Titlul, anume ales pentru acest articol, ne duce de îndată cu gândul (mă rog, pe cei ce citesc mult și cu folos!) la povestirea (după unii romanul, mai exact miniromanul) Bani pentru Maria a scriitorului sovietic Valentin Rasputin, născut pe 15 martie 1937 în satul siberian Ust-Uda de pe malul râului Angara.

Da, căci la fel cum Kuzma, soțul Mariei, izbutește în trei zile (atâta durează acțiunea micului roman, parte din neoficiala păsuire de cinci zile pe care o acordă revizorul contabil „eroilor”) să facă rost de o mie de „ruble noi” pentru a acoperi lipsa depistată la inventarierea magazinului sătesc, magazin gestionat de Maria vreme de un an și jumătate (în toată această perioadă fără niciun inventar, chit că gestionara l-a cerut de mai multe ori), tot așa viitorul nostru guvern, negociat cu excesivă rigoare și încetineală de cele patru formațiuni pro-europene (PSD, PNL, USR, UDMR), trebuie ca, până la 1 iulie, să se „nască”, să fie „botezat”/ confirmat de Parlament (firește, după nominalizarea premierului de către președintele Nicușor Dan) și să identifice căile agreate de actualii negociatori (restrângerea cheltuielilor, posibil creșterea unor taxe), respectiv resursele financiare disponibile, întru reducerea imensului deficit bugetar (de aproape două cifre), nemicșorarea unor investiții strategice (autostrăzi, modernizări de drumuri, poduri și transporturi feroviare etc.) și încasarea a încă vreo 12 miliarde euro prin Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR), o foarte posibilă pierdere națională, provocată ca de-atâtea ori (și niciodată imputată celor vinovați!) de nepriceperea, orgoliile stupide sau chiar de josnica trădare a unor nevrednici, instalați prin jocul politrucianist de culise, precum ăsta de-acuma, în fruntea mesei cu bucatele țării.

Pe scurt, situația să revină cât mai curând în matca normalului: fără alte împrumuturi externe (de altfel, cu o datorie externă de circa 200 miliarde euro, bașca actuala neîncredere a străinilor cu ștaif în dâmbovițeana bătută pe loc, România fie că uneori nu mai poate să se împrumute, fie că alteori se împrumută cu cele mai mari dobânzi), fără nesimțitele decalaje dintre veniturile minime și cele bugetare maxime (sfidătorul raport de 1 la peste 100), fără sporul șomajului și al inflației, în schimb cu recâștigarea încrederii celor mulți în instituțiile statului, prin respectul arătat legilor, inclusiv Legii indexării, de către făcătorii acestora, nu în ultimul rând prin liniștea comunicată faptic de cârmuitori tuturor cetățenilor, cum că grija lor de căpetenie este aceea să-i apere și să le asigure un trai decent (hrană ieftină și sănătoasă, servicii medicale de calitate, educație temeinică, siguranța zilei de mâine ș.a.), în primul rând prin plata la timp și nedijmuirea  drepturilor cuvenite: lefuri, pensii, alocații de stat.

Principala cale ce ar contribui simțitor și de îndată la însănătoșirea finanțelor României, totodată la reducerea decalajului bugetar, o reprezintă impozitarea progresivă, numită taxa de solidaritate (solidaritate cu cine?) de anumiți politruci dâmbovițeni. Nu numai că acest tip de impozit s-a aplicat și continuă să se aplice în toate țările dezvoltate (au fost perioade, ne informează profesorul Nicolae Grigorie-Lăcrița în textul Impozitarea progresivă, una dintre soluțiile esențiale pentru reducerea deficitelor bugetare și înfăptuirea echității fiscale, când se aplica în Statele Unite un impozit de 90%, ba chiar de 94% în timpul celui de-al doilea război mondial), dar este de-a dreptul inuman ca, prin cota unică, să fie la fel impozitat un venit lunar de 3000 lei și unul de 150.000 lei!

Desigur, la această cale lesnicioasă (a se citi „la îndemâna cârmuitorilor hotărâți și bine intenționați”) se adaugă mult mai laborioasa cale de reducere a cheltuielilor bugetare, respectiv de recuperare a prejudiciilor provocate statului.
Reducerea cheltuielilor și echilibrarea acestora cu veniturile se face de regulă prin disponibilizări și/ sau prin ciuntirea drepturilor salariale mai mult, mai puțin sau deloc cuvenite: prin neaplicarea Legii indexării chiar la începutul acestui an, prin corecta diminuare până la desființarea unor bănoase și fanteziste sporuri (precum cel pentru păstrarea confidențialității și pentru condiții grele de muncă la magistrați!), nu în ultimul rând prin lanțul scumpirilor, după majorarea accizelor și a Taxei pe Valoarea Adăugată (TVA) la produsele de bază: energie electrică, benzină, motorină, gaz metan.
Întrucât numărul bugetarilor a tot crescut (la o populație de circa 20 milioane, aparatul nostru bugetar numără peste 1,3 milioane de angajați, din care aproape jumătate sunt în Capitală), se subînțelege că trebuie redus nu doar numărul ministerelor, al secretarilor de stat, consilierilor și direcțiilor din toate instituțiile centrale și locale, nu doar numărul parlamentarilor (o singură Cameră, cu cel mult 300 de aleși, adică așa cum au decis românii la referendumul consultativ din 2009, proporțional al tuturor consilierilor județeni, municipali, orășenești și comunali), ci mai ales cel al sinecuriștilor de pretutindeni: Parlament, Președinție, Guvern, Consilii județene, prefecturi, primării, comitete, comiții, agenții, autorități.
Însă calea cea mai generală de reducere conștientă a cheltuielilor la nivel politico-guvernamental, comunitar (județ, municipiu, oraș, comună), familial și individual, cale experimentată la noi strict ocazional, este aceea a economiilor, pe care cei puțini și bine educați și le autoimpun, pe când celor mulți și năbădioși trebuie impuse prin legi, hotărâri, decizii și sancțiunile prevăzute în ele: de la grobianism și agresivitate, până la făloșenie în societate și deplasările în străinătate. Doar astfel noi toți vom vedea în timp rezonabil enormele avantaje ale cumpătării pentru sănătate și civilitate: unii renunțând de bunăvoie la consumul pe rupte și la perfida comoditate mașinistă, alții urmând înțeleptul exemplu dat de primii, cei mai mulți (am în vedere legiunile de angajați din instituțiile centrale și locale) fiind readuși cu picioarele pe pământul patriei după severa diminuare a cotei de combustibil pentru mașinile de serviciu, precum și a celei cu deplasările în străinătate pe banii obștei.

Tot în categoria economiilor ar intra banii rezultați atât din regionalizare (aparatul bugetar al actualelor 41 de județe și al Bucureștiului s-ar reduce la cel strict necesar pentru opt, maximum zece regiuni) și din comasarea comunelor ce încalcă legea prin neîndeplinirea condiției privind numărul minim de locuitori (de exemplu, pe Valea Izei ar fi de-ajuns trei comune, iar pe Valea Marei doar două), cât și din desființarea funcției de viceprimar (în orașele mari sunt câte doi aflători în treabă), care nu numai că nu-și merită consistentele lefuri, dar – fiind de regulă desemnați de votul majoritar al consilierilor din tabăra potrivnică primarului – pe întreaga perioadă a mandatului ei se vor opune din răsputeri acestuia și inițiativelor sale, căci cei patru ani de huzureală sunt transformați de alde ăștia într-o subtilă și neîntreruptă campanie pentru fotoliul de prim edil.

În ceea ce privește recuperarea prejudiciilor provocate statului, apoi la acest capitol România chiar este de pomină prin miile de miliarde șutite de tâlharii interni și externi (peste 2000 de miliarde euro sau echivalentul a 46.000 tone aur în numai 30 de ani!), avere pierdută de poporul român pentru întreținerea infectului belșug al unora dintre cei mai mari patrihoți și trădători de pe aceste meleaguri: Adrian Năstase, Sorin Oprescu, Viorel Hrebenciuc, Sorin Ovidiu Vântu, Adriean Videanu, Gheorghe Ștefan, Dan Ioan Popescu, Radu Mazăre, Elena Udrea și mulți, mulți alții.

Cea de-a treia cale de revigorare economico-financiară a României, în sensul reducerii sau scutirii de o bună parte din datoria ei externă, o înfățișez în articolul Datoriile odioase ale României postdecembriste din 30 octombrie 2024, în care susțin următoarele: „(…) e clar că și pe meleagurile noastre ar trebui să fie activată doctrina «datoriilor odioase», dacă nu pentru toți banii împrumutați în peste trei decenii, atunci cu siguranță pentru majoritatea lor”.

N.B.: Iată cum explică datoriile odioase Alexander Nahum Sack, părintele doctrinei: „Dacă o putere despotică contractează o datorie nu pentru nevoile și în interesul statului, ci pentru a întări regimul său despotic, pentru a reprima populația care-l combate, această datorie este odioasă pentru populația din întregul stat. Această datorie nu este obligatorie pentru națiune: este una a regimului, o datorie personală a puterii care a contractat-o, în consecință ea cade odată cu căderea acestei puteri”.

                                               George  PETROVAI

Foto: I. Mariș

Actualii guvernanţi, vremelnicii pe care i-am tot văzut stând în fotolii încălzite, formând un fel de horă a compromisului în jurul unora mai şefi decât ei, care se gândeau (cu schimbul) nu la ţară, ci mai mult la fotoliul ăl mai mare şi cel mai de durată, ne-au tot spus că trăim bine, că nu-s probleme, că vom trece peste obstacolele economico-financiare zâmbind.

Cine putea mai bine să ne spună ce se întâmplă cu datoria externă, dacă nu miniştii banilor din România? Pe site-ul https://mfinante.gov.ro/album-ministri-de-finante e o listă cu toţi miniştrii de finanţe ai ţărişoarei, frumoasă şi prost administrată, din 1862 şi până azi. De observat că sunt puţine nume care s-au perindat pe la finanţe şi care au rezistat în funcţie mai mult de un an. Unii au stat pe-acolo câteva luni. Nu ştiu dacă au plecat de bună-voie din guvern, sau li s-a deschis uşa, apoi li s-a aplicat şutul de rigoare în locul bine cunoscut. Am selectat câteva declaraţii din 2020 încoace, ale miniştrilor finanţelor publice, care ne arată ce-am avut şi (ce bine c-) am pierdut.

Dan Vâlceanu https://financialintelligence.ro în 24.08.2021: „Noi estimăm că datoria publică va ajunge la finalul anului undeva la 49,1-49,2% din PIB”. 

Eugen Orlando Teodorovici pe fecebook în 8 aprilie 2022: „Gata!! Începe criza economică şi socială!! Datoria publică: februarie 2022: 50,6% !!

Adrian Câciu https://www.gandul.ro 23 aug. 2022: „Datoria externă a României este de 45% din PIB, aproape 57 de miliarde de euro. Cea mai mare înregistrată vreodată”.

În 16 noiembrie, 2023, pe https://romania.europalibera.org: „Fostul ministru al Finanțelor în Guvernul Florin Cîțu, Alexandru Nazare, atrage atenția că economia României a înregistrat o scădere a ritmului de creștere două trimestre la rând, iar riscul intrării în recesiune este clar”.

Tot Alexandru Nazare, plecat de la Ministerul de Finanţe la mai bine, la Banca Natională, spunea pentru https://www.ceccarbusinessmagazine.ro nr. 20 din 28 mai – 3 iun. 2025:

„România rămâne o destinație fantastică de investiții; investițiile străine directe o arată, România rămâne o destinație fantastică de investiții, absolut fantastică. Este o destinație de primă mână și nu spun asta pentru că sunt un reprezentant al României. Cifrele spun asta. Ce cifre? Cele referitoare la investițiile străine directe. Dacă ne uităm la soldul ISD de 118 miliarde (de euro – n.r.) în prezent, 71% din acest sold este reprezentat de capitaluri și profituri reinvestite. Dacă ne uităm la ISD-ul din 2023, avem 4,9 miliarde profituri reinvestite din 6,9 miliarde în acel an. Ce ne spun aceste cifre? Faptul că investitorii care au luat decizia de a investi în România sunt foarte fericiți. Ei reinvestesc”.

Adică e bine! Noi nu înţelegem ce bine e! Vin investitorii călcându-se pe picioare de atâta înghesuială la făcut afaceri în România.

Pe https://economedia.ro din 22 aprilie 2024 apărea un articol care, printre altele, spunea: „Aşadar, este imperios necesar ca ministrul Finanţelor să explice care sunt măsurile pe care le ia Guvernul în contextul în care datoria publică a trecut de pragul critic de 50% din PIB. De asemenea, ministrul finanţelor trebuie să răspundă şi la întrebarea pe ce au fost cheltuiţi toţi aceşti bani împrumutaţi, având în vedere că nu au fost făcute investiţii majore în România în ultimul an”.

Şi se încheia cu aceste date statistice: „Conform BNR, în primele două luni ale anului, datoria externă totală a crescut cu 6,766 miliarde de euro, până la 176,849 miliarde de euro”, etc.,etc.

Nu ştiu dacă ministrul a explicat de ce ne-am tot împrumutat, la marea veselie, în ultimii douăzeci de ani (aproximez). Sigur că fiecare ministru care a stat pe punga cu bani a ţării ar fi trebuit să ne spună că nu-i bine, că banii luaţi trebuie daţi înapoi cu dobândă. Probabil că au preferat să nu primească şutul de catapultare din scaunul ministerial. Şi de-atunci datoria publică şi minciuna trăiesc în bună armonie în spaţiul carpato-danubian.

Florin Cîţu a fost ministru (şi prim, şi de finanţe), şi şef la Senat. Pe https://www.factual.ro apărea pe 13.03.2021 următorul citat: Florin Cîțu (PNL, președintele Senatului) „Noi am reușit să ne împrumutăm mai ieftin într-o criză decât se împrumuta PSD pe creștere economică.” Doar că cei de la publicaţia online citată demonstrează că „Afirmația premierului Florin Cîțu este trunchiată. România s-a împrumutat cu dobânzi mai mici în perioada de guvernare a PNL, însă în toate statele UE rata dobânzii a început să scadă începând cu mai 2020”.

https://spotmedia.ro din 09.11.2020 îl citează pe Cîţu: „România este singura țară din UE unde investițiile au avut o contribuție pozitivă în prima parte a anului. Suntem țara care evită recesiunea tehnică. Nu știu dacă există o altă țară din UE care evită recesiunea tehnică. Cred că estimările noastre sunt mai aproape de adevăr, dar întotdeauna există volatilitate. Nu doar CE a îmbunătățit estimările, și FMI”.

Mai departe, Florin Cîţu o ţine tot aşa: „Exclud varianta unui acord internațional cu FMI. Am arătat în acest an că, dacă ai câștigat încrederea piețelor și investitorilor, poți să finanțezi un deficit mare fară să ai nevoie de instituții financiare internaționale. Acest deficit l-am finanțat pentru a plăti sănătate, scheme de ajutor, am avut investiții record. Deci nu e nevoie de un acord cu FMI. Nu există aceste discuții. Avem finanțare pentru anul acesta, aproape 97% din necesar e acoperit, deci nu avem nicio problemă de finanțare”, a asigurat ministrul Finanțelor.

Au fost miniştri care au atras atenţia că nu-i bine. Alţii au zis că-i bine când vedeam toţi că nu-i bine. Banii ăia mulţi, luaţi cu împrumut, trebuie daţi înapoi, cu dobândă!!! Unde-i economia aia care „duduia” după cum o auzea doar un singur sus-pus om din această ţară? Cine răspunde pentru ce ni se pregăteşte acum? De ce nu s-au luat măsuri din timp? Trebuia să trecem de alegeri, fără a fi deranjaţi de grija zilei de mâine?

Ni s-a spus că-i bine când începuse să fie rău. Am fost minţiţi. O minciună mare cât datoria externă a României!

Horia PICU

A da cu o mână și a lua cu cealaltă sau  erori legislative în acordarea indemnizației membrilor uniunilor de creație. (Errare humanum est…)

Da, ne face cunoscut Cicero în urmă cu 2000 de ani, „a greși este omenește” (de fapt dictonul ciceronian susține că „Orice om poate să greșească, dar numai prostul stăruie în greșeală”)! Prin urmare (cu necesara distincție dintre eroare și greșeală: eroarea este de ordin logic, greșeala este de ordin moral), doar la nivel politic erorile devin grave greșeli sau păcate față de cetățeni și țară, deoarece – ne încredințează Mihai Eminescu în scrierile lui politice – „Greșelile politice sunt crime, căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovați, se frânează dezvoltarea unei țări întregi și se afectează, uneori pentru zeci de ani, viitorul ei”.

Vasăzică, fiind erorile inevitabile pentru condiția umană din totdeauna și pentru totdeauna (cu dreptate se spune că „Numai cine nu muncește nu greșește/ nu face erori”), iar instituțiile fiecărui stat sau conglomerat de state (UE, NATO), cu calitatea lor de factori decizionali, fiind formate din indivizi mai mult sau mai puțin capabili și din relații interumane mai mult sau mai puțin fructuoase pentru cei mulți (nu intră în discuție acei necușeri „descurcăreți”, care pretutindeni ba driblează, ba sfidează legile!), singura modalitate prin care erorile politico-instituționale sunt împiedicate să devină greșeli cu apetit genocidar o reprezintă statornica aplicare în practică a mereu actualului sfat confucianist din urmă cu aproape două milenii și jumătate: „A guverna înseamnă a rectifica”.

Riguros adevărat, deoarece este știut faptul că nicio decizie sau acțiune umană nu este perfectă, ci doar (la un moment dat ori într-o anumită conjunctură favorabilă) măsura cea mai potrivită, deseori cu speranța că este cea mai rentabilă, pe anevoiosul drum înspre perfectibilitate.

Desigur, rectificarea (mă rog, chiar recunoașterea publică a erorii săvârșite în mod neintenționat și nepremeditat) este absolut necesară atuncea când feedbackul/ avertismentul sistemului social al României postdecembriste, cu pretenții democratice, vine în anul electoral 2024 din partea unor membri valoroși ai celor nouă uniuni, legal constituite și cu personalitate juridică (UZPR – Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România, Uniunea Scriitorilor din România, Uniunea Compozitorilor și Muzicologilor din România, Uniunea Artiștilor Plastici din România, Uniunea Teatrală din România, Uniunea Cineaștilor din România, Uniunea de Creație Interpretativă a Muzicienilor din România, Uniunea Autorilor și Realizatorilor de Film din România, Uniunea Arhitecților din România), care prin Legea nr.8/2006 sunt îndreptățiți să primească o indemnizație egală cu 50 % din pensia lunară.

Atâta doar că, ne înștiințează domnul conf. univ. dr. Nicolae Grigorie-Lăcrița în irefutabilul articol (și nu numai) Probleme și soluții privind cuantumul indemnizației stabilite prin Legea nr.8/2006, cuvenită de la 1 septembrie 2024 (între timp, domnia-sa a trimis petiții la toate organele abilitate), această indemnizație a rămas la nivelul lunilor anterioare datei de 1 septembrie 2024 (data majorării, în unele cazuri chiar cu 100 %), adică nu a fost adusă la nivelul pensiei din luna septembrie, ceea ce – conchide distinsul autor – constituie deodată o ilegalitate și un abuz!
Ca lucrurile să fie cât se poate de clare pentru orice om cu discernământ, îndeosebi pentru factorii decizionali din această țară, domnul profesor demonstrează printr-un exemplu și un calcul elementar că, în cazul celor cu pensia dublată de la 1 septembrie, legiuita indemnizație nu mai reprezintă 50% din venituri, ci doar… 25%!
Pentru a trezi cât de cât simțul umanitar al actualilor cârmuitori în ceea ce privește ridicolele venituri ale atâtor artiști remarcabili, domnul N. Grigorie-Lăcrița dă cutremurătorul exemplu al longevivului și inegalabilului Gică Petrescu, care a avut o carieră întinsă pe aproape șapte decenii, a încântat generații de români cu melodiile și cu vocea sa și a locuit într-o garsonieră din centrul Bucureștiului, iar la bătrânețe, cum nu putea să se descurce cu pensia de mizerie ce-o primea, a trăit o bucată de vreme din mila vecinilor săi…

P.S.: Ca să nu fiu bănuit, ba chiar acuzat de unii cârcotași că aș urmări anumite foloase personale, eu, autorul prezentului articol, fac precizarea că nu sunt membrul niciuneia dintre cele nouă uniuni, lucru care în – opinia mea – îi garantează materialului obiectivitate și-i conferă maximă credibilitate.

George  PETROVAI

Foto: Ion Mariș

Evenimentul „Vreau să fiu antreprenor”, un proiect al Fundaţiei Romanian Business Leaders susţinut de BT CLUB – Clubul Întreprinzătorului Român, a avut loc în Baia Mare, vineri, 7 aprilie 2017. Prezentat într-un mod cu totul aparte de către Alin Apostu în calitate de moderator, acest eveniment a fost promiţător încă din primele minute. Cei care au vorbit au fost bine documentaţi şi gata să „dea din casă” tainele antreprenoriatului şi felul în care să obţinem un împrumut (mulţumită reprezentantului Băncii Transilvania).

În drum spre Baia Mare, un gând enervant nu-mi dădea pace. Era sâcâitor precum o muscă și, fără să-mi dau seama, îmi răsuna în minte ca o mantra „Poate va fi un eveniment d-ăla plictisitor. Ce-ar putea să spună ăia din ce nu se găsește pe net?”. Oricum, eram aproape în Baia Sprie, nu am mai dat la întors.

16:15, vai de capul meu! Mai puțin de o oră până să înceapă evenimentul și eu nu sunt nici măcar pe aproape. Cu vreme bună sau ploaie, grindină și oscilații de viteză pe bord, am ajuns la 16:50 în sală. Ascultam muzică înainte să intre în atenția noastră primul vorbitor.

Pentru început, Alin Apostu, un tip energic si foarte carismatic (foarte, credeți-mă!) se luptă cu noi și pentru noi, să spargă gheața. În sală? Liniște de biserică. Mai o glumă, mai două, hai că merge, progresăm.

Dreptul la cuvânt îi este pasat primului antreprenor al serii, Ciprian Borsan. O persoană mai luminoasă și veselă nu am văzut în viața mea (și nu exagerez deloc). Speech-ul său a fost așa, jumi-juma. Jumătate speech, jumătate conversație (genială abordare). Încrezător și pozitiv, îi predă ștacheta celei de-a doua invitate, Liliana Babiciu. Nu am cuvinte să-mi exprim admirația pentru dumneaei. Tremurând de emoții, a început timid (dar de impact, vai, încă ce impact!) cu cuvintele „Când am să trec cu privirea pe la voi, vreau să zâmbiţi pentru că am emoții”. Cât de drăguță să fie? Așa și-a trasat calea spre un speech demenţial (improvizat, apropo).

Despre mine? Am câștigat o insignă „Vreau să fiu antreprenor” (din cele trei) și o carte extraordinară („Apple după Steve Jobs”). Cum am reușit? Habar nu am. Ce am spus? Nu am nicio idee. Eram atât de speriată, încât singura chestie la care mă gândeam a fost „Să nu mă fac de râs. Să nu mă fac de râs. Agh. Respiră!”. Când am vorbit în fața tuturor din sală (prima, împinsă la înaintare de către ceilalți) m-am gândit „Gata. Nu am pregătit nimic. Până aici mi-a fost.”, dar nu a fost chiar atât de rău.

La propunerea doamnei Janina Borsan (soția dlui Ciprian) ideea mea de afacere a fost evaluată și am primit niște sfaturi de aur. Cât de bine seamănă cei doi! Aceeași amabilitate și bunătate se revarsă din ei peste oameni, frumos.

În concluzie, a participa la acest eveniment a fost cea mai bună alegere pe care am făcut-o vreodată. Dacă aveți drum în Satu Mare (următoarea locație), nu-l ratați!

Mirela Costinar,
clasa a X-a F, C. N. „Dragoș Vodă”

Poate că dă norocul și bunăstarea și peste românul de/din rând!… Ar fi și timpul, după zeci de ani de restricții, să ne gândim la ziua de azi, la consolidarea clipei și nu la strategii pe termen foarte lung sau pentru… “secole”. Evident trebuie gândit totul în termenii unei economii echilibrate, nu țintind investiții forțate dar nici “exagerând” cu protecția socială.

Ce putem spune azi, când conducătorii se gândesc – în sfârșit! – la cetățeanul de rând, la omul simplu? Să-i contrazicem, să-i criticăm? Să nu acceptăm plata adecvată pentru munca depusă?! Cu ce fel de argumente? Deficitul bugetar, PIB-ul per capita, productivitatea muncii, etc sunt argumente… “umane”? Oare omul este doar o cifră, o simplă “necunoscută” într-o ecuație politico – economică apriori nesustenabilă?

Mergând pe logica omului de bun simț, economia de piață, gestionată corect, ar “trebui” să-și devoaleze beneficiile în sfârșit și în România. Prea mulți ani, foarte mulți ani, au fost nevoiți românii să se sacrifice: pentru desăvârșirea omului nou, pentru achitarea datoriei naționale, pentru conectarea la globalism, pentru “pătrunderea” în Europa, pentru atragerea investitorilor străini, etc. Până când? Poate era – sau nu? – momentul pentru relaxare fiscală și pentru îmbunătațirea – în termeni reali – a nivelului de trai, dar, o clarificare a gestului “populist” al programului social – democraților se va vedea în mod practic chiar din primele luni de implementare.

Populația își dorește în mod clar un alt standard de viață. Destul am fost slugi la porțile Europei, este momentul să nu mai exportăm medici, IT – iști, specialiști, buni meseriași, este cazul să-i păstrăm plătindu-i bine aici, acasă.

Am apreciat în primul rând oferta noului premier pentru o… Românie normală. Asta a lipsit întotdeauna – evident nu la modul declarativ – strategiei țării noastre. Tendința de aducere la un nivel de trai rezonabil a majorității populației țării, fără a ne căciuli în fața unor… infringement – uri ipotetice este un gest de normalitate.

O altă discuție este cea pur economică sau mai corect spus, macroeconomică. Întrebarea neretorică este simplă: creșterea economică din ultimii ani permite sau nu o ajustare a bunăstării populației? Nu știu și nici nu mai contează! Există în toate guvernările – sau ar trebui sa fie – și factorul de responsabilitate socială. Aici am avut probleme în ultimii mulți ani, în general guvernanții au mers pe “responsabilitatea” de gașcă, a familiei. Putem umple zeci de pagini de analize sofisticate, am putea să previzionăm depășirea deficitului de 3% impus de UE, poate chiar îl păstrăm la limită, nu cred că în acest moment este clar ce ni se va întâmpla, dar îmi amintesc o mică axiomă ce spune că “prea multă analiză duce la paralizie”, așadar haideți să mergem pe prezumția de normalitate: populația țării – in integrum – contează!

Evident că o alocare “exagerată” pe îmbunătățirea nivelului de trai a populației poate duce la o posibilă descreștere a investițiilor în sectorul public chiar păstrând sau crescând nivelul PIB-ului (sunt condiții favorizante de mărire a consumului, generat de surplusul de lichidități de la populație, rezultat din creșterea salariului minim dar și de alte “relaxări” fiscale anunțate, ce pot însă determina diminuarea cheltuielilor de capital). Oricum, ne-am lămurit și cu eficiența derulării coerente, fezabile a investițiilor până la acest moment. Creșterea salariului minim poate genera și creșterea somajului, e posibil ca angajatorii privați să “impună” creșterea productivității muncii și/sau eventual să mențină la aceleași valori bugetul alocat forței de muncă diminuând numărul de salariați.

Nu ar fi exclus să asistăm și la o scădere a investițiilor private (deși anul 2016 a fost unul de creștere importantă pe segmentul investițiilor străine directe), ținând cont de pierderea “atractivității” țării noastre în contextul programului de guvernare social – democrat, dar, nu există absolut nicio garanție că totul va merge pe această direcție.

Ceea ce este foarte important pentru sănătatea și stabilitatea țării, România trebuie să fie atentă la susținerea capitalului privat autohton, în condițiile în care coeziunea europeană este amenințată iar protecționismul corporatist ne poate arunca într-o criză provocată, premeditată, în care noi să fim “surprinși” total descoperiți.

Dar în mod cert, în evoluția societății este bine întotdeauna de luat în considerare mai ales tic-tac-ul “bombei” sociale, care poate da peste cap ierarhii politice și chiar economice. Evident este ideal când se poate “controla” efectul acestei psihologii a mulțimii, tocmai de aceea gestul firesc de-a satisface nevoile minimale, de bază, ale populației ține și de respect și de normalitate.

Repet, efectele unui program “prea” social, pot fi total incontrolabile – chiar în condițiile existenței unei fundamentări ultra – tehnice – în contextul imprevizibilelor fluctuații globaliste dar, să nu uităm, bunăstarea populației (autohtone) este prioritară și pentru conducătorii germani, francezi sau italieni. Prin urmare, “apăsătorul” deficit de 3% impus României, nu poate constitui un factor de constrângere într-o politică de relaxare fiscală și mai ales în condițiile unei creșteri economice realiste, previzionată și pentru următorii ani de către instituțiile internaționale “credibile”.

Nu ne rămâne decât să sperăm că programul de guvernare social – democrat a fost gândit de către specialiști și nu de către diletanți, și că “abaterile” de la previziuni vor fi în limite normale, negeneratoare de tensiuni politice inutile. Din păcate toate “pariurile” se fac pe viitorul României și nu pe cel al clasei politice eminamente… efemeră.

Ion Mariș

sursă foto: Peter Lengyel

Începutul de an 2017 ne-a adus tot felul de schimbări, un Guvern nou nouț, multe informații și propuneri, unele deja concretizate în Hotărâri. Printre acestea se numără, așa cum bine se știe, și creșterea salariului minim brut garantat în plată cu 01.02.2017, de la 1.250 lei la 1.450 lei.

Ceea ce este surprinzător este că în Nota de fundamentare a proiectului de act normativ se menționează, în Secțiunea a III a, Impactul socio-economic al proiectului de act normativ, punctul 2 – Impactul asupra mediului de afaceri – nu este cazul, adică mediul de afaceri nu va fi afectat de această măsură. Din păcate tocmai mediul de afaceri și, consider  că, în principal cel cu capital integral autohton, care acordă salariile în lei, este primul afectat. Dacă începând cu luna  mai 2016 salariul minim brut garantat în plată era stabilit la 1.250 lei pentru un număr mediu de ore de muncă de 169,333 lei / lună, anul acesta, 2017, numărul orelor de muncă luate în calcul ca medie la stabilirea salariului minim brut de 1.450 lei este de 166,00 ore/ lună, în program complet. Concluziile sunt evidente. Să nu uităm că în 2017 avem și două zile de sărbători legale în plus în care nu se lucrează, față de 2016. Aceasta a fost cu siguranță o altă măsură care nu a afectat mediul de afaceri și asupra căreia acesta a fost consultat (!).

Dacă până în prezent costul total al firmei cu un salariat încadrat cu 1.250 lei era situat undeva la peste 1.500 de lei, de la 1 februarie acest cost ajunge la  peste 1.780 lei. Costul este reprezentat de salariu și taxele achitate de către angajator către stat pentru fiecare angajat. Acest cost se adaugă celui suportat de către fiecare salariat prin reținerea și virarea către bugetul statului a sumelor reprezentând impozitul pe venit, contribuția la fondul de șomaj, contribuția la fondul de pensii,  contribuția de asigurări sociale de sănătate. Din toată majorarea salariului minim brut singurul câștigat cu adevărat este statul.

Probabil, prin creșterea salariului minim brut garantat în plată în multe situații salariații nu vor mai beneficia de deducerile personale sau pentru persoanele aflate în întreținere pentru că salariul brut va depăși cotele stabilite de lege pentru aceste deduceri .

Nu cred că prin majorarea salariului minim brut garantat în plată va fi diminuată  munca la negru și nici nu va fi stimulată ocuparea în muncă. Cel mult. va fi încurajată prestarea muncii în baza altor tipuri de contracte, diferite de contractul individual de muncă. Obligația acordării salariului minim garantat în plată  există doar pentru munca prestată în temeiul unui contract individual de muncă. Pentru stimularea ocupării în muncă ar fi benefice eventual sancțiuni pentru cei care nu lucrează cu toate că starea lor de sănătate le permite acest lucru și eliminarea ajutoarelor sociale acordate de stat pentru nemuncă. Cel puțin în Sighetu Marmației locuri de muncă sunt. Nu sunt doritori de muncă.

1.450 lei salariul minim garantat în plată, indiferent de munca prestată, de calificarea avută sau, mai ales, de lipsa ei.

O altă presiune apare asupra mediului de afaceri datorită faptului că timpul în care intră în vigoare această măsură este foarte scurt: 1 februarie 2017, și trebuie îndeplinite o serie de proceduri pentru a fi operațională – încheierea și înregistrarea actelor adiționale la contractele colective de muncă , obligatorii la societățile cu peste 21 de angajați, încheierea, semnarea și înregistrarea actelor adiționale la contractele individuale de muncă ale angajaților, dar așa cum am mai spus, mediul de afaceri, în viziunea Guvernului, nu e afectat de măsură.

În nota de fundamentare se arată că salariul net al unui salariat care nu are persoane în întreținere va fi de 1.065  lei. Este această sumă suficientă pentru creșterea nivelului de trai? În mod evident, nu. Atâta timp cât există taxe, impozite, utilități  de achitat și a căror valoare lunară nu e mică, atâta timp cât prețurile sunt cele pe care le cunoaștem cu toții și care nu au fost afectate de scăderea TVA (impozit  indirect care ajunge în final la bugetul statului) .

Orice angajat își dorește să câștige bine, dacă se poate cu un efort cât mai mic, orice angajator care se respectă și care dorește obținerea de rezultate este interesat să asigure angajaților un mediu care să le permită un câștig decent, când însă în acest parteneriat intervine statul pentru a impune o sumă, care nu e neapărat ancorată realității, de la care pornește jocul, cred că nu mai putem vorbi de predictibilitate economică.  Undeva s-a produs o fractură în  relația și așa instabilă dintre stat – mediu de afaceri. Este sigur că dacă această măsură nu este urmată de măsuri de sprijinire efectivă a mediului de afaceri ne vom trezi cu o mulțime de firme în insolvență, fapt ce va determina o descreștere accentuată a  economiei românești. Este foarte ușor să încadrezi faptele la contravenții și să aplici sancțiuni care nu e cazul să precizăm unde ajung. Rolul principal al oricărei instituții a statului ar trebui să fie de prevenție și nu de opresiune, mai ales atunci cînd măsurile se iau de azi pe mâine.

E  1 februarie 2017 într-adevăr momentul creșterii salariului minim brut garantat în plată ? Părerile sunt convinsă că sunt împărțite. Ar fi interesant de aflat punctul de vedere al angajatorilor sigheteni legat de această măsură de început de an.

Autor, Roxana Pontoș