – CNP „Regele Ferdinand”.

Felicitări profesorilor, elevilor, iubitorilor Poeziei!
Felicitări elevilor care și-au asumat… emoția/ emoțiile!

Foto & text: Ion Mariș

Joi, 20 martie 2025, la Colegiul Național Pedagogic „Regele Ferdinand” din Sighet a avut loc prezentarea cărții „Destin liric Gheorghe Chivu”, autor prof. dr. Ioan Dorel Todea. Au participat: autorul cărții, Dana Buzura – Gagniuc (managerul revistei de cultură „Nord Literar”), conf. univ. dr. Gheorghe Mihai Bârlea, prof. dr. Odarca Bout, Ileana Matus (manager Centrul Cultural), elevi și profesori ai C.N.P. „Regele Ferdinand”.

În continuare puteți urmări o înregistrare video a evenimentului:

Foto & video: dr. Sorin Markus

Fiu de țărani înstăriți din Apșa de Jos, de peste Tisa, Mihai Marina a început să învețe carte în limba maghiară, la Școala de stat din comună. A urmat apoi cursurile Gimnaziului piarștilor de la Sighet, iar în 1919 a trecut la nou înființatul Liceu „Dragoș-Vodă”. Deși condițiile materiale (internat, cantină, manuale etc.) au fost în primii ani deosebit de grele, silitor, inteligent și ambițios, tânărul s-a afirmat repede ca unul dintre cei mai buni la carte și cei mai activi pe tărâm cultural, ajungând bibliotecarul Societății de lectură a liceului și apoi președintele acesteia. În anii aceia a publicat în revista „Zări Senine” primele sale creații literare.

Pe vremea aceea conducerea Liceului „Dragoș-Vodă” organiza la sfârșitul anului școlar, pentru elevii din ultimele clase, o excursie în circuit prin țara devenită România Mare. Cu extrem de rare excepții tinerii aceștia cunoșteau doar meleagurile natale.Prima excursie de acest fel a fost organizată în vara lui 1924, cu un grup de 30 de elevi și câțiva profesori. Pentru elevii cu posibilități materiale reduse  plăteau profesorii. Au plecat din Sighet cu trenul până la Borșa, au trecut pe jos munții în Moldova, au coborât, când cu trenul, când pe jos în Muntenia și după un traseu de peste 3000 km. au ajuns iar acasă. Aceste excursii au fost adevărate lecții de patriotism. Elevul Mihai Marina, fiind și secretarul Societății culturale, a ținut un jurnal de excursie și a publicat un reportaj în Anuarul liceului din acel an.

În anul 1926 Mihai Marina a absolvit ca șef de promoție al primei serii de elevi români ai Liceului, președintele comisiei de bacalaureat fiind profesorul universitar Nicolae Cartojan, a urmat apoi cursurile Facultății de Drept din cadrul Universității „Regele Ferdinand” de la Cluj, a fost președinte al Clubului Studenților Maramureșeni, cu care a organizat o serie de activități culturale la Cluj și în Maramureș și, tot în acea perioadă, a colaborat intens la publicațiile clujene „Chemarea” și „Patria”, în redacțiile cărora și-a făcut ucenicia într-ale gazetăriei, învățând cum se face un ziar „da capo al fine”.

În 1930, după examenul de licență, a rămas la Cluj, angajat la Prefectură, a pregătit doctoratul, iar în anul următor, la nici 24 de ani împliniți,  proaspătul doctor în drept, Mihail Marina, a fost numit secretar al Prefecturii Maramureș și a fost cooptat secretar al despărțământului ASTRA Maramureșului, timp de câțiva ani fiind colaboratorul apropiat al lui Dr. Vasile Ilea, împreună cu care a editat publicația „Astra Maramureșului”.

În 1932 a fost numit prim-pretor al plasei Sighet. Tot atunci a înființat cunoscuta publicație „Graiul Maramureșului”, s-a implicat în conducerea Asociației presei din Maramureș și organizarea Clubului acesteia, iar în 1935 a reprezentat  presa maramureșană la Congresul Ziariștilor Români.

În 1938 a fost transferat prin Decret Regal la Rezidența Someș-Cluj, pe funcția de șef al Secției de Studii și Documentare, unde a avut răgazul necesar pentru a-și redacta și publica lucrarea monografică „Maramureșul – necesități și remedii”, un foarte interesant studiu interdisciplinar economic și sociologic, în care a inventariat riguros problemele cu care se confrunta Maramureșul, propunând și soluțiile privind remedierea acestora, în condițiile în care toată lumea deplângea situația grea, mai ales din punct de vedere economic, a acestui județ, dar nimeni nu acționa concret. „Maramureșenii au intrat în România Mare (spune el) cu mândria unui trecut glorios și cu multă, multă sărăcie”, deși nu este un județ sărac și lipsit de izvoare productive, nici nu consumă mai mult decât produce, și „economia sa ar putea fi redresată fără prea multe jertfe din partea statului”.

Apărut în 1939, studiul lui Mihai Marina a fost foarte bine primit și comentat în presa vremii. „Monografia dr. Mihai Marina (scria „Universul”) este o premieră națională… un model de inventariere minuțioasă a necesităților și remediilor de dezvoltare și modernizare a vieții rurale, dar și urbane, vizând industrializarea localităților, pentru a asigura maramureșenilor un nivel mai ridicat de civilizație”.

La sfârșitul aceluiaș an s-a întors  la Sighet, iar în anul următor a fost numit prefect al Maramureșului. În toamna 1940, după Dictatul de la Viena, s-a refugiat la București și a fost încdrat în structura Ministerului de Interne, iar în anul următor în cel de Externe și cooptat în Comisia pentru tratative cu Ungaria, apoi numit consul general la Consulatul României de la Oradea, pe care l-a condus până în Septembrie 1944, când a fost arestat de autoritățile maghiare, predat autorităților hitleriste și internat în lagărul de la Hofbruk, de  unde a fost eliberat în 1945 de trupele americane.

În timpul activității diplomatice de la Oradea consulul general dr. Mihai Marina și-a etalat și calitățile sale umane deosebite, salvând personal, cu automobilul consulatului, mai mulți evrei, dar mai ales prin curajoasele acțiuni desfășurate cu sprijinul lui Gheorghe Tite și Mihai Bologa (alți doi maramureșeni angajați la Consulat, prieteni și colaboratori apropiați), cu care urmărea trenurile cu evreii trimiși în lagărele de exterminare și informa, prin canalele diplomatice elvețiene, Crucea Roșie Internațională. *(Vezi  Andrei Radu, „Mierea amintirilor”, Arad, 2008 și Antonio Faur, „Implicarea diplomatului român dr. Mihai Marina în acțiunile de salvare a evreilor din Transilvania de Nord și Ungaria (1944)”, Editura Muzeului Țării Crișurilor, Oradea, 2014.)

În Noiembrie 1945 a reușit să ajungă la București și a fost reîncadrat la Externe, în Biroul de pregătire a lucrărilor pentru Conferința de Pace de la Paris, ca bun cunoscător al realităților Maramureșului și Transilvaniei, și apoi numit director al Direcției Consulare. În 1947, după preluarea Externelor de către cominternista Ana Pauker, a fost epurat din minister ca diplomat antonescian. Din acel moment a fost nevoit să-și șteargă mereu urmele, angajându-se pe la diferite instituții sau întreprinderi, pe posturi obscure și prost plătite și nu pentru mult timp, pentru a nu se afla cine este. A trecut pe la Intreprinderea de Locuințe și Localuri, Direcția poștelor, Ferma agricolă „30 Decembrie”, iar în 1967, când s-a pensionat, deoarece i-au fost calculați doar ultimii 20 de ani, primii 27 nefiindu-i socotiți în slujba țării, s-a ales cu o pensie de semi-subzistență.

Știm despre Mihai Marina că a fost unul dintre cei mai prolifici ziariști maramureșeni din perioada interbelică și că „Graiul Maramureșului” a fost strâns legat de numele lui, dar și că a fost pasionat de istoria Maramureșului. Cu bogata sa experiență și posedând și o serie de documente, după pensionare a intenționat publicarea unor cărți, pe care însă nu a reușit să le definitiveze. Adunată în 27 de caiete mari, cuprinzând aproape 2000 de pagini manuscrise, toată munca lui a rămas posterității. În 1998, prin grija unor nepoți ai săi și cu sprijinul Editurii „Dragoș-Vodă” din Cluj i-a apărut postum volumul „Maramureșeni – portrete și medalioane”, în care a scos de sub colbul vremii chipurile unor iluștri înaintași ai săi și ai noștri, care s-au pus cu toată ființa lor în slujba neamului românesc de pe aceste meleaguri precum: Iosif Man, Ioan Mihalyi de Apșa, George Bilașcu, Ioan Bușițași alții. Apoi, folosind selectiv caietele cu însemnări ale lui Mihai Marina aflate în fondul de manuscrise al Bibliotecii „Petre Dulfu” din Baia Mare, Vasile Gaftone a publicat, în 2013, volumul  „Pagini alese”, cuprinzând și alte scrieri istorice și creații literare.

Speriat de cutremurul din martie 1977 și afectat de moartea stupidă a tânărului său prieten, scriitorul Alexandru Ivasiuc *(Vezi Mihai Marina, „Pagini alese”, p. 109 și Ioan Ardeleanu-Pruncu, „Maramureșul, ziare și ziariști, p. 420-421.) s-a mutat la Cluj, și-a regăsit vechi prieteni maramureșeni precum Dr. Emil Forna și muzicologul Harry Maiorovici, a luat legătura cu Biblioteca Academiei și s-a întors la masa de scris… dar ceasul existenței sale s-a oprit la 15 martie 1980, deci acum 45 de ani.

În Istoria Maramureșului Mihai Marina va rămâne una dintre cele mai luminoase figuri ale unei epoci de mari frământări și de profunde și uneori dramatice schimbări, un reper de cinste, corectitudine și moralitate pentru zilele noastre: n-a fost în slujba nici unui partid și n-a râvnit onoruri și funcții politice, și la București și la Cluj a locuit cu chirie în câte un apartament al statului.

                                                      Ioan Ardeleanu – Pruncu

Despre fericire am scris pe 7 decembrie 2010 articolul Nevoia omului de fericire, unde – printre altele – spuneam următoarele adevăruri incomode pentru atei și posesorii doar de bogății materiale (exterioare): „Cum simplitatea și cumpătarea sunt condiții indispensabile întru atingerea stării de fericire, urcată până la beatitudine (cu înțelepciune se spune că nu-i bogat omul care dorește tot mai mult, ci acela care, în plan material, se mulțumește cu tot mai puțin”), pe bună dreptate ne îndeamnă Mântuitorul să nu adunăm bogății pe care le mănâncă moliile și le fură hoții, ci să adunăm bogății nepieritoare”. Se subînțelege că aceste bogății nepieritoare nu pot să fie decât moral-spirituale…
Adaug în textul Fericirea-n bani scăldată e-n esența ei ratată din 28 august 2016 că ea (fericirea) „se mișcă spre împlinire în interiorul sistemului tridimensional credință-iubire-bine (un om credincios cunoaște mai lesne și mai intens decât necredinciosul fericirea ce rezultă din înfăptuirea binelui, iar iubirea trebuie văzută de toți muritorii ca cea mai puternică forță universală – Iubirea e Dumnezeu și Dumnezeu e Iubire) și că sensul ei moral-umanitar de acțiune este dinspre interior spre exterior, dinspre individ către semeni, firește, cu inerentele întoarceri și autoreglări ale focarului de iradiere, mereu însetat de atotomenesc”.
De data asta voi înfățișa câteva convingeri referențiale ale filosofilor antici greci (Aristotel, cinicul Diogene, Epicur, Epictet), care se constituie în recomandări pentru eterna chestiune omenească a fericirii, desigur, neuitând că beatitudinea orientalilor (indieni, chinezi, japonezi) este cauționată chiar și în zilele noastre de armonia lăuntrică, stare la care se ajunge prin asceză și exerciții mai mult sau mai puțin înrudite cu Yoga (bunăoară, arta zazen de a comunica, dincolo de cuvinte, „de la sufletul meu la sufletul tău”), că gânditorul iudaic Baruch Spinoza – ignorând crunta sărăcie la care a fost condamnat de rabini și coreligionari – și-a găsit fericirea în „căutarea dezinteresată a adevărului” sau că splendida înțelepciune japoneză continuă să-i avertizeze pe pământeni în legătură cu pericolul acumulării materiale: „Un obiect în plus este o grijă în plus”…
Conștienți de acest lucru, marii înțelepți ai lumii, îndeosebi cei din vechime, încât erau perfect îndreptățiți să afirme că „Tot ce am duc cu mine”!
Sigur că Stagiritul are dreptate atunci când susține că fericirea nu se identifică cu satisfacția, ea fiind rodul unei vieți mereu virtuoasă și al activităților serioase, care contribuie în mod nemijlocit la împlinirea omului ca om.
Totodată, fericirea nu este un joc, asta deoarece – în esența sa – jocul este inconștient (și animalele se hârjonesc și se joacă, puii lor prin joc formându-și deprinderile și reflexele). Însă căutarea, aflarea și savurarea fericirii, scopul suprem al indivizilor și al societăților din totdeauna și pentru totdeauna, neaparat trebuie să purceadă de la o serie de acte conștiente, mai întâi pentru dobândirea armoniei lăuntrice (omul neliniștit, hapsân și invidios nu cunoaște drumul spre adevărata fericire!), apoi întru formarea unei conduite ireproșabile, rampa sigură de lansare spre starea de recunoștință, implicit de recunoaștere cu maximă bucurie a rarelor și scurtelor perioade de fericire.
Într-adevăr, sub neîntrerupta apăsare a unui timp rău și bolnav, numai de-o asemenea fericire are parte omul în această lume, anapoda în principal din cauza politicilor duse (peste capul miliardelor de semeni îmbrobodiți) pentru sporirea puterii, bogăției, faimei și plăcerilor celor puțini. Cu completarea că în lumea noastră ultratehnicizată și – deci – ultramaterială, tot mai mulți pământeni și tot mai multe comunități umane (familii, dinastii, clanuri, găști, partide, popoare, organisme suprastatale) se amăgesc cu „fericirea” generată de cele patru capcane necruțătoare (bani, putere, faimă, plăcere), deși se știe foarte bine că răul și nefericirea progresează prin esența lor demonică.
După cum viața nu este un scop în sine (trebuie s-o acceptăm cu dezamăgirile, neajunsurile și neîmplinirile pe care zilnic ni le servește, întrucât numai din înțelegerea lor descoperim noi sensuri mobilizatoare), fericirea la rându-i nu poate să fie un scop în sine. De ce? Pentru că scopul în sine nu numai că ar mutila valoarea universală și atotumanizatoare a adevăratei fericiri (doar în această superbă ipostază ea rămâne pură și transfiguratoare), dar i-ar distorsiona – prin încurajarea patimilor (orgoliu, egoism, ipocrizie ș.a.m.d.) – și sensul izbăvitor.
Da, căci aidoma unei mane cerești, veritabila fericire vine din lăuntricitatea armonioasă a omului îndumnezeit/ atotînțelepțit (credincios, iubitor, simplu, modest, cumpătat, generos) și alimentează raporturile filiale cu Atotputernicul și pe cele frățești cu toți semeni. Altfel spus, fericirea deplină și transfiguratoare (din bun mai bun) nu poate să fie egoistă, adică edificată pe nefericirea celor mulți, prin minciuni, nedreptăți, jafuri, discriminări, acte teroriste sau războaie de cotropire.
Aidoma lui Aristotel, cinicii (mai ales Diogene) pun virtutea și abstinența la baza fericirii, Epicur așază fericirea pe plăcere și rațiunea individuală, Epictet ne face cunoscut în Manual (mai exact în Fragmente) că „În sărăcie, cineva își poate duce viața fericit, pe când în bogăție și onoruri e foarte rar fericit” (maxima 133 din cartea apărută la BPT, Editura Minerva, București, 1977), elogiind „menține-te și abține-te” (vorbe care – potrivit celebrului actor grec Favorinus – „tot omul trebuie să le aibă în minte”), iar religiile în general, creștinismul în special, recomandă fericirea izvorâtă din cumpătare și necontenit îmbogățită cu credință, iubire, smerenie și simplitate.

George PETROVAI

Trebuie să dai dovadă de multă ipocrizie și să nu recunoști că totuși ceva, ceva se mișcă și în orașul nostru, pentru că în peisajul anost și prăfuit s-a petrecut o schimbare, e drept mai timidă, cam unică, dar totuși e altceva!
E o adevărată apariție! Din oricare parte te-ai uita, din orice unghi, place ochiului!
Ziua prinde o culoare străvezie iar noaptea, luminează pur și simplu totul în jur.
Era și timpul să mai aibă și sighetenii cu ce să-și mai scalde ochii!
Oricum, în jur, nici nu prea ai avea cu ce s-o compari.
Aliura ei aristocrată, cu elemente care să-i scoata silueta impozantă și în același timp zveltă în panoplia orașului.E drept că demult lumea vocifera se scandaliza că dacă nu se iau măsuri urgente, va fi prea tîrziu și orașul va fi vitregit de o frumusețe centrală.

Dar iată că minunea s-a întîmplat!

Din spuma mării (era să zic a varului), iată că s-a desprins ea, frumoasa burgului, dichisită nevoie mare, cosmetizată, aranjată de să-ți ia ochii nu alta! Nu poți să treci pe centru fără să nu recunoști (excluzînd invidioșii și cîrtitorii) că s-a petrecut o metamorfoză chiar în buricul tîrgului!
Din Cenușăreasa centrului acum a devenit ditamai „doamna”!
Tronează mîndră, cu toate frontispiciile în soare, sub vălul ei vinețiu de spoială, clădirea Cinematografului și a Muzeului Maramureșean, căci despre aceasta este vorba. Despre una dintre clădirile emblematice ale Sighetului aflate de zeci de ani în suferință și uitare…

Oi fi eu o cîrcotașă prin vocație, dar trebuie ca cineva să mai iasă la rampă și să pledeze și pentru oraș cînd ceva nu merge sau se împotmolește la mal.
Poate mă abțineam (și eu), dar am cam intrat în prelungiri, tot așteptînd să văd că s-a dus la bun sfîrșit cosmetizarea acestei clădiri, atît cît s-a putut. Că de reabilitare profesionistă, nici nu se pune problema. Doar suntem țara lui „las că merge și așa”!
Cît să coste (mai coste!) să repari și intrările laterale (acelea din dos), cu scările aferente și trotuarele, pentru ca în final să poți vedea ceva finit!

Făcînd o paralelă cu titlul pe care l-am dat, nimic nu e întîmplător. Sunt sigură că opera lui Leonardo da Vinci a durat ceva mai mult timp decît văruirea edificiului dar, de atunci lumea venită s-o privească cade în admirație în fața ei! Scopul e același, atunci cînd realizezi sau reabilitezi o operă de artă de orice gen ar fi. V-ați închipui o Giocondă  zîmbitoare și cu dinții sparți?

Cam așa arată clădirea  neterminată! Cu dinții sparți!
Se știe că eleganța la o femeie începe de la pantofi. Cum ar fi ca la o ținută impecabilă să vezi niște pantofi scîlciați, cu tocurile tocite?
Așa și la o construcție, eleganța începe de la fundație.
Dacă aceasta e șubredă, urîțește întreaga imagine de ansamblu!

Haideți domnilor edili, continuați-vă „opera”, e drept cam timidă, și încîntați-ne privirea cu lucrări de calitate, care să și dureze, nu să ne luați doar ochii (și banii) pe spoieli lăsate în coadă de pește!

La cît mai multe realizări!

Ileana PISUC

Foto: Tomi Hoffer

Terapii

Zi de zi ne abatem la Iza, să trecem cu ea o vreme, neabătut. Cu pocnetele dezghețului, cu șopotul/ susurul apei, cu poveștile de la Banca de rezerve.

Tocana, zupa, zama 

– Atâta-i de bună, că doamne-feri cât îi de bună!
– Ioai, feri-doamne cât îi de bună!

Tristeți de plastic

La jocuri, în parc. Copiii aleargă și aleargă. Îngerașul unuia se așează pe o bancă. Obosit, roz.
(E plastic turnat în forme. Aripile închipuie două băncuțe pentru doi copilași – of course… Cu cât mai frumos, cu atâta mai hâd. Tot așa, primăverile trecute lucrătorii de prin localuri puneau într-o mică vază, la fiecare masă, câte o floare minunată – de plastic, desigur….)

MM

– Când dai jos căciula, Ioa’?
– Dacă aud roata de la tileguța plugului. (& M. L.)

Lecția

Supermarket. Doi copilandri romi tocmai pleacă dezamăgiți de la raionul „Mezeluri”:
– Noa, nu aveți micii…
– Niște micii…, doi micii…!
Intervin:
– Nu vă supărați, copii…. Se zice „mici”, cu un „i”, pentru că…
– Știm, nenea! Am glumiit…
…Ați reușit.                                       

Consemnări, Marin Slujeru

Foto: I. Mariș

Avocatul sighetean Oscar Dahinten, împreună cu un grup de prieteni, odihnindu-se în cabana de la Țiganu – acolo unde cei care practicau schiatul se bucurau de zăpadă – în 27-28 ianuarie… 1934.

Salut, Sighet!

NR: Fotografie dintr-o colecție privată.