#CNDV100 – Un sighetean face carieră la una dintre cele mai puternice companii de medicamente din lume!

Sigheteanul Radu Dobrin are o carieră strălucită, o carieră focalizată pe… succes! A plecat de la Sighet, absolvent al Liceului “Dragoș Vodă” (generația 1992) și a urcat, a tooot urcat, oprindu-se la acest moment tocmai la Bristol – Myers Squibb in Princeton, New Jersey. Bristol – Myers Squibb este una dintre cele mai mari companii americane de medicamente. O “parte” din companie a demarat activitatea în anul 1858, fiind înființată de Edward Robinson Squibb în Brooklin iar cealaltă “parte” a fost înființată în anul 1887, de către doi asociați (William McLaren Bristol și John Ripley Myers) în New York. Mult mai târziu (în anul 1989) cele două companii/ “părți”, au fuzionat și a apărut… Bristol – Myers Squibb (BMS) care a ajuns la câteva zeci de mii de angajați în întreaga lume, având departamente puternice de cercetare și dezvoltare.

Șeful unui departament extrem de important al BMS, Immuno-Oncology Translational Bioinformatics, este sigheteanul nostru, Radu Dobrin.

Nu a fost ușor drumul până în acest punct, a fost o continuă și spectaculoasă ascensiune, a fost o luptă pentru performanță, pentru a demonstra că are calitate. După Liceul “Dragoș Vodă”, Radu Dobrin a urmat Facultatea de Fizică la Cluj (Universitatea “Babeș – Bolyai”) pe care a absolvit-o în anul 1996, continuată cu un master (MS) tot la Cluj și apoi… alte studii, master in calculatoare si doctoratul la Michigan State University, care i-au oferit șansa de-a se afirma la nivel global.

După studiile americane, rămâne tot în SUA unde este angajat pentru diverse perioade la Northwestern University și la prestigioasa Princeton University pe postul de cercetător asociat. Rezultatele deosebite pe care le obține în domeniul biologiei moleculare îi facilitează obținerea rezidenței în SUA, în anul 2006.

Până la actualul job, Radu Dobrin și-a completat CV -ul la alte câteva mari companii americane: Rosetta Inpharmatics, Merck, Johnson & Johnson.

Demarăm discuția noastră pe fundament autohton și ne ducem/ teleportăm cu gândul și vorba spre secolul trecut, la perioada anilor ‘90, când Radu Dobrin a făcut parte din ultima generație ce a început Liceul “Dragoș Vodă” înainte de schimbările majore din Decembrie 1989.

Salut Sighet (SS): Ai prins adolescența în două sisteme diametral opuse, comunismul (închis și controlat la sânge) și… pseudo-capitalismul (libertate și democrație incipientă). Te-ai/ v-ați transformat dramatic după 1989? Ați devenit automat… mai liberi, mai deschiși?
Radu Dobrin (RD): Interesantă tranziția între comunism și pseudo-capitalism în ’89. Cea mai dramatică transformare a fost că libertatea îți aduce opțiuni. Țin minte, când eram în clasa a VIII-a, drumul spre… viitor era foarte simplu: mergi la liceu, dai admitere, treapta a II-a, te duci la facultate și, dacă ai terminat facultatea, ai automat serviciu. Ce a fost foarte interesant, în timpul tranziției, este că părinții nu au știut ce să spună copiilor, faptul că ai avut opțiuni a fost ceva surprinzător pentru noi. Cumva, am fost debusolați, a durat în jur de doi ani, în clasa a XII-a am trecut prin mai multe etape, la ce facultate să merg: medicină, după clasa a XI-a, aeronave, de la aeronave, filosofie, după filosofie, psihologie, fizică, chimie… Nu știa nimeni unde să meargă. Și nu am fost doar eu. Colegii au avut exact aceeași dilemă. Interesant a fost că, până la urmă, toți și-au găsit domeniul. Deja, în preajma clasei a XII-a știam cam toți ce vrem să facem.

SS: Cum s-a transformat școala după 1989? Cum s-au metamorfozat profesorii?
RD: Au trecut, cred, prin aceeași metamorfoză. Țin și-acuma minte că, atunci când s-a întâmplat revoluția, primele zile de școală au fost un haos total. Nimeni nu știa ce-o să se întâmple, ce o să studiem, din ce cauze o să studiem. La istorie se făcea foarte mult despre comunism. Ce-o să se întâmple mergând înainte? S-a schimbat programa. Profesorii erau bulversați. Nu știau ce-o să facă. Mai exista treapta a II-a? Nu mai exista? Norocul nostru, cel puțin la „Dragoș Vodă”, este că am avut niște profesori foarte buni, care s-au adaptat foarte rapid. La matematică, română, fizică, chimie, nu cred că am “sărit” absolut niciun pas. Am mers toți înainte. Toți au spus: nu vă faceți probleme, școala merită, merită să investiți în școală, învățați, până la urmă tot o să intrați la o facultate, dacă vreți să mergeți la facultate. Așa că tranziția a fost cumva o piatră de temelie. Foarte mulți dintre profesori ne-au ajutat să progresăm, fără să fie speriați de viitor.

SS: De ce fizica? Era atractivă în noua… configurație a României?
RD: De ce fizica? Asta-i o întrebare foarte grea. De ce fizica? Am vrut să dau la Medicină. Inițial. Mi-am rupt piciorul când am fost în clasa a IV-a, și doctorul pe care l-am avut în Baia-Mare, unde am făcut două operații, m-a impresionat foarte mult. Și-am zis că dau la Medicină. La Medicină, din păcate, când eram la liceu, trebuia să memorez absolut totul la biologie. Și sunt antimemorat. Îmi place foarte mult să înțeleg, ceea ce nu se potrivea absolut deloc cu examenul de la Medicină. Am avut de ales între Politehnică, Fizică, Chimie, Biologie… Unde să mă duc la facultate? Fizica a fost cea mai grea. N-am fost bun la fizică tot timpul. Am început clasa a IX-a cu dl. profesor Boancă. A avut cu mama și cu tata discuții că, dacă nu învăț la fizică, rămân repetent. Fizica este o materie la care crești în trepte. Mulți dintre colegii mei de facultate, care am terminat între primii au povesti similare. Fizica e grea până în momentul în care realizezi cum să judeci problema. În momentul în care înveți cum se judecă problema, totul devine foarte simplu. Și-am avut de ales între matematică, fizică, chimie, și-am zis: cea mai grea e fizica. Pe de altă parte, am un unchi la Cluj care era profesor universitar, și care m-a încurajat să-mi aleg ceva ce-mi place. E o materie foarte interesantă. Științele naturii tot timpul m-au pasionat. Să știi tot mai multe despre natura, în general. Și din cauza asta m-am dus la fizică. A fost mai mult atracția înspre ceea ce nu știam, decât înspre ceea ce știam.

SS: Clujul ți-a oferit baza educațională adecvată sau totul era diluat în acei ani?
RD: Clujul a fost super! Am început să fac cercetare în anul doi de facultate. Am avut niște profesori extraordinari! Și acuma țin legătura cu unii dintre ei. Mie mi s-a părut Clujul și facultatea foarte diferit de cea ce am avut la Sighet, la liceu. În sensul de nivel. Am fost împinși așa de tare ca să învățăm foarte mult, să iei zece, să știi. Când am intrat la Fizică, am avut un profesor la Mecanica Cuantică la care trebuia să citești cel puțin două manuale de cursuri. Nu era suficient de stat la curs, să iei notițe, și să mergi la examen. Ca să fii în vârful clasei, trebuia să faci de zece ori mai mult. Trebuia să citești de unul singur, trebuia să stai la bibliotecă. Mi-a plăcut foarte mult! Mi-a plăcut foarte mult nu doar fizica. Mi-a plăcut faptul că am avut acces, de exemplu, la Filosofie și Psihologie. În anul I de facultate, mi-a plăcut Psihologia. Mă duceam la cursuri – se făcea prezența și trebuia să mă strecor pe ușa din spate – din simplul motiv că mă interesa. Eram curios cum gândește lumea, din ce cauză gândește? Cum se formează personalitatea de la copilărie la adolescență. A fost foarte interesant la Universitate accesul la alte materii. Cel puțin eu am încercat să frecventez și alte cursuri. Mi-ar fi plăcut să fi fost sistemul ca în vest, în care puteam să-mi aleg cursurile, ar fi fost mult mai bine. Am pornit pe fizică, toată ziua trebuia să fac fizică, matematică, aveam foarte puțin timp pentru literatură, filosofie, psihologie, chimie. Însă, am încercat să accesez toate resursele pe care le-am avut.

SS: Cât aer din Clujul cultural – artistic ai… inhalat?
RD: Am fost la operă, deoarece eram curios să văd cum e opera. La Sighet n-am avut șansa să mergem la concerte. Țin minte, când eram mic, în perioada comunistă, la Sala Enescu a Școlii de Muzică din Sighet, chiar când s-a deschis, am fost la concerte. Dar erau așa de rare… În Cluj, m-am dus să văd Traviata, opera lui Verdi. Mi-a plăcut. N-am fost chiar așa de des. Am avut o perioadă în care, împreună cu colegii de cameră încercam să intrăm la cât mai multe concerte, și nu cred că a fost vreunul la care să nu mă duc. Dar nu mă consider o persoană care să-și dedice așa de mult timp artei. Poate sunt mai mult realist.

SS: Ai finalizat studiile la Cluj în anul 1997 cu un Master în Științe. Ce a urmat? Ai tatonat, din start, posibilitatea unor studii afară?
RD: Am terminat facultatea în 1996. Profesorul cu care lucram la Cluj, a spus: ”Radule, poți să mergi în America. Avem niște relații, niște cunoștințe care ne-au explicat procesul de admitere la Doctorat și vrem să te ajutăm”. N-aveam nici cea mai vagă idee ce trebuie să fac. M-au întrebat dacă aș vrea să merg în Franța. Din tot anul, am fost singurul care a ales America. N-am știut că există o mare diferență între a aplica în America și a fi acceptat în America. La Consulatul American din Cluj, era o carte mare cu toate universitățile, eram doi colegi de cameră, am deschis cartea și am zis unde se deschide, acolo mergem. Eu am ales Michigan State University, iar colegul meu de cameră a zis: ”nu mă duc cu tine, eu mă duc la Wayne State”. Fără să știm absolut nimic ce se întâmplă acolo. N-am avut internet, n-aveam acces la informații, așa că, am vrut să fac mai mult. Voiam să descopăr mai mult, eram foarte pasionat. Făceam superconductivitate. Care era următorul nivel? Ce se face la doctorat? Asta-i tot? Învăț din manuale și din notițele altora? Nu pot să am și eu ideile mele și să le împing înainte? A fost o evoluție naturală. Nu am stat prea mult să-mi fac planuri. Ca vorba aia: cazi din lac în puț. M-am apucat să învăț, m-am dus tot înainte.

SS: Cum ai perceput starea socio – economică a României de la sfârșit de secol XX? Ce așteptări aveai?
RD: Întrebare destul de grea pentru mine. Sincer, așa de pasionat sunt de științe, încât starea socio-economică m-a interesat foarte puțin. Când am terminat facultatea și în timpul facultății am avut mereu bursă. Bursa era suficientă, căminul a fost ieftin, n-am dus niciodată lipsă de bani. N-am avut nici prea mulți, nici prea puțini. Mă interesa să mă duc la școală, să mă întâlnesc cu prietenii, să schimbăm idei, așa că era totul perfect. Când am plecat, în momentul în care a fost să am serviciu, a fost mai complicat. Foarte mulți dintre colegii mei care terminau facultatea, discutau: ”ce facem când terminăm? Vindem cărți de telefon”. N-o să uit niciodată. Erau foarte puține posturi de fizică. La Universitate, să fii preparator sau asistent era greu, erau două-trei poziții pe catedră, nu erau cine știe ce. Am fost 120 în an. Unde sunt locuri de muncă pentru 120 de persoane?Cumva, toată discuția despre locul de muncă a trecut pe deasupra mea, plutind. N-am realizat-o foarte intens.

*

Cetățeanul american de azi, Radu Dobrin, un tânăr căruia i se deschideau toate porțile în acei ani, dar nu în România se pare, părăsește țara pentru a-și căuta ținte mai îndrăznețe într-o lume mult mai stabilă. În acei ani, mii de tineri simțeau nevoia să trăiască în democrații consolidate, să se formeze în universități de top ale lumii occidentale. Era începutul exodului!

Continuăm seria de întrebări și curiozitatea noastră este pe măsură, gândindu-ne că totuși emigrarea încă nu fusese… liberalizată dar mai ales că tinerii percepeau corect oportunitățile venite din lumea occidentală.

*

SS: De ce ai ales USA? Ce argumente/ puncte tari/ oferte avea pentru tine îndepărtata lume a… tuturor posibilităților?
RD: De ce Statele? Dintr-un motiv foarte simplu. Profesorul cu care lucram în domeniul cercetării, tot zicea: ”în fizică, dacă vrei să mergi să faci cercetare adevărată, nimeni nu-i bate pe americani la baze (educaționale, de resurse și așa mai departe)”. Am fost acceptat și în Franța (pe vremea aia, în Franța, și din punct de vedere al emigrării era mai complicat, viza era foarte greu de obținut). Dar, cel mai important motiv pentru mine, a fost nivelul școlii. Tot timpul citeam revistele americane de specialitate. Cât eram student, n-am citit un articol în franceză. Așa că, am ajuns în America.

SS: Ți-ai luat doctoratul în 2001 la Michigan State University. În ce domeniu, pe ce palier al științei?
RD: M-am dus în America să fac fizică, am făcut doctoratul în Fizica Sistemelor Dezordonate. O altă poveste interesantă: când am plecat din România, profesorii mi-au spus că noi, românii, ne pricepem foarte bine la a rezolva ecuațiile cu creionul și cu hârtia, pentru că nu am avut calculatoare. Toți profesorii de la Cluj mi-au sugerat să folosesc și calculatoare în cercetare. Viitorul o să fie calculatoarele. Cu toate că noi nu aveam. Ei îmi spuneau că mergeau la conferințe și toată lumea face simulări, iar noi nu reușim din cauză că nu avem infrastructura necesară. ”Folosește calculatorul. Fă ceva să ajungi spre calculatoare”. Și am vorbit cu mai mulți profesori de la Universitate – este alt sistem în America, acolo studentul intervievează profesorul. Mi-a plăcut de un profesor de la Michigan State, făcea calculatoare, simulări. I-am spus că nu înțeleg cu amănunte domeniul lui de cercetare, dar e foarte interesant. Acesta a fost unul dintre motivele principale.

SS: Ai trecut cu jobul prin câteva mari companii americane de medicamente. Ai ales țintit domeniul sănătății și în mod special al medicamentelor sau a fost întâmplătoare interacțiunea?
RD: Consider că nimic nu e întâmplator. N-am mai făcut cu adevarat fizică de când am terminat Doctoratul în Fizică. Am avut un prieten foarte bun, Laszlo Barabas, un profesor renumit de fizică, are o mulțime de cărți publicate, e maghiar, a emigrat în Ungaria când era mai tânar, și mi-a dat un telefon când am terminat Doctoratul: ”Radule, de ce faci fizică, hai să facem rețele la biologie”. N-am știut despre ce vorbește. Și m-a convins că este foarte interesant, și-am trecut din fizică spre biologie. Am învățat foarte mult. M-a pasionat biologia, aveam destul de bune baze, înțelegeam celula, organismul, țesutul… dar am vrut să învăț mai mult. Fizica este foarte specializată. Nu este nimeni în fizică să știe absolut toată fizica. Când iei doctoratul, în loc să ai o viziune și mai largă asupra fizicii, ai de fapt o viziune tot mai ”îngustă”. Te limitează cumva. Și chiar m-a deranjat asta când am terminat doctoratul. Începusem deja să citesc despre noile descoperiri din Medicină, și din păcate, nu înțelegeam în detaliu ce se întâmplă în organism. Nu știam ce fac medicamentele. Am învățat, după doctorat, ce face penicilina. Și așa am trecut din fizică, împreună cu profesorul Laszlo, spre medicină. Am făcut două postdoctorate, primul l-am făcut în biologie bacterială, iar al doilea l-am făcut în celule stem la Princeton. Eram în Princeton, eram pregătit să rămân profesor universitar, nu m-am gândit niciun moment să mă îndrept spre domeniul industrial. Când am văzut ce date și infrastructură au cei din industrie, a fost foarte simplu. Așa ne-am mutat din Princeton în Seattle și am început să lucrez în farmaceutică, din motive pur științifice.

SS: Ești specialist în fizică moleculară. Presupunem că ai avut permanent idei îndrăznețe, inovative, conexe cu domeniul medicamentelor?
RD: Conexiunea nu e directă. Dacă ar fi să îndrum elevii mai tineri… Fizica îți deschide ochii. Îți dă capacitatea să rezolvi probleme. Gândindu-mă retrospectiv, cred că aș fi putut să fac absolut orice fel de domeniu, datorită faptului că am făcut fizică. Atât de multe cunoștințe ai, de matematică, fizică, chimie, înțelegi ce se întâmplă în natură. N-a fost o distanță foarte mare până la medicină și la medicamente. M-am simțit tot timpul foarte aproape. A trebuit doar să citesc câteva cursuri, am făcut rapid conexiunile. Medicina și medicamentele aparțin viitorului. Un alt avantaj e că la noi medicina parcă a făcut parte mereu din folclorul românesc: bem ceaiuri, toată lumea are tot felul de tratamente care îți prelungesc viața, te fac să te simți mai bine. Și fizica e ca un fel de LEGO, m-a ajutat să le pun pe toate împreună și să înțeleg cum un medicament acționează pentru a restabili balanța pierdută în timpul bolii.

SS: Ți-ai întemeiat familia acolo în USA sau ai plecat din România cu ”decizia” luată?
RD: Am plecat din România cu decizia luată. Eram studenți la Cluj, mi-a plăcut foarte mult sportul, soția mea a fost handbalistă, a terminat Sportul la Cluj, ne-am cunoscut la sport, am plecat împreună și ea a făcut un master în Educație Fizică în America. Suntem amândoi foarte pasionați de sport, practicăm tenisul dar jucăm și alte sporturi recreaționale când se ivește momentul. În SUA, avantajul este că sunt foarte multe baze sportive publice foarte bine amenajate. Am plecat deja pregătit din România cu familia, astăzi (n.r. 18 iulie 2019) avem deja 21 de ani de căsătorie.

SS: România nu mai are la ora actuală – din câte știm – nicio universitate în top 500. Care crezi că sunt cauzele acestei dramatice diferențe între învățământul universitar din occident și cel autohton?
RD: Foarte bună întrebarea! Sincer, am observat și eu decăderea sistemului nostru de învățământ. Când am intrat la Michigan State University, cred că eram la programul de doctorat între 40-50 de români. Asta se întâmpla în ’97. În fiecare an, numărul românilor a tot scăzut. Când am terminat Doctoratul, cred că venise la fizică un singur român care era chiar din generație mai mare decât mine. M-am întrebat și eu de ce, am vorbit cu profesorii de la Cluj. Dacă ne gândim, pentru România, prin 2001-2002, nu cred că a fost o perioadă extraordinară. S-a schimbat punctul de vedere al oamenilor: mai mult către situația materială și mai puțin spre educație și ce contează cu adevărat. Am întâlnit foarte mulți studenți care voiau să meargă la Economie pentru că salariile erau foarte bune. Pentru foarte mulți din generația mea, scopul a fost mai diferit. Și s-a schimbat foarte mult percepția oamenilor. Și a studenților. Vorbeam cu studenți de la Cluj, nu-i interesa absolut deloc să facă cercetare. Sper ca situația să se schimbe. Pentru că, vorba veche a românului, ”cine are carte, are parte”, e adevărată. În America, e valabilă această vorbă. Lumea trebuie sa meargă la Universitate nu numai pentru că material poate să fie mai bine, ci pentru că, într-adevăr cine are carte, are parte. Și te dezvolți personal în timp, poți să ajuți pe alții, dar poți să te ajuți și pe tine însuți.

SS: Îi întrebăm în general pe toți interlocutorii noștri: mai ai de gând, te poate tenta revenirea acasă?
RD: Mă poate tenta revenirea acasă. Sigur, m-ar tenta revenirea acasă. Chiar mă gândeam acuma, după atâția ani petrecuți departe de casă, cred că aș avea foarte mult de dat înapoi României. Întrebarea este: cum să venim înapoi acasă? Din ce motive? Am avut discuții cu prieteni care au încercat sa se întoarcă… nu cred că, deocamdată, România îți poate oferi platforma. Asta este, din păcate, foarte trist. Mi-ar plăcea să ajut România. Mi-ar plăcea, cu mare drag. Dar de câte ori ajungem la povești despre a veni înapoi în România, cumva se opresc la mijloc. Nu se materializează. Să sperăm că viitorul o să schimbe ceva.

SS: Cât de vizibilă este România de peste… ocean?
RD: Noi, românii, peste Ocean, ne uităm după alți români. Da. Sunt foarte mulți oameni de știință români, pe care, chiar nu i-am văzut în ziarele românești. Știm de ei, ne cunoaștem noi între noi. Sunt surprins că în ziarele din România foarte puțin sunt promovați, intervievați… De câte ori ne uităm în ziarele naționale vedem persoane care sunt mult mai obscure. Cunosc români de la universități prestigioase care au rezultate extraordinare. Sunt surprins că nu sunt menționați. Nu li se cunoaște nici măcar numele. Trebuie să ai un flux de oameni și succese în străinătate ca să fii vizibil. În momentul în care a început să scadă numărul de studenți din străinătate, s-a dus și vizibilitatea. Profesorii au uitat de noi. Azi nu e chiar așa de vizibilă România.

SS: Are vreo șansă de performanță România pe piața globală de azi și care ar fi domeniul și atuurile țării noastre?
RD: Încă o întrebare foarte bună. Piața este extraordinară. Românii sunt niște oameni foarte capabili. Vorbesc bine, articulat, sunt deștepti, se pot adapta la orice mediu. Dacă în interiorul României s-ar schimba strategia spre o direcție de integritate personală, ”goluri” pentru echipă, nu numai ”goluri” individuale, ar fi mult mai bine. Copiii să fie învățați de mici să-și dorească să meargă la universitate sau să studieze ca să facă România mai bună. Nu să se gândeasca doar la ei. Asta ar fi ceva care ne-ar duce înainte. Am reveni la același sistem în care să ne gândim pentru comunitate, nu pentru noi, să ne gândim cu ce putem să-i ajutăm pe alții, cum să mergem înainte. Ar fi un plan extraordinar! Se poate face? Da. Trebuie să ne gândim nu numai din punctul nostru de vedere material, personal, ci și cum dau înapoi țării. Dacă noi ne-am schimba puțin punctul de vedere, am fi extraordinari!

SS: Ce faci practic la actualul tău loc de muncă, având funcția de… Șef al Departamentului de Bioinformatică Translațională Imuno – Oncologică?
RD: Serviciul meu este, în acest moment, mai mult despre strategia echipei. Am o echipă formată din 30 de cercetători care analizează un tip special de date – genomice – pentru toate medicamentele noi sau în curs de dezvoltare în companie. Bioinformatica este o știință nouă. Este o știință de care tot viitorul nostru medical e legat. Aceste date ne oferă o imagine nouă, mult mai rafinată și completă a bolii și intervențiilor terapeutice. ”Golul” nostru e că, folosind aceste date, să dezvoltăm o medicină de precizie, în care tratamentele sunt personalizate pentru fiecare pacient.

SS: De fapt te strădui, împreună cu echipa, să cheltui un buget – probabil – generos destinat R&D. Cum se cuantifică eficiența cheltuirii fondurilor în R&D, ce constrângeri există în acest sens?
RD: Se cuantifică prin numărul de medicamente care sunt aprobate. Scopul nostru este să ajutăm pacienții. Să găsim pentru pacienți medicamente noi. Suntem bucuroși când sunt aprobate noi modalități care sunt mult mai benefice de a trata pacienții. După cum știți, în oncologie nu e ușor, noi încercăm să dezvoltăm medicamente sau tratamente noi prin care să extindem durata de viață a pacienților. Ăsta este ”golul” nostru. Așa cuantificăm impactul cercetării noastre. În tot procesul farmaceutic, echipa mea e implicată de la început până la sfârșit: de la faza de descoperire a unei gene, până la faza de comercializare a medicamentului. E ușor să cuantifici la sfârșit pentru că atunci testăm un medicament nou în clinică. Este mult mai greu să cuantifici la început. Pornim cu mii și mii de molecule și una singură devine cu adevărat medicament.

SS: Din câte ne-am dat seama, o latură a cercetării vizează sistemul imunitar al individului. Întărind sistemul imunitar al oamenilor și mergând pe acest gen de “intervenție” ar dispărea consumul altor mii de tipuri de medicamente. Își doresc asta marii producători de medicamente?
RD: Este foarte interesant… când eram student, povesteam cu alți prieteni despre această posibilitate: ”de ce să faci un medicament nou, dacă ar înlocui medicamentul vechi”? Foarte mulți dintre colegii pe care îi am acum la Bristol-Myers Squibb, au avut cancer fie ei, fie în familie. De ce lucrează pentru companie? Noi chiar vrem să vedem cancerul eradicat. Corpul uman este așa de complicat, încât suntem practic la fazele incipiente de a înțelege ce se întâmplă când ai cancer. Aș vrea să vă dau răspunsul că suntem capabili azi să avem medicamente în oncologie care să contribuie la o eradicare totală a cancerului. Ce pot să vă spun, este că încercăm să facem medicamente cât mai bune, să prelungim viața pacienților cu cancer și sper ca în viitorul apropiat să reușim să-l eradicăm total.

SS: Pe surse, se “aude” că americanii au tratament pentru cancer dar, din rațiuni pur economice nu… oferă lumii tratamentul miraculos. Care-i adevărul?
RD: Da. Asta este chiar o fabulație. Spuneam anterior, că am colegi cu cancer. Lucrăm toți împreună să găsim modalități de a salva pacienții cu cancer. Sperăm să existe și sper pentru toți pacienții să găsim tratamentul cât mai repede. O paranteză foarte interesantă. Eram la Doctorat, cred că în anul I sau anul II, și-am citit o carte despre viitorul medicinei moderne în care se spunea că, n-ar fi interesant ca sistemul nostru imunitar să atace cancerul? Nu cred că v-am spus, îmi place foarte mult SF-ul. Și ziceam: tipul ăsta chiar e știintifico-fantastic! Nu pot să cred că în ziua de azi lucrez la medicamente de care se vorbea în termeni de SF acum 10-15 ani. Mi se pare un miracol și îmi dă speranța că viitorul fără cancer e posibil.

SS: Viața de capitalist, în lumea foarte dinamică americană, este în mod sigur foarte stresantă. Te răpune, te înlătură – așa cum se spune – în mod foarte neelegant?
RD: Este stresantă. Dar trebuie să înveți să-ți găsești busola, drumul tău. Stresul apare din situații pe care nu le putem controla, părerea mea. În capitalism, să-ți găsești drumul între atât de multe opțiuni, nu e ușor. Dacă v-aș pune în față 100 de opțiuni, pe care o alegeți? Lumea devine stresată pentru că nu este sigură că drumul pe care a pornit este drumul care va duce la succes. Trebuie să ai o balanță internă care să spună: nu contează, decizia pe care am luat-o o ajustez în timp ce merg înainte. Nu pot să schimb trecutul. În momentul în care ajungi la balanța psihică în care accepți că nu toate deciziile pe care le iei sunt bune, învăț din ceea ce am făcut, pentru că vreau să mă duc înainte, încep să disipez stresul. Facem greșeli tot timpul, nimeni nu e perfect, așa că… trăiești cu ele și înveți din ele. Trebuie să te miști înainte. Să te ajustezi la o cultură, la o civilizație nouă ca cea din SUA, a fost interesant. Țin minte prima mea situație stresantă, dar amuzantă: în magazin să-mi cumpăr o cămașă. Când mergeam în România la magazin, erau câteva tipuri de cămăși. M-am dus în America, în prima săptamână să-mi cumpăr o cămașă… N-am putut să cred că pot să găsesc în magazin de toate culorile, toate modelele. N-am știut pe care să o cumpăr. M-am învârtit 3 ore în magazin, n-am putut să mă decid să iau o singură cămașă. N-am fost obișnuit. După aceea am învățat: iei una, nu-ți place, iei următoarea, îți place, și tot așa, viața merge înainte :).

SS: Știm că faci foarte multe deplasări în interes de serviciu. Mai ai timp și de… hobby-uri?
RD: Da. Am timp de hobby-uri, îmi place tenisul foarte mult, îmi place să fiu activ așa că, jucăm tenis în fiecare săptămâna. E greu să-ți faci timp, dar este foarte important să-ți faci timp. Pentru mine, e una din modalitățile de a reduce stresul, să-ți iei mintea de la servici și să-ți pui toată energia în hobby. Apropos, în afară de tenis îmi place să lucrez în jurul casei, sunt de la Maramu’ :), îmi place să plantez, să am grijă de grădină, să tai iarba, nu am absolut nicio problemă să fac munci necalificate. Este important pentru liniștea ta, pentru sănătatea ta mentală să menții o balanță între viața de la servici și cea de familie. Sper să pot să mențin balanța în continuare. Nu e așa de ușor, dar cred că reușesc.

SS: Ai fost acasă în 2016, ai revenit în 2019 la Sighet. Casa este casă, nu se discută dar, totuși, privind obiectiv, cum ți se pare casa/orașul nostru?
RD: Îmi place la Sighet, îmi place în Maramureș. Ceea ce te leagă de casă sunt prietenii, amintirile pe care le-ai avut… Orașul? Sincer, nu mi se pare mult schimbat din 2016. Ce-mi pare rău, e că nu mai recunosc lumea din oraș. Eram obișnuit, când veneam în Sighet să întâlnesc lume pe care o recunoșteam pe stradă… fețele nu mai sunt familiare, străzile nu mai sunt familiare, sunt asfaltate unele dintre ele :). Am fost la Memorial cu fiica și nepoții mei. Este foarte frumos amenajat. Foarte multe întrebări din partea copiilor, n-am știut cum să răspund la unele dintre ele, din ce cauză există comunismul și cum a transformat Sighetul? Aș vrea să văd Sighetul un pic mai spre… vest, căile de acces spre Sighet sunt, totuși, foarte grele. Am venit cu avionul pentru că, 10-12 ore să conduci din București în Sighet e greu. Drumurile din afara Sighetului nu sunt destul de bune, am văzut acum că șoseaua de pe Gutin e refăcută. Și, din păcate, suntem în 2019 și tot nu avem autostrăzi. Maramureșul este atât de frumos din punct de vedere turistic, dacă ar fi mai mult acces, ar fi extraordinar!

SS: Interferezi cu românii din comunitatea unde lucrezi sau locuiți?
RD: Da. Sincer, la câte companii am fost, îi caut pe toți românii. De obicei, mă uit la adresele de e-mail și, mă întâlnesc chiar cu toți. Încerc să-i întâlnesc, iar la Bristol-Myers Squibb în campusul unde lucrez sunt vreo 6-7 români. Nu suntem foarte mulți în farmaceutică în SUA, în special din generația mea, pentru că biologia moleculară nu a existat când am fost studenți, am fost foarte puțini care am trecut la bioinformatică. Ne recunoaștem numele. Numele noastre sunt așa de unice, de românești, încât Ralu, Radu, Miruna, Sandu, Mihai, sunt toți de-ai noștri. Deoarece nu suntem așa de mulți români la BMS, comparativ cu cei veniți din America de Sud, China, India, nu avem cluburile noastre, cel puțin nu în industria farmaceutică, dar, ne cam știm între noi.

SS: Ai lucrat la marile companii din industria medicamentelor. Care este secretul performanței în lumea cu adevărat meritocratică?
RD: După mine, secretul performanței este să te gândești în sensul în care, competiția să fii tu însuți. În momentul în care te interesează prea mult să te compari cu alții, este foarte greu să ai energie și să menții pasul. Dacă în fiecare zi te duci cu ideea că trebuie numai să ma depășesc, să fiu un pic mai bun decât am fost ieri, să-i ajut pe cei din jur, e mult mai ușor. Nu să lucrezi numai pentru tine însuți. Ce-am observat eu, contează mult mai puțin succesul personal decât succesul echipei. Și încerc să promovez aceasta mentalitate și în echipa mea. Avem un motto: lucrezi pentru tine, sau lucrezi pentru noi? Nimeni nu spune: EU sunt. NOI suntem. Noi suntem o echipă întreagă, suntem un organism. Vrem să avansăm știința, vrem să facem medicamente noi, vrem sa eradicăm cancerul. Nu vreau din cauza competiție între ei, să sufere echipa. E mai mult o filosofie de viață. Cu asta am fost învățat, am avut niște mentori foarte impozanți din punct de vedere științific și personal, care tot timpul mi-au spus același lucru. Nu te gândi la tine, trebuie să te gândești la alții. Mi-a luat ceva timp să înțeleg. Inițial, venind din România, am plecat cu ideea că trebuie să arăți cât de bun ești tu, să scrii tu articole, să nu arăți la alții că ceilalți te fură. Nu. În cariera mea am învățat exact opusul. Trebuie să fii cât de deschis poți.

SS: Ce ar trebui să “inventăm” la Sighet ca să schimbăm situația economică anemică a urbei noastre?
RD: Din punctul meu de vedere, totul începe cu o bună strategie, clară, simplă, pe care putem s-o urmărim și pe care să o putem măsura. Și după aceea, trebuie implementată. Nu știu exact care ar fi marile schimbări, dar, din păcate, în România, în general, nu am văzut strategii de lungă durată. De exemplu: vrem să facem autostrăzi. E foarte greu de înțeles din afara țării care e strategia noastră. Care sunt pașii și cum cuantificăm implementarea? Anul ăsta avem 10 km, în anul următor 30, în anul următor 100? Dacă nu progresăm, trebuie să reevaluăm, să vedem ce schimbări trebuie să facem? Și să ajustăm. Ne trebuie ”goluri-obiective” simple, să le putem vizualiza și să încercăm să le atingem. Cred că și la Sighet este același lucru. Mă întreb de exemplu care este strategia turistică a orașului, a zonei: să faci pensiuni peste tot, sau să faci anumite zone în care să atragi turiștii, să le explici despre Maramureș, mult mai organizat. Vorbeam cu niște prieteni despre Hawai. Să mergeți în Hawai să vedeți care este strategia statului ca să atragă turiștii. Sunt extraordinari! De ce nu poate România, în anumite zone folclorice, așa cum este Maramureșul, să dezvolte exact aceleași strategii? Ai putea să copiezi sistemul: cum au ajuns ei să-și dezvolte turismul? Este o chestie de strategie care, dacă e bine implementată, ar ridica economic toată zona. Întrebarea este dacă avem conducători care să spună: da, asta e important pentru noi? Nu știu.

SS: Ce-i de făcut ca să nu ne plece tinerii… talentați, excepționali?
RD: Tinerii talentați, ca să nu plece, trebuie să fie mult mai mult incluși în deciziile naționale, județene și așa mai departe. Trebuie încurajați de când sunt mici. Să-i aduci în consilii, să le ceri opinia, nu să le spui ce să facă. Asta n-am văzut în România când am fost eu student. Era foarte greu să vorbești cu profesorul la Universitate. Nu-ți permiteai. Și cred că din cauza asta foarte multă lume nu se întoarce înapoi. Își spun „La ce să vin?” Toată lumea mi-a spus că nu fac nimic bine. Sunt schimbările foarte mici. Social, aș vrea să fie integrat în decizii tineretul! Să li se explice ce să facă, din ce cauză facem, să li se ceară părerea și să li se dea lor inițiativa: cum ați face voi asta? Și să-i întrebăm de exemplu: ”Uite: vrem ca Maramureșul să fie cel mai bun județ din România, din punct de vedere turistic. Voi ce-ați face?” Ar fi extraordinar!

SS: Unde s-ar situa maximum-ul împlinirii tale?
RD: Maximum-ul împlinirii mele? Sincer să fiu, aș vrea să mă întrebați peste vreo 10-15 ani. Viata e o reinventare continuă. Când aveam 20 de ani, voiam să scriu articole. La 30 de ani, voiam să fiu șef de echipă. La 40 de ani, aș vrea să ajut pe alții, cred că la 50 de ani aș vrea să fac ceva nou, să vezi că-ți sunt copiii împliniți, familia că e împlinită. Aș vrea să las și eu o urmă. Ajungi la o vârstă în care ai trecut prin așa de multe lucruri încât ar fi păcat să nu învețe lumea de la tine. Și asta, chiar mi-ar părea rău. Nu doar din punct de vedere academic, științific, ci și din experiența de viață: cum ai ajuns unde ai ajuns, din ce cauză, care au fost pașii? Mi-e greu să mă laud. Nu am crescut în generația în care mi-e ușor să spun: ”wow, câte am realizat eu!” Mi se pare că am realizat foarte puțin! Cred că ideea asta mă împinge tot înainte. De asta, emoțional, psihic, mi-e foarte greu să răspund la întrebare. Nu-i ușor. Sper să merg tot înainte! 🙂

SS: În ce constă valoarea unei țări? Dar a familiei? A individului?
RD: Așa cum vorbeam despre echipele în care lucrez. Valoarea nu este valoarea persoanei, este valoarea grupului. Când am plecat din România, se spunea la universitate că toți românii sunt genii. Suntem asociați cu grupul. Valoarea țării, egal cu valoarea grupului din țară. Uitați-vă la țările puternice. Au o concepție foarte bună națională, o inteligență națională. Poate în interior vedeți o politică complicată. În momentul în care au ieșit în afară, au o mândrie națională, vorbesc frumos despre țara lor și vor să se întoarcă înapoi, să contribuie. Asta ar fi bine să se schimbe. Mândria noastra națională să devină mândrie națională adevărată. Simona Halep a făcut un lucru extraordinar câștigând la tenis. Sportul e foarte vizibil, ea ne-a făcut mândri că suntem din România. Ar trebui să avem această mândrie în mai multe domenii, la toate nivelele, nu numai în sport, Ar trebui să ne mândrim cu grupul nostru de români care, iată, au fost acolo, uitați ce-au făcut ca să fim recunoscuți!

SS: Mulțumim pentru interviu. Noi suntem mândri de tine! Știm că nu ți-a fost ușor, ești foarte, foarte ocupat și apreciem faptul că ne-ai oferit o părticică din timpul tău. Invitația pentru a participa la aniversarea de 100 de ani a liceului nostru se subînțelege și – nu în ultimul rând – îți urăm succes în tot ceea ce faci! Ne vedem în toamnă?!
RD: Mi-a părut foarte bine că am avut ocazia să discutăm. Mi-e drag Sighetul, pentru mine are un loc aparte și sper să ne menținem identitatea!

Brîndușa Oanță & Ion Mariș




#CNDV100 – Attila Cosovan, profesor universitar budapestan, a fost și rămâne un sighetean… exemplar! (autor, Ion Mariș)

Attila Cosovan este sighetean, a demarat studiile universitare la București, s-a transferat și stabilit ulterior la Budapesta, azi bucurându-se de o familie frumoasă în capitala Ungariei. Orice întâlnire cu prietenul Attila este o desfătare. Este un om atât de pașnic, de sincer, de discret, de corect și profesionist încât discuțiile noastre sunt… “profit” 100% (cred că nu doar pentru mine!).

Familia Cosovan care are doi copii, Iza și Max, ajunge cel puțin o dată pe an pe la Sighet și consideră Maramureșul un adevărat… balsam spiritual.

Azi, Attila a urcat pe culmile academice, fiind profesor universitar la cunoscuta Universitate Corvinus din Budapesta. Este maestru în domeniul lui preferat, designcommunication, în cadrul Facultății Media – Marketing & Designcommunication și își trăiește profesia cu multă pasiune și…. imaginație.

Dincolo de plăcerea discuției, motivul principal pentru care l-am abordat zilele acestea pe Attila este desigur subiectul “secolului”, neprețuitul nostru liceu/ colegiu, lăcaș sacru de educație: DRAGOȘ VODĂ!

Ion Mariș (IM): Spune-mi te rog Attila, când ai absolvit liceul “Dragoș Vodă”? Ce promoție ești?
Attila Cosovan (AC): Am absolvit “Dragoș Vodă” în anul 1988, la liceul care a “trimis” în întreaga lume profesioniști în domenii foarte diverse.

IM: Ai avut profesori apropiați în liceu? Dar profesori…. “neprietenoși”?
AC: Amintindu-mi, toți profesorii mei trăiesc în memoria mea cu imagine pozitivă. Din anumite motive îmi amintesc de fiecare și, de obicei, zâmbesc când mă gândesc la ei. După cum demonstrează evoluția mea, prezentul meu, nimeni dintre aceștia nu mi-a “distrus” cariera, așa că le sunt recunoscător.

IM: Cum s-au “descurcat” colegii tăi în viață?
AC: Clasa noastră a fost una de “supraviețuitori”, probabil nu la cel mai bun nivel din liceu în ceea ce privesc rezultatele noastre la învățătură, dar am învățat să folosim oportunitățile… am observat că majoritatea colegilor mei s-au descurcat bine în viață. Mulți au absolvit universitatea, dar aproape toți suntem în străinătate.

IM: Ce preocupări concrete aveai în anii de liceu din… epoca de aur?
AC: Am avut o mulțime de hobby-uri; am făcut dresură de câini, tenis, ping-pong, m-am ocupat de porumbei voiajori etc. De asemenea, am avut propriul meu laborator de chimie și am făcut tot felul de experimente cu prietenii mei din Liceu. În acei ani, de exemplu, am reușit să obținem diverse materiale de la domnul Benk, un profesor de chimie, pentru că l-am ajutat cu injectarea de modele didactice de atomi și molecule din material plastic. Cred că metoda de vizualizare a d-lui Benk a fost grozavă la vremea aceea…

IM: Ce-mi poți spune despre abilitățile tale artistice din… tinerețe?
AC: Abilitățile mele artistice s-au manifestat de foarte devreme. Știam să desenez, așa că linia de artă frumoasă a fost foarte ușoară. Abilitățile mele de proiectare vin, probabil, din copilărie când cream tot felul de obiecte, pentru că nu sunt nici artist, nici designer, ci amândouă; designer-artist. 🙂

IM: Cum “arătau” visurile în anii de liceu?
AC: Am vrut să fiu profesor de sport, domnul profesor Ilnițchi m-a influențat foarte mult în privința asta. După părerea lui, aș fi avut șanse, chiar dacă în acele timpuri au fost recrutați aproape exclusiv sportivi de vârf. Apoi m-am gândit mai degrabă să fiu un chimist, un farmacist sau un medic… dar mi-am dat seama că memorarea mecanică nu merge pentru mine, iar pe vremea aceea era nevoie să cunoști cărțile pe de rost pentru o admitere reușită. Apoi m-am întors spre locul de unde am plecat; la creativitate, design și artă…

IM: Noi ne-am întâlnit la Întreprinderea Mecanică prin anii ‘90 ai secolului trecut. Dacă n-ar fi “eșuat” comunismul ce ai fi devenit? Ce drum ai fi urmat?
AC: Nu știu. Probabil că departamentul tehnic al Fabricii de Șuruburi ar mai exista și astăzi și mi-aș petrece viața acolo, având fiecare zi plină de savurarea de cafea și conversații “bune”, întrerupte uneori de câteva sarcini care nu ar fi prea… obositoare.

IM: Sighetul anilor tăi de liceu prezenta “urme” de… frumusețe?
AC: Am doar amintiri frumoase. Tot ceea ce am experimentat la vremea respectivă ca suferință (să zicem viziunea magazinelor goale) îmi dă o experiență nostalgică astăzi. Să nu mai vorbim că prezența frenetică a societății de consum de astăzi este destul de supărătoare. Deci, la acea vreme, nu prea erau de găsit produse – branduri care ne-ar fi distras atenția de la esențe. Au fost doar interacțiuni umane, conversații, vise, dorințe, iubiri, petreceri greu de organizat dar cu atât mai savurate. Frumusețea orașului a constat din frumusețea oamenilor și a naturii; pentru că nu era altceva.

IM: Ești angajat pe un post important la Universitatea Corvinus din Budapesta. Care este poziția ta exactă acum? Mai poți avansa?
AC: În calitate de profesor universitar, sunt în topul clasamentelor academice. De aici, numai poziția mea în administrație se poate schimba, dar nu mă interesează, deci probabil că nu voi fi niciodată decan sau rector.

IM: Colegii tăi de la universitate, îți cunosc obârșiile? Ce părere au că rădăcinile tale merg spre estul… “sălbatic”?
AC: Majoritatea oamenilor o știu, dar nu acordă o atenție deosebită … în mod evident, la nivelul umorului, cu unii dintre prietenii din Transilvania suntem obișnuiți să menționăm trăsăturile noastre speciale care ne particularizează în marea masă, dar, în esență, nu au o semnificație specială. Este suficient pentru noi să o cunoaștem și să o simțim.

IM: Cât de des ajung Iza și Max la… Sighet? Le place orașul nostru?
AC: O dată pe an copiii mei ajung la Sighet. Le place să fie acolo. Ei iubesc atmosfera străzii și zgomotul copiilor. În cel mai scurt timp, Iza a devenit foarte bună prietenă cu vecinii români cu care nu a putut comunica la nivel lingvistic, dar acest lucru nu a fost un obstacol în calea contactului permanent pe tot parcursul zilei.

IM: Te simți, ești împlinit? Ce-ți lipsește?
AC: Întotdeauna ne lipsește ceva. Cultura occidentală ne aminteste permanent despre acest lucru; despre performanță, concurență, bani și individualism, obiective permanente. Este uneori obositor și nici măcar nu îmi merge atât de ușor. Uneori nici nu înțeleg cum am ajuns aici. Deși s-ar putea ca astea să le simt doar în ultima vreme. Cu toate acestea, pot să declar că sunt mulțumit!

IM: Care este legătura dintre artă și viața… ordinară?
AC: Arta este viața însăși. Contextul cultural ne definește, ne definește identitatea și ne arată locul în diversitatea popoarelor lumii. Arta este o graniță culturală care este liber permeabilă, sau dacă există control la frontieră, nu este în documente, ci în suflete. Deci, cred că arta ne ajută să transformăm zilele obișnuite în zile de sărbătoare.

IM: Cum percepi/ rezonezi cu tumultul vieții budapestane?
AC: Uneori îmi place, alteori urăsc acel tumult. Uneori mă revigorează, alteori mă deprimă. Scopul nostru acum este să ne mutăm din oraș, nu prea departe, dar într-un loc în care să nu fim continuu “atenționați” de sirenele de ambulanță, poliție sau ale mașinilor de pompieri, permanent aducându-ni-se aminte cât suntem de vulnerabili.

IM: Cât de implicat civic ești la Budapesta?
AC: A fi profesor este un act civic. Am o profesie în care statutul civil este foarte important pentru că educăm oameni obișnuiți, dăm un exemplu, dăm ocazii în timp ce și noi învățăm în mod constant. Apropo, cred că suntem cu toții civici (probabil nu este întotdeauna conștientizată postura noastră).

IM: Cred că legăturile tale cu locurile de origine sunt destul de slabe. Mai are relevanță locul de unde ai plecat?
AC: Punctul de plecare este întotdeauna important! De acolo, începe numărătoarea inversă. Acolo s-au format dorințele mele și relația mea cu adevărul. Acolo am devenit un om conștient, care acționează… constructiv. Dacă acei 18 ani de interacțiuni umane ar fi fost diferiți, aș fi fost o persoană diferită. Nu-mi pot schimba trecutul; de aceea, e vital ceea ce mi s-a întâmplat atunci și unde s-a întâmplat totul.

IM: Ce ne propui pentru a contribui la prosperitatea Sighetului?
AC: În general, sugestiile sau acțiunile mele pentru dezvoltarea culturală a Sighetului sunt făcute prin tine. Știi că sunt întotdeauna disponibil și, bineînțeles, ascult cuvintele de chemare și ale celorlalți prieteni sigheteni.

IM: Așa este, Attila! Întotdeauna, dezinteresat, ai oferit cunoștințele și abilitățile tale prietenilor sigheteni. Spune-mi… în ce direcție se îndreaptă Europa?
AC: Opiniile pe direcția asta au fost formulate în moduri atât de variate de atât de mulți, încât, probabil, este redundant să faci o altă „profeție”. În 2009 am scris o carte despre comunicarea prin design, prin creativitate, relațiile de designer, intitulată DIS:CO, cu următoarele subtitluri: Omul designer creator în lume; Modelul de supraviețuire-evoluție; Viața după bani. Totuși, într-o singură propoziție răspund la întrebarea ta: Europa va merge acolo unde permite și doreste moralitatea comună a speciei umane.

IM: Cum e percepută România de maghiari?
AC: Persoanele cu care interacționez au, în mare parte, o părere bună sau neutră. De cele mai multe ori aceștia formulează opinii specifice cu privire la evenimente concrete și rareori generalizează. Unii dintre colegii mei merg la Cluj pentru a preda la “Babeș – Bolyai” sau “Sapientia”, deci colaborăm foarte strâns.

IM: Ce planuri de viitor ai gândit pentru tine?
AC: Sper să continui să predau, să practic profesia mea de designer și să organizez seminarii de designcommunication (ateliere/ workshop-uri) pentru companii; dezvoltând astfel un comportament general de designeri/ creatori în cei care influențează schimbările din lumea noastră.

IM: Mulțumesc, Attila! Te tentează să revii în toamnă la Sighet, la sărbătoarea centenarului “dragoșist”/CNDV-ist?
AC: Aș dori, dar, din păcate, nu pot promite! Dar profit de discuția noastră publică ca să îi salut cu drag pe sigheteni, pe prietenii mei sigheteni!

Ion MARIȘ




#CNDV100 – Prof. univ. dr. habil. Ioan Dzițac – eminent dragoșist – n-a mai ajuns… „securist”!

Impresionant! Remarcabil!… Citesc zecile de pagini ale CV – ului domnului Prof. univ. dr. habil. Ioan Dzițac și mă înteb când a avut “timp” de atâtea titluri, conferințe, lucrări etc… Nu-l cunosc personal, am discutat telefonic, am întrebat, mi-a răspuns cu amabilitate și-un umor fin și… Dar mai bine vă redau – pentru a vă capta atenția! – câteva date din biografia absolventului Liceului „Dragoș Vodă”, promoția 1972 (cu nota 10 la matematică).

Profesorul universitar Ioan Dzițac s-a “deconspirat” firesc, din start: „provin dintr-un mediu defavorizat, am urmat clasele I-IV într-un cătun de munte din comuna Repedea, la simultan total, cu un învățător care avea doar șapte clase; în clasele I-VIII n-am avut niciun profesor calificat, doar suplinitori; după clasa a VIII-a am picat admiterea la Liceul Pedagogic, fiind respins la muzică și am ratat prima sesiune de admitere la Liceul „Dragoș Vodă” – cu nota 3 la matematică (!); tata avea o pensie care acoperea doar costul internatului”.

Dar… a depășit prin ambiție și muncă toate obstacolele; după bacalaureat a urmat Universitatea „Babeș – Bolyai” din Cluj – Napoca, obținând Diploma de Licență în Matematică cu nota zece (în anul 1977) și, ulterior, Diploma de Doctor în Informatică cu un calificativ maxim (în anul 2002). În 2019 a obținut abilitarea în domeniul Informatică Economică la Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași. A fost lector și apoi conferențiar universitar la Universitatea din Oradea (1991-2005). Din 2009 este profesor universitar de informatică la Universitatea ”Aurel Vlaicu” din Arad, iar din 2017 este profesor de matematică și informatică la Universitatea Agora din Oradea (unde a ocupat postul de conferențiar între 2005-2009). De asemenea, este conducător de doctorat la Universitatea din Craiova. A fost profesor asociat la Universitatea Academiei Chineze de Științe (2013-2016) și este membru în Consiliul Consultativ al Facultății de Management of Technology, Hoseo University din Coreea de Sud. Este co-fondator și co-editor șef al unei reviste cotate ISI Web of Science/SCI Expanded (din 2006), International Journal of Computers Communications & Control, nominalizată de Elsevier pentru Journal Excellence Award – Scopus Awards România – 2015 (Factor de Impact în JCR2018 = 1,585). Și nu în ultimul rând, este membru în Editorial Board și la alte 11 reviste științifice din lume. Este co-fondator și președinte al International Conference on Computers Communications and Control (ICCCC). A fost membru în Comitetele de Program în peste 80 de conferințe internționale. Este Senior Member IEEE din 2011 și membru în alte organizații profesionale (ROMAI, SRAIT, SSMAR, RNG-ISCB etc.). A fost invitat să susțină conferințe în China (2013 – Beijing, Suzhou, Chengdu, 2015 – Dalian, 2016 – Beijing), India (2014 – Madurai, 2017 – Delhi), Rusia (2014 – Moscova), Brazilia (2015 – Rio de Janeiro), Lituania (2015 – Druskininkai), Coreea de Sud (2016 – Asan). Cercetările sale curente sunt orientate spre diferite aspecte ale inteligenței artificiale, soft computing și aplicații ale logicii fuzzy în tehnologie și economie (luarea deciziilor). A publicat 3 cărți, 12 cursuri și materiale suport pentru studenți, 6 proceedings-uri și peste 80 articole științifice în reviste de specialitate și în volumele unor conferințe. Are peste 40 de articole ISI Web of Science și peste 200 de citări din ISI în ISI (fără autocitări, h-index=9). În Google Scholar are peste 510 de citări. A fost inclus printre cei 100 de informaticieni români de pretutindeni, din ultimii 100 de ani, în volumul ”One Hundred Romanian Scientists in Theoretical Computer Science”, Editura Academiei Române, precum și în volumul ”Civilizația Românească – Știința și Tehnologia Informației în România”, apărut în anul aniversării a 100 de ani de la Marea Unire, tot în Editura Academiei Române (2018). A fost rector al UAO în perioada 2012–2016, fiind reales și pentru mandatul 2016-2020. Suficient?!… cred că v-am convins!

A fost o scurtă prezentare, se mai pot spune o mulțime de lucruri importante despre profesorul universitar plecat din Repedea Maramureșului dar, mai bine încerc să-l “descos” printr-o serie diversificată de întrebări.

Ion Mariș (IM): Domnule profesor univeristar, nu este prea… fulminantă ascensiunea dumneavoastră? Ce puncte forte considerați că aveți și/ sau ați avut?
Ioan Dzițac (ID): Ascensiunea mea poate părea fulminantă din exterior, dar ea se bazează pe acumulări paralele, în timp, materializate în momente de oportunitate. De exemplu, am avut două manuscrise dinainte de 1989, pe care le-am publicat în 1992 respectiv în 2000. În 1992 am publicat o culegere de matematică pentru cei mici. Astfel de culegeri nu se găseau atunci pe piață și un tiraj de 13.000 de exemplare s-a epuizat rapid. În 2000 am publicat patru cărți în total, dar munca la ele a început cu cel puțin șapte ani mai devreme. La fel s-a întâmplat și în 2006. Totul se bazează pe o muncă continuă și bine structurată.

IM: Ce au însemnat pentru dumneavoastră studiile la Liceul “Dragoș Vodă”?
ID: La Liceul “Dragoș Vodă” (LDV) aș putea zice că am ajuns întâmplător, dar cred că nimic nu este întămplător în viață. Cel mai apropiat liceu de mine era la Vișeu de Sus. Distanța de la Repedea la Vișeu de Sus este de 30 km, iar până la Sighet este dublă. Explicația este că am venit la Sighet pentru Liceul Pedagogic, la sugestia unuia din frații mei, care era învățător la Repedea. Fiind afon, am fost respins la muzică și atunci m-am înscris la LDV. Nu știu cum ar fi fost la liceul din Vișeu de Sus, dar diferența dintre dascălii din Repedea și cei de la LDV era una de neimaginat pentru mine. La LDV am fost coleg de bancă, în toți anii de liceu, cu Ioan Drimuș, căruia, nu știu de ce, îi zicem și azi Găvrila (deși în CI este doar Ioan! 🙂 ). El a terminat școala generală pe Șugău, unde a beneficiat totuși de dascăli mai buni decât mine, la Repedea, și avea acces și la meditații la Sighet. În programul meu de ”recuperare școlară” am beneficiat de ajutorul său generos. La LDV studiile mele, în afara lecțiilor curente, se împărțeau între umplerea lacunelor din școala generală, rezolvarea de probleme din Gazeta Matematică (care era cea mai ”dulce zăbavă” în timpul studiului individual obligatoriu de la internat) și lecturi la lumina lanternei (în domitor la internat, sub pătură, după ora stingerii). N-am fost ceea ce se numește un elev eminent (în clasa a XII-a am fost ierarhizat doar pe locul cinci). Învățam selectiv, mai mult ceea ce-mi plăcea și ceea ce era strict necesar pentru promovare (principiul efortului minim). Astfel, la examenul de bacalaureat am obținut media 10 la matematică și am intrat la facultate cu bursă (pe subiecte foarte grele și concurență destul de mare).

IM: Ce profesori considerați că și-au lăsat în mod special amprenta – în anii de liceu – asupra dezvoltării personalității dumneavoastră?
ID: În ordine alfabetică: Gheorghe Berinde (prof. de matematică în cl. X-XII, diriginte), Vasile Gogea (prof. de matematică în cl. IX-a, diriginte), Gheorghe Szőllősy (cerc de matematică), Eracle Titircă (psihologie), Ioan Vancea (limba și literatura română).

IM: Care au fost armele prin care ați reușit să anulați lacunele în educație pe care le-ați avut la începutul liceului?
ID: N-am vrut să devin nici securist și nici tractorist!… V-am povestit că am picat admiterea la LDV, în prima sesiune (1968), din cauza matematicii. Așa-zisul meu profesor de matematică din gimnaziu, un suplinitor cu studii liceale (probabil la ”metal-urgie”!), își conspecta lecțiile de matematică din carte într-un caiet și apoi ni le dicta. Ne scotea la tablă și ne punea să reproducem ce ne-a dictat el. Dacă nu știam, ne umplea, la început, de ”alese aprecieri”: ”tufă de Veneția, clei de Manciuria, vită încălțată, …”, apoi ne mai troznea și cu capul de tablă. Era floare la ureche să pic examenul la matematică. Tatăl meu, Dumnezeu să-l odihnească, care a trăit între 1903 – 1978 și avea doar șase clase, știa mai multă matematică decât ”profesorul”. Era chiar talentat la matematică, de la el cred că am moștenit gena. Dar tata lucra la pădure și nu avea timp să mă ajute. Nu avea nici el talent pedagogic și era foarte dur. Când am venit de la Sighet, după examenul de admitere din prima sesiune, m-a întrebat sec:
– Ai reușit?
– Nu! am răspuns.
– Atunci te fac securist.
– Cum adică, am întrebat mirat, ce-i ăla securist?
– Te duci în șopru și iei securicea aceea mică cu coada lungă, iei și ranița mea cea veche, apoi te duci la vecinul Kerepi. El adună o echipă, formată din alți proști ca tine, cu care merge la defrișat de hățiș în plantațiile de brazi. (Plantațiile de rășinoase trebuiau protejate de foioasele naturale care ”le luau lumina”, cum ar fi scorușii, arinii, salcămii, mestecenii ș.a. Pentru această muncă, considerată ușoară și înjositoare pentru un butinar adevărat, erau folosiți adolescenții, care erau plătiți de mântuială de către ocoalele silvice).
– Tată, dar eu vrea să mai învăț în vara asta, au mai rămas câteva locuri la LDV pentru sesiunea de toamnă! am încercat eu să parez lovitura.
– Nu mă interesează, în clasa a VIII-a nu te-am reținut nicio zi de la școală pentru munci agricole. Dacă erai capabil, aveai destul timp să înveți. Ai picat la liceu, la muncă cu tine!
Orice insistență ar fi fost zadarnică. Mi-am pus în ranița veche, din piele de porc, toate cărțile de matematică din cl. V-VIII, am scos alimente de la magazinul forestier pentru o săptămână, pe tabel de credit, și am urcat la munte, la noul loc de muncă, alături de alți 14 ”securiști” și șeful de echipă (care nu muncea cu securea, doar ne îndruma și supraveghea). Cazarea era într-o colibă, care avea în mijloc o vatră de pietre pentru făcut foc deschis și o cujbă pentru agățat ceaune, care servea pentru gătit dar și pentru încălzit, deoarece nopțile la munte sunt reci și vara. Munca se presta zi-lumină, de luni de la ora 14 până sămbătă la ora 12, indiferent dacă era frumos sau ploaua. M-am înțeles cu Korop, așa era poreclit șeful de echipă – care era și ceterașul satului, să rămân să păzesc coliba sâmbătă și duminică, iar el să-mi scoată și alimentele mele pentru săptămâna următoare. Astfel, aveam o zi și jumătate pentru studiul matematicii. Aveam două alternative, ori învățam eficient și intram la liceu ori rămăneam ”securist” și apoi butinar pe viață. Mi-a reușit prima variantă și mi-am format și primele deprinderi de autodidact. Mi-am câștigat și bănuții cu care m-am dus la admitere. Am reușit să fiu eficient (într-o dedicație măgulitoare pe o carte, Acad. Gh. Păun mă numește ”cel eficient”).

IM: Tractorist, de ce?…
ID: În clasa a IX-a am făcut matematică cu prof. Vasile Gogea și am debutat cu doi de 3 și un 4. Nu stăteam grozav nici la restul disciplinelor, trebuind să trag din greu la recuperări din gimnaziu. Domnul Gogea, burlac fiind în acele vremuri, servea masa la cantina internatului unde locuiam și mă chema deseori la masa profesorilor să mă sfătuiască să scriu o scrisoare părinților să mă transfere la Școala profesională pentru mecanici agricoli de la Negrești-Oaș. Adică, să mă fac tractorist pentru că liceul nu este pentru mine, riscând să rămân repetent. Avea dreptate, la liceu cheltuiam pensia bătrânului meu tată pe cazare și masă, iar la școala profesională cazarea și masa erau gratuite. Dacă rămâneam repetent? Eu am tot amânat scrisoarea în cauză cu speranța că îmi voi corecta situația școlară. Salvarea a venit când nici nu mă așteptam. D-l Gogea era profesor stagiar și avea inspecția de definitivat în acel an școlar, chiar în primul trimestru. După ce și-a terminat lecția la noi la clasă, inspectorul i-a zis:
– Îmi dați voie să pun și eu o întrebare clasei?
– Sigur, a răspuns prof. Gogea.
Cu suprindere, am observat că Drimuș, care era cel mai bun la matematică din clasa noastră, nu ridică mâna. Era o întrebare mai mult de logică la care credeam că știu răspunsul. Precum în povestea cu elevul Bulă, am îndrăznit să ridic mâna, cu oarecare ezitare totuși. Inspectorul m-a invitat să răspund iar profesorul s-a făcut galben. ”Răspuns corect!”, a zis inspectorul și a mai pus o întrebare. Scena s-a repetat, după care inspectorul l-a întrebat pe profesor: ”Ăsta e cel mai bun din clasă?” Profesorul, din galben s-a făcut roșu. Eu aveam în catalog doar doi de 3 și un 4…. Totuși, nu s-a pierdut cu firea și a dat un răspuns inteligent: ”Nu e cel mai bun, … dar e cel mai curajos.” În acel moment a apărut primul 10 în dreptul numelui meu și situația s-a schimbat radical. Venit la cantină în acea zi astrală, profesorul Gogea m-a chemat la masa profesorilor și m-a felicitat radios, întrebându-mă cu îngrijorare:
– Ai trimis scrisoarea la părinți?
– Vă rog să mă iertați, n-am avut bani de plic, am răspuns eu.
– Foarte bine, să nu mai trimiți nicio scrisoare, dar explică-mi ce se întămplă cu tine? I-am spus povestea cu ”greaua moștenire” de la Repedea. Situația s-a schimbat radical, am încheiat clasa a IX-a cu media 8 (opt) la matematică.

IM: Cum ați perceput și în ce măsură v-ați apropiat de viața adolescenților sigheteni din anii licelui?
ID: În timpul liceului am locuit la internat (”cimitir al tinereții mele”, cum spunea George Bacovia). La internat aveam lumea noastră, a celor care proveneam din ”locurile unde s-a născut veșnicia”, cum spunea Lucian Blaga. Adolescenții din Sighet pe care i-am cunoscut erau de două categorii: colegi de clasă sau corigenți la matematică (pe care îi meditam acasă la ei, la recomandarea profesorului de matematică Gh. Berinde și, spre bucuria mea, mai scăpam din prizonieratul din internat – cu bilet de voie semnat de diriginte – care era tot Berinde).

IM: După absolvirea liceului de ce ați ales… matematica?
ID: Conform psihologului american Howard Gardner, omul este înzestrat natural cu nouă tipuri de inteligență (Frames of Mind. The theory of multiple intelligences, 1983), dar în grade diferite. Evident, în 1972 nu se știa așa ceva. Făcând o analiză retrospectivă, eu stăteam mai bine la inteligența logico – matematică (în cl. a IX-a am debutat cu doi de 3 și un 4 la matematică, dar am terminat clasa cu media 8 (opt); din clasa a X-a am devenit olimpic la matematică, din clasa a XI-a meditam la matematică unii corigenți ai prof. Berinde, în clasa a XII-a meditam unele rude ale corigenților pentru admitere la facultate; la bacalaureat am obținut media 10), inteligența intrapersonală (psihologie, filozofie) și inteligența lingvistică – verbală (literatură, gramatică, limbi străine). Cel mai dezastruos stăteam cu inteligența muzicală (am fost respins la proba muzicală la Liceul Pedagogic din Sighet, iar la d-na prof. Wittman aveam la muzică media 6) și inteligența corporal – kinestezică (de exemplu n-am reușit niciodată să stau în cap (la propriu!), iar dl. prof. Ilnițchi nu-mi dădea mai mult de media 6 la educație fizică). Ca urmare, matematica era o alegere… naturală. Dar, deoarece eram copil sărac am fost sfătuit de diriginte să dau la Academia Tehnică Militară. Când am văzut cazarma militară unde urma să stau cinci ani, după patru ani de internat, n-am știut cum să scap de acolo. Foarte greu am reușit să mă retrag, e o poveste lungă și picantă. Am luat ultimul tren de la București la Cluj, ca să prind înscrierea, și am dat examenul de admitere la matematică… M-am înscris în ultima zi și am fost cazat într-o sală de lectură a unui cămin studențesc… doi pe o saltea! Ca o paranteză, colegul meu de saltea dădea la istorie și îl chema Bar. Eu îi spuneam ”barul meu de noapte” :). Cred că matematica era cea mai potrivită alegere pe care puteam s-o fac. Primii doi ani i-am făcut la comun cu informatica, care debutase la Cluj în 1971. Până la urmă mi-am dat doctoratul în informatică.

IM: Cum v-ați adaptat Clujului universitar? V-ați focalizat doar pe studiu?
ID: Spre deosebire de București, Clujul mi-a plăcut “din prima”. În facultate nu m-am omorât cu studiul aprofundat al matematicii, nu eram un ”șoarece de bibliotecă”, mă bazam pe înzestrarea mea naturală. În schimb, împrumutam de la Biblioteca Centrală Universitară cărți de poezie, romane, filozofie, psihologie, istorie ș.a. Aveam o sete de lectură fantastică, uneori uitam să merg și la masă. Cu un buchet de flori și o ciocolată reușeam să obțin și unele cărți interzise. A mai trebuit și să muncesc, bursa acoperea doar cazarea și masa. Dădeam meditații la matematică, făceam traduceri de specialitate din limba rusă și… reparam lăzi la ICVA.

IM: De la absolvirea facultății din Cluj până prin 1991, după revoluție, ați fost profesor de matematică la o școală generală din județul Bihor. Cât de… liniștit ați fost în acei ani? V-ați făcut datoria în epoca de aur?
ID: Am luat repartiția guvernamentală, la ”loz în plic”, la Liceul industrial din Aleșd (am aflat după un minut că puteam lua direct un post în municipiul Oradea, asta e o altă poveste picantă!). Pe urmă am ajuns detașat la o școală generală în Oradea. Contestat de o fostă colegă de facultate, am ajuns la o școală generală din Aleșd. După examenul de definitivat am ajuns din nou la Oradea, prin concurs, la o școală generală și apoi la un liceu. Eram ”tânăr și neliniștit”. La examenul de definitivat, pe care l-am dat la Cluj, am luat nota maximă, eu și un coleg din Baia Mare. Ni s-a propus să intrăm în învățământul superior la Cluj. Colegul, care era burlac, a rămas la Politehnica din Cluj, iar eu m-am întors la Oradea, din motive familiale. În învățământul preuniversitar am obținut definitivatul (1980), gradul didactic II (1985) și gradul didactic I (1990). În 1988 Ministerul Educației mi-a acordat titlul de ”Profesor evidențiat” pentru faptul că m-am remarcat în pregătirea lotului olimpic județean Bihor la matematică. Nu suportam educația comunistă, ateistă, informările politice, defilările de 23 august etc. Eram atenționat deseori de director să nu mai spun colegilor, în pauze, bancuri politice. Noroc că a venit rebeliunea din 1989, altfel cred că înnebuneam.

IM: La 38 de ani, ați început urcușul cu viteză mare în cariera universitară. Democrația a deschis porțile României spre lume. Dumneavoastră de ce ați ales pentru a performa, Oradea și nu… Clujul?
ID: Am ales Oradea din motive familiale.

IM: La ora aceasta sunteți unul dintre cei mai galonați profesori în grade universitare din mediul învățământului superior. Care considerați că sunt cele mai mari/ importante realizări științifice ale dumneavoastră?
ID: Am îndeplinit criteriile de promovare cu prisosință, dar nu am realizări deosebite în știință. Am ”mânjit” și eu marea cu valuri și am ”cârpit” cerul cu stele. Muncă de epigon pe tărâm științific, adică nu sunt un creator de domenii noi de cercetare, ci am continuat sau aplicat ce au început alții. Mă mândresc, în schimb, cu mediul de diseminare al cercetării pe care l-am creat pentru comunitatea științifică din domeniul informaticii, am fondat o revistă de top 50 internațional (IJCCC) și o conferință internațională foarte bine cotată (ICCCC).

IM: Sunteți profesor universitar la Universitatea Agora din Oradea. Cât de bine cotată este această universitate? Nu se confruntă oare România cu o “inflație” de… universități?
ID: Universitatea Agora este o universtate tânără (înființată în 2000), mică (în jur de 650 studenți, două facultăți), dinamică și onestă. A primit calificatifivul ”încredere” de la Agenţia Română de Asigurare a Calităţii în Învăţământul Superior (ARACIS) la cele două evaluări (2010, 2018). Lucrez la această universitate din 2005, când nu reușeam să adunăm 300 de studenți în timp ce în Oradea dădeau examen pe calculator, la sediul unui liceu, cam 3.000 de studenți ai Universității ”Spiru Haret” (care avea aprox. 300.000 de studenți online în toată țara). Au mai fost și alte universități mari, nu numai particulare, care și-au deschis sedii de calitate îndoielnică pe toate coclaurile din țară. De aici s-a născut sintagma ”fabrici de diplome”. Dacă și Universitatea Agora ar fi fost o fabrică de diplome, am fi avut de 10 ori mai mulți studenți. Nu cred că numărul de universități este o problemă, ci calitatea lor. Eu am venit la o universitate privată, care era atunci neacreditată, de la o universitate de stat, unde aveam o poziție consolidată (eram directorul ales al Departamentului de Matematică și Informatică, care deservea toată Universitatea din Oradea și avea 40 de cadre didactice). A fost o provocare pentru mine, un pariu pe care l-am câștigat.

IM: Sunteți și specialist în informatică, inteligență artificială, sisteme distribuite inteligente, logică computațioanlă la Universitatea “Aurel Vlaicu” din Arad. Sunteți competitivi în disputa cu… Clujul?
ID: Noi nu avem dispute cu nimeni, ci luptăm pentru supraviețuirea învățământului informatic în România. La informatică toate centrele universitare au probleme cu criza de cadre didactice, situație pe care am prezentat-o într-o scrisoare deschisă în 2016: http://dzitac.ro/ro/ioan/scrisoare

IM: Nu ne dezumanizăm, oare, “iubind” atât de mult inteligența artificială?
ID: Încercăm să ”umanizăm” roboții, să-i înzestrăm cu ”sentimente”. Un exemplu este deja robotul Sophia. E o fază incipientă, dar cercetările continuă. Fiica mea cea mică, studentă la calculatoare la New York University din Abu Dhabi, este chiar acum la un intership la Biblioteca Congresului American (care are peste 30 de milioane de cărți) și scrie programe de calculator pentru o profesoară de inteligență artificială, programe care caută pasaje cu sentimente din cărțile bibliotecii… Da, inteligența artificială ia proporții greu de imaginat! De exemplu, programul de calculator numit ”AlphaZero” bate orice campion mondial la șah, șah japonez și go! Și aceste produse inteligente au capacitatea de a învăța singure, de a se perfecționa mereu pe baza experienței acumulate… E greu să-mi imaginez ce proporții va lua inteligența artificială când va beneficia de suportul calculatorului quantic… Precum Dumnezeu a creat omul după chipul și asemănarea sa, tot așa omul încearcă să creeze robotul. Mă tem, însă, că babelizarea în știință, datorită complexității tot mai mari, a început să apară. La multe conferințe internaționale de informatică am observat că apar cercetători care vorbesc… singuri, restul nu pricepem nimic. Și nu din cauza limbii engleze, ci din cauza necunoașterii noului (”Deși vorbești pe înțeles, Eu nu te pot pricepe”, cum spunea Eminescu).

IM: Ce înseamnă, cum explicați pentru necunoscători, foarte succint, conceptul Fuzzy Logic?
ID: În traducere directă, ”fuzzy” înseamnă ”vag”, deci avem o logică a … vagului. Logica clasică, aristotelică, pretinde că este o logică a preciziei și operează doar cu două valori logice: adevărat sau fals (tertium non datur, o a treia posibilitate neexistând). Adică, o afirmație este sau adevărată sau falsă (i se mai spune și logica de tip ”sau-sau”). Dacă afirmația ”Acum eu sunt la Oradea” este adevărată, atunci afirmația ”Acum eu sunt la Sighet” este falsă. Omul nu poate fi deodată în două locuri diferite doar Dumnezeu este pretutindeni. Dumnezeu este, în același timp, și la Oradea și la Sighet (în acest caz avem de a face cu o logică de tip ”și-și”).

Logica fuzzy este o logică de tip ”și-și”, adică admite și alte valori de adevăr, în afară de adevărat sau fals, adică este o logică polivalentă. De exemplu, o logică fuzzy cu 3 valori logice de adevăr ar putea arăta astfel: adevarat (1), nici adevărat nici fals (1/2), fals (0). Acest model de logică cu mai mult de două valori, cunoscut încă din 1917 datorită matematicianului polonez Łukasiewicz, soluționează celebrul paradox al bărbierului a lui Bertrand Russel din 1919 (”Figaro, bărbierul satului, încheie un contract cu primăria conform căruia el trebuie să servească numai pe acei care nu se bărbieresc singuri. Se pune problema: Cine îl bărbierește pe Figaro? Avem posibilitățile: Dacă Figaro se bărbierește singur, atunci conform convenției, nu îl mai bărbierște pe Figaro. Contradicție (în logica clasică)! Dacă Figaro nu se bărbierește singur, atunci conform înțelegerii, îl bărbierește pe Figaro. Din nou contradicție (în logica clasică)!”. Logica clasică, binară, este foarte potrivită pentru rezolvarea problemelor pentru care există modele matematice exacte. Dar, există foarte multe probleme pentru care nu se cunosc modele matematice exacte (probleme cu date imprecise, inexacte, cu adevăruri parțiale etc.). La rezolvarea acestor probleme se pretează utilizarea logicii fuzzy.

Cine vrea să înțeleagă mai ușor logica fuzzy, o poate face ascultând interviurile cu Constantin Virgil Negoiță, fost profesor la Universitatea Hunter din New York, unul dintre primii ”fuzzy-ști” din România și din lume, care este și un prolific scriitor, și care explică mult mai plastic decât mine logica vagului: http://dzitac.ro/ro/ioan/blog/negoita

IM: Logica Fuzzy a stârnit totuși destule controverse, iar părintele conceptului, prof. Lotfi A. Zadeh a ajuns în centrul atenției oamenilor de știință. Prof. Zadeh a fost mentorul dumneavoastră, după cum ați declarat. Cât de atașat ați fost de profesorul Zadeh și mai ales de teoriile științifice ale domniei sale și de ce?
ID: La moartea Profesorului Lotfi A. Zadeh (1921-2017) am scris un articol de 42 de pagini, în care am prezentat viața și opera sa: http://univagora.ro/jour/index.php/ijccc/article/view/3111. Zadeh și-a publicat controversatul articol ”Fuzzy Sets” în 1965. Câteva contribuții timpurii în teoria mulțimilor fuzzy au fost publicate de cercetători români precum: Grigore C. Moisil (1968), Constantin V. Negoiță și Dan A. Ralescu (1974), Dan Butnariu (1978). Eu m-am apropiat de logica fuzzy după obținerea doctoratului (2002) și de atunci această teorie m-a fascinat. În 2006 am publicat primele articole în domeniu, în 2007 l-am cunoscut personal pe Zadeh, iar în 2008 a fost oaspetele meu la Băile Felix, la conferința internațională de calculatoare, comunicații și control (ICCCC) fondată de mine în 2006. În 2008 am semnat împreună un volum publicat de Editura Academiei Române, alături și de doi academicieni români, iar de atunci am ținut legătura prin e-mail până la moartea sa. A fost o personalitate copleșitoare prin bogăția de idei novatoare și de o modestie și generozitate rare. În 2011, la împlinirea vârstei de 90 de ani, i-am dedicate un număr special în revista mea IJCCC: http://univagora.ro/jour/index.php/ijccc/issue/view/53. În 2015, la împliniea a 50 de ani de la publicarea celebrului său articol, care a revoluționat lumea informaticii și a multor domenii ale științei, am publicat din nou un număr special în IJCCC: http://univagora.ro/jour/index.php/ijccc/issue/view/106. Logica fuzzy are astăzi multe aplicații utile, de la produse inteligente pentru consumatori până la produse industrial – inteligente, cum ar fi: mașini de spălat, aparate de aer condiționat, camere video, camere video, sisteme fuzzy/neuro-fuzzy, minerir de date și de informații fuzzy, motoare de căutare fuzzy, microcontrolere, microprocesoare, procesarea semnalelor, controlere fuzzy/ neuro-fuzzy, detectoare de margine, recunoașterea vorbirii, luarea deciziilor în economie/ medicină, managementul cunoașterii, raționamet fuzzy etc. Lotfi A. Zadeh, inventatorul logicii fuzzy – ale cărui lucrări numără peste 228.000 de citări, a murit la 96 de ani, dar logica fuzzy este în viață și progresează prin urmașii săi.

IM: Vestul țării (Oradea, Aradul) este poziționat bine pe coordonatele dezvoltării științifice și tehnologice?
ID: Universitatea din Oradea are un puternic colectiv de matematicieni și fizicieni – recunoscuți pe plan mondial și un parc industrial tot mai dezvoltat. Universitatea ”Aurel Vlaicu” din Arad se remarcă prin colective de cercetare în domeniul informaticii, fizicii, chimiei, industriei textile și automotive.

IM: Sunteți conducător de doctorat și profesor asociat la Universitatea din Craiova, profesor asociat la Școala de Management, Universitatea Academiei Chineze de Științe, Beijing – China, organizator de conferințe, director de centru de cercetare, membru în colective editoriale ale unor prestigioase reviste științifice, premii numeroase, distincții și… mă opresc aici, deși aș putea continua cu alte și alte realizări de-ale dumneavoastră. Ce alte alte “ținte” precise mai aveți în viață?
ID: În Genealogia Matematică, un proiect al Departamentului de Matematică din North Dakota – SUA, am ”strămoși”/maeștri științifici celebri (Grigor Moldovan, Tiberiu Popoviciu, Paul Montel, …, Euler, Gauss, Poisson, Bernoulli ș.a.). Deocamdată, eu nu am nici un ”urmaș”/discipol știintific, adică încă n-am generat niciun doctor în științe. Aș dori ca în acest arbore genealogic ramura mea să nu se ”usuce”, să ”produc” și eu urmași de valoare: https://www.genealogy.math.ndsu.nodak.edu/id.php?id=101873

IM: Ce valențe vă conferă atestatul de… abilitare? Pentru profani, ce înseamnă practic “Habil” – ul din titulatura dumneavoastră?
ID: Teza de abilitare este o cercetare postodoctorală, elaborată ”în regie proprie”, spre deosebire de teza de doctorat – unde există un conducător de doctorat. Teza de abilitare se susține la o școală doctorală acreditată, în fața unei comisii numită de minister. Obținerea atestatului de abilitate, cf. Legii Nr. 1/2011, dă dreptul posesorului de a conduce doctorate în domeniul respectiv. Termenul „abilitare” provine din latinescul „habilitare” și înseamnă potrivire, pricepere, îndemânare. Iată și definiția din Wikipedia: ”Abilitarea (sau habilitarea) definește calificarea pentru a desfășura activități autonome în învățământul universitar și este cheia pentru accesul la o carieră academică în multe țări europene. În ciuda tuturor schimbărilor implementate în sistemele europene de învățământ superior în timpul procesului Bologna, abilitarea rămâne cel mai înalt nivel de calificare academică.”

IM: Care credeți că este nivelul educației din țara noastră comparativ cu țările dezvoltate?
ID: Educația este în criză în întreaga lume, dintr-un motiv simplu: pregătim tinerii pentru ziua de mâine, dar… încă nu știm cum va arăta ziua de mâine. Îmi place cum abordează educația țările nordice, care o orientează pe cooperare, înțelegerea sensului, viziune practică și umanitate, în loc de o competiție absurdă și memorare mecanică. Fiica mea cea mică a obținut o diplomă de bacalaureat internațional în Danemarca. Timp de doi a studiat doar șapte discipline, fără note, din care a dat un examen de bacalaureat extrem de dur (peste 20 de probe!). Recent m-am întâlnit, la susținerea unei teze de doctorat, cu un profesor din SUA, plecat din România de peste 20 de ani. Era dezamăgit că și în SUA educația devine un business, iar universitățile tind să devină fabrici de diplome, urmărind profitul propriu. Singura deosebire față de România este că învățământul lor este orientat mai mult spre practică decât spre teorie, zice el. Și se pune accent mai mare pe pregătirea psihopedagogică a profesorilor.

IM: Cum vedeți viitorul României? Exodul “gulerelor albe” ne va permite să performăm durabil pe piața mondială?
ID: Nu mi-aș face griji prea mari din pricina asta. Trăim într-o lume tot mai globalizată, unde tinerii învață în colectivități multinaționale, multietnice, multirasiale, multireligioase etc. De exemplu, v-am mai spus de fiica mea cea mică: la liceu – în Danemarca avea colegi din 27 de țări, iar la facultate – la Abu Dhabi are colegi din peste 100 de țări (selectați din peste 11.500 de candidați). Tinerii se simt foarte bine în astfel de comunități și încep să devină mai înțelegători și mai toleranți cu cei care sunt diferiți de ei. Când astfel de tineri vor ajunge în poziții cheie în lume, iar unii dintre ei se vor întoarce în țările lor natale, lucrurile se vor schimba în bine. Cât de repede? Deja diaspora dă semne clare că ar vrea să se întoarcă acasă (o parte importantă), iar votul din 26 mai ne dă speranțe că lucrurile se vor îndrepta mai repede decât speram…

IM: Cât de realist este un om de știință, un om ce trăiește în sferele (prea) înalte, în turnul de fildeș?
ID: Omul de știință se ocupă de modelarea realității, deci trebuie s-o cunoască cât mai bine (fiecare în domeniul său). În plus, ești cu atâta mai performant cu cât ești conectat și la ”realitățile” celorlați, dacă renunți la ”ochelarii de cal” care te direcționează doar spre un domeniu îngust al realității.

IM: Alocați timp și… Țarii Maramureșului, plaiurilor natale?
ID: Din păcate, foarte puțin. Când am posibilitatea să trec prin Maramureș, îmi reîncarc bateriile, mă rotunjesc sufletește. ”Sunt suflet din sufletul neamului meu…”, cum spunea Coșbuc…

IM: Cum vi se pare Sighetul, ține pasul cu ritmul alert al zilelor noastre?
ID: Era un cântec hazliu pe vremea adolescenței mele, care spunea cam așa: ”Sighetu-i oraș frumos, vii cu trenul, pleci pe jos…”. Da, Sighetul a rămas un oraș frumos. Cred că are și locuri de muncă, dar se confruntă, ca și alte localități din România, cu lipsa forței de muncă calificate. Desființarea școlilor profesionale a fost o gravă eroare, apoi a intervenit exodul în tări mai dezvoltate. Accesibilitatea cu trenul a rămas aceeași, doar via Salva. Din fericire, am observat că drumurile rutiere sunt destul de bune acum, atât prin Baia Mare cât și prin Negrești – Oaș. Am mai observat că vin foarte mulți turiști la Sighet, de multe ori întâmpin dificultăți dacă nu-mi fac o rezervare la hotel la timp. Turismul ar trebui sprijinit mai mult prin perfecționarea personalului din turism și îmbunătățirea infrastucturii. Apropos, când pleci din Sighet spre Vișeu nu vezi nicăieri pe indicatoarele rutiere inscripția ”Vișeu de Sus”, care este totuți orășel, dar apare comuna ”Moisei”, ce-i drept o comună foarte mare și frumoasă… Însă, turiștii necunoscători ai Maramureșului sunt cam derutați…

IM: Pentru Sighet nu v-ați gândit la niciun proiect? Nicio idee sustenabilă? :))
ID: Un aeroport? Tare mult mi-aș dori să organizez o conferință internațională la Sighet, dacă orașul ar avea aeroport. Da, glumesc cu aeroportul. Nici un oraș ca Brașovul nu are încă un aeroport. Poate că, totuși, am să găsesc o soluție să organizez o conferință internațională la Sighet în 2022, dacă Dumnezeu o să-mi îngăduie….

IM: Aveți timp și pentru lucruri… mărunte? Găsiți timp și pentru pasiuni extra- științifice?
ID: Îmi plac călătoriile. Nu prea am timp, dar încerc să îmbin plăcutul cu utilul. Călătoresc foarte mult la conferințele internaționale de informatică, prilej cu care vizitez și țările respective. Astfel, am fost în China (2013, 2015, 2016), India (2014, 2017), Rusia (2014), Brazilia (2015), Coreea de Sud (2016), Lituania (2015), Belgia (2015), Grecia (2003, 2007) ș.a.

IM: Vă mulțumesc pentru timpul alocat acestui interviu Domnule Profesor și sper să ne vedem în luna octombrie, cu prilejul festivităților Centenarului Liceului “Dragoș Vodă”!
ID: Dacă nu acum, atunci poate la… viitorul centenar! 🙂 La mulți și buni ani, LDV/ CNDV!

Vă mulțumesc pentru întrebări, domnule Mariș!

Ion MARIȘ




Uite placa, nu e placa la… Colegiul Național „Dragoș Vodă”!

În urmă cu cinci ani, la Colegiul Național „Dragoș Vodă” a avut loc o întâmplare „stranie”. După ce conducerea de atunci a CNDV – ului a acceptat în mod firesc să fie amplasată – la data de 18 iunie 2014 – o placă ce marca locul de unde a pornit calvarul așa numitului „lot Vișovan” (și al elevilor arestați ulterior), după câteva zile, inofensiva bucățică de marmură este îndepărtată intempestiv.

Să vedem, pe scurt, ce înseamnă „lotul Vișovan”. Un grup de 17 tineri având între 15 – 23 ani, elevi ai Liceului „Dragoș Vodă”, alături de profesorul lor de chimie Aurel Vișovan, aveau să fie arestați în 1948 de pe băncile liceului pentru activități… anticomuniste. Au primit ani grei de închisoare, pedepsele fiind cuprinse între 3 și 17 ani de pușcărie. Toți erau elevi foarte buni ai Liceului „Dragoș Vodă”, fii de maramureșeni, iubitori de neam și țară.

Zilele trecute am purtat o mică discuție pe tema plăcii (în prezența unei jurnaliste din Franța) cu doi dintre supraviețuitorii lotului Vișovan, Petru Codrea (88 ani) și Ioan Ilban (89 ani). Amândoi și-au exprimat nedumerirea și totala dezamăgire produsă de îndepărtarea plăcii din incinta liceului care a dat al doilea grup, din țară, ca număr de elevi arestați de regimul comunist (după Liceul „Radu Negru” din Făgăraș).

Încercăm să clarificăm unele detalii ale acestei „ciudate” întâmplări și discutăm cu preot prof. Marius Vișovan, fiul prof. Aurel Vișovan (cel care a dat numele lotului de tineri arestați).

Salut, Sighet!: Stimate părinte Marius Vișovan, se pare că nu ați renunțat la ideea de a vedea placa în memoria „lotului Vișovan”, ce a fost amplasată în incinta Liceului „Dragoș Vodă”, repusă pe poziția inițială. De ce?
Marius Vișovan: Nu am renunțat și nu voi renunța, pentru că eroii anticomuniști au salvat demnitatea neamului românesc în cel mai îngrozitor moment al istoriei sale – ocupația sovietică și instaurarea brutală a regimului comunist cu tot valul de teroare ce a durat decenii. Ei au dovedit că românii au valori în care cred și au curajul să riște și să se sacrifice pentru ele. Iar aceste valori sunt în primul rând credința creștină și dragostea de patrie. Eliminarea plăcii exprimă clar o interdicție – tinerii de azi nu au dreptul să-și cunoască istoria recentă. Dovada e simplă – Aurel Vișovan a mai trăit 12 ani după Revoluție, a dat interviuri la televiziune, presei române și străine, l-a întâmpinat pe regele Mihai în numele sighetenilor în 1997 dar… nu a fost niciodată invitat la liceul „Dragoș Vodă” să vorbească elevilor!

Salut, Sighet!: Care credeți că a fost rațiunea/ mobilul îndepărtării plăcii?
Marius Vișovan: Personalități de anvergură ale culturii naționale, Radu Gyr, Mircea Vulcănescu, Petre Țuțea, Vintilă Horia etc. sunt „vânate” prin toată țara, Institutul „Elie Wiesel” (președinte Alexandru Florian) „presând” autoritățile locale să le elimine numele din spațiul public – să nu mai fie străzi, școli, licee, instituții cu numele lor, să fie demontate statuile lor și plăcile comemorative, să le fie retrase titlurile de „cetățean de onoare” acordate în trecut etc… prevalându-se de interpretarea forțată a unor texte de lege din 2015. În unele locuri presiunea a reușit, în altele autoritățile locale au rezistat, dar de fiecare dată a ieșit scandal, opinia publică simțindu-se umilită și agresată de asemenea abordări. A fost de notorietate atitudinea primarului Clujului, Emil Boc, care a refuzat să schimbe numele străzii „Radu Gyr”, sau – mai aproape de noi – dârzenia comunei Bârsana, unde primarul, preoții, intelectualii și sătenii s-au solidarizat și școala se numește în continuare „Mircea Vulcănescu”. În cazul „Dragoș Vodă” din 2014, domnul Alexandru Florian știind că nu are nicio bază legală a recurs doar la „subtile” mesaje telefonice, apelând la intermediari, fără niciun document scris. „Presiunea” a reușit fiindcă sighetenii nu au fost uniți.

Salut, Sighet!: În ce stadiu se află demersul dumneavoastră de reamplasare a plăcii?
Marius Vișovan: Pot să afirm că există actualmente pe plan local un plus de bunăvoință în rezolvarea problemei și acest lucru mă bucură, dar ezitările nu au fost încă depășite. Am fost sfătuit să fac o cerere la Oficiul Național pentru Cultul Eroilor de unde am primit un răspuns foarte cald și respectuos dar… dânșii se ocupă doar de cei morți în războaie! Asta e… până la urmă e o problemă de „voință politică”. Când autoritățile orașului și liceului (care azi nu mai sunt cele din 2014 iar mâine nu vor fi cele de azi) vor înțelege dramatismul situației, placa va fi pusă firesc înapoi.

Salut, Sighet!: Am discutat cu doi dintre supraviețuitorii „lotului Vișovan” (Petru Codrea și Ioan Ilban), care nu-și puteau explica decizia îndepărtării plăcii. Credeți că reamplasarea acestei simple și modeste plăci le mai poate aduce vreo „satisfacție” celor care au supraviețuit?
Marius Vișovan: Cu siguranță! Eliminarea plăcii a fost în primul rând pentru dânșii o imensă jignire! Mai sunt în viață 7 elevi ai liceului „Dragoș Vodă” care au suferit în temnițele comuniste, dintre care 4 din lotul Vișovan. Dar a fost o mare jignire și pentru soțiile celor deja decedați, care participaseră la sfințirea plăcii cu câteva zile înainte! Și nu în ultimul rând, o mare durere pentru mama mea, care a predat peste 30 de ani la Liceul „Dragoș Vodă”! Credeți că aniversarea Centenarului liceului este deplină, în aceste condiții?

Salut, Sighet!: Atât fascismul cât și comunismul au generat multă suferință și nu în ultimul rând numeroase victime nevinovate. Dacă ne gândim și la Holodomorul din Ucraina putem avea o imagine globală a tragediei produse de “implementarea” comunismului în Estul Europei. Și totuși, de ce oare comunismul este considerat mai… uman?
Marius Vișovan: E simplu, propaganda de stânga e mai tare! Dar dacă în Occident prinde pe fondul naivității celor care nu au cunoscut efectiv comunismul, la noi așa ceva este aberant! A lăuda sau relativiza regimul comunist este o mare minciună și o batjocorire a milioanelor de români care au suferit având caracter și ținută verticală! Și a urmașilor acestora care au suferit indirect prin șicane și marginalizare socială!

Salut, Sighet!: Grupul/ „lotul Vișovan”, care și-a asumat lupta și rezistența anticomunistă pornită într-un liceu dintr-un nord invizibil de țară, a fost recunoscut și onorat oficial de către autoritățile/ instituțiile democrate românești. Dacă este așa, o placă în memoria luptei lor poate să stârnească anumite sensibilități?
Marius Vișovan: Amplasarea acestei plăci nu a deranjat pe nimeni în Sighet. Așa cum v-am spus, presiunile au venit din altă parte!

Salut, Sighet!: Un psalm din Biblie ne spune că… “Nimeni nu este drept înaintea lui Dumnezeu”. Păi dacă nu avem șansa de-a fi drepți în fața Creatorului, ce sens mai au… faptele noastre insesizabile?
Marius Vișovan: Nu suntem perfecți, este evident. Dar este esențial să vrem să fim mai buni, să ne respectăm și să ne ajutăm între noi. Și când avem modele de frați ai noștri care pentru Dreptate și Adevăr și-au jerfit tinerețea și chiar viața, trebuie sa le cultivăm memoria și să-i urmăm, cu toate slăbiciunile noastre. Dacă liceenii sigheteni de azi ar cunoaște frumusețea sufletească a tinerilor arestați în 1948 ar fi… fascinați! Să nu ne lamentăm ipocrit… noi, românii, avem valori, avem modele! Să le scoatem în față, dacă vrem o țară cu oameni cinstiți și curați!

Salut, Sighet!: Există unitate de credință în… credință?
Marius Vișovan: O unitate de măsură a credinței are numai Dumnezeu… noi, oamenii, putem măsura doar practica religioasă, care reflectă parțial credința, dar nu se confundă cu ea. Dacă vrem însă să evaluăm în profunzime credința, avem totuși un indicator. Indicatorul este capacitatea de jertfă pentru idealul îmbrățișat. Cât despre unitatea în credință, este clar că există religii și confesiuni diferite, dar asta nu trebuie să ne facă să cădem în relativism. Cu toții căutam fericirea, cu toții avem nevoie de comuniune. Respectul față de demnitatea persoanei umane e un reper de la care trebuie să plece orice dialog religios sau filosofic.

Salut, Sighet!: Revenind la subiectul discuției noastre, când credeți că va fi reamplasată placa în memoria „lotului Vișovan”?
Marius Vișovan: Nu știu… dar eu nu voi înceta niciodată lupta, și dacă va fi cazul, o vor continua copiii mei! Dar ar fi rușinos pentru Sighet și pentru România ca ultimii eroi anticomuniști să plece din această lume dezgustați de batjocura la care (a câta oară?) au fost supuși…

Salut, Sighet!




Să-l cunoaștem pe Adrian Turcu, un sighetean proaspăt… romancier! (autor, Ion Mariș)

Adrian Turcu este sighetean… prin adopție. S-a născut la Cluj – Napoca, tot acolo a absolvit Facultatea de Științe Economice și a “țintit” un post tocmai la… Sighet. Aici, la capătul nordic al țării și-a întâlnit iubirea și… s-a căsătorit cu o simpatică sigheteancă.

Adrian Turcu este un bun economist, este șeful Agenției Sighet II a Băncii Transilvania și în timpul liber scrie din plăcere.

Și pentru mine a fost o surpriză să aflu că tânărul nostru concetățean își publicase în urmă cu câteva săptămâni primul… roman. „Artificiala tăcere a gândului” este un roman interesant, labirintic, consistent și la propriu și la figurat, ce pendulează între SF și… psihologic. Este o incursiune interesantă a șefului de bancă în lumea imaginarului.

Trebuia să aflu mai multe amănunte!… și… cel mai bine era să discut cu proaspătul romancier. Prin urmare, un prieten comun, ne-a aranjat o întâlnire neprotocolară și… așa ne-am cunoscut.

Ion Mariș: Spune-mi, te rog, cum te-ai adaptat orașului nostru în care – după unii – nu se întâmplă mai nimic?
Adrian Turcu: Pentru prima dată am venit în Sighet ca turist de weekend-uri fiind invitat de către viitoarea soţie. În primele vizite în oraş am văzut doar viaţa tihnită de sfârşit de săptămână din oraş şi, mi se părea că timpul parcă sta în loc. Încă din copilărie, văzând de multe ori trenul personal de Sighetu Marmaţiei, în gara din Cluj mă întrebam şi îmi imaginam viaţa trăită de oamenii acestor meleaguri atât de depărtate de locul meu de naştere. Se pare că, totuşi destinul mă pregătea pentru ce aveam să urmez la maturitate. Şi aşa… prin anul 2008, fiind angajat la o filială a băncii Transilvania din Cluj-Napoca am hotărât să fac o schimbare în viaţa mea şi să părăsesc oraşul în care m-am născut şi am crescut pentru un oraş care mi se părea că se potriveşte mai bine personalităţii mele. Împreună cu viitoarea soţie am luat decizia de a sta în Sighet doar un an sau doi, ca şi o pauză la viaţa agitată pe care o aveam în Cluj şi, ulterior, să ne întoarcem. Dar încă o dată destinul ne-a jucat o festă! La nici două luni după ce ne-am mutat în Sighet, criza financiară globală a început să afecteze şi România şi implicit şi pe noi, iar aceasta ne-a făcut să ne regândim proiectele din viaţa noastră şi să rămânem în Sighet. Pot să spun că m-am adaptat destul de uşor şi ori de câte ori merg în vizită la Cluj consider ca “acasă” este în orăşelul acesta în care “nu se întâmpla nimic”, dar în care am reuşit să am acel timp absolut necesar pentru scris.

Ion Mariș: De când, de ce, pasiunea… scrisului?
Adrian Turcu: Pasiunea pentru scris o am de cinci sau şase ani. Atunci am hotărât că toată imaginaţia mea trebuie pusă pe hârtie. Aşa am devenit conştient că scrisul mă stimulează să cercetez viaţa mult mai profund şi să fiu mai atent la ceea ce mă înconjoară. Ajunsesem să culeg informaţii de peste tot. Începusem să văd expresiile oamenilor cu alţi ochi, dialogurile dintre ei îmi dădeau tot felul de idei, găseam tot felul de intrigi. Când am început să scriu primele rânduri ale romanului, nu mi-a păsat dacă scriu bine sau rău, doream doar să mă eliberez de nişte gânduri care nu îmi dădeau pace, voiam să scriu un fel de păreri personale cât mai autentice despre un anumit subiect. În timp, mi-am dat seama că îmi face o deosebită plăcere să fac acest lucru şi că sigur şi alte persoane pot fi interesate de unele idei pe care le propun. Scrisul pentru mine este acea satisfacţie personală care reuşeşte să mă ridice din pat, în fiecare weekend, la ore extrem de matinale. Mi-ar face o mare plăcere ca să tehnoredactez în fiecare zi, câteva rânduri, dar din păcate job-ul principal al meu nu îmi lasă suficient timp. Un lucru este sigur – voi scrie atât timp cât voi reuşi să fiu autentic şi să nu forţez lucrurile să se întâmple.

Ion Mariș: Cât a durat scrierea romanului? Cum ai reușit să-ți împarți timpul între muncă și… pasiune?
Adrian Turcu: Romanul „Artificială tăcere a gândului” l-am scris în trei ani şi jumătate şi nu pentru că am dus lipsă de inspiraţie, ci pentru simplul fapt că nu reuşeam să îmi găsesc timpul şi mai ales liniştea necesară pentru a scrie. Spre deosebire de alte munci pe care le poţi face dacă îţi impui o anumită disciplină, la mine, aceasta nu a funcţionat, când doream să scriu. Era obligatoriu să am şi starea mentală potrivită. Vă spun un secret. Câteva idei mi-au venit chiar la locul de muncă, deşi de multe ori aveam atâtea lucruri de făcut în job-ul meu. Dar se pare că subconştientul nostru ne ia de multe ori prin surprindere. Trebuie doar să fim atenţi la ceea ce ne aduce în planul conştient. Tocmai din acest motiv ţineam lângă mine, atât acasă cât şi la serviciu, câte o agendă în care înregistram tot ce mi se părea interesant. Scriind aceste idei pot spune că nu am rămas în pană de inspiraţie aproape niciun moment. Întotdeauna apelam la ele. De multe ori mi-a fost mai greu să fac o selecţie dintre aceste idei.

Ion Mariș: Soția ta îți cunoștea… secretul? A fost acceptat „profilul” tău literar în familie?
Adrian Turcu: Soţia mea m-a susţinut în acest proiect. Tot ea a fost cea care a scos la lumină faptul că scrierile mele pot fi apreciate şi de alţii prin faptul că a trimis la un concurs, desfăşurat la TVR, o declaraţie de dragoste pe care i-am scris-o în momentul în care am cerut-o în căsătorie. Mie mi se părea că este un lucru intim şi nu are cum să fie apreciat de un juriu, dar soția a insistat și tocmai cu acea declaraţie am câştigat marele premiu. La fel s-a întâmplat şi cu romanul meu. Dacă soţia nu insista să fie publicat, probabil în continuare îl uitam într-un birou. Aşa că pot spune că soţia nu doar că a acceptat „profilul” meu literar, ci chiar este meritul ei în proporţie destul de mare că am reuşit să public acest roman.

Ion Mariș: Lansarea romanului la Sighet urmează să aibă loc vineri, 24 mai 2019, ora 14:00, la Centrul Cultural. Cum au primit colegii tăi de muncă apariția romanului?
Adrian Turcu: Marea majoritate a colegilor a rămas surprinsă de faptul că am avut timp să scriu un roman. Şi ei aşteaptă cu nerăbdare lansarea cărţii. Pot spune că am avut susţinerea colegilor pentru a-mi finaliza acest proiect. Ţin să-i mulţumesc colegei Annamaria Simon din Baia Mare pentru că şi-a făcut timp să citească o variantă necorectată a romanului şi să-mi facă o recenzie a cărţii încă înainte de a mă gândi că poate fi publicat. Chiar dacă de multe ori, priviţi din afară, noi angajaţii din bănci suntem oameni reci şi lipsiţi de sentimente, nu este adevărat. Am întâlnit numeroşi colegi care îşi caută latura artistică din ei ca şi hobby-uri. Precizez că am programat lansarea romanului meu la Biblioteca Judeţeană din Baia Mare în data de 7 iunie, pentru toţi colegii băimăreni din bancă şi pentru cunoscuţi și, o altă lansare, la Cluj, pentru… prietenii din oraşul meu natal.

Ion Mariș: Te rog să sumarizezi, să ne prezinți în câteva propoziții subiectul romanului!
Adrian Turcu: Pentru acest lucru mi-aş permite să iau un extras din recenzia colegei Annamaria Simon. 

„Romanul „Artificiala Tăcere a Gândului” îmbină acţiunea cu distopia, utopia şi cu SF-ul ancorat foarte bine în realitate. Profitând de ultimele descoperiri ştiinţifice, Bob Procter, un bogătaş american care îşi imaginează şi creează o comunitate perfectă unde libertatea individului se îmbină cu siguranţa oferită tuturor membrilor comunităţii, creează o lume în care frica şi odată cu ea şi paranoia vor dispărea, o lume în care fiecare individ va reuşi să pătrundă mult mai uşor în interiorul lui, să se cunoască mai bine şi să devină mai conştient. În accepţiunea lui această comunitate este organizată ca fiind “cea mai democratică dictatură.”

Unele dintre cele mai importante întrebări la care personajele mele vor încerca să dea un răspuns sunt: Ce se întâmplă când un puternic întreprinzător american, cu afaceri care depăşesc PIB-ul mai multor ţări mai puţin dezvoltate îşi întoarce armele împotriva sistemului actual şi când acesta a început să-şi pună toată energia şi bogăţia în slujba celor mulţi şi săraci? Ce se întâmplă dacă, acest evreu care îşi schimba priorităţile din viaţa lui, hotărăşte să lase libere spre folosinţa întregii lumi numeroasele brevete ale invenţiilor pe care le achiziţionase cu câteva luni în urmă? Ce se întâmplă când un profesor universitar din Cluj este ucis aparent fără nici un motiv? Cum te simţi când îţi pierzi şi ultima libertate – gândul?

În roman se ating subiecte sensibile şi profunde, dar şi controversate: conştiinţa, suflet, intimitate, gândurile, cenzura gândului, libertatea de a gândi ce vrei fără a fi auzit sau judecat, premoniţii, Apocalipsa, evreii, Misterii, moarte, redescoperi interioare, nebunii, dar şi un nou model economic utopic.

De asemenea, romanul intră în lumea marilor corporaţii, a informaticienilor şi hackerilor, a geniilor care nu pot să-şi controleze invenţiile din cauza bogaţilor care conduc lumea din umbră; a poliţiştilor dedicaţi şi care iubesc dreptatea şi legea, şi a celor marionetă şi corupţi; lumea formatorilor de opinie, a cadrelor didactice din universităţi, unde, uneori concurenţa acerbă dintre ei o depăşeşte pe cea din lumea afacerilor. Suntem în lumea, unde dacă nu e nimic rău şi mascat în viaţa ta se inventează ceva care să-ţi distrugă credibilitatea, munca şi reputaţia. Suntem în tăvălugul unei lumi guvernate de rezultate, de scopul care trebuie atins prin orice mijloace, de la distrugerea imaginii, a muncii, a realizărilor de o viaţă, la manipularea în masă, la instaurarea fricii şi a confuziei în rândul cetăţenilor, unde se uzează de cruzime şi violenţă fără nici o problemă, unde se poate ajunge uşor inclusiv la crimă.

Într-o astfel de lume îşi fac loc la conducerea unui stat, a unei ţări, oameni fără scrupule, fără remuşcări, dispuşi să inventeze, dacă trebuie, duşmani şi să înceapă ” războaie” cu scopul de a dobândi puterea, doar pentru a ajunge ” cineva”, doar pentru propriile interese, nu ale ţării sau ale cetăţenilor, oameni a căror singură spaimă este să nu mai apară în presă cu ceva negativ sau opusul, să se piardă în mulţime; deşi preţul plătit este faptul că nici o clipă nu vor mai avea linişte.

Deşi întâlnim doar două personaje feminine, fără să se insiste asupra lor, printre diversele personaje masculine, puternic conturate, tocmai unul dintre personajele acestea pune punctul pe „i” atunci când vine vorba despre ceea ce este etic, moral, cum ar spune unii, personajul Mirela respingând vehement modelul de iubire perfectă/ideală impusă de o maşinărie de citit gândurile, adică: un partener ales de server.

Personajele sunt diferenţiate şi diferite şi le putem cataloga drept pozitive şi negative, până la un punct, unele având trăiri intense, altele având cugetări profunde asupra vieţii, a sensului vieţii, asupra fericirii şi împlinirii personale. Personajele bine conturate precum adevărate genii, artişti pe scena politicii, care stăpânesc cu măiestrie arta manipulării, mint natural şi fac orice pentru a-şi atinge scopul ultim: puterea şi banii; altele dispuse să-şi dea viaţa pe altarul binelui suprem: o lume mai bună pentru toţi.

Întreaga poveste este construită în jurul bogătaşului american Bob Procter care, dispunând de resursele financiare necesare reuşeşte să îşi construiască acea comunitate de oameni “perfectă” pe care a visat-o încă din copilărie. Pentru el, faptul că îţi expui gândul unui cititor de gânduri la care are acces oricine din comunitate înseamnă siguranţă, înseamnă o mai bună cunoaştere interioară şi dispariţia pentru totdeauna a paranoii. Uită însă câteva lucruri…

Citind acest roman, trăieşti cu speranţa că aceasta viziune să nu ajungă să fie transpusa în realitate, la punctul unde minoritatea va forţa majoritatea să accepte sistemul, la punctul unde folosindu-se de tehnologia avansată cei bogaţi, puternici şi fără scrupule să intre până şi în viaţa minţii noastre.

Romanul trage şi un semnal de alarmă. Ce se poate întâmpla când o persoană „uşor” schizofrenică are şi puterea şi bogăţia materială pentru a răsturna un întreg sistem clădit în mii de ani de civilizaţie umană?

Dacă ar fi un film, acest roman ar fi un thriller cu multe întorsături de situaţii…

Ion Mariș: Felicitări pentru debutul literar și… ne vedem vineri, la Centrul Cultural, unde va avea loc lansarea romanului tău pentru… sigheteni.
Adrian Turcu: Îi aștept cu mare drag…

Ion MARIȘ




Preotul Marius Vișovan aniversează un sfert de secol de la hirotonire!

Preotul profesor Marius Vișovan aniversează miercuri, 22 mai 2019, un sfert de secol (25 de ani) de preoție. La un asemenea moment, nu puteam evita curiozitățile lumești și ne premite(m) să-l interogăm… pe colegul nostru din echipa redacției „Salut, Sighet!”.

Salut, Sighet!: La mulți, mulți ani întru preoție, părinte Marius Vișovan! Spuneți-ne, vă rugăm, privind în urmă peste ani, cum și de ce ați luat decizia de-a abandona catedra de matematică pentru veșmântul preoțesc! Ce v-a determinat să… schimbați „auditoriul”?
Preot Marius Vișovan: Vă mulțumesc pentru urare… Când am luat decizia de a urma Matematica, în 1985, alternativele mele nu erau prea multe. Datorită statutului meu de fiu de deținut politic (tatăl meu a avut cea mai mare condamnare din județul Maramureș la ora aceea) nu puteam urma Istoria – ceea ce mi-ar fi plăcut foarte mult – nici Dreptul, Filosofia sau domeniile care presupuneau legături cu străinătatea. Iar pentru Politehnică sau Medicină n-aveam înclinație. Așa că m-am orientat din timp spre Matematică, la care eram destul de bun dar o făceam cu o pasiune (să-i zicem) medie… Cât despre Teologie, era imposibil, Biserica Greco-Catolică fiind interzisă în timpul regimului comunist. În fine, chiar dacă nu a fost vocația mea, mulțumesc matematicii pentru că mi-a structurat gândirea și mi-a deschis multe orizonturi.

Salut, Sighet!: Știm că ați fost un absolvent – cu rezultate foarte bune – al Liceului „Dragoș Vodă” și al Facultății de Matematică din Cluj – Universitatea „Babeș – Bolyai”. Dacă nu ați fi îmbrăcat haina preoțească, unde ați fi fost azi?
Preot Marius Vișovan: Greu de spus… poate în politică (pare o glumă, dar nu e…). Am candidat pentru Parlament pe listele Convenției Democratice în 1992, dar fiind doar al patrulea pe listă n-am intrat… am fost vicepreședintele PNȚCD Sighet între 1992 și 1994, când m-am retras complet înaintea hirotonirii. Preoții catolici nu pot fi membri ai unui partid politic. Am continuat însă lupta anticomunistă de pe pozițiile societății civile; voi saluta și voi susține orice inițiativă care aduce în România adevăr și dreptate, transparență și solidaritate, cinste și responsabilitate. A fi apolitic nu înseamnă a fi pasiv sau indiferent. Dar înainte ca aceste valori să se reflecte în societate trebuie ca ele să existe în sufletul omului. Aici intervine munca preotului…

Salut, Sighet!: Au trecut 25 de ani de „muncă” duhovnicească, în slujba credincioșilor greco – catolici, azi având parohia pe Șugău. De la început ați avut în grijă acest cartier din marginea… Sighetului?
Preot Marius Vișovan: Da, am fost hirotonit la Șugău la 22 mai 1994 și de atunci păstoresc neîntrerupt această comunitate. Am reînființat însă și parohia greco-catolică din Vadu Izei în 1996 și îmi desfășor în paralel activitatea și acolo. Pe șugăieni și vădeni însă îi desparte doar… buletinul, cu toții fiind rude și prieteni și locuind într-un spațiu comun din punct de vedere economic și cultural – doar administrativ sunt în localități diferite. Deci, practic, am o singură comunitate cu două locuri de celebrare liturgică.

Salut, Sighet!: Ce ați reușit să faceți pentru comunitatea greco – catolică de pe Șugău în acești ani?
Preot Marius Vișovan: La Șugău s-a construit biserica (sfințită în 1996) și casa parohială (data în folosință în 1999) iar la Vadu Izei biserica (începută în 2001) și aflată acum în faza finală. Realizări frumoase, fără îndoială, dar aici parohul a fost doar unul din instrumentele Domnului… au contat mult munca și sacrificiile creștinilor din parohie precum și ajutoarele primite de la catolicii din alte țări, fără de care presiunea financiară ne-ar fi sufocat.

Salut, Sighet!: Ați avut perioade când v-ați simțit discriminat, din punct de vedere religios, pe parcursul acestor ani?
Preot Marius Vișovan: Eu, ca persoană nu, dar Biserica Greco – Catolică continuă să fie nedreptățită la 3 decenii după Revoluție. Patrimonial a trebuit să luăm totul de la zero (cu rare excepții) iar moral… efectele minciunilor comuniste încă sunt prezente în mentalul colectiv și în mass-media. După 30 de ani de (așa- zisă) libertate a informației încă mulți maramureșeni nu știu că părinții sau bunicii lor au fost greco-catolici și cum au fost forțați să-și schimbe religia… Suntem departe de o adevărată libertate a conștiinței, chiar dacă nu mai suntem arestați pentru credința noastră, ca în 1948… La Șugău, nu am avut conflicte cu Biserica Ortodoxă, dar la Vadu Izei a existat tristul episod din 2001 cu demolarea bisericii vechi… dar ăsta e subiect pentru un alt interviu… Trebuie spus însă că atmosfera s-a detensionat mult în ultimii ani.

Salut, Sighet!: Cum vă privește/ percepe „lumea” Șugăului? Dar a capitalei Țării Maramureșului, Sighetul?
Preot Marius Vișovan: La prima întrebare pot să aproximez un răspuns… după atitudinea curentă a șugăienilor cu care mă întâlnesc (indiferent de confesiune), a vecinilor, a foștilor elevi, a persoanelor ce participă la diverse oficii religioase… cred că mă bucur de respect și chiar simpatie, pentru că la rândul meu asta am oferit… Nu există oameni perfecți, nici relații perfecte, dar, după 20 de ani de locuire efectivă pot să spun că mă simt bine aici, la Șugău. La a doua întrebare ar trebui să răspundeți dvs… Cum calculăm gradul de simpatie din Sighet? După numărul de vizualizări ale articolelor de pe “Salut, Sighet!” (ha, ha…)? Eu iubesc Sighetul cu ardoare și mă mândresc cu el oriunde mă duc. Cred într-un Spirit al Sighetului la care munca și jertfa părinților mei a contribuit. Sighetul meu este Unic și Tainic, Sacru și Veșnic…

Salut, Sighet!: Care credeți că sunt spaimele, angoasele omului modern și cum pot fi contracarate?
Preot Marius Vișovan: În principal, provin din iluzia că tehnologia și bunăstarea materială duc la fericire. Societatea de consum ne asurzește cu promisiunea acestei „fericiri” iar când omul obosește de acest zgomot continuu își dă seama că de fapt e foarte singur… Și unde creștinisimul se retrage, reapare păgânismul (ocultism, hedonism și alte forme de idolatrie) și umple spațiul. Natura are oroare de vid… Soluția? Intoacerea la izvorul Vieții – Isus Cristos!

Salut, Sighet!: De ce ar trebui – într-un secol „relativ” laic – să fim religioși?
Preot Marius Vișovan: Subiectul e mult prea complex. Să spunem doar atât, că orice om (din orice epocă) are nevoie să creadă în ceva, are nevoie de repere pentru a trăi, a gândi și acționa… Citiți Evanghelia și veți vedea o luptă permanentă între adevăratele și falsele repere. Doar adevărul ne face liberi (Ioan 8,32).

Salut, Sighet!: Cu ce argumente convingeți tinerii să abandoneze multitudinea ofertelor „lumești” – care pervertesc spiritul – și să se îndrepe spre… biserică?
Preot Marius Vișovan: Munca cu tinerii e mai grea azi decât în trecut – valorile nu se mai transmit automat prin familie ca în societatea tradițională. Deci Evanghelia trebuie prezentată fiecărei generații pe „limba” ei, dar asta e forța Spiritului Sfânt de a face Cuvântul Domnului mereu nou, mereu actual. Nu am rețete prefabricate, esențial este să fim sinceri, să fim autentici. Tinerii nu suportă falsitatea, fățărnicia… Și cred că e foarte sănătos ca și preoții și profesorii (și alți formatori de opinie) să recunoaștem din când în când că nu avem răspuns la toate întrebările… dar îi însoțim cu dragoste pe tineri pe drumul cunoașterii…

Salut, Sighet!: Ce vă doriți, părinte, pentru următorii ani? Ce… proiecte aveți?
Preot Marius Vișovan: Să-mi binecuvânteze Dumnezeu familia și parohia cu acele daruri pe care știe El că sunt mai urgente! Iar neamul românesc să trăiască autentic Evanghelia lui Cristos! Să crească Lumina în sufletele românilor!

Salut, Sighet!: Multă sănătate, părinte, și, mai ales, multă putere și forță pentru a vă putea îndeplini menirea spirituală pe care v-ați asumat-o!
Preot Marius Vișovan: Vă mulțumesc.

Salut, Sighet!




#CNDV100 – Sigheteanul Ioan Dăncuș este coordonatorul celui mai mare laser din lume! (autor, Ion Mariș)

Ioan Dăncuș, fiul profesorului de matematică Ioan Dăncuș (azi pensionar), este un tânăr extrem de bine cotat în fizica europeană.

După absolvirea Liceului “Dragoș Vodă” în anul 1998, a urmat Facultatea de Fizică a Universității București și, evident, a obținut doctoratul în anul 2011. Lucrarea de doctorat “Nonlinear optics in nano-structures”, coordonată de Acad. Prof. V. I. Vlad, a fost apreciată cu distincția “Cum laude”.

Ioan Dăncuș n-a părăsit, din fericire, țara, își continuă munca aici, lângă București, în zona spectaculoasă a fizicii nucleare din complexul Măgurele. Ca o mică paranteză, la Măgurele am mai avut sigheteni cu rezultate deosebite, dar, în mod sigur, Ioan Dăncuș este unul dintre cei mai importanți oameni de știință care ne oferă ocazia să ne bucurăm că și din Sighetul nostru extrem de izolat se nasc minți luminate.

Completând biografia fizicianului nostru, menționez că la ora actuală Ioan Dăncuș mai este și profesor asociat la Universitatea Politehnică București (Facultatea de Științe Aplicate și Facultatea de Mecatronică) și la Universitatea de Vest Timișoara (Facultatea de Fizică), la programele de Master.

La ora actuală, Ioan Dăncuș lucrează oficial la Institutul Național pentru Fizică și Inginerie Nucleară – Horia Hulubei (IFIN – HH) Măgurele, în cadrul proiectului ELI – NP (Extreme Light Infrastructure – Nuclear Physics) și, după cum menționam, se ocupă de implementarea celui mai mare laser din lume, realizat din fonduri europene, ce va fi axat pe cercetări la vârf în acest domeniu. Infrastructura ELI – NP de fapt va crea un super – centru european unde se vor face cercetări de fizică fundamentală, fizică nucleară inovativă, astrofizică și se vor pune bazele unor aplicații vizând materialele nucleare, managementul materialelor radioactive, știința materialelor, etc.

Se poate face performanță și în România?! Există domenii – de nișă sau nu – în care avem ceva important de spus? Ne va răspunde – în mod cert – sigheteanul de la Măgurele!

Ion Mariș (IM): Familia Dăncuș, cu vechi rădăcini maramureșene, are resurse în toate… domeniile? :))
Ioan Dăncuș (ID): Se pare că da. Bunicul a fost preot, tata este profesor de matematică, unchiul meu, Mihai, este unul din marii etnografi ai lumii. Din generația mea suntem împrăștiați pe toate domeniile, de la arhitectură la fizică.

IM: Pentru că suntem focalizați pe anul Centenarului dragoșist, spune-mi, te rog, cum îți amintești azi, sfârșitul sec. XX la Sighet, la ”Dragoș Vodă”!
ID: Noi eram o clasă foarte unită în de toate. Nu cred ca eram foarte diferiți de cei de astăzi doar că modurile de lucru erau diferite. Ne plăcea să învățăm la materiile care ne atrăgeau, uneori eram în competiție. Găseam o serie de motive să fim împreună și de foarte multe ori asta se întâmpla la liceu și după program, de la laboratorul de informatică la sala de spectacole.

IM: Ce te-a învățat liceul și pe cine “acuzi” de cele mai frumoase “pledoarii” pentru educație serioasă?
ID: Cred că cel mai important dascăl pentru mine a fost Ovidiu Roșca. Am învățat de la el o gândire structurată în algoritmi și asta mă ajută și în ziua de astăzi. Îmi amintesc cu plăcere și de profesoara de română Doina Voina: deși eram o clasă de reală mereu găsea un mod prin care să ne provoace și să dezvolte în noi o gândire critică.

IM: Ce înseamnă Sighetul, Maramureșul, pentru tine?
ID: E locul unde-mi aduc aminte de bunicii mei. Îmi e dor de poveștile și de perioada de când eram mici. E perioada de adolescență cu multe întrebări și o groază de timp pentru răspunsuri. Trebuie să recunosc că m-am îndepărtat de el și resimt agitația zilelor de astăzi.

IM: De ce a urmat – în parcursul tău educațional – Bucureștiul și nu… Clujul?
ID: Eu am vrut să vin la București pentru că am înțeles că Facultatea de Fizică de aici era mai bună pe vremea aceea. Și am mai avut un motiv despre care vă povestesc imediat.

IM: De ce fizica și nu alt domeniu poate mai… “modern”, mai… “cool”?
ID: Îmi plăcea foarte mult informatica dar am fugit de ideea de a-mi petrece toată viața în fața unui calculator. Am descoperit fizica împreună cu domnul profesor Cornel Vereș, care-mi era vecin și care a reușit să vadă în curiozitatea mea un motor pentru a mișca mecanismele necesare înțelegerii universului prin intermediul fizicii. Până să-l întâlnesc nu-mi plăcea deloc acest domeniu. Cred foarte mult în importanța oamenilor și a relațiilor în evoluția mea. Dacă nu-l întâlneam pe Cornel Vereș, cu siguranță drumul meu era diferit.

IM: Din unele mici istorisiri “discrete” despre activitatea ta din anii studenției, se pare că ai cochetat și cu… foto-jurnalismul. Ai fost tentat să mergi pe direcția jurnalismului?
ID: Dragostea pentru fotografie mi-a fost insuflată de unchiul meu, Mihai, încă de când eram mic și-l vedeam mereu cu aparatul de fotografiat la gât și îi admiram fotografiile din diversele albume. Era o plăcere pentru mine să stau în biblioteca lui și să mă uit ore în șir în albumele diverșilor artiști. Primul aparat l-am cumpărat din banii strânși din reciclat sticle (și cu o contribuție substanțiala de la tata). Mi-am dorit să fac fotografie de presă din liceu. Presa centrală este la București și din acest motiv mi-am dorit să fac facultatea la București. Fizica era doar o altă pasiune care să mă facă să înțeleg mai bine arta fotografică. Cred că e foarte important să te dedici domeniului pe care vrei sa-l practici. Din momentul în care am decis să fac fizică, prin cercetare în acest domeniu, am renunțat total la fotografie. Simțeam că dacă o să fac fotografie doar ca un hobby voi pângări arta fotografică și munca mea de până atunci și am decis să renunț complet. Nu-mi pare deloc rău. A fost o etapă boemă din viața mea și cred că a avut o contribuție majoră la construcția mea ca om.

IM: Când ai realizat că ești “destinat” performanței în fizică?
ID: Nu cred că am realizat acest lucru încă. Cred că, prin multă muncă și responsabilitate, pot să fac ceva pentru omenire prin acest domeniu dar nu cred că sunt destinat unei performanțe.

IM: Ai ajuns – în prima etapă – la Măgurele, la Institutul Național Pentru Fizica Laserelor Plasmei și a Radiației. A fost cea mai bună… ofertă?
ID: A fost o ofertă de nerefuzat. Lucram la diplomă în domeniul holografiei și într-o zi, profesorul mi-a aranjat o întâlnire cu Academicianul Valentin I. Vlad care conducea grupul de Optică Neliniară și Informațională din cadrul acestui institut. Acesta a scris prima carte de Holografie din România și o citisem în bibliotecă. Ne-am înțeles din primele clipe. Domnul Profesor Vlad a fost mentorul meu de atunci încolo. În primul rând, cum îi plăcea să spună, m-a recuperat pentru fizică, în acea perioadă fiind pe punctul de a mă angaja ca fotograf de presă. Toată perioada colaborării cu dânsul a fost pentru mine o perioadă de formare. El mi-a adus aminte de bucuria de a cunoaște universul prin intermediul fizicii. Dar tot de la el am primit o serie de lecții despre demnitate, colaborare și diplomație. Sunt cel care sunt astăzi și datorită lui.

IM: Și iată-te la ELI – NP, la Institutul Național ”Horia Hulubei”. A fost o selecție, o competiție, cum s-a întâmplat?
ID: Am trecut printr-un interviu de angajare. Nu a fost foarte complicat pentru că eram unul din puținii care aveau o specializare în laserele de mare putere. Oricum mă pregătisem pentru acest interviu citind cam tot ceea ce am găsit la acel moment disponibil despre proiect. Cred că una din lecturile cele mai interesante pentru pregătirea acelui interviu a fost ”The White Book of ELI Nuclear Physics” (o găsiți online pe site-ul nostru).

IM: Dă-ne, te rog, câteva detalii despre importanța acestui proiect ELI – NP!
ID: Pentru comunitatea științifică acesta este centrul unde se va face cercetare de fizică nucleară folosind lumina. Avem cel mai puternic laser din lume la acest moment și se va construi și o sursă gama cu caracteristici unice în lume. Cred că unul din lucrurile importante pentru România este că demonstrăm că se poate.

IM: Cine sunt beneficiarii direcți și imediați ai cercetărilor voastre?
ID: ELI-NP va fi un centru de cercetare deschis oamenilor de știință din toată lumea. Întreg centrul este construit pe baza necesităților comunității științifice în acest domeniu. Din punct de vedere al cercetărilor, acestea vor fi dintr-o paletă foarte largă. Îmi place să spun că cercetătorii au două tipuri de întrebări: de ce? și cum?.

”De ce?” este partea care se referă la de ce este universul așa cum este. Este curiozitatea. Sunt întrebările fundamentale.

”Cum?” este partea care se referă la cum putem să facem. Este partea creativă. Este știința aplicată.

La ELI-NP, prin cercetările noastre, ne adresăm ambelor domenii. În știința fundamentală de exemplu, studiem modul de formare al particulelor din vid, materia întunecată, structura nucleară etc. Reușim să atingem granița cunoașterii și probabil vom reuși să ajungem să răspundem la întrebări pe care acum nici măcar nu le avem. În domeniul aplicativ ne dorim să studiem materiale în condiții extreme, de exemplu pentru călătoriile în cosmos. De asemenea, ne dorim să dezvoltăm aplicații pentru medicină, de la zona de diagnoză, prin imagistică medicală (surse noi, radioizotopi etc.) până la tratament, prin noi tipuri de fascicule pentru radioterapie.

Nu trebuie neglijat faptul că o serie de soluții pe care le dezvoltăm pentru desfășurarea experimentelor își pot găsi aplicații în viața de zi cu zi. Să nu uităm că internetul pe care-l știm astăzi a plecat de la CERN unde a fost dezvoltat pentru comunicarea dintre echipele de cercetare.

IM: Te întreb, și nu doar retoric: se poate face performanță în România și… unde?
ID: Da. Oriunde. Performanța cred că ține de o stare de spirit și de dorința de perfecționare. Trebuie doar să nu acceptăm starea de spirit ”merge și așa”. Se poate face performanță în inginerie de înalt nivel, în fizică, în informatică, în artă, dar cred că e foarte important să înțelegem că se poate face performanță în agricultură, în turism, în dezvoltare urbană. Există performanță la nivel de individ și performanță la nivel de echipe, de instituții. România are foarte mulți indivizi performanți. Eu am norocul să lucrez într-o echipă performantă.

IM: Ești și profesor asociat la două universități de prestigiu, din București și din Timișoara. Sunt interesați tinerii de domeniul… științei? Întreb asta deoarece era la un moment dat moda medicinei, dreptului etc. în topul carierelor pentru tineri.
ID: Există un foarte mare interes pentru inginerie, ceva mai puțin pentru chimie și ceva mai puțin pentru fizică. În acest moment, există o foarte mare cerere pe piața muncii pentru ingineri și asta se vede și în interesul tinerilor pentru acest domeniu. Cred că acum o carieră în domeniul IT este în topul tinerilor din România. Este oarecum păcat că nu se promovează mai puternic Fizica și modul în care aceasta îți poate deschide o carieră interdisciplinară. De exemplu, avem econofizica, știință care aplică metode din fizică în probleme de economie.

IM: Care sunt preocupările tale extra-job la București?
ID: În ultima vreme, sunt foarte puține. Ne-am mutat în afara Bucureștiului și atunci, majoritatea activităților în București sunt la sfârșit de săptămână și sunt în general dedicate Teodorei, fiica noastră. Film, teatru de păpuși, încă suntem la vârsta la care căutăm diverse activități care să ne placă. Îmi place foarte mult să merg la munte și sunt scafandru brevetat. Altfel spus, îmi place să explorez. În ultimul timp, însă, nu am mai avut timp de partea asta.

IM: Nu ai avut oferte din afara țării, nu te-au tentat “străinii”?
ID: Am avut oferte, dar mereu am avut o ofertă mai bună în țară.

IM: Care sunt avantajele cercetărilor voastre pentru România?
ID: În domeniul cercetării civile, cercetarea este globală. Cred că în ziua de astăzi, toți cercetătorii au colaborări internaționale și lucrează în echipe internaționale. Dacă este să vorbim de partea aplicativă, rezultatele cercetărilor, în general, sunt foarte rapid aplicate de o industrie locală care este capabilă să colaboreze cu centrele de cercetare și să integreze rapid rezultatele într-un produs. Și noi ne dorim ca în jurul ELI-NP să se dezvolte o industrie locală și sunt o serie de programe în acest sens. În acest context, cred că cel mai mare avantaj pentru România, în acest moment, este că dezvoltăm și păstrăm cea mai importantă resursă pentru o țară, și anume, resursa umană. România este un mare producător de resursă umană de înaltă calificare. Prin centrul ELI-NP începem să o păstrăm local.

IM: Coeziunea științifică europeană este… durabilă? Poate fi globalizarea…. sustenabilă?
ID: După cum spuneam, deja există o globalizare a științei. Cred că poate fi sustenabilă o globalizare făcută cu sinceritate și cu un scop comun. Orice comunitate se bazează pe contribuția indivizilor ei. Asta presupune ca fiecare individ să contribuie cu ce are mai bun pentru îndeplinirea scopului comun. De exemplu, comunitatea științifică are ca scop comun, cunoașterea. Pentru globalizare, cred că un scop comun ar putea să fie… nu știu.

IM: Percepi diferențe, pe palierul cercetării, între Măgurele – București și marile centre universitare din vestul Europei?
ID: Subfinanțarea cercetării din România a dus la o serie de lipsuri și la o mai mare încrâncenare și frustrare. Vestul Europei cercetează într-un mod mai relaxat și din asta rezultă un curaj mai mare în abordarea unor teme complexe.

IM: Cercetările voastre sunt vizate și de alte… industrii?
ID: O serie de cercetări sunt vizate de industria spațială, de exemplu. De asemenea, o serie de cercetări pot să-și găsească aplicații în testări nedistructive în tot soiul de domenii industriale.

IM: Ai și un brevet de invenție, “Method and system for generating an ultrashort pulse monitoring beam”. Să traduc: Metodă și sistem pentru generarea unui puls ultrascurt pentru monitorizarea razei. E bine? Mai pe înțelesul tuturor, cum poate fi utilizată practic invenția ta?
ID: Este o invenție de nișă. Poate fi aplicată în monitorizarea parametrilor pulsurilor laserelor de mare putere. În momentul în care aceste lasere vor fi mai răspândite, se poate ca și invenția mea să-și găsească o aplicație mai largă.

IM: Ai foarte multe articole interesante, apărute în foarte multe publicații cotate internațional și ai participat la diverse conferințe internaționale. Sunt conștienți cei cu care colaborezi, cei care te apreciază că ești… român? Este corect apreciată – în lumea științifică – România?
ID: Da și da. Dar, așa cum am mai spus, globalizarea există în știință. Pentru colaboratori e mai important din ce țară ești pentru că intră în contact cu o altă cultură.

IM: Pentru a ieși un pic din zona de “confort” a interviului, te rog să-mi spui în ce/cine crede un fizician?
ID: Cred în responsabilitatea noastră, a tuturor. Legat de o forță mai presus de… orice, sunt încă în căutare. Cred că răspunsul la astfel de întrebări poate să vină din exterior, prin cercetarea științifică sau din interior, prin credință. Cu toții suntem în căutarea adevărului.

IM: Noi, la Sighet, după cum bine știi, suntem la capătul lumii din… centrul Europei! :)) Ce șanse avem să ajungem – pe bune – în centrul Europei?
ID: Cred că cel mai important lucru pentru progres este educația și resursa umană. Asta este valabil peste tot în lume. Pentru Sighet? Nu am soluții clare, dar cred că trebuie să ne bazăm pe tradiții și să promovăm identitatea noastră. Cred că trebuie să ne amintim cine suntem și ce ne face unici. Pare ciudat, dar tocmai prin identitatea noastră o să descoperim cât de apropiați suntem de ceilalți și nu o să ne mai simțim la capătul lumii. De exemplu, prelucrarea lemnului este o artă tradițională care ne face cinste peste tot în lume, nu doar în Europa și ne apropie cultural de țările nordice dar și de Japonia, Corea și China.

IM: Ce puncte forte crezi că are Sighetul?
ID: Oamenii, natura și istoria.

IM: Spune-mi, după părerea ta, trei – patru nume “grele”, performeri, absolvenți de “Dragoș Vodă”!
ID: Din generația apropiată mie cred că sunt foarte mulți performeri pentru că-mi amintesc cât de mult ne plăcea ce facem. Asta, în final, duce la performanță. O să mă limitez la cei din mediul academic pe care-i am mai aproape: Marius Leordeanu, Marius Bilașco, Norbert Petrovici, Raluca Arba. Sunt convins ca sunt mult mai mulți, dar am pierdut eu legătura cu ei.

IM: Îți mulțumesc mult, Ioan Dăncuș! Succes în domeniul tău de excepție și-ți doresc să nu-ți uiți niciodată… rădăcinile!
ID: Mulțumesc și eu!

Ion MARIȘ




Îngrijiri paliative la… Spitalul Municipal Sighet?! [INTERVIU – autor, Ion Mariș]

O discuție recentă la ultima ședință din Consiliul Local Sighet (29 martie 2019) a adus în atenția aleșilor noștri domeniul îngijirilor paliative, un concept medical foarte agreat și solicitat de societatea modernă din zilele noastre. Propunerea de-a se înființa și în cadrul Spitalului Municipal Sighet o secție de îngijiri paliative a fost acceptată de către consilierii locali, derularea și implementarea ideii urmând a se realiza progresiv în perioada imediat următoare.

Pentru a clarifica detaliile acestui segment aparte al medicinei, am avut o discuție cu medicul Vasile Ștefanca, cel care are experiență în acest domeniu și care, de peste doi ani, oferă genul acesta de servicii sighetenilor.

Ion Mariș (IM): Pe scurt, domnule doctor, de ce este util și ce avantaje oferă genul acesta de servicii medicale?
Vasile Ștefanca (VS): Îngrijirea paliativă este o abordare menită să amelioreze suferința și să îmbunătățească calitatea vieții bolnavilor și familiilor acestora, bolnavii care suferă de boli grave incurabile, netratabile, cu speranță de viață limitată. Menirea noastră, a echipei multidisciplinare de îngrijiri paliative, este întotdeauna să controlăm simptomele de așa manieră încât, bolnavul să sufere cât mai puțin posibil, uneori chiar să poată face anumite activități care să dea un sens existenței sale. Preocuparea permanentă a noastră este să identificăm cât mai rapid simptomele supărătoare, să le tratăm și să le înlăturăm suferința, de aceea este indicat ca bolnavii care suferă de boli incurabile să fie îndrumați spre acest tip de îngrijire cât mai repede posibil, ei putând fi îngrijiți și tratați în unități medicale cu paturi, în ambulatoriu sau la domiciliu. Să nu uităm niciodată că familia unui bolnav grav, trece prin foarte mari încercări, iar noi trebuie să oferim un suport pentru ei, ca să poată face față greutăților și nevoilor cu care se confruntă.

IM: Știm că aveți experiență în îngrijirile paliative. Ar necesita resurse foarte mari, înființarea în cadrul Spitalului Municipal Sighet a unei astfel de secții?
VS: Bolnavii care suferă de boli oncologice, insuficiențe de organ, boli degenerative neurologice, alte boli rare, sunt cei care pot beneficia de îngrijire paliativă, de aceea cred că orice efort și orice cost nu ar fi mare pentru a le asigura cât mai multe locuri și oportunități pentru a fi îngrijiți corespunzător. În Maramureș, sunt secții de îngrijiri paliative în Baia Mare, Cavnic și Coltău, de ce bolnavii din Sighet și Maramureșul istoric să nu aibă șansa să fie îngrijiți și tratați cât mai aproape de casa lor? Când vorbim de sănătate, boală, suferință, costurile și eforturile nu trebuie să fie o problemă, eu spun că viața și sănătatea nu au preț, de aceea orice efort din partea unora sau altora este mic în comparație cu beneficiul și speranța care se pot oferi. Vedeți dumneavoastră, noi, cei care avem preocupări privind sănătatea, trebuie permanent să ne gândim să dezvoltăm servicii medicale de importanță, de interes și foarte utile pentru cei aflați în suferință. De aceea trebuie să existe toate variantele posibile pentru bolnavi, trebuie să dezvoltăm servicii complexe, unde ei să poată fi îngrijiți și tratați în funcție de nevoile și dorințele lor. O secție în spital pentru cei cu suferință complexă, care pot avea nevoie de investigații mai ample, de consultații de specialitate, este cu atât mai utilă. De asemenea, un centru de zi și cabinete în ambulatoriu ar asigura îngrijiri de specialitate corespunzătoare, iar îngrijirea la domiciliu ar închide complet acest cerc. Doar dezvoltând aceste servicii putem spune că este o ofertă completă pentru bolnavi și ei vor avea întotdeauna o șansă în plus la îngrijire.

IM: Credeți că într-un oraș mic și nu foarte conectat la mainstream-ul economic, o asemenea idee este… sustenabilă?
VS: Ideea este nu numai sustenabilă ci și foarte ușor de realizat. Oare Cavnicul este un oraș mare? Oare Coltăul este o comună mare? Șansa de a dezvolta serviciile de îngrijiri paliative este mare, pentru că deja noi, cei de la Alină & Ajută avem pregătirea profesională necesară pentru toată echipa, iar o altă parte din personalul medical al nostru participă la formare în această perioadă.

IM: Costul pentru un bolnav, pentru ingrijire paliativă este foarte ridicat? Cât acoperă din acesta Casa de Asigurări de Sănătate?
VS: În general, bolnavii care necesită îngrijiri paliative în decursul timpului, au fost supuși unor tratamente și investigații în diverse locuri din țară sau străinătate, care, uneori, atât pe ei cât și pe familiile lor, îi epuizează din punct de vedere fizic și financiar. În cele mai multe cazuri, resursele de care dispun sunt limitate, ei având nevoie de sprijin permanent. Cu atât mai mult, este nevoie de înființarea unei secții de paliație și a unui centru de zi unde ei ar putea beneficia de servicii gratuite în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate, servicii decontate de Casa de Asigurări de Săntate.

IM: Aveți deja peste doi ani de experiență pe acest palier. Care este impactul până în acest moment, la Sighet, care a fost nivelul solicitărilor?
VS: Sper că noi, cei din echipa de paliație, am fost de ajutor pentru cei câțiva zeci de pacienți care au apelat la serviciile noastre. Uneori am îngrijit bolnavi luni de zile, alteori doar zile, dar cred că pentru fiecare bolnav și familie am adus alinare și ajutor real în gestionarea dificultăților cu care s-au confruntat. Fiecare dintre ei și-au manifestat sub o formă anume mulțumirea lor, noi știm că cel puțin am fost alături de ei atunci când au avut mai multă nevoie, iar pentru noi, acest lucru a însemnat foarte mult, am căpătat tot timpul puteri de a lupta cu moartea și suferința. Deviza noastră este: „Să vindecăm când se poate, să prelungim viața uneori și să ameliorăm suferința întotdeauna”.

IM: Care ar fi diferențele ofertei Spitalului vizavi de cea privată?
VS: O îngrijire într-un spital public nu implică costuri suplimentare pentru bolnav, iar într-o unitate privată, fie ea în contract cu Casa de Asigurări de Sănătate, există întotdeauna costuri suplimentare, care pot să ajungă la câteva sute de lei în plus pe zi de spitalizare. De aceea doresc și insist pentru înființarea unei secții de îngrijiri paliative în spitalul nostru și sper că în viitor vom putea beneficia de aceste servicii, niciodată nu știm care dintre noi va avea nevoie de ele.

IM: Credeți că acest proiect poate fi rapid implementat la Spitalul din Sighet?
VS: Cred cu tărie și știu că există condiții favorabile pentru înființarea secției în viitorul apropiat. Nu trebuie să uităm că există posibilitatea, pentru început, de a contracta servicii paliative cu o echipă specializată, o echipă mobilă în spital care poate oferi acest tip de îngrijire pentru bolnavii internați în spital. Noi am făcut o ofertă, noi suntem dispuși să colaborăm și să oferim orice informație utilă pentru dezvoltarea serviciilor de îngrijiri paliative.

IM: Mulțumesc, domnule doctor și succes în tot ceea ce faceți!
VS: Domnule Ion Mariș, eu vă mulțumesc foarte mult, vă mulțumesc în numele meu personal, dar vă mulțumesc și în numele bolnavilor noștri, a familiilor lor, și, de ce nu, în numele tuturor. Eu am avut o idee, o inițiativă pe care am împărtășit-o unor oameni implicați în viața societății, unor oameni care au dovedit de-a lungul timpului „că le pasă” , care au îmbrățișat ideea și care au capacitatea de a face, de a implementa și dezvolta proiecte. Îmi doresc ca inițiativa mea să fie proiectul nostru, al tuturor, spre binele semenilor noștri.

Ion MARIȘ




#CNDV100 – Sigheteanul conf. univ. dr. Alexandru Ofrim se ocupă de istoria… Bucureștiului! (autor, Ion Mariș)

În urmă nu cu foarte mulți ani am primit de ziua mea o carte care mi-a atras atenția: „Străzi vechi din Bucureștiul de azi”. Am citit-o, mi s-a părut interesantă și simțeam că autorul, Alexandru Ofrim, ne este apropiat, este… de-al nostru, din zona Sighetului. Se pare că prima impresie nu m-a înșelat!

În ultimele luni, fiind în căutarea absolvenților de elită ai Liceului „Dragoș Vodă” am făcut cercetări pe ultra-aglomerata rețea Internet și am descoperit cu bucurie că domnul Alexandru Ofrim, conferențiar universitar doctor la Facultatea de Litere a Universității București este… sighetean.

Am făcut demersurile necesare – evident tot via Internet – și am primit răspunsuri prompte la întrebările/ nedumeririle mele. A contat mult că domnul Alexandru Ofrim, foarte amabil, a acceptat o discuție de la distanță pe care o vom finaliza foarte curând și… „face to face”.

Așadar, Alexandru Ofrim s-a născut la Bârsana, dar a copilărit la Sighet și a urmat primele două clase de liceu la “Dragoș Vodă”. Urmându-și vocația, și-a continutat studiile la singura clasă de filologie-istorie (profil umanist) care funcționa în județul Maramureș, la Baia Mare.

Studiiile superioare și le-a făcut la București, la Facultatea de Istorie și Filosofie, Universitatea din București. La terminarea studiilor a fost repartizat tocmai la Liceul Agroindustrial din Târgu Secuiesc (Covasna).

A urmat schimbarea de sistem din 1989, domnul Alexandru Ofrim a făcut scurte popasuri prin Codlea și Brașov și s-a oprit la… București.

Aici a fost muzeograf și șef de secție la Muzeul de Istorie și Artă al Municipiului București, apoi muzeograf – cercetător la Muzeul Satului București și cercetător științific la Institutul de Etnografie și Folclor „Constatin Brăiloiu”.

Alexandru Ofrim a intrat în mediul universitar în 1998 și a ajuns azi la nivelul de conf. univ. dr. la Facultatea de Litere a Universității București unde predă o serie de cursuri foarte, foarte interesante. Istoria mentalităților, Introducere în antropologia culturală, Introducere în antropologia comunicării, Antropologia și istoria corpului, Istoria practicilor de lectură etc. sunt câteva cursuri ce mi se par deosebit de atractive și care m-au determinat să încerc să-l cunosc mai bine pe sigheteanul devenit… bucureștean.

Discuția noastră demarează – pașnic – de pe… plaiurile copilăriei, tinereții.

*

Ion Mariș (IM): Născut la Bârsana, crescut la Sighet, trăitor și buletin de București! Care loc vă este mai “apropiat”, domnule Alexandru Ofrim?
Alexandru Ofrim (AO): Cred că toate aceste locuri îmi sunt apropiate. Toate au contribuit, fiecare în felul lor, la conturarea omului care sunt acum. Bârsana este locul unde m-am născut, în Sighet am crescut, iar la București mi-am desăvârșit formarea intelectuală și mai apoi cea profesională. Trebuie să vă mărturisesc faptul că primii trei ani din viață i-am petrecut la Borșa, unde tatăl meu era inginer forestier iar mama învățătoare (în 1967 s-au mutat la Sighet). Chinurile nașterii au apucat-o pe mama în timp ce se afla cu tata la cinematograful din Vișeul de Sus, unde rula filmul sovietic „Zboară cocorii”. Mama a dorit să mă nască la Bârsana, deoarece era aproape de părinții ei. Așa că a fost urcată repede în mașina de teren a epocii, GAZ-ul de serviciu al tatălui meu și dusă la Bârsana. Se spune că există o legătură organică între om și locul în care s-a născut, cu pământul natal. Această legătură nu se formează prin simplul fapt că acel loc este înscris în actele de stare civilă. Faptul că m-am născut la Bârsana ar fi rămas doar un detaliu în biografia mea dacă nu aș fi beneficiat de uriașul privilegiu de a-i avea aici atât pe bunicii paterni cât și materni.

Așa că, până spre finalul adolescenței, toate vacanțele de vară, uneori și cele de iarnă, mi le-am petrecut, fără excepție, la Bârsana. Am fost mai apropiat de bunicii din partea mamei: învățătorii pensionari Lucreția și Vasile Bologa. Pe bunica am cunoscut-o mai puțin, ea murind în 1970. Era descendenta unei vechi familii de preoți greco-catolici, cu legături de rudenie în rândul unor cunoscuți memorandiști transilvăneni, își făcuse studiile la un colegiu piarist din Budapesta, știa maghiara literarară. Îmi amintesc și acum camera din spate a casei. Geamurile erau mereu acoperite cu draperii, lăsând în penumbră mobila masivă și fotografiile înrămate. Din acestea mă priveau sever domni și doamne în costume de epocă. Nu îmi era teamă de această cameră misterioasă, pot spune că aici am prins conștiință de mine însumi, când mi se spunea cine au fost strămoșii mei și că nu trebuie să îi fac de rușine. Locul era magic și datorită faptului că aici era biblioteca, cu multe cărți vechi. La loc de cinste era volumul „Diplomele maramureșene” a lui Ioan Mihalyi de Apșa. Mai erau și sertarele pline cu fotografii vechi și cu documente de familie. Am citit mult, încă de mic. Aici, la bunicii din Bârsana aveam locurile mele preferate de lectură, fie în cadrul de lemn al unei ferestre care dădea spre livada din spatele casei, fie cocoțat într-un măr, unde descoperisem niște crengi împletite care îți asigurau un culcuș confortabil.

Așadar, nu am fost un „copil de bloc”, dar nu vreau să credeți că toată ziua stăteam cu nasul în cărți. Bunicul era un învățător de modă veche, era mereu barbierit proaspăt și stătea în casă îmbrăcat în costum și cu cravată când nu avea treabă prin gospodărie! Vara, când era vreme de fân sau de cules fructele, nu eram menajat, mă punea la muncă, alături de el, și nu pot decât să spun că a fost o experiență unică. Și acum știu cum se întorc brazdele, cum se fac căpițele și clăile, și m-a învățat chiar să cosesc, după ce m-am făcut mai mărișor! Aici, la Bârsana a fost paradisul meu pierdut, locul în care toată lumea era a mea. Aveam o trupă de prieteni, copii de prin vecini, cu care umblam toată ziua pe dealuri, mergeam la pescuit în Iza sau în pârâul Valea Muntelui. Pe atunci, pârâul acesta avea cotloane adânci cu pești mărișori, acum e un fir anemic de apă, plin cu resturi de plastic. Iar ulița Valea Muntelui, la începutul căreia era casa bunicilor, acum dispărută, s-a umplut de vile disfuncționale zugrăvite în culori tari, cu balustrade de nichel, ba chiar și cu câte un mini-turn Eiffel în curte pentru a arăta reușita proprietarului…

Un alt aspect care, cred eu, mi-a pecetluit definitiv nu numai structura personală, ci și preocupările mele profesionale a fost acela că încă am mai prins vechea lume țărănească a satului maramureșean. Poate că de atunci mi se trage și interesul pentru etnografie și antropologie. În anii copilăriei mele, Bârsana, ferită de colectivizare, mai avea insule de arhaism, iar bârsănenii se mai încăpățânau să își păstreze rânduielile și vechiul lor mod de a fi în lume. Modernitatea adusă de regimul comunist nu reușise să-i disloce. Îmi plăcea să trag cu urechea la ce vorbeau bătrânii care se adunau duminica în cerdacul bunicului meu, și care își aminteau, invariabil, de întâmplările din primul război mondial, ale căror protagoniști au fost, ca soldați ai armatei austro-ungare. Chiar bunicul meu din partea tatălui luptase în Galiția, apoi în nordul Italiei unde l-a prins prăbușirea fronturilor, în 1918, venind apoi pe jos, trecând Alpii până în Maramureș.

Nivelul uman al țăranilor maramureșeni era foarte ridicat, și spun asta cu riscul de a fi acuzat că sunt un nostalgic, că idealizez satul de altădată. Nu, țăranii pe care i-am cunoscut, mai ales bătrânii, aveau o demnitate și o distincție aparte, un orgoliu nobiliar care venea de demult la acești urmași ai războinicilor „nemeși” maramureșeni. Și tinerii aveau o sfială, o bună-cuviință țărănească. În urmă cu câțiva ani, în trenul Sighet – București am nimerit în același compartiment cu niște bărbați tineri din Bârsana. Inițial, m-am bucurat că am de-a face cu niște consăteni, dar curând a trebuit să mă mut în altă parte, întrucât toată conversația lor era punctată de vulgarități de neînchipuit. Sau, cu altă ocazie, am însoțit două tinere diplomate japoneze prin Maramureș. Erau foste cursante de-ale mele de pe vremea când țineam conferințe la Școala de vară organizată de Institutul Cultural Român la Baia Mare. Sosind cu avionul de la București la Baia Mare am luat o cursă spre Sighet. Liniștea noastră a luat sfârșit după ce am coborât pe Valea Marei și autobuzul i-a cules pe elevii care mergeau la liceele din Sighet. Surescitați de cele două prezențe exotice, s-au întrecut în măscării, fără să atragă sancțiunea șoferului sau a celorlalți localnici din autobuz, care, amuzați, le-au ținut isonul. La un moment dat tinerii au devenit agresivi și a trebuit să-l oblig pe șofer să oprească la un post de poliție pentru a-i potoli. Și când te gândești că japonezele veniseră în căutarea unui Maramureș mitic, un ținut de vis, pe urmele conaționalului lor, celebrul fotograf Miya Kosei…

IM: Descrieți-mi vă rog, foarte succint, Sighetul tinereții dumneavoastră în comparație cu cel de astăzi?
AO: Îmi puneți această întrebare ca și cum aș fi un exilat care n-a mai dat prin Sighet din anii tinereții și a rămas încremenit în această imagine a unui trecut îndepărtat. Har Domnului, revin destul de des la Sighet, locul pe care îl consider „acasă”, pentru că aici locuiește mama mea, în casa părintească. Este adevărat, din 1984 nu am mai locuit efectiv aici, dar revenirile mele periodice mi-au permis să sesizez schimbările care au avut loc, în bine sau în rău. Cum arăta Sighetul înainte de 1989? Îmi amintesc cum arăta zona unde trebuia să fie Centrul civic al orașului, demolată la finele anilor ’80 și unde acum alternează supermarket-uri și biserici neterminate, într-un deplin haos urbanistic. Acolo au fost câteva străzi paralele, care se îndreptau spre ieșirea din oraș, cu case solide și porți impozante, cu grădini în spate. Asemenea străzi mai sunt și azi în oraș, dar ceea ce mă întristează este faptul că farmecul lor dispare, lăsând locul unei uniformizări triste. În locul unor case vechi, cu decorații exterioare ale fațadelor, cu stucaturi, cu ferestrele de lemn au apărut niște paralelipipede îmbrăcate în polistiren și termopane.

Obișnuiam, în copilărie și adolescență să fac lungi plimbări cu bicicleta pe străzile orașului. Puteam pedala în voie, netulburat de traficul mașinilor, care, pe străzile periferice era ca și inexistent. Pe strada Izei puteam bate mingea în fața porții, fără să fim nevoiți să întrerupem prea des jocul. Astăzi, este o adevărată aventură să traversezi străzile Șincai și Ștefan cel Mare, intens și infernal circulate. Este clar că acest oraș a fost construit pentru pietoni și trăsuri, nu are cum să se extindă pentru a face față numărului sufocant de mașini. Am, prin vecini, pe cineva care merge cu mașina până în centru, deși nu sunt decât câteva minute de mers pe jos. Așadar, pot să spun că pe vremea bătrânelor autoturisme „Dacia” acest oraș era mult mai liniștit. În schimb, străzile, centrul, erau populate de trecători, vedeai mulți țărani cu desăgi în spinare, veniți din satele din împrejurimi, mai ales în zilele de târg. Cele două cinematografe nu duceau lipsă de spectatori iar la sala de spectacole mai veneau trupe de teatru din țară. Vara, în ștrandul improvizat de pe malul Izei, de la Grădina Morii, cu greu găseai un loc în care să-ți întinzi cearceaful, iar la restaurantul „Marmația” era imposibil să găsești o masă liberă. Astăzi, nu vezi prea multă lume în aceste locuri și nici nu e de mirare, au apărut noi distracții și o mare parte din locuitori au luat drumul străinătății. Au apus și vremurile când Sighetul era un centru industrial, îmi amintesc că sirena de la C.I.L. răsuna în tot orașul la ora 5 dimineața, deșteptându-și locuitorii pentru o nouă zi de muncă.

Cred că Sighetul arată astăzi mai bine decât la începuturile anilor ’90 când avea aerul scorojit al unui târg prost întreținut. Totuși, a fost un oraș norocos, demolările ceaușiste nu au ciupit decât o mică parte din patrimoniul său istoric. Cu piața rectangulară, cu edificii în stil neoclasic și Art Nouveau, Sighetul a rămas același oraș tipic central-european, de burg austro-ungar, oraș de frontieră. De la ultimul etaj al Liceului „Dragoș Vodă” mă uitam în zare, peste Tisa, unde se vedeau, din când în când, sclipirile în soare ale parbrizelor mașinilor care treceau dincolo, în necuprinsa Uniune Sovietică.

IM: Am discutat un pic, în preambulul convorbirii noastre, despre “dualismul” licean Sighet – Baia Mare. Vreți să ne dezvăluiți – în termeni colocviali – cum a fost viața dvs. de liceean la… “Dragoș Vodă”?
AO: Desigur… M-ați căutat pentru a-mi cere un interviu crezând că sunt printre acei „absolvenți de elită” ai Liceului „Dragoș Vodă” și am avut impresia că v-am dezamăgit atunci când v-am spus că la acest liceu n-am absolvit decât… 10 clase! Cu toate acestea, mi-ați spus că nu contează și că ar fi interesant să vorbesc despre perioada în care am fost elev aici. Cred că aveți dreptate, este vorba despre o microistorie personală, o mărturie-document despre o lume dispărută. A unei perioade trăite „la firul ierbii” de către un adolescent care și-a petrecut aceste momente ale vieții chiar în ultimul deceniu al regimului comunist. Așadar, cum am ajuns să urmez clasele a IX-a și a X-a, treapta I de liceu, cum se spunea pe atunci, la Liceul „Dragoș Vodă”?

Pot să spun că încă de mic am fost un cititor împătimit și cu o mare pasiune pentru istorie. Nu mă atrăgeau deloc științele exacte, așa că opțiunea mea firească era să urmez un liceu cu profil umanist. Exista o clasă de „filologie-istorie” în cadrul Liceului Pedagogic în Sighet. Chiar în anul 1978, când eram elev în clasa a VIII-a și trebuia să mă pregătesc pentru examenul de admitere la liceu a apărut o nouă Lege a învățământului. Aceasta a reorganizat sistemul liceal conform sloganului „integrarea învățământului cu cercetarea și cu producția”. A urmat industrializarea liceelor și marginalizarea claselor umaniste. O victimă a fost și clasa de „filologie-istorie” din Sighet, care a fost desființată. Singura care a rămas în județ se afla la Baia Mare și funcționa tot în cadrul unui liceu industrial! M-am simțit blocat, nu doream să părăsesc confortul casei părintești pentru a lua drumul capitalei de județ. Unica opțiune era să dau admiterea la Liceul „Dragoș Vodă”, unde funcționau două clase cu profilul „matematică-fizică”, restul fiind cu profilul „mecanic”. A fost lovitură grea pentru „Dragoș Vodă” care a devenit de fapt un liceu industrial deghizat, legitimat ca liceu de „elită” doar prin prezența celor două clase de „matematică-fizică”, socotite cele mai bune din oraș, unde intrau copiii de familie bună, ai vârfurilor locale (ca să nu zic ai „ștabilor”). Mi-aș fi dezamăgit groaznic părinții dacă nu intram și eu la una din aceste clase. Da! Era o realitate a vremurilor, tata deținea funcția de director al I.F.E.T. din Sighet… Așa că am strâns din dinți, am luat meditații la matematică și română și în vara anului 1978 intram printre primii la clasa de „matematică-fizică”, fiind repartizat chiar în prima, cea cu indicativul a IX-a A. Cum s-ar zice, eram de-acum printre „elite”.

Nu abandonasem câtuși de puțin hotărârea de a îmi urma adevărata vocație și să dau examenul de treapta a II-a la „filologie-istorie”, la Baia Mare, când voi fi fost deja puțin mai mare, capabil să mă descurc singur printre străini. De la început am considerat prezența mea la „Dragoș Vodă” ca pe o haltă și speram că voi traversa fără probleme această etapă. Numai că, vai, nu a fost așa! Dacă mai pricepeam cât de cât matematica din gimnaziu, la algebra din liceu mi s-a cam „rupt filmul”, începusem să fiu depășit. Nefiind nici interesat, am mers pe minima rezistență, atât cât să trec clasa. La fizică mă mai descurcam, tânărul profesor Boancă mă înțelesese, luam nota 5 la teză pentru că știam teoria, fără să rezolv problemele. Singurul loc unde puteam excela era istoria, și ocazia s-a ivit repede, la olimpiadele școlare. Fără efort prea mare, în clasa a IX-a am spulberat etapele pe liceu, pe oraș, pe județ și am ajuns la olimpiada națională de istorie de unde m-am întors cu un premiu. Eram, oarecum, o bizarerie, conducerea liceului, profesorii nu mă puteau ignora. Fotografia mea a fost pusă la panoul de onoare, eram o mândrie pentru liceu, care, iată, puteau să raporteze la forurile superioare prezența unui elev printre premiații unei olimpiade naționale. Mai mult decât atât, am participat și la sesiunile de referate științifice ale elevilor, care se desfășurau după același tipic, adică etapa pe liceu, pe oraș și pe județ, dar nu la istorie, ci la limba și literatura română. Lucrarea mea, în care era vorba despre folclorul maramureșean, luase premiul I la etapa pe județ.

Însă, această notorietate mi-a adus și neplăceri. La o adunare în sala de festivități, directorul de atunci al liceului m-a dat ca… exemplu negativ, în fața tuturor! Ce să mai ascund, a fost unul, prof. Motognea, parcă, sper că i-am pronunțat bine numele. A spus, în public, că elevul Ofrim „învață în salturi” și toate privirile colegilor s-au ațintit asupra mea. N-am înțeles nici acum ce-a vrut să spună, pentru că la istorie categoric nu învățam în salturi, poate prin greșita expresie îmi reproșa că nu sunt bun și la matematică, și la română, și la istorie. Cu siguranță acel profesor nu avea proprietatea termenilor. Dar… eu eram… tăbăcit de astfel de profesori, niște simpli funcționari. Să îi uităm că și eu am devenit profesor și am avut asemenea colegi fără har. În fine, nu bietul director mi-a provocat cele mai mari neplăceri, ci chiar dirigintele, profesor de matematică. Mic de înălțime, bondoc, cu o privire mereu piezișă și perversă, îi plăcea nespus să umilească elevii, pe mine în special. Mă scotea la tablă și, înainte de a mă pune să rezolv ecuația mă întreba batjocoritor: „Ia spune-mi, între ce ani a domnit Vlad Înecatul?” (sau alt domnitor obscur) – „A, vezi, nu știi istorie!”, sau „Măi, Ofrime, când o să te faci și tu om serios?” În timp ce eram la tablă se așeza în locul meu de la bancă și îmi scotea tot din geantă, scuturând-o ostentativ, zicând că este în căutarea unor fire de tutun, acuzându-mă că sunt fumător. Ca să vezi: eu care am fumat prima mea țigară la sfârșitul anului I de facultate!! Uneori, nu ezita să mă caute prin buzunare, să mă pună să suflu, să îmi miroasă degetele. Și o făcea des, cu o răutate absolut gratuită. „Domnul Vucea” de la „Dragoș Vodă” era, cu siguranță un profesor fără vocație, lipsit de tact pedagogic și chiar fără de scrupule. La câțiva ani distanță, când ajunsesem și eu profesor, l-am întâlnit pe stradă, în Sighet și am încercat o discuție cu el, dar a fugit speriat spunând că nu își mai aduce aminte…

Singura soluție pentru a scăpa de aceste umilințe era să mă transfer, ceea ce am și făcut, mutându-mă, după vacanță, în clasa a X-a H, profil mecanic. Clasa aceasta era un fel de „batalion disciplinar”, cu elevi de strânsură, transferați și repetenți, undeva într-o sală întunecată și umedă de la demisolul liceului. Nu doream decât să îmi găsesc liniștea și să mă pot pregăti pentru examenul de treaptă, la „filologie-istorie”. Aveam de dat aici și un examen de diferență, la limba latină. Într-a X-a am ajuns din nou la olimpiada națională de istorie și iar mi-au pus fotografia la panoul de onoare.

Cu riscul de a-i șoca pe cititori, nu am avut prea multă admirație pentru profesorii mei din liceu, cu mici excepții. Nu sunt un resentimentar și nu contest calitățile multor profesori care se străduiau să salveze onoarea acestui liceu de tradiție. Pe lângă educația teoretică și în detrimentul acesteia, existau o mulțime de materii tehnice, cum ar fi „Rezistența materialelor”, „Organe de mașini” etc, predate de inginerași care se scăpau astfel de halele fabricilor. Totuși, nu pot să nu îmi amintesc cu plăcere de unele figuri luminoase de profesori, cum ar fi profesoara de istorie Eugenia Godja și profesorul de română, savurosul Ion Șuteu, pe amândoi întâlnindu-i în acea “rău famată” clasă a X-a H. Singura șotie pe care am făcut-o în liceu a fost în clasa a IX-a. La o teză la istorie am pus pariu cu câțiva colegi că voi scrie povestea „Punguța cu doi bani”. Fiind convins că profesorul de istorie, care era un oltean cam hâtru dar cam slab profesional (ne dicta lecțiile) nu va citi cele scrise de mine, dat fiind faptul că eram olimpic național la istorie. Și așa a și fost, am luat nota 10. Îmi mai amintesc și de profesoara de română dintr-a IX-a care obișnuia să ne dea lucrări de control anunțate, punându-ne să învățăm pe de rost lungi și grele poezii din manual, pe care trebuia să le reproducem cât mai fidel, în scris. Nici nu mai știu ce să cred acum, o fi fost un bun antrenament pentru memorie? Sau o metodă stupidă care ucidea creativitatea? Se pare că meteahna învățării pe dinafară e o boală veche a învățământului nostru. Ca să intru la facultatea de istorie a trebuit să învăț pe de rost cinci manuale…

În fine, ca să nu o mai lungesc, Liceul „Dragoș Vodă” avea pe atunci un aer de cazarmă, te întâmpina cu silueta lui masivă și severă, cu controlul de la poarta elevilor, unde, dimineața, mereu același profesor sinistru, mic de statură (am uitat cum îl chema) ne verifica dacă numărul matricol e bine cusut sau dacă părul ne era tuns regulamentar, altfel erai trimis acasă, absent nemotivat. Săptămânile de practică în atelierele aflate la subsolul clădirii erau monotone și plictisitoare. Îndrumați de maiștri agramați ne prefăceam că muncim trăgând la pilă sau tăind metale cu bomfaierul. Nici acum nu știu la ce au folosit piesele ieșite din mâinile mele. În sala de festivități a liceului am văzut pentru prima dată la față un ofițer de Securitate, venind să prelucreze, în fața tuturor, cazul unor elevi din clasele mai mari care trimiseseră scrisori la Radio Europa Liberă, solicitând difuzarea unor piese muzicale… Și, evident, de față era o parte a corpului profesoral, în frunte cu acel Motognea. Mda, astea erau vremurile.

În toamna lui 1981 plecam la Baia Mare unde a început o nouă etapă din viața mea. Aici, la singura clasă umanistă din județ, ne erau permise excentricități de neimaginat pentru vremea respectivă, cu complicitatea profesorilor. Veneam la liceu fără număr matricol, în blugi și cu sacoul de uniformă, purtam părul mare. Dar aceasta este altă poveste…

Este pentru prima dată când revin asupra acestor amintiri, însă, prin aceste secvențe autobiografice am încercat să arăt că „aventura” mea de la „Dragoș Vodă” a avut zonele ei de lumină și de umbră.

IM: O întrebare relativ nespectaculoasă: de unde, de ce, pasiunea fiului de inginer pentru istorie?
AO: Părinții au mereu o tendință de a se reproduce social și profesional. Da, tatăl meu și-ar fi dorit să devin inginer forestier, dar a trebuit să se resemneze. În 1971, când eram în clasa I, tata m-a dus la filmul „Mihai Viteazul”, și probabil că am rămas foarte impresionat de această superproducție istorică. Geșeala lui. Tata era abonat la revista „Magazin istoric”, ale cărei numere am început să le aștept cu nesaț. Am amintit mai înainte de biblioteca bunicului meu, plină de cărți de istorie și manuale școlare apărute în perioada interbelică (Iorga, Giurescu, Lupaș, Al.Filipașcu etc). A fost decisivă pentru orientarea mea spre istorie. Evident, în aceste cărți găseam lucruri care nu erau spuse sau erau chiar interzise în anii comunismului. Îmi amintesc un episod din clasa a IV-a. Aveam un învățător pensionar suplinitor, Marin Năstase. La o lucrare de control la istorie, cred că era vorba despre cel de-al doilea război mondial, am scris despre intrarea României în războiul contra U.R.S.S, despre Antonescu și despre „războiul sfânt împotriva bolșevismului”! Vă dați seama, citisem acestea în cărțile din biblioteca bunicului meu! Noroc că învățătorul se cunoștea bine cu bunicul, cu mama, pe care a chemat-o la școală și i-a atras atenția să aibă grijă cu lecturile mele. Avertizat, bunicul a procedat la o epurare serioasă a bibliotecii, ascunzând cărțile „periculoase” în podul casei. La finalul clasei a IV-a, învățătorul meu mi-a oferit o carte de istorie cu dedicația: „Lui Ducu, istoricul clasei, o amintire pentru viitor”. Aceasta înseamnă că îmi creasem deja o reputație. O altă întâmplare, cred că eram prin clasa a VI-a, am intrat într-o librărie din centru care astăzi nu mai este și am întrebat vânzătoarea dacă are cartea „Arheologia între adevăr și impostură”, a unui autor francez, Jean-Pierre Adam. Un bătrânel care se afla în librărie a devenit foarte atent și m-a întrebat de ce mă interesează această carte și cum mă cheamă. Era Francisc Nistor, directorul Muzeului etnografic din Sighet. „-Oho, ești de-al lui Ofrim și de-al lui Bologa!”, că îmi cunoștea bine familia. M-a chemat la el în birou, mi-a arătat depozitele muzeului și, de atunci, am început să îl frecventez destul de des, mă duceam și la sesiunile de comunicări științifice ale muzeului cu ocazia sărbătorilor de iarnă. Începuse să mă intereseze foarte mult istoria și etnografia Maramureșului, iar primele mele încercări de a scrie au avut asemenea subiecte. În această direcție am fost încurajat de un unchi excepțional, geologul Vasile Bologa din Baia Mare, care avea preocupări interesante în domeniul lingvisticii, etnologiei și folcloristicii.

Apoi a fost întâlnirea mea cu Gheorghe Todinca, profesorul meu de istorie și dirigintele din clasa a VIII-a, care mi-a devenit un fel de mentor. Era muzeograf, dar preda istorie la Școala nr. 2. Nu știu ce a fost în capul lui, era foarte tânăr, pentru că la prima oră de istorie a dorit să vadă care este nivelul clasei și a pus niște întrebări cam dificile și pentru studenți, darămite pentru niște elevi. Îmi amintesc, printre altele, că a întrebat cine a fost mareșalul Ney. Am fost imediat cu mâna sus: „Un mare conducător de oști al lui Napoleon și care a a sfârșit la zid.”. Nu se aștepta la așa ceva. La finalul clasei a VIII-a mi-a dat o fișă de caracterizare psiho-pedagogică în care a scris despre mine: „Elev cu o cultură istorică excepționaală, depășește cu mult colegii în domeniul discipinelor sociale și literare, citit, corect, moral, emotiv, un foarte bun român. Recomandăm a fi îndrumat pe mai departe în cercetarea și cunoașterea istoriei, direcționat astfel va ajune un istoric de renume, spre mândria noastră a tutruror”. Cred că l-am dezamăgit, n-am ajuns un mare istoric, pentru că am preferat mereu domeniile de graniță, interdisciplinare.

Am avut un moment în care pasiunea mea pentru istorie a fost concurată de cea pentru folclor și etnografie. Am cules folclor din Bârsana, pe urmele bunicului meu, care fusese corespondent, în anii ’30 al Arhivei de Folclor din Cluj, condusă de Ion Mușlea. În clasa a XII-a, încă mai stăteam în cumpănă: urmez Istoria sau Literele? Până la urmă am ales Istoria, dar, după cum se vede, tot la Litere am ajuns… În vara lui 1983 am dat admitere la Facultatea de Istorie și Filozofie din București. Concurența era mare, peste 20 de candidați pe 40 de locuri. Condiția reușitei era reproducerea cât mai fidelă a lecțiilor din manuale. Am redat din memorie destul de bine subiectele, cu excepția unuia singur, pe care l-am improvizat, ceea ce mi-a fost fatal, picând examenul al doilea sub linie! Un mare noroc a fost acela că nu trebuia să mă duc în armată, fusesem scutit, așa că am stat clandestin acasă, un „parazit social”, „neîncadrat în câmpul muncii” cum se zicea pe-atunci. N-am făcut altceva decât să mențin în memorie lecțiile din cele cinci manuale. În 1984 am dat din nou la facultate și am intrat al doilea, cu media 9,86. Chiar și după ce am ajuns student, multe rude sau cunoscuți se mirau și nu puteau să înțeleagă că am ales istoria, în ochii lor era ceva fără viitor, eram condamnat să ajung un biet profesor de țară, în cine știe ce colț uitat de lume. Și nu erau departe de adevăr… Pe vremea aceea, nu puteai urma doar istoria, această specializare era jumelată cu filosofia, și amândouă puse sub pecetea strică a materialismului dialectic și istoric și a socialismului științific. Cursurile de istorie erau mai puține în comparație cu imensul balast de materii ideologice. De aceea am urmat specializarea istorie medievală universală care nu era supusă prea mult ingerințelor ideologice.

Iarăși, nu pot să spun că am avut un profesor care să mă fi marcat în mod deosebit. Au fost și profesori pe care i-am admirat, dar și enorm de mulți politruci și impostori. N-am acordat prea mare importanță notelor și mi-am văzut de ale mele, deși știam că la repartiție voi prinde un post în conformitate cu media generală. Da, am chiulit mult în facultate, am și fost sancționat pentru asta, dar în locul unui curs de istoria mișcării muncitorești preferam să mă duc la bibliotecă.

A urmat apoi o altă întâlnire, să-i spun „astrală” în viața mea, cu profesorul Mihai Pop, pensionar deja pe vremea aceea, maramureșean de origine și unul din întemeietorii școlii românești de etnologie. De fapt a fost vorba despre o reîntâlnire, pentru că fusese prieten cu bunicii mei, era fiu de preot greco-catolic. Străbunicul meu îi fusese superior, ca protopop, tatălui său, deci familiile se cunoșteau bine. De câteva ori, pe vremea când eram copil și mă aflam în vacanța de vară la Bârsana, profesorul Pop a poposit la casa bunicului, împreună cu studenții cu care făcea cercetări de teren. L-am căutat deîndată ce am ajuns student la București, m-a primit în casa de pe strada Caragea Vodă, m-a ascultat cu atenție și mi-a îndrumat într-un mod decisiv lecturile. Plecam de la el cu geanta plină cu cărți, cu introduceri în antropologia culturală, în engleză și franceză, de negăsit în bibliotecile noastre.

Vă spuneam că am fost mereu atras de domeniile de graniță, că refuz închiderea într-o singură disciplină și că îmi place, ca istoric, să mă uit mereu în ograda altor discipline umaniste învecinate. În mod firesc, preocupându-mă de relațiile dintre antropologia culturală și istorie a fost inevitabil să nu descopăr istoria mentalităților, care este de fapt o antropologie istorică. În primul rând, istoria mentalităților nu este o „istorie” propriu-zisă, ci o metodă de cercetare, un curent care a făcut carieră excepțională în istoriografia franceză a anilor ’70-’80. Astăzi nu se mai folosește această denumire, ci mai mult cea de „istorie culturală”, care nu este decât ultimul avatar al acestei istorii a mentalităților. Acest curent nu practică istoria militantă, istoria care povestește numai faptele marilor personalități, bătăliile și tratatele de pace. Tot ce aparține omului este demn de istorie, nu numai evenimentele politice și militare. Istoria mentalităților este preocupată să reconstituie viața cotidiană a oamenilor din alte timpuri, comportamentele, atitudinile și sentimentele lor. Nu-i așa că v-ați mira dacă v-aș spune că este posibilă și o istorie a râsului sau a plânsului, o istorie a fricii, a corpului, a copilăriei și așa mai departe. Practic, istoria mentalităților și antropologia au fost pentru mine un fel de refugiu, un mijloc de evadare din plictiseala cursurilor ideologizante de la Facultatea de Istorie și Filozofie, cea a studenției mele care a coincis cu ultimii ani ai comunismului ceaușist. La zece ani de la terminarea facultății, în 1998 îmi susțineam teza de doctorat în istoria mentalităților, la Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române, sub conducerea profesorului Alexandru Duțu, unul din marii noștri comparatiști literari, promotor al istoriei mentalităților la noi. Teza mea s-a numit „Scrisul și cartea în mentalitatea tradițională românească”. În diploma mea de doctor este menționată specializarea „istoria mentalităților” și trebuie să vă spun că, în România, suntem doar doi foști doctoranzi ai profesorului Duțu care avem acest titlu. Tot în anul 1998, decanul de atunci al Facultății de Litere, profesorul Dan Horia Mazilu, istoric al literaturii române vechi, la rândul lui preocupat de studiul mentalităților, mi-a propus să părăsesc Institutul de etnografie și folclor al Academiei, unde eram cercetător științific și să dau concurs pentru un post de lector la această facultate. Inițial am predat istoria mentalităților dar ulterior mi-am diversificat oferta, propunând studenților și masteranzilor mei cursuri de antropologie culturală, antropologia comunicării, antropologia și istoria corpului, istoria culturală a practicilor de lectură.

IM: Cum a apărut ideea scrierii cărții “Străzi vechi din Bucureștiul de azi”? Cât a durat tot procesul scrierii acestei lucrări excelent documentate?
AO: Am scris această carte într-o singură lună! Nu trebuie să vă surprindă, pentru că între anii 1992-1997 am fost muzeograf la Muzeul de Istorie și Artă al Municipiului București. O vreme am fost șeful secției de Istorie. M-am familiarizat și cu istoria Bucureștiului, am cunoscut bine colecțiile muzeului. Fără prea mare succes la acea dată am încercat să promovez un nou discurs muzeal. Adică să nu mai facem expoziții în care să se amestece, ca într-o peltea, aspecte ale istoriei naționale cu cele ale istoriei locale, bucureștene. Vizitatorii ar fi mai interesați să vadă, de exemplu, cum arăta un bilet de tramvai de pe la 1900, decât fotocopia proclamației de la Islaz ori alte documente ale revoluției de la 1848 în București. Lipsea din expozițiile muzeului tocmai reflectarea identității locale bucureștene. În 1994 am propus organizarea unei expoziții intitulată „Țăranii la București”, în colaborare cu Irina Nicolau de la Muzeul Țăranului Român, dar nu s-a putut aici, în schimb a avut succes la… Paris. Ca să revin, plecasem de câțiva ani de la muzeu, eram deja la facultate, dar nu mi-a fost greu să mobilizez toate resursele de istorie bucureșteană și să scriu textul acestei cărți, într-o formulă de dicționar. Am luat în considerare numai acele nume vechi de străzi care au o motivație istorică locală. Cum ar fi Batiștei, Cotroceni, Lipscani, Dudești etc. În primul rând, am explicat originea acestor denumiri, pentru că puțini bucureșteni știu, bunăoară, că numele unei importante străzi comerciale, Lipscani, vine de la Leipzig sau Lipsca așa cum îi spuneau negustorii care se aprovizionau cu mărfuri de aici. Apoi, am înșirat informații istorice despre aceste străzi vechi, povești despre oamenii care le-au locuit, întâmplări demult uitate, și, evident, multe ilustrații cu fotografii de epocă și fragmente de hărți vechi. Am oferit cartea spre publicare editurii Humanitas. În sfârșit, în 2007 cartea a apărut și, surpriză, s-a vândut tot tirajul de 1.500 de exemplare într-o singură săptămână, deși costa destul de mult. Au urmat încă două tiraje, apoi încă patru ediții, ultima, revizuită, din 2011, având altă copertă și alte ilustrații în interior. Cum a devenit cartea mea un bestseller? Cred că a răspuns unui orizont de așteptare deja existent. În anii ’90, lumea era ocupată cu tranziția, era bulversată de schimbări, nu prea exista disponibilitatea pentru a contempla, recuperativ, propriul oraș. Astăzi, vechiul București fascinează, este un subiect la modă. Se pare că locuitorii lui doresc să regăsească spiritul și farmecul locului, doresc să vadă și dincolo de ceea ce este dezolant, haotic și urât în acest oraș. Diverse asociații și fundații organizează conferințe sau tururi ghidate prin cartierele vechi ale orașului și se găsesc numeroși participanți dispuși să plătească pentru aceasta. Deseori mi s-a reproșat că nu m-am implicat în această mișcare, devenită, iată, un business. Nu am mai scris și nu cred că voi mai scrie despre istoria Bucureștiului. Consider că mi-am făcut datoria, cu prisosință, față de fostul meu loc de muncă și față de orașul adoptiv.

IM: Nu am citit prima dumneavoastră carte “Cheia şi Psaltirea. Imaginarul cărţii în cultura tradiţională românească” dar intuiesc un subiect provocator. Despre ce este vorba?
AO: Cartea aceasta este de fapt teza mea de doctorat, publicată în 2001, la Editura Paralela 45. De ce „Cheia și Psaltirea”? În ultima parte a cărții am vorbit despre un obicei care a existat în unele părți locuite de români, un fel de practică magico-religioasă de descoperire a hoților. Persoana păgubită mergea la biserică, iar la sfârșitul liturghiei, preotul și dascălul puneau cheia de la biserică în Psaltire, o legau cu sfoară, apoi țineau cheia suspendată, de o parte și de alta, în vârful degetului arătător. Păgubitul rostea numele celor pe care îi bănuia de furt. Dacă dispozitivul alcătuit din cheie și Psaltire se balansa atunci când era pronunțat un nume, atunci acela era vinovatul. Desigur, nouă astăzi ne pare straniu acest ritual, dar dacă stăm să ne gândim mai bine și astăzi destui oameni se duc la preoți care sunt vestiți pentru „deschiderea Cărții”, pentru a le desluși fapte din trecut sau pentru a le ghici viitorul. Și în Maramureș există asemenea preoți sau chiar persoane laice care practică bibliomancia. Dacă pentru noi scrisul și cartea sunt lucruri familiare, pentru omul satului românesc care trăia într-un univers mental diferit de al nostru, scrisul și cartea aveau sensuri aparte și erau folosite într-o manieră particulară. În cartea mea am încearcat să identific modul în care scrisul și cartea au fost captate de circuitele acțiunii magico-religioase.

De exemplu, în lumea rurală românească interbelică, se mai credea că duhurile rele, cauzatoare de boală, pot fi scoase din trupul bolnavului cu ajutorul „scrisorilor de leac”. Acestea conțineau rugăciuni, simboluri religioase, nume de sfinți dar și formule magice precum „Abradcadabra” sau „Sator arepo tenet opera rotas”. Aceste înscrisuri erau aplicate pe corp sau înghițite de către bolnav. Întâlnim practici similare și în alte zone ale Europei, și în Occident. Cartea mea a avut ecouri pentru că afirmam că exista o cultură a scrisului și a cărții și la cei care nu știau să scrie și să citească. Cartea, ca obiect și ca text a fost o prezență vie în lumea satului românesc de altădată. Practic, identificasem o zonă care nu mai fusese explorată până acum, astfel încât cercetarea mea nu poate fi ocolită nici de istoricii cărții, nici de folcloriși și etnologi. Sper ca în curând să reeditez această carte, cu multe îmbunătățiri și adusă la zi.

IM: Casa dumneavoastră este Bucureștiul. Noi, ardelenii, avem o capitală spirituală simbolică: Clujul. Ce atuuri are Bucureștiul versus Cluj?
AO: Eu credeam că noi, maramureșenii, nu suntem ardeleni, după cum Maramureșul nu e totuna cu județul Maramureș… E adevărat, uneori ne asumăm această identitate mai largă, de „ardeleni”. Pentru noi, Clujul este la o aruncătură de băț, în comparație cu îndepărtatul București. Ne ducem la Cluj atunci când avem vreun bai cu sănătatea și ne trimitem copiii la studii aici pentru că este cel mai apropiat mare centru universitar. Aș fi putut foarte bine să urmez facultatea la Cluj, dar orașul îmi era prea cunoscut și familiar, de aceea am ales Bucureștiul. Ajung din când în când și în „capitala spirituală” de pe Someș, de obicei mânat de treburi academice, de participările la comisiile de doctorat. Nu mi s-a părut că aș găsi aici o calitate a vieții cu mult superioară Bucureștiului. Deși este mai mic, Clujul este la fel de aglomerat, cu ambuteiaje și șoferi nervoși. Măcar la București avem la îndemână metroul. Eu stau departe de Centru dar ajung aici în maxim 20-25 de minute. Și la Cluj am auzit manele sau dubioasa muzică zisă „populară”, și aici se scuipă semințe pe stradă. Cred că este lipsită de temei lăudăroșenia ardelenilor care se cred superiori și mai civilizați decât „miticii”. Am auzit și destui sigheteni naivi care spun că ar trăi mai bine dacă n-am trimite banii la București și că politicienii „regățeni” ne fură. Am alergie la „ardelenism” și cred că este o idee periculoasă. Soarele tot la București răsare, vorba lui Slavici.

IM: Am avut diverse experiențe cu tineri intelectuali – de formație umanistă – și-am constatat, uneori, lipsa unui minim bagaj cultural. Greșesc, având percepția că învățământul nostru superior scoate – pe anumite segmente – tineri slab pregătiți?
AO: Nu, nu greșiți. Sentimenul general pe care îl am atât eu cât şi colegii mei este destul de sumbru. De 5-6 ani încoace am constatat o degradare accentuată a nivelului studenţilor, pe mai multe planuri. Mai întâi scăderea dramatică a nivelului culturii generale. Este descumpănitor să ai senzaţia că, într-o prelegere, vorbele tale cad în gol. E din ce în ce mai greu de găsit limbajul comun, referinţele comune. Nu mă mai pot baza, ca înainte, pe un univers cultural comun. De exemplu, nume de scriitori, de cărţi, de filme, care altădată erau familiare studenţilor, acum le sunt necunoscute. Uneori, mai în glumă, mai în serios, în discuţiile cu colegii, ne întrebăm dacă nu cumva avem de-a face cu generaţii de…extratereştri, atît de puternică este senzaţia de alteritate pe care ne-o produc. Probabil că şi noi apărem în ochii lor ca nişte dinozauri, vetuste relicve ale unei lumi dispărute. Cert este că există o prăpastie culturală între cei de peste 50 de ani şi cei de 20 de ani, ceea ce este o noutate.

Care ar fi cauzele? Cred că noile generaţii nu mai sunt supuse aceluiaşi proces de impregnare culturală. Cartea nu mai este pentru ei suportul cunoaşterii. Însăşi substanţa cunoaşterii pare să se fi modificat. Eu ştiu ce nu ştiu ei, dar îmi este foarte greu să aproximez ceea ce ştiu ei. Cultura generală extrem de precară este dublată de o stranie lipsă de curiozitate. La cursurile mele de antropologie culturală sunt uimit de faptul că foarte mulţi dintre studenţi nu sunt dispuşi să accepte diferenţa. Ceea ce este paradoxal la nişte tineri care, graţie Internetului, ar trebui să fie deschişi către realităţi existente în alte spaţii geografice sau în culturi diferite. Atunci când le prezint alte moduri de viaţă, reacţia multora dintre ei este una de respingere, de dezgust, de dezaprobare. Degeaba le vorbesc despre principiile relativismului cultural şi îi sfătuiesc să nu judece alte fapte culturale prin prisma propriilor lor valori sau prejudecăţi. Încercînd să interpretez aceste atitudini presupun că sunt efectele ignoranţei. Ei sunt închişi într-o cunoaştere limitată, lipsiţi de deschidere culturală, incapabili să vadă o realitate din mai multe puncte de vedere. Pe de altă parte apreciez faptul că îşi exprimă deschis nedumerirea atunci când le expun lucruri care îi contrariază. O intrepretez şi ca pe o formă de libertate, o formă de sinceritate şi de curaj în a-şi exprima nelămuririle. Îmi place că nu vor să accepte ideile în ambalaje opace, vor să li se desfacă „pachetul”şi să li se arate cu claritate ce este înăuntru.

De fapt, pot să spun că, pe lîngă studenţii veritabili, a apărut o specie nouă, de „pseudo-studenţi” care, prin structură şi aspiraţii, nu ar avea ce căuta în învăţămîntul superior. Sistemul are porţile prea deschise şi aceasta se răsfrânge ulterior asupra calităţii procesului de învăţămînt. Examenul dur de admitere de odinioară avea meritul că selecta un corp studenţesc responsabil şi motivat. Deseori, încerc să măsor diferenţele între actualele promoţii de studenţi şi cei de acum 15-20 ani. În trecut, proporţia studenţilor buni era mult mai mare. Astăzi studenţii buni sunt o prezenţă mai degrabă surprinzătoare. Mă întreb uneori prin ce miracol reuşesc ei să fie altfel decît colegii lor amorfi. Acest lucru se vede şi în calitatea lucrărilor şi referatelor de seminar sau curs. Păstrez şi acum referate ale studenţilor mei din generaţiile anterioare, lucrări cu teme inedite, originale, bine scrise şi documentate. De la an la an, numărul lor s-a redus drastic, pentru ca azi să nu mai reţin nici o asemenea lucrare. Marea majoritate a studenţilor nu ştiu să scrie, iar atunci cînd sunt obligaţi să o facă recurg la fraudă, la metoda „copy&paste”. Unora dintre ei li se pare firesc să procedeze aşa şi sunt nedumeriţi dacă le atrag atenţia că nu se procedează în acest fel. Recent, o studentă nu înţelegea motivele indignării mele în faţa plagiatului evident din lucrarea ei de licenţă. Avea impresia că o persecut şi că îi caut nod în papură, chiar am simţit în privirea ei întrebarea: „Ce mai vrea şi ăsta de la mine?”. Asemenea incidente nu erau posibile cu ani în urmă. Ar mai fi de semnalat şi imaturitatea de care dau dovadă mulţi dintre noii studenţi, mai ales cei pe care îi consider din categoria „pseudo-studenţi”, care văd venitul la facultate precum ieşitul în oraş. Nu credeam că voi ajunge să mă confrunt cu probleme de disciplină în rândul studenţilor! Cred că mulţi dintre ei nu îşi dau seama că se află într-un amfiteatru, într-un spaţiu academic. Mereu se formează mici grupuri care stau la o şuetă în timpul cursului, producînd un zumzet deranjant atât pentru profesor cât şi pentru colegii care vor să asculte. Un coleg, profesor cu mult umor, ajunsese să vină la cursuri cu un fluier de arbitru, pentru a putea restabili ordinea!

Totuși, nu trebuie să vedem lucruile exclusiv din această perspectivă negativă. Sunt uneori impresionat de receptivitatea unor studenţi. Atunci când sunt cu adevărat interesaţi de o materie, de un subiect, progresează foarte rapid. Apreciez la ei aşteptările mari pe care le au şi exigenţa faţă de profesori. Contactul cu studenţii care solicită foarte mult profesorul este stimulativ pentru cel care predă. De obicei este vorba despre studenţi care sunt la a doua facultate sau sunt la master şi au o motivaţie foarte puternică pentru a face performanţă. Sunt studenţi care şi-au găsit deja drumul şi ştiu ce vor. Din păcate, aceştia sunt destul de puţini, dar prezenţa lor este ca un fel de gură de oxigen care îmi dă puterea de a continua această meserie.

IM: Am parcurs o parte din articolele dumneavoastră din arhiva “Dilema veche”. Printre altele am reținut dintr-un articol ideea practicii “normale” a zilelor noastre: plagiatul. Chiar nu există un antidot dur, definitiv? Cum se poate contracara eficient furtul intelectual?
AO: În decursul anilor, redacția revistei mi-a cerut de două ori să contribui la dosare tematice care discutau această practică pe care o regăsim de la miniștri și generali până la studenți. În urma acestui furt, primii se aleg cu doctorate, ceilalți cu o lucrare de licență sau cu un referat necesar promovării unui examen. În activitatea mea didactică m-am confruntat deseori cu diverse forme şi grade ale furtului intelectual practicat de studenţi. În școala generală și liceu mulți profesori cer, pentru notă, referate făcute acasă, ceea ce nu exista pe vremea noastră. Tentația e mare, elevii intră pe Internet, printează referatele de-a gata și își iau ușor nota. Ajunși studenți, mulți procedează la fel, inclusiv la lucrările de licență. Antidotul există, trebuie să ai ochiul format și să fii dispus să consumi din timpul tău pentru a-i verifica cu cuvine-cheie pe Google. Imposibil să nu descoperi frauda. Apoi le returnez paginile pe care scriu adresele site-urilor de unde au dat „copy-paste” și îi pun să refacă lucrarea. De mai bine de un deceniu, nu trece o săptămână fără ca presa noastră să nu semnaleze câte un doctorat plagiat, mai ales în rândul demnitarilor politicienilor și generalilor. Toți vor să fie doctori și, dacă se poate, profesori universitari. Păi este suspect din capul locului să vezi cum oameni care au multe responsabilități și funcții înalte reușesc, între două avioane, să își dea doctoratul. A scrie o teză de doctorat presupune multă muncă, în bibliotecă, presupune să ai la dispoziție un spațiu mental care să nu-ți fie bruiat de alte sarcini. În zona înaltă a academiilor de siguranță națională și de apărare sau în domeniul juridic lucrurile sunt total scăpate de sub control. Complicitățile sunt prea mari și nu văd posibilă nicio măsură dură, definitivă. Știu de la colegi cazuri dure de plagiat, dar li s-a pus călușul. Din cauza aceasta, a devenit oarecum de ocară să recunoști că ai titlul de doctor. Și mie mi s-a întâmplat să văd cum diverși ridică din sprâncene și zâmbesc cu subînțeles. Am participat la multe comisii de doctorat, în marile centre universitare și am ținut în mână numai lucrări de doctorat cinstite, ale unor tineri, multe din ele aducând un plus real de cunoaștere.

IM: Știu că veți publica în curând un nou volum. Vă rog să ne spuneți ce pregătiți pentru tipar!
AO: Din 1997, de când colaborez la dosarele din „Dilema Veche” mi s-au adunat o mulțime de articole pe care am decis să le adun într-o singură copertă. Cartea a fost acceptată spre publicare de către editura Humanitas, în colecția Studii, acum este în lucru, o să apară în curând. Cred că titlul va fi „Farmecul discret al patinei și alte mici istorii culturale”.

IM: Cărei generații îi aparțineți, Generației X sau Generației C?
AO: În mod cert aparțin Generației X, fiind născut în 1964, dar nu mă regăsesc în caracteristici, dat fiind că aceste categorisiri se potrivesc mediului americănesc, de unde provin. Am văzut că s-au făcut studii și în România, dar le-au făcut niște agenții de publicitate, în scopuri marketing, așa că nu pot avea încredere. Aflu că în cazul Generației C nu contează anul nașterii, ci deschiderea totală spre noua tehnologie. Ăștia sunt cei conectați tot timpul. Nu, îmi activez serviciul de date de pe mobil numai în cazul în care nu sunt acasă și trebuie să îmi verific mesageria electronică sau să chem un taxi. În autobuz, metrou, tren detest chiar să vorbesc la telefon, darămite să stau tot timpul cu ochii în ecran. Prefer să citesc un ziar sau o carte. Am cont de Facebook de pe vremea în care acesta era la începuturile lui în România și nu se prea auzise de el, dar postez doar de câteva ori pe an. Și, pentru mine, computerul este un soi de mașină de scris mai performantă, atât.

IM: Cum sunteți perceput de către studenții dumneavoastră?
AO: Atât de mult m-au plictisit unii profesori în anii mei de studii universitare încât, atunci când am ajuns să predau la facultate am jurat că nu îmi voi plictisi niciodată studenții. Plec din start cu un avantaj, cursurile mele de istorie a mentalităților sau de antropologie nu au cum să fie plictisitoare. Acum 10-15 ani când studenții nu aveau Internetul la purtător și erau mai interesați de ce se spune la catedră, aveam amfiteatrele pline, îmi mersese vestea și la alte facultăți, aveam mereu studenți din alte părți care cereau permisiunea să asiste. Astăzi, așa cum am spus și mai înainte, acest interes s-a mai diminuat. Am învățat, de la început să fiu un pic actor, să le spun din când în când lucruri anecdotice sau să le relatez experiențe proprii. Poți să transmiți cunoaștere și fără explicații complicate. De fapt este mult mai greu să faci asta decât să recurgi la morga și litaniile academice.

IM: Mulțumesc pentru sincerele și interesantele răspunsuri, domnule conf. univ. dr. Alexandru Ofrim!

Ion MARIȘ




Sigheteni în vizită la Nicolae Steinhardt (autor, Marius Vișovan)

Azi, 30 martie, se împlinesc 30 de ani de la trecerea la cele veșnice a marelui om de cultură Nicolae Steinhardt, cunoscut și ca părintele Nicolae de la Rohia după intrarea în viața monahală, personalitate fascinantă care continuă să iradieze o reconfortantă încredere în valoarea și viitorul neamului românesc.

Printre sighetenii care l-au vizitat la Rohia pe marele cărturar se numără și domnul profesor Victor Oros, intelectual plurivalent cu studii de matematică, teologie didactică și limba italiană (pe care o și profesează în calitate de traducător, la biroul dânsului din centrul orașului). Este căsătorit și are doi copii. Îi mulțumim că a acceptat să ne împărtașească aceste amintiri de suflet.

M.V.: Stimate domnule Victor Oros, sunteți unul dintre sighetenii care frecventau în anii ’80 mănăstirea Rohia și acolo l-ați cunoscut personal pe marele scriitor și teolog Nicolae Steinhardt, una dintre marile personalități ale culturii române contemporane.
V.O: Da, aşa este. La începutul anilor ’80, mai precis în perioada 1981-1985, când eu eram la liceu, am fost destul de des la Mănăstirea Rohia. Şi acolo l-am întâlnit, cunoscut este prea mult spus, pe Părintele Nicolae. Bineînţeles că pe vremea aceea eu nu ştiam nimic despre el, adică, aşa cum spuneţi, că era un “mare scriitor şi teolog”, știam însă (de la călugării ceilalți) că era evreu și s-a botezat creştin în închisoare…

M.V.: Ce anume v-a impresionat mai mult ?
V.O.: În primul rând, trebuie să spun că părintele Nicolae, deoarece nu era preot, putea să facă doar oficiul numit “Miezonoptica”, care se făcea la o oră târzie: începea pe la ora 10-11 seara şi se termina pe la miezul nopţii. Acest oficiu liturgic era practic recitat în întregime de părintele Nicolae (erau mulţi psalmi şi diferite rugăciuni). Deci nu era niciun cântec şi, la prima vedere, nu ar fi trebuit să fie ceva deosebit. Dar, chiar această “recitare” a Părintelui Nicolae te frapa, te încânta – deşi, repet, era târziu seara şi toată lumea era obosită – pentru că, pentru Părintele Nicolae, deşi recita foarte repede (dar cu o dicţie impecabilă) acele cuvinte nu erau nişte simple cuvinte, el reuşind parcă să le dea viaţă, să le dea măreţia cuvenită, să insufle şi credincioşilor puterea lor dătătoare de viaţă. Era o rugăciune deosebită, însufleţită, plină de har! Iar acum, după ce am aflat mai multe despre Părintele Nicolae, nu mă miră, pentru că el este într-adevăr un Maestru al Cuvântului – atât al cuvântului laic din literatură, istorie etc cât şi al Cuvântului Divin.

M.V.: Ce alte subiecte aţi mai abordat ?
V.O.: Eu nu am avut multe ocazii ca să vorbesc personal cu el. Puţinele ocazii în care am putut să schimb câteva cuvinte cu el erau când îl însoţeam la chilia lui după terminarea Miezonopticii. Erau doar câteva minute (5-6 minute) în care mergeam pe cărarea ce ducea la chilia lui, la miezul nopţii, numai noi doi, cu o linişte totală în jur. Nu-mi aduc aminte, din păcate, ce am discutat în timpul acestor scurte plimbări, dar mi-a rămas în minte starea mea interioară: eram foarte încântat că aveam acea onoare de a face doi paşi cu părintele Nicolae, de a fi alături de el, numai noi doi, deoarece, într-adevăr, acest om emana “sfinţenie”, fiind de o umilinţă rară. Dacă aş fi ştiu despre el atunci ce “mare personalitate, scriitor şi teolog” era, m-aş fi mirat şi m-ar fi impresionat şi mai mult, evident.

O dată, îmi aduc bine aminte, mi-am făcut curaj şi am fost în camera lui şi l-am rugat să-mi recomande câteva cărţi bune de citit; nu aveam eu cum să ştiu că cer acest lucru de la un Maestru al literaturii şi al cuvintelor; este, bineînţeles păstrând proporţiile, cam ceea ce a păţit femeia samarineancă atunci când a cerut apă de la Isus, Izvorul apei dătătoare de viaţă.

După ce am intrat la Facultate (1985) am mers mult mai rar pe la Rohia. Dar, îmi aduc bine aminte cum, imediat după ce am dat examenul de admitere la Facultate, m-am dus direct la Rohia unde am stat două săptămâni compacte acolo, şi chiar acolo am aflat că am intrat la Facultate (mare bucurie ! pentru că bănuiam că nu voi lua o notă prea mare).

Şi am mai fost (cel puţin) o dată ca să vorbesc în mod expres cu părintele Nicolae despre prietenul meu Marius Vişovan (cel care consemnează acest interviu) care voia să-l întâlnească pentru ca să vorbească cu el despre anii de închisoare (și tatăl lui, Aurel Vişovan, a făcut 16 ani de puşcărie) și despre elita generației interbelice pe care părintele Nicolae o cunoscuse foarte bine.

M.V.: Văd că tocmai recitiţi “Jurnalul Fericirii” … azi, la 30 de ani de la plecarea sa în eternitate. Prin ce credeţi că mai este actual părintele Nicolae de la Rohia?
V.O: Uau, ce grea întrebare! Aş răspunde pe scurt: prin tot ceea ce a făcut şi a fost, părintele Nicolae este un exemplu de urmat. În primul rând, pentru cultura sa imensă, apoi prin curajul şi verticalitatea de care a dat dovadă, alegând mai bine să meargă la închisoare decât să devină “turnător” (tatăl său este extraordinar deoarece îi spune, înainte de a merge la proces unde era chemat ca martor şi trebuia să-i denunţe pe alţii, următoarele: “să nu fii jidan fricos şi să nu te caci în pantaloni” – formulare brutală și la limita vulgarității, dar pe care autorul a ținut s-o reproducă exact – şi aşa a făcut, a reuşit să-şi înfrunte şi să-şi învingă teama, deşi îi era foarte frică – acest lucru îl spune de mai multe ori în “Jurnalul fericirii” – de arestare şi consecinţele ei, dar, cu atât mai mult, este meritoriu pentru el faptul că nu a cedat până la urmă).

Dar, mai ales, şi cel puţin asta vreau eu să scot în evidenţă, părintele Nicolae rămâne un exemplu de urmat pentru noi, toţi creştinii, pentru că el este creştinul complet şi autentic, cel care s-a “adăpat” şi din creştinismul şi literatura creştină occidentală dar şi din creştinismul oriental. Este un mare exemplu de creştin care “a respirat cu cei doi plămâni” – creştinismul catolic occidental şi creştinismul ortodox oriental – aşa cum spunea Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea. A fost cu adevărat o persoană ecumenică (se vorbeşte mult despre ecumenism în ultimele decenii). Asta reiese clar şi din memoriile sale din închisoare unde a fost împreună şi cu preoţi/credincioşi catolici şi cu ortodocşi (dar şi de alte confesiuni).

De ce a fost aşa părintele Nicolae? Pentru că a fost un creştin adevărat, autentic, adică un Cristofor, purtător de Cristos, un urmaş vrednic al lui Cristos, care l-a iubit cu adevărat pe Cristos, dar totodată şi pe semenii lui: ce iubire mai mare decât faptul că a ales mai degrabă închisoarea şi suferinţa decât să-i facă rău aproapelui său, exact ceea ce a spus Isus: nu este iubire mai mare decât să-ţi dai viata pentru aproapele tău. Noi ştim foarte bine, de altfel că, cu cât ne apropiem mai mult de Cristos (cu cât Îl iubim mai mult) cu atât ne apropiem mai mult şi-i iubim mai mult pe semenii noştri (şi invers), adică cele două porunci de căpătâi – iubirea lui Dumnezeu şi a aproapelui – merg mână în mână, împreună, nu pot fi despărţite şi se completează reciproc. Ceea ce este important este ca aceste atitudini de iubire să fie adevărate, autentice. Iar părintele Nicolae într-adevăr aşa a iubit. Vreau să dau doar un exemplu: el spune la un moment dat în “Jurnalul fericirii” că nu ar vrea cu niciun preţ ca să-l supere vreodată pe aproapele său şi-l citez: “Arestarea lui în 1950 ne prinsese certaţi. A! orice ar fi, un lucru e sigur: că de supărări şi certuri m-am lecuit pe veci”. Extraordinar !

M.V. : Vă mulțumim. Și constat cu plăcută surprindere că dvs. (deși nu vă știu să fi publicat până acum undeva… ) aveți și o exprimare frumoasă și idei valoroase de transmis. Vă mai așteptăm pe ”Salut, Sighet!”

A consemnat Marius VIȘOVAN




Proiectul lui Daniel Grünfeld la Sighet – [VIDEO] (autor, Sorin Markus)

Am stat de vorbă cu Daniel Grünfeld (fotograf german de origine română) care, în această perioadă, lucrează la un proiect fotografic despre edificii de origine evreiască din Sighet și din alte patru orașe cu trecut iudaic (informații și proiecte de-ale sale găsiți accesând site-ul: danielgruenfeld.com).

Autor, dr. Sorin MARKUS

foto: Instagram

 




Ce mai fac copiii în era digitală?

În era digitală pare un miracol că unii copii citesc. Uite că, prin intermediul Lecturiadei Sighetene, aflăm că sunt copii care scriu cărți, copii care își dedică timpul liber așternerii pe hârtie a gândurilor, întâmplărilor, minunilor din viața lor. Copii care, sprijiniți și stimulați de adulții din jurul lor, au curajul de a face ca rândurile scrise să vadă lumina tiparului și de a le împărtăși astfel, cu generația lor.

Un astfel de copil-scriitor este Carina-Luiza HOJDA, elevă în clasa a VII-a la Școala Gimnazială nr. 1 din Moisei, care, la începutul acestui an, și-a lansat primul său roman, ”Ana și talismanul secretelor” (Editura Charmides, 2018).  Ieri, 22 martie 2019, Carina a avut parte de o întâlnire călduroasă și emoționantă cu cititori pasionați, participanți la Lecturiada Sigheteană, organizată de doamna prof. Odarca Bout.

De ce a ales doamna profesoară Odarca Bout s-o invite pe Carina la Lecturiadă? Aflăm chiar de la domnia sa:În cadrul Lecturiadelor de la Liceul Pedagogic ”Regele Ferdinand”, ne-am propus, ca o noutate,  să citim o carte scrisă de o elevă de clasa a VII a, pentru că ni s-a părut interesant din mai multe puncte de vedere: nu am mai citit literatură pentru copii scrisă de… copii, pentru că nu puteam să credem că e chiar o carte ca a autorilor adulți, pentru că eram curioși cine e fata aceasta care scrie, cum scrie, ce scrie, când scrie… ?! Personal, când am primit cartea, am citit-o pe nerăsuflate, nu doar cu ochiul cititorului, ci și cu cel  al profesorului de limba și literatura română. Mi-a plăcut atât de mult, încât nu i-am putut reproșa nimic, ba mai mult, am  așteptat de mult să le recomand elevilor mei de gimnaziu o carte pentru vârsta lor, cu un limbaj accesibil, cu personaje cu care se pot identifica, cu aventură și magie, pe gustul lor. Din ce citesc interesant, le povestesc și elevilor mei… Așa s-a întâmplat și cu această carte, „Ana și talismanul secretelor”, de Carina Luiza Hojda, iar interesul și entuziasmul lor, când au aflat că e scrisă de o elevă, m-au convins repede să fac rost de carte și s-o citim cu toții. Au citit-o repede mărturisind că le-a plăcut foarte mult. M-au impresionat mai ales elevii din clasele a IV-a care nu s-au lăsat mai prejos și au citit-o într-un timp record. Aici e meritul colegelor mele de la primar, Anuța Roșca și Mariana Ștețco. Elevii noștri (clasele IV-VIII), dar și colegele din catedra de limba și literatura română – Anca Tibil, Maria Lazăr, Nina Hoza, au așteptat-o pe Carina cu nerăbdare, cu multe întrebări, cu surprize , chiar și cu cântecele și, evident, cu cărțile pregătite pentru autografe. Carina ne-a impresionat și ne-a încântat pe toți prin răspunsurile inedite, prin atitudinea ei desăvârșită, prin naturalețe, prin maturitate. Felicitări, copil minunat! Ne bucurăm că te-ai simțit, după cum ai afirmat, o adevărată scriitoare printre minunații noștri cititori!” (prof. Odarca Bout)

*

Imediat după acest emoționant eveniment, am provocat-o pe Carina la un scurt, dar intens interviu, în care ne-a vorbit despre carte, mister, copilărie, proiecte de viitor și… fericire: 

Mă consider o elevă obișnuită, care este pasionată de literatură și de cărți. Am iubit cărțile încă de la o vârstă fragedă, de pe la 4-5 ani, când părinții au început să-mi citească povești. Încă de atunci am început să iubesc cărțile, iar pe la 7-8 ani, când am ajuns la școală și am învățat să scriu, am început să scriu câteva povești. Bineînțeles, pe-atunci visam să devin o mare scriitoare și să le public. Dar nu știam că două povești nu erau de ajuns. Dar apoi, din cauza temelor, nu am mai reușit să scriu, până când, în clasa a 5-a, la Olimpiada Națională de Limba Română, la festivitatea de premiere, am fost încurajați să scriem. Atunci mi-a venit ideea că aș putea să scriu un roman, mai ales că acum, aveam mai multă încredere în mine, și aveam și cunoștințele necesare. După ce luni bune m-am gândit despre ce va fi cartea, despre titlul cărții, despre personaje, în vacanța de vară am început să scriu. Și, pentru a o termina, până la sfârșitul verii am scris aproape în fiecare zi. Aveam și zile mai ușoare, când scriam până și 6-7 pagini, dar și zile mai grele când deja îmi pierdeam speranța, oboseam și chiar credeam că n-o să mai reușesc niciodată s-o mai termin. Dar, până la urmă, nu mi-am pierdut nici încrederea, nici răbdarea, și-am continuat să scriu și, în toamnă, am reușit în sfârșit, să o termin. Apoi, a urmat procesul de publicare a cărții. (Carina Hojda)

Salut, Sighet: Așadar, ”îți vezi visul cu ochii”: ai devenit scriitoare. În această calitate ai participat, la invitația doamnei prof. Odarca Bout, la întâlnirea cu cititorii tăi mai mici și mai mari. Cu ce impresii ai rămas?
Carina Hojda: În momentul de față, nu pot să exprim bucuria pe care o simt, deoarece mi-am îndeplinit visul: am reușit să scriu o carte și să o public și, mai ales, cartea mea a fost citită de foarte mulți copii care și-au exprimat părerile despre cartea mea la evenimentul organizat de doamna profesoară Odarca Bout la Liceul Pedagogic ”Regele Ferdinand”. Pot spune că a fost un eveniment de neuitat, deoarece am fost printre copiii de vârsta mea, la fel de pasionați de cărți ca și mine. Copii care chiar înțeleg magia cărților și înțeleg ce înseamnă o carte. De aceea m-am simțit foarte bine, mai ales pentru că erau cititorii mei, m-am bucurat pentru că și-au exprimat liber părerile despre cartea mea, mi-au pus întrebări, și am avut posibilitatea de a le răspunde și de a discuta cu cititorii. 

Salut, Sighet!: ”Când își făcea temele, sau cel puțin încerca – deoarece de la ecuații, verbe și texte, gândirea ei ajungea tot la magie, zâne și vrăji – [Ana] fu atrasă de un lucru interesant…”. Cine este Ana și în ce măsură te identifici cu personajul tău? 
Carina Hojda: Ana este o altă versiune a mea deoarece, atunci când am scris cartea, pot spune că, în unele părți, m-am inspirat din realitate. Astfel Ana, colegele ei, familia Anei sunt personaje reale. Chiar cred că mă identific cu personajul Ana.

Salut, Sighet!: Dacă ar fi să-ți promovezi cartea, ce ai spune despre ea?
Carina Hojda: Este o carte plină de aventură, de mister și magie și cred că va captiva deoarece, întâmplările se petrec atât de pe tărâmul oamenilor, sunt întâmplări obișnuite, dar și de pe alte tărâmuri, acestea sunt întâmplări magice, aventuri de neuitat. De aceea, cred că este o carte captivantă și interesantă atât pentru copii de vârsta mea, dar și pentru adulți, deoarece, până la urmă, literatura nu are vârstă. Și nici magia.

Ambițioasă. Răbdătoare. Creativă. Așa se descrie Carina în trei cuvinte. Mai adăugăm noi, o prezență extrem de serioasă, calmă și caldă, un interlocutor cu vorba cursivă și plăcută. Chitara este una dintre pasiunile ei însă, deocamdată, a renunțat la ea, în favoarea scrisului și a olimpiadelor școlare. Iubește nu doar limba și literatura română, ci și engleza, fizica sau chimia. Își dorește ca și peste zece ani să scrie, însă e conștientă că e greu să-ți faci o careieră de scriitor. De aceea, are în vedere și o altă posibilă meserie, cea de judecător, doctor sau profesor de română.

Salut, Sighet!: În ce măsură mai sunt preocupați elevii ”zilelor noastre” de lectură. Se mai citește?
Carina Hojda: Cel puțin la mine la școală, elevii nu prea mai citesc, deoarece sunt pasionați mai mult de tehnologie. Au uitat pur și simplu de magia cărților. Dar, în schimb, astăzi la Lecturiadă, am descoperit că, totuși, există încă în țara asta copii pasionați de cărți. Spun asta, deoarece, am observat cum copiii de acolo, citesc foarte mult și înțeleg ce înseamnă cărțile. Deci, chiar dacă nu toți copiii citesc, există printre ei unii care încă prețuiesc cărțile.

Salut, Sighet!: Ce înseamnă fericirea pentru tine?
Carina Hojda: Fericirea înseamnă să te bucuri de fiecare moment. Să te bucuri alături de prieteni, de familie… Fericirea înseamnă să-ți îndeplinești visele, să reușești să faci ceea ce îți propui, și apoi să te bucuri și să împărtășești bucuria cu cei din jur. De pildă, copilăria mea… a fost (este încă!) cea mai fericită perioadă, plină de jocuri, de magie, plină de cărți și, nu cred că aș schimba nimic. Eu încă mă consider copil, deoarece, încă îmi place să mă joc, chiar să mă uit la desene sau să citesc povești. Nu cred că voi vrea vreodată să părăsesc această perioadă.

Salut, Sighet!: Ieșirea de sub tipar a primului tău volum, ”Ana și talismanul secretelor”, a presupus un efort colectiv, de echipă. Cui vrei să mulțumești pentru reușita îndeplinirii visului tău?
Carina Hojda: În primul rând, vreau să le mulțumesc părinților mei, deoarece ei m-au sprijinit în tot ceea ce am făcut, m-au ajutat. Îi mulțumesc mamei mele deoarece, m-a ajutat pentru că, privind obiectiv, cu un ochi critic ceea ce scriam puteam afla astfel, părerea, perspectiva cititorilor despre carte. Tatăl meu, de asemenea, m-a ajutat foarte mult la publicarea cărții. Vreau să-i mulțumesc și profesoarei mele de limba română, Tomoiagă Ileana, deoarece, ea m-a pregătit pentru participarea la olimpiadă. Probabil dacă n-aș fi participat, nici n-aș fi avut ideea de a scrie o carte. Îi mulțumesc și doamnei învățătoare, pentru că ea mi-a călăuzit primii pași pe drumul literelor. Mulțumesc Editurii Charmides și întregii echipe care m-a ajutat să-mi împărtășesc cu cititorii visul de a-mi vedea cartea scrisă. Îi mulțumesc și doamnei profesoare Odarca Bout care a organizat un eveniment foarte frumos unde am avut posibilitatea de a-mi întâlni cititorii.

Salut, Sighet!: Și-a găsit Ana talismanul… ?
Carina Hojda: Am început vara trecută să scriu volumul al II-lea al cărții. Încă nu l-am terminat, am scris vreo șapte capitole, însă mi-am propus să-l termin vara viitoare, deoarece, în timpul anului mi-e greu să mă concentrez la scris, având atâtea alte treburi.

Mulțumim, Carina, felicitări, nu renunța niciodată la vise și… nu uita să le împărtășești cu noi!

Brîndușa OANȚĂ




#CNDV100 – Universitarul Ioan Mariş faţă-n faţă cu… Ion Mariş!

Profesorul universitar dr. Ioan Mariş s-a născut la 25 iulie 1941 în Cuhea (Bogdan Vodă) Maramureş,  a absolvit Liceul  “Dragoş Vodă”  din Sighet în anul 1959 şi  Facultatea de Filologie a Universităţii “Babeş-Bolyai” din Cluj Napoca, în anul  1964. Este doctor în Filologie (1997) cu teza Expresionismul blagian în poezie şi teatru. A fost titularul disciplinelor “Teoria Literaturii” şi “Estetica” din cadrul Facultății de Litere şi Arte a Universităţii “Lucian Blaga”, Sibiu, până în 2008 şi redactor la revista “Transilvania” în perioada 2000-2007.

Dintre cărţile de autor publicate amintim:  Prolegomene blagiene, (1997);  Lucian Blaga. Clasicizarea expresionismului  românesc, (1998); Lectură și cultură, (1998); Curs de Teoria literaturii, (2002);  Expresionismul blagian între tradiţie şi modernitate, (2002);  Lectură şi receptare, (2002); Canonul biblic şi estetica Sfintei Scripturi – Vechiul Testament în Biblia cu ilustraţii a lui Bartolomeu Valeriu Anania,  vol. VIII. (2004);  Ochiul şi cuvântul – Eseuri şi crochiuri pe teme de artă plastică, (2013); Ochiul şi cuvântul – Eseuri și crochiuri pe teme de artă plastică – Ediţia a II-a revăzută (2016).

Prof. univ. dr. Ioan Mariș a fost distins cu numeroase premii: premiul pentru critică al revistei “Transilvania”, 2002; premiul Uniunii Scriitorilor – Asociaţia Scriitorilor Braşov pe anul 2000;  premiul special “Liviu Petrescu” al Societăţii culturale “Lucian Blaga”, Cluj , 2004.

A primit medalia de excelenţă pentru întreaga activitate didactică a Universităţii “Lucian Blaga” din Sibiu (2008). Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Sibiu.

Am avut cu prof. univ. dr. Ioan Mariș un dialog incitant și deloc plictisitor.

*

Ion Mariş (IM): Domnule profesor, vă rog să-mi spuneţi dacă în anii de liceu, la “Dragoş Vodă” (în acei ani s-a numit “Filimon Sîrbu”) vă simţeaţi dezrădăcinat din mediul… tradiţional şi “aruncat” într-un oraş relativ mare?
prof. Ioan Mariş (IM):  Da, cu siguranţa în anii de liceu mă simţeam dezrădăcinat, smuls dintr-un mediu tradiţional, autarhic şi “aruncat” într-un oraş relativ mare, cum spuneaţi. Dovada acestei înstrăinări, “dezrădăcinări” sunt cele două drumuri de la Sighet la Cuhea parcurse pe jos la sfârşit de săptămână. Pe drum, fiind flămând, mă opream din când în când şi mâncam mere din merii de pe marginea şoselei. Îmi amintesc aici de poetul nostru revoluţionar care într-o artă poetică glăsuia: ”sunt măr de lângă drum şi fără gard/ la mine-n ramur poame roşii ard/ drumeţule să iei fără sfială…”. M-am acomodat greu, rămânând singur în contextul în care doi consăteni au abandonat cursurile liceale şi au plecat la Şcoala Agricolă de la Bocicoiul Mare.

IM: Aţi perceput nuanţele muncitoreşti, antiintelectuale, ale regimului “popular” din anii de liceu la adevărata amploare?
prof. IM: Nu era la nivelul nostru o percepţie a luptei de clasă, deşi ea exista, confruntându-se cu aceasta familiile noastre, împovărate de biruri şi cote. Era în schimb o segregare ce viza adolescenţii de la oraş şi cei de la sat. Noi, cei din mediul rural, eram priviţi cu o  oarecare suspiciune de colegii orăşeni. Ce ne îngrijora mai mult era că şi profesorii, unii dintre ei, ne percepeau ca atare. Aceştia se adresau colegilor de la oraş, cu apelativul diminutival al numelui mic iar nouă celorlalţi ni se adresau cu numele de familie. În manifestările sinesteziei simţurilor acestor profesori noi eram percepuţi ca niște mici ţărănoi  ce aduceau cu ei mirosul balegii de acasă. Dar, în sfârşit toate astea au trecut, s-au estompat pe măsura parcurgerii treptelor şcolarizării încât astăzi au devenit mai degrabă nişte amintiri nostalgice. :))

IM: Cum era atmosfera în rândul tinerilor, liceenilor? Nesiguranță? Frică? Nepăsare? Teroare?
prof. IM: Nu aş spune că era o atmosferă de nesiguranţă, poate de frică ce activa şi eul nostru profund, freudian, acel subconştient tulbure, încât aveam uneori senzaţia că mă identific cu marele Bacovia, ce clama într-o poezie de a sa ”Liceu cimitir al tinereţii mele/ pedanţi profesori cu examene grele…”. Ţin minte groaza cu care aşteptam orele de rusă, o limbă altfel a unei mari culturi, literaturi. Manualele de limba rusă nu erau adecvate învăţării unei limbi străine, fiind mult prea stufoase. Profesoara, D-na Negrea nu ştia să ne stimuleze nişte impulsuri cognitive, fiind şi mult prea distantă. La teză, colegii şi-au făcut nişte fiţuici. Eu am scos cartea pe bancă să copiez. Era o carte mare cu coperţi tari, profesoara m-a reperat imediat, mi-a luat cartea şi m-a plesnit cu sete peste cap, încât am văzut stele verzi, nu cele din cerul Kantian: “cerul înstelat deasupra mea şi legea morală în mine”. Atunci am terminat pentru totdeauna cu practica copiatului, foarte răspândită în rândul tinerilor liceeni şi studenţi de astăzi.

 IM: Au fost profesori în liceu care v-au rămas în memorie şi care v-au marcat… educaţia?
prof. IM: Memoria mea i-a reţinut pe toţi profesorii, însă cu adevărat empatia elevului de atunci se opreşte la dreptul şi severul director Dumitru Paraschiv, care m-a bătut la palme cu beţele de la toba de pionieri, pe bună dreptate, fiindcă ne-am bătut joc de hrana rece ce o primeam duminica la amiază de la cantină. Ţin minte cum ne lovea în palme pronunţând mereu o propoziţie: “acasă aţi mâncat limbi de fazan?”. Am şi acum o mare recunoştinţă pentru diriginta clasei noastre, profesoara de chimie Ecaterina Melaniuc, care a ştiut să se apropie mai ales de noi, cei veniti de la ţară, “veneticii”. Nu l-am uitat niciodată pe marele matematician profesorul Ștefan Berţi. Eram foarte slab la matematică însă el a ştiut să intuiască în mine alte valori care s-au validat mai târziu. Profesorul a ajuns cercetător la Institutul de Calcul din Cluj şi într-o iarnă, de Anul Nou (atunci nu aveam vacanţă de sărbători), a venit la cămin să mă caute şi m-a dus la masă la un mare restaurant. Dacă timpul avea răbdare cu Domnia Sa ajungea un mare savant.

 IM: Care dintre colegii de generaţie au reuşit o ascensiune comparabilă cu a dumneavoastră?
prof. IM: Dintre colegii de generaţie ce au reuşit o ascensiune, unii situându-se peste limita activităţii mele, i-aş aminti aici cel puţin pe doi dintre ei care absolveau în anul când eu terminasem prima clasă de liceu. Aceştia erau doi medici străluciţi, studenţi ai IMF Iuliu Haţieganu, Cluj. Din păcate ei nu mai sunt fizic, au trecut în lumea umbrelor. E vorba de Gheorghe Pop care în clasa terminală încă purta frumosul costum de pe Valea Marei, iar celălalt este Nicu Ghergulescu din Şieu, (mama mea era rudă cu mama lui). Acesta a devenit un ortoped de renume european cu specializări în Germania şi SUA. Institutul  de ortopedie şi traumatologie din Cluj îi poarta  azi numele.

Dintre colegii de clasă, eram două clase paralele, absolvite de noi cu 11 clase, l-aş aminti aici pe renumitul etnolog Mihai Dăncuș, părintele Muzeului unic în aer liber, care conservă zestrea patrimonială a Maramureşului. Ne-a mărturisit o întâmplare. Într-o seară cu lună plină şi cerul spuză de stele, contempla liniştea locului. La un moment dat, aude un om strigând ceva. Era un geamgiu ce îşi purta sticla în spate într-un cadru de lemn. Văzându-l pe Mihai Dăncuș îl întreabă, neştiind cine este: unde sunt oamenii din satul acesta?  Răspunsul a venit uluitor şi inspirat: au plecat la treabă, la muncă. Al doilea coleg este fizicianul Sergiu Nistor, fiul adoptiv al domnului Francisc Nistor, unul dintre întemeietorii Muzeului Etnografic al Maramureşului. Colegul a devenit un fizician de renume, implicat în proiecte începute la Universitatea ”Babeş-Bolyai” şi continuate la Bucureşti, la Măgurele. Mai am o colegă, Ulici, doctor în Germania, la o clinică mare, ce readuce la viaţă copii născuţi prematur, aproape morţi.

IM: De ce şi cum explicaţi pasiunea dumneavoastră pentru zona umanistă, pentru literatură?
prof. IM: O explicaţie referitoare la opţiunea pentru umanioare, în speţă pentru literatură şi artă, e dificil de dat. Poate exista în ADN-ul tânărului cu rădăcini în ethosul rural, o predispoziţie spre o zonă valorizată nu atât lucrativ, pragmatic ci mai degrabă creatic, cu o deschidere spre zona imaginarului.

IM: Aţi continuat studiile universitare la Cluj, acolo aţi pătruns într-o lume cu adevărat… elevată. Ce particularităţi mai “ciudate” consideraţi că avea învăţământul superior din acei ani? Aţi sesizat… anomalii sociale, culturale etc. în anii studenţiei?
prof. IM: La absolvirea studiilor liceale, după un Bacalaureat destul de greu (erau vreo şapte, opt materii) atât din curricula domeniului ştiinţific, matematică, fizică, chimie, cât şi din sfera umanistă, Literatura română, Istorie, Geografie, m-am dus la admitere, examenul pe atunci era toamna, la Filologie la Cluj. Examenul consta din disciplinele de Limba şi literatura română, Istoria României şi Istoria Universală. Îmi aduc aminte că la Istorie Universală ne-a examinat Academicianul Camil Mureşan. Am făcut drumul de la Iza spre Cluj cu trenul, trăgând după mine un lădoi, un cufăr mai potrivit tinerilor ce mergeau în Armată. Era o toamnă aurie, lanurile de porumb erau în pârgă pe Valea Someşului. În toamna aceea a anului 1959 a trecut la cele veşnice marele savant, medic Iuliu Haţieganu. Am fost unul din cei ce au văzut trecerea convoiului mortuar prin faţa Universităţii Clujene. În toamna aceluiaşi an am început cursurile. Eram complet dezorientat la început, obişnuindu-mă treptat cu mediul academic, cu mersul la cursuri şi mai ales la bibliotecă. În această lume elevată – cum spuneţi- am sesizat diferenţe dintre noi, cei veniţi din provinciile Ardealului, şi colegii şcoliţi la Cluj.

Învăţământul universitar din acea vreme era de ţinută, fără a fi excesiv ideologizat. Existau câteva materii care se făceau la toate facultăţile: Socialismul ştiinţific, Materialismul istoric şi dialectic, Economia Politică. În rest erau discipline de specialitate pe domeniul limbii şi literaturii române.

Nu aveam ca şi astăzi o disciplină B, în speţă o limbă şi o literatura străină, ceea ce a devenit pentru noi un handicap. Am facut facultativ spaniola şi franceza.

IM: Clujul – deşi “iepoca” era totuşi cu valenţe proletcultiste – avea anumite grade de libertate pentru cei care ştiau să caute… nişele. Prin ce şi cum v-aţi sporit bagajul intelectual în capitala Transilvaniei?
prof. IM: Clujul din “iepoca” anilor ’60 manifesta valenţe culturale în pofida teoriilor jdanoviste implementate şi la noi în perioada proletcultismului. Nişele de libertate, nu multe, erau fructificate de noi, studenţii. Ştiu că citeam raportul lui Hrusciov în care îl demitizase pe Stalin.

Mi-am completat portofoliul intelectual, în primul rând prin asumarea unui program paideic ce rezulta firesc din studiile universitare. Cursurile de “Teoria literaturii” din anul I, “Teoria formelor” şi “Estetica” din anul IV şi V ţinute de “negurosul” şi temutul profesor devenit ulterior Rector, Ion Vlad, de severul şi rafinatul Mircea Zaciu, critic şi istoric literar ce ne preda literatura interbelică. M-am apropiat în anul al treilea de acest profesor, realizând şi teza de licenţă la Domnia sa, teza cu genericul ”Arta poetica argheziană în poezie şi publicistică”. Nu pot să nu-l amintesc aici şi pe Acad. Virgil Vătăşeanu care ne ţinea cursul de Istoria Artei, din păcate după primul semestru, având o problemă medicală, cursul a fost ţinut de asistent. Mai amintesc aici pe unul dintre cei mai mari cunoscători ai Şcolii Ardelene, prof. Iosif Pervain care mereu îşi irosea energiile cu polemicile cu specialiștii filologi de la Bucureşti. Îndrumătorul nostru de grupă a fost prof. universitar Octavian Schiau un dascăl născut, nu făcut, care ne-a familiarizat cu dulceaţa limbii cronicarilor. La dialectologie îl aveam pe eruditul filolog Romulus Tudoran, care punea atâta pasiune în disciplina sa, încât a rămas proverbială o întâmplare. Un coleg hâtru i-a dat un telefon profesorului la miezul nopţii, anunţându-l să vină la Continental unde s-au întâlnit un istroromân cu un meglenoromân.

IM: Blaga a murit în anul 1961, la Cluj, fiind angajat pe o funcţie inferioară pregătirii sale excepţionale, la Biblioteca Universităţii. Bănuiesc că nu aveaţi nicio conexiune în anii studenţiei cu poetul… luminii?
prof. IM: Eram în anul al doilea când poetul şi filosoful Lucian Blaga a trecut la cele veşnice, după o perioadă de marginalizare, fiind exclus şi de la Catedra de filosofie a culturii din cadrul Universităţii ”Regele Ferdinand”, cum se numea atunci. Am aflat de tristul eveniment şi am mers la mica capela de la începutul Străzii Clinicilor. Poetul era pe catafalc, senin şi liniştit în marea trecere, ducând parcă cu sine misterul ontologic. Trupul neînsufleţit al poetului şi filosofului Blaga era vegheat de două distinse doamne. Una era Cornelia Brediceanu soţia poetului, cealaltă Veturia Goga, rudă cu familia Blaga, văduva poetului “pătimirii noastre”. M-am recules smerit şi mi-am adus aminte de relatările secretarului lui Goethe care într-un moment similar se reculegea la catafalcul marelui creator german. La ieşirea din capelă, am întâlnit o consăteancă, studentă la farmacie, care mă întreabă unde am fost? I-am răspuns că fusesem la capela unde e depus marele poet, dramaturg şi filosof Lucian Blaga. Nu mică mi-a fost mirarea aflând că ea nu auzise de acest mare creator al nostru.

IM: La Cluj v-aţi integrat într-un grup interesant de prieteni. V-aş ruga să-mi vorbiţi despre cei care v-au rămas aproape şi după finalizarea studiilor?
prof. IM: La Cluj, în cei 5 ani, scenariul iniţierii mele a urmat un traseu între Facultatea de Filologie de pe Horea şi Casa Matei unde se afla sediul central al Instiutului de Arte Plastice Ion Andreescu. Aici se găsea şi o bogată bibliotecă cu numeroase albume de artă românească şi universală. Tot aici am vizionat câteva filme documentare aduse de lectorul de limba franceză. A fost o revelaţie să îi văd mişcându-se, să le văd operele unor genii în artele plastice: Matisse, Braque, Picasso, Chagall etc. La Casa Matei mă simţeam foarte bine, printre tinerii pictori ce au devenit în timp nişte nume de rezonanţă: Corneliu Brudaşcu, actualmente cu opere în colecţiile din Franţa (Centrul Pompidou), Anglia (galeria Tatoo) Londra. Încă de pe atunci el era un adevărat lider al generaţiei sale şi al celor mai tineri decât el. În jurul lui s-au adunat Ionel Munteanu, un talent de excepţie, student în ultimul an al maestrului Corneliu Baba, tânăr care şi-a asumat destinul propriei vieţi trecând apele Styxului, Eugen Tăutu plecat şi el recent dintre noi, autorul printre altele a picturii ce înnobilează Aula Magna a Univ. Babeş-Bolyai; Viorel Toma de la Timişoara, Sorin Câmpan, Mariana Şenila, Andonis Papadoupoulos, expatriat în Grecia, ţara sa de origine, Kancsura Istvan etc. Nu pot trece peste amintirea pictorului, sculptorului şi poetului Mihai Olos care în anii ‘70 experimenta tehnici şi metode noi, fiind un postmodern avant la lettre.

IM: Ce hobby-uri, evadări, ”escapade” îşi permitea sau i se permiteau unui student în anii ’60?
prof. IM: Ca hobby-uri, evadări, îmi amintesc că urmăream spectacolele de teatru, concertele simfonice de la Casa Universitarilor unde mă întâlneam cu poetul Ioan Alexandru, vernisajele expoziţiilor de artă plastică. Arta plastică a devenit pentru mine un Violon d’Ingres încât în timp, la Facultate la Sibiu, am ţinut un curs la masterat cu genericul Postmodernismul, un curs ce urmărea sincretismul artelor în speţă literatura, pictura şi muzica pornind şi de la Adagiul Horațian  Ut pictura poesis.

IM: Ştiu că în acei ani se practica repartiţia foarte strictă. Şi eu am fost repartizat, mult mai târziu, la sfârşitul deceniului nouă al secolului trecut… acasă! N-aţi încercat totuşi să reveniţi acasă, în Maramureş, după absolvirea facultăţii?
prof. IM:
La absolvire, în 1964 am fost repartizat de Comisia Ministerială la Gura Râului (Bocca del Rio al lui Blaga), în Raionul Sibiu, Regiunea BraşovToamna târziu după stagiul militar de Terist, din cazarma de la Arad, unde am pătimit destule, m-am prezentat la post. Toţi profesorii erau necalificaţi sau în curs de calificare la învăţământul fără frecvenţă. Eram privit cu suspiciune şi mai mult, nu m-au primit în gazdă sătenii (un sat necolectivizat) deşi eram dispus să dau jumate din salariu pentru o cameră şi masa în familie. Am plecat, fără să ştiu că nu mă va angaja nicio şcoală din moment ce aveam acea repartiţie ministerială. Aproape un an am stat la Cluj la prietenii de la Arte Plastice.

În anul şcolar 1965-1966 am primit un post de la Inspectoratul Şcolar la Liceul din Nimigea de Jos.  Veneam cu o tinichea după mine, un act în care mi se comunica că mi-au desfăcut contractul de muncă cu litera “i”. Se uitau la mine cei de la Inspectoratul de la Cluj ca la un criminal. Având însă nevoie de un profesor la Liceul din Nimigea de unde plecase o profesoară ex-abrupto acasă, la Iaşi, domnii de la Cluj nu au avut altă soluţie şi au acceptat să predau literatura română şi latina. Tot aici mi-am cunoscut soţia, profesoară de Istorie, care ne-a părăsit în urmă cu 6 ani. De la Nimigea am plecat prin concurs în judeţul Prahova la Buşteni unde am lucrat doi ani. Elevii de acolo, am aflat întâmplător, îmi ziceau Ibsen. Tot prin concurs am venit în judeţul Harghita la Odorheiul Secuiesc unde am zăbovit până la revoluţie, moment în care realitatea dinainte a fost dinamitată, înlocuită cu o ură mare faţă de români. Nu mai insist asupra acestui episod ce ar putea constitui subiectul unui roman autobiografic.

În tensiunile create în martie 1990 la Tg, Mureş am considerat ca e mai bine să plec (colegii mei plecaseră toţi în ianuarie). Aş putea să spun ca a fost o epurare etnică. Am venit la Sibiu la Inspectoratul şcolar judeţean unde inspector general adjunct era un coleg germanist pe care îl cunoşteam de la Cluj. Din aprilie 1990 şi până la sfârşitul anului am suplinit la Clasele gimnaziale ale Liceului Pedagogic, având şi 3 clase la Liceul german Samuel  Bruckental, unde îl vedeam în pauză şi pe actualul Preşedinte, profesor de fizică, care îşi ținea orele mai mult din obligaţie.  Din toamna anului 1990 m-am titularizat la Colegiul Octavian Goga de unde, după doi ani, m-am prezentat la concursul de ocupare a poziţiei de lector de la Facultatea de Litere, Istorie şi Jurnalistică a Universităţii Sibiene. Pe atunci Universitatea încă nu purta numele lui Lucian Blaga.

I s-a acordat acest nume la sărbătorirea centenarului marelui poet şi filosof. Eu am fost unul dintre iniţiatori, alături de Decanul Pamfil Matei şi profesorul univ. de engleză Sever Trifu, a numirii Universităţii Lucian Blaga, amintindu-ne că după Dictatul de la Viena din 1940, Universitatea Clujeană Regele Ferdinand s-a mutat la Sibiu. Aici a predat Lucian Blaga, aici şi-a editat la Editura Dacia Traiana cele mai importante opere filosofice şi mare parte din poemele sale dramatice. Tot în perioada aceea s-a constituit Cercul Literar de la Sibiu, avându-i ca membri marcanţi pe: Ion Negoiţescu, Radu Stanca, Șt. Aug. Doinaş, N. Balotă, I. D. Sîrbu etc; mişcare literară de sincronizare în cheie lovinesciană a literaturii şi culturii române cu marea literatură şi cultură a Apusului. Despre toate acestea am scris şi publicat mai multe studii mai ales referitoare  la relaţia lui Blaga cu ucenicii săi.

După un doctorat făcut la Cluj cu tema Expresionismul în poezia şi teatrul lui Lucian Blaga am parcurs toate treptele universitare ierarhice,  şef de catedră, conferenţiar, profesor. Am predat până la pensionare “Teoria literaturii” şi “Estetica”.

IM: Pe drumul vieţii nu aţi depăşit graniţa Carpaţilor. În afară de schimbările dramatice din 1989, destinul a fost, oare, cel care v-a oprit la Sibiu?
prof. IM:  În periplul meu didactic înainte de venirea la Sibiu nu am depăşit graniţa Carpaţilor deşi, de la Buşteni, descindeam deseori pentru activităţile didactice cu profesorii din Prahova la Câmpina, Ploieşti, Bucureşti. De altfel, concursul pentru ocuparea unei catedre în jud. Prahova s-a ţinut la Liceul, azi Colegiul I.L. Caragiale, din Ploieşti colegiu absolvit şi de marele poet Nichita Stănescu. La concurs am luat punctajul maxim şi puteam alege în afară de Ploieşti, unde erai condiționat de buletinul de oraş închis, orice post scos la concurs, de pildă eu doream Câmpina, însă inspectorul de cadre mi-a spus că nu pot să iau decât posturile din cererea de concurs, respectiv Buşteni sau Poiana Ţapului. Am optat pentru Buşteni, oraş turistic la poalele Caraimanului, cu o climă la vremea aceea foarte umedă şi rece.

IM: Sibiul v-a desăvârşit – putem spune – personalitatea. Aici v-aţi ataşat simbiotic de Blaga, aţi aşezat piatra de temelie a templului dumneavoastră. Cât şi cum aţi lucrat la “construcţia” dumneavoastră spirituală?
prof. IM: Sibiul a fost pentru mine un catalizator “al desăvârşirii” mele profesionale. Aici, “lângă Sibiu, lângă Sibiu, prin lunci” simţeam peste tot urmele lui Blaga, “Paşii Profetului”. În construcţia catedralei sale creatoare Blaga a aşezat peste paradigma ethosului nostru tradiţional-popular, cultura catalitică germană. Modelul său fiind acel daimon creativ al marelui Goethe. De altfel, expresionismul blagian este unul de natură metafizică. Îndemnurile catalitice ale culturii germane l-au îndrumat pe Lucian Blaga înspre o onto-metafizică ce îşi găsește matricea stilistică în spaţiul nostru mioritic. Personajele culturii noastre în teoretizările lui Lucian Blaga îşi au rădăcinile în arhaic, mitic, rădăcini situate într-o matrice revelabilă “în stare binecuvântată în stratul mumelor”. Aceste elemente specifice poeziei, teatrului şi filosofiei lui Lucian Blaga am încercat să le aproximez. Cei ce s-au aplecat critic asupra demersului meu au validat pozitiv această exegeză a hermeneuticii operei blagiene.

IM: Daca aţi fi obligat să alegeţi, ce aţi prefera, libertatea sau cunoaşterea?
prof. IM:
A opta pentru libertate sau cunoaştere e o falsă dilemă, cunoaşterea presupune libertate după cum libertatea e consubstanţială cunoaşterii.

IM: Ce nume, ce preferinţe aveţi din literatura contemporană?
prof. IM: Literatura contemporană este complexă şi diversă. Dacă ar fi să îmi afirm preferinţele pentru unii creatori din secolul trecut, ce ţin şi ei de canonul contemporaneităţii, evident în domeniul poeziei ar fi Blaga, Arghezi, G. Bacovia, Ion Barbu, V. Voiculescu, I. Pilatt etc. În domeniul prozei intră în primul rând marii întemeietori ai romanului modern L. Rebreanu, Camil Petrescu, H.P. Bengescu, G. Călinescu, toţi mari scriitori canonici. Un loc aparte în biblioteca conştiinţei mele ocupă E. M. Cioran cu proza sa ce îmbrăţişează angoasele lumii.

Din generaţiile ce au debutat în timpul celui de al doilea război mondial, în biblioteca mea intră Geo Dumitrescu, Dimitrie Stelaru, Constant Tonegaru, Ion Caraion, Simion Stolnici şi dobrogeanul naturalizat maramureşean poetul şi pictorul Gheorghe Chivu, profesorul nostru de desen. Venind mai aproape în deceniile şase, şapte  ale secolului trecut, poeţii care s-au desprins de jdanovismul proletcultist repunând metafora în drepturile ei, i-am reţinut pe Nicolae Labiş, Nichita Stănescu, Petre Stoica, Ioan Alexandru, Ana Blandiana, Mihai Ursachi, Mircea Ivănescu, Cezar Ivănescu. Generaţia optzecistă cu modernismul ei deschis spre postmodernitate ce l-a impus pe Mircea Cărtărescu poet şi mare prozator, pe arădeanul Petru M. Haş, Ion Mircea,  Ion Mureşan etc.

IM: Care vă sunt activităţile după retragerea din viaţa activă, “impusă”?
prof. IM: La pensionarea mea am fost o victimă colaterală, decanul nostru făcea dizidenţă faţă de conducerea Rectoratului şi odată cu trecerea lui la pensie am fost şi noi vreo doi, trei pensionaţi. În ultimii ani am lucrat la o carte ce cuprinde studii şi eseuri despre artele plastice, studii publicate la Editura Limes din Cluj cu subtitlul “Ochiul şi cuvântul” – Eseuri şi crochiuri pe teme de artă plastică. Din această carte au apărut două ediţii, cea de a doua ediţie cu studii și articole noi faţă de primul.

IM: Generaţiile secolului XXI de studenţi – mi se pare mie? – sunt mai… puţin profunde. Adevărat sau fals?
prof. IM: Generaţiile de studenţi ai secolului XXI sunt mai grăbite, vor să sară etapele şi să acceadă în timp scurt la funcţii şi demnităţi. E generaţia internetului care asigură o informare rapidă fără o aprofundare a acesteia. Această generaţie nu mai are neliniştile şi angoasele pe care le încercam noi ca studenţi. Sunt totuşi creativi o parte din ei.

IM: Parafrazându-l “un pic” pe Andre Malraux (fără voia lui!), vă întreb, marota secolului XXI este religia sau… tehnologia?
prof. IM: Andre Malraux lansa apodictic, dacă ţin bine minte, fraza “secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc.” Tehnologia a luat-o totuşi înaintea religiei, ducând la o alienare a omului de rând din zilele noastre.

IM: Vor dispărea oare profesorii? Tehnologia îi va … “suprima”?
prof. IM: Nu cred că vor dispărea din ciclul paideic profesorii. Roboţii au şi ei nevoie de profesori. :))

IM: Făcând o trimitere metaforică la un curs pe care l-aţi predat studenţilor, oare societatea românească a zilelor noastre nu este invadată de o estetică a urâtului?
prof. IM:
Societatea românească e invadată de urât, dar nu e urâtul categorie estetică fructificată de romantism şi postromantism. Lumea s-a desacralizat şi tolerează urâtul ca dimensiunea vieţii ei.

IM: Există un … “cântec al vârstelor”?
prof. IM: Aşa cum fiecare dintre noi avem un roman al familiei (Marthe Robert) există şi un cântec al vârstelor interiorizat de fiecare dintre noi. Voi cita un asemenea cântec al vârstelor al poetului Lucian Blaga: “Dragostele mele bune/ cum le-a măcinat pământul!/ Cum pieriră pe sub iarbă/ frumuseţea şi cuvântul!/ Dragostele mele rele,/ câte au căzut şi ele!/ Dragostele bune, rele,/ ce-a rămas sub glii din ele?/ Țărâna numai şi inele.”

Acest cântec al vârstelor ne duce în zona meditaţiilor ecleziastului, meditaţii ce pot fi îmblânzite prin creaţie încât poetul ce peripatetiza cu învăţacei și “Lângă Sibiu, lângă Sibiu, prin lunci/ numai stejarii vor mai fi şi atunci./ Mai aminti-mă-va un trecător/ vreunui străin, sub ceasul lor?/ Nu cred să mă vestească cineva/ căci basmul ar începe-aşa:/ Pe aici umbla şi el şi se-ntorcea mereu,/ contimporan cu fluturii, cu Dumnezeu.”

IM: Aţi avut sau aveţi vreun vis pe care încă nu l-aţi… realizat, implementat, cum se spune în limbaj tehnic?
prof. IM: Dacă am avut vreun vis neîmplinit?… o da, suntem cu toţii un cuib de vise, din care puţine îşi iau zborul, încât parafrazându-l pe marele poet al pătimirii noastre aş spune ,“fără a privi înapoi cu mânie“, aş spune că ”nu câte au fost îmi vin în minte, ci câte ar fi putut să fie”.

 IM: Sunteţi în contact cu lumea culturală maramureşeană actuală?
prof. IM: Parţial sunt în legătură cu lumea culturală a Maramureşului nostru voievodal prin Revista Nord Literar, unde oficia regretatul meu prieten Augustin Cozmuţa. Port în gena profundă a fiinţei mele miresmele unei copilării petrecute în “Cuhnea Bogdăneştilor” şi pe măgurile şi coclaurile Ieudului şi ale Şieului, de unde se trag bunicile mele, pe care nu le-am cunoscut. Din păcate, toposul scăldat de cristalina apă a Izei, poluată şi ea în momentul de faţă, a generat acel om nou, o fiinţă gregară ce nu mai are niciun respect pentru cutumele din codul nostru etic. Ceea ce a uniformizat tăvălugul socialismului multilateral dezvoltat se vede mai bine acum.

IM: De când n-aţi mai fost pe la… Oraş (aşa cum îi spunem noi, locuitorii de pe Văile Depresiunii Maramureşului, după cum bine ştiţi, Sighetului)?
prof. IM: În Sighetul Marmaţiei am fost vara, în trecere, cu maşina fratelui meu, profesor de filosofie la Colegiul Loga din Timişoara. În 2009 am participat la întâlnirea de 50 de ani de la absolvirea actualului Colegiu Național “Dragoș Vodă”, o întâlnire cu unii dintre ei, cu profesorii care mai trăiau, întâlnire devenită un fel de remember al celor 4 ani de liceu.

“Eheu, fugaces, Postume, labuntur Anni…”

Adagiul Horaţian îmi sună melancolic, trist, încât aş traduce liber acest adagio prin…  Vai, vai, repezi trec anii!

IM: Mulţumesc, domnule profesor! Sper ca sănătatea să vă permită să participaţi, în toamnă, la aniversarea de 100 de ani ai Liceului “Dragoş Vodă”!
prof. IM: Nu ştiu dacă timpul va avea răbdare cu mine încât să pot onora Centenarul acestei prestigioase instituţii de învăţământ, sunt cu sufletul aproape de dascăli şi alumni care au vieţuit câţiva ani în această Catedrală a culturii şi ştiinței, cea mai prestigioasă de pe Valea Izei, din Maramureşul Istoric.

Ion MARIȘ