Sigheteanca Andreea Coman a expus la Paris Design Week! (autor, Ion Mariș)

Pe Andreea Coman – sigheteancă – o cunosc de mai mult timp. Este o tânără ambițioasă, am simțit-o că își dorește să-și „definească” și creeze propriul drum, să demonstreze că poate avea succes prin consecvență și… muncă. A urmat studii universitare (Facultatea de Relații Internaționale București) și s-a specializat din punct de vedere artistic în Paris dar, după cum mi-a spus „mi-am definit stilul în București”. După 12 ani trăiți în Franța a decis să se întoarcă în România „pentru a-mi concretiza proiectul și a-mi urma visul”.

A obținut o finanțare europeană, în cadrul unui program de start-up dedicat Diasporei, fiind astfel motivată să revină și să muncească acasă pentru a schimba percepția celor care încă nu au mari așteptări de la tinerii artiști – antreprenori.

„Stilul meu este unul îndrăzneț”

Andreea este preocupată de arta ce-și extrage resursele din materiale simple, reciclabile, genul de artă apropiată de trendul zilelor noastre, angajată și cu mesaj bine țintit. Abordarea ei artistică nu este deloc comodă, se abate de la „canoanele” clasice dar, se pare, beneficiază de un public aparte care rezonează cu un stil… sustenabil.

Stilul meu – îmi spun prietenii dar și specialiștii – este unul îndrăzneț din punctul de vedere al materialelor utilizate și al tehnicilor abordate în realizarea lucrărilor. Prin tehnica colajului, materialele al căror scop inițial era unul „domestic”, practic, capătă valențe… artistice. În lucrările mele predomină bucățile de piele (deșeuri) recuperată, textile pictate manual, dantela, paiete și elemente pictate, creație proprie, care creează împreună un melanj inedit de texturi și culori. Aceste materiale reciclate al căror scop inițial era unul banal capătă valențe artistice, o altă estetică și compun o nouă poveste.

Arta are și o dimensiune… ecologică

Andreea Coman a găsit soluția artistică prin care îmbină tradiția cu noul concept ecologic – utilitarist, agreat pe toate palierele societale. Și totuși „produsul” final are o doză importantă de moderism.

Da, arta este și… utilă, dar – în mod special – expresia finală, în cazul meu, este una abstractă. În plus, arta ne educă iar prin lucrările mele aduc în discuție ceea ce se numește „reclaimed art”, încerc să contribui la deschiderea unei noi dimensiuni pentru obiecte reutilizate și juxtapuse într-o manieră artistică. Fiind născută în Maramureș, elementele tradiționale mă inspiră în mare măsură și încerc să le includ cât mai des în lucrările mele.

Tânăra Andreea Coman are un interesant background

Deși nu are o activitate foarte îndelungată, Andreea are câteva „mici” realizări care i-au insuflat încredere în munca ei și au determinat-o să-și continue creativul proiect personal.

În 2017 am expus la Ambiente, Salonul Internațional din Frankfurt, alături de alți expozanți din Europa, iar in 2019 am fost prezentă la Festivalul Internațional de Textile Extraordinare, Lyon. Ulterior, am avut două expoziții în Clermont Ferrand. M-am întors în România în 2020 și, din cauza pandemiei, organizarea unei expoziții locale (București) s-a amânat pentru o perioadă incertă.

Paris Design Week – provocare și satisfacție

Am ajuns cu discuția și la recenta experiență a Andreei care i-a adus o anumită recunoaștere internațională și – mai ales – o interesantă interacțiune cu publicul tânăr. Deloc de neglijat, tânăra artistă a reușit să-și vândă primele lucrări. Cum a fost această experiență, cum s-a derulat episodul artistic parizian?

În urmă cu câteva săptămâni (09 – 18 septembrie 2021) am participat la cea de-a VI – a ediție a Expoziției de Artă Contemporană – art3f – din cadrul Paris Design Week, manifestare care s-a bucurat de participarea unui public numeros (aproximativ 36000 de vizitatori în fiecare an). La Paris au participat 250 de expozanți, artiști dar și galerii de artă, aleși printr-un riguros concurs, pentru a delecta publicul parizian cu creațiile lor. Printre expozanți, m-am numărat și eu, o „necunoscută” artistă româncă. Lucrările mele se pare că au fost apreciate pentru tehnica inedită și originalitatea lor, iar două dintre operele expuse sunt de acum la domiciliile noilor lor proprietari, ele fiind achiziționate chiar în cadrul expoziției.
Una dintre lucrări, inspirată de poemul „Luceafarul” de Mihai Eminescu a emoționat în mod special publicul și a fost achiziționată de o tânără cântăreață franceză, care a cedat șarmului atât al tabloului cât și al poemului pe care l-a citit și tradus în limba franceză, „produsul” meu artistic inspirând-o în compunerea unui nou cântec. Tabloul este realizat din piele, catifea pictată manual și elemente brodate. Pia (așa o cheamă pe tânăra cântăreață) și-a dorit tabloul cadou de ziua ei). Ea își compune singură cântecele… a văzut tabloul și a rămas mult timp în fața lui contemplandu-l. Nu prea știam ce să fac, pentru că era foarte tânără, părea să aibă în jur de 19-20 de ani și nu se plia pe ideea pe care o aveam despre un cumpărător de artă, efectiv nu știam ce să îi zic. Până la urmă i-am povestit cum am creat tabloul și i-am dat detalii despre geneza lui.

Pentru mine, această expoziție a fost o mare lecție și descoperire… Mărturisesc că eram victima clișeului despre generația millenials (tineri care sunt toată ziua cu nasul în telefon și în general sunt legați de lumea digitală). Dar, mărturisesc, a fost pentru mine cea mai frumoasa surpriză a salonului: foarte mulți tineri, realmente interesați de artă, care stăteau minute întregi și priveau, contemplau, care chiar își doreau să asculte ce ai de spus, își doreau să înțeleagă mesajul lucrărilor, sunt absolut minunați. Și această tânără fată care la cei 22 de ani ai ei și-a dorit cadou un tablou, nu farduri, nu pantofi sau genți, sincer m-a impresionat!

Conexiunea „reclaimed art” cu… Maramureșul

Un filon de inspirație, un substrat inovativ al creațiilor Andreei Coman își au originea în Sighetul și Maramureșul natal. Andreea are un important potențial, motivația există, drumul a fost asumat, rezultatele vor fi – indiscutabil – în ton cu pasiunea și dedicarea pentru artă.

„Meșteșugurile” și tehnicile din domeniul textil (țesut, brodat, cusut) îmbinate în colaje, sunt învățate în parte de la bunica mea, care și în ziua de azi mi se alătură în realizarea unora dintre creații, în atelierul din Sighet. Sunt abia la început, îmi doresc să implic și mai mult tradiția, meșteșugurile, frumusețea Maramureșului în creațiile mele. Arta, atelierul meu constituie locul safe în care creez povești și „obiecte” pe care le expun pe canalele mele de social media sau offline în galerii specializate (Galateca).

Creez experimentând

Prin pașii pe care i-a făcut pe drumul artei, Andreea și-a conturat un profil distinct. Sunt convins că va atinge alte multe și diversificate niveluri de performanță artistică.

Cred că sunt un artist neconvențional și „îndrăzneț”, am început să creez prin a experimenta și continui în această direcție. Sunt convinsă că arta ne aduce un pic de frumos în viață, ne provoacă să gândim, să vedem lucrurile din altă perspectivă, să descoperim lucruri noi!

Mult succes, Andreea, și la cât mai multe provocări… artistice! Cred și sper că această primă discuție a noastră va fi urmată de alte episoade în care vom semnala noutăți și realizări pe care o să ni le impărtășească artista sigheteancă.

Ion MARIȘ




La Sighet s-a desfășurat Școala de Vară – bursele unSettled

În intervalul octombrie 2019 – iulie 2021, s-a desfășurat proiectul „Să învățăm din trecut, ca să construim viitorul” – „Learning from Our Past to Build the Future”, proiect care a marcat împlinirea a 30 de ani de la căderea comunismului. Organizația Freedom House România, ințiatoarea proiectului, a oferit un număr de 150 de burse unSettled pentru tineri cu vârste cuprinse între 18 și 25 de ani, interesați să participe la taberele de studiu de la Sighet ale Festivalului de Idei unSettled de la Memorialul Sighet.

Zilele trecute, s-a încheiat ultima dintre cele trei serii ale Școlii de Vară de la Sighet – Bursele unSettled (ediția a II – a), serii desfășurate în perioada 19 – 28 iulie 2021, la Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței. Școala de Vară a fost organizată în parteneriat cu Academia Civică. În cadrul Școlii de Vară elevii/ studenții au participat la ateliere artistice și de dezvoltare personală, proiecții de filme, conferințe și seminarii despre istoria comunismului, cursuri de educație civică, tur ghidat al muzeului din Sighet etc.

Pentru a obține detalii suplimentare despre acest proiect am avut o discuție interesantă cu doamna Cristina Guseth, directoarea Freedom House România.

         Cum a demarat proiectul?…

Am început proiectul în 2019 și mulți profesori universitari m-au descurajat cumva spunându-mi că va fi foarte greu să aduc studenți aici, la Sighet, când ei pot să se ducă oriunde în Europa și să-și petreacă timpul într-o școală de vară pe acolo. Și-aunci, am pornit o campanie împreună cu Cristian Mungiu, cu festivalul său de film, în 2019. Cristian avea o secțiune destinată celor 30 de ani de la căderea comunismului, ne-am înscris și noi în această campanie a lui și ne-am dus în universități cu filmele pe care le-a avut în secțiunea dedicată căderii comunismului. Am fost la Cluj, am fost la Timișoara, am fost la București, iar aici, la Sighet, sunt studenți din aceste centre universitare. Cum i-am selectat? Noi le-am cerut să ne scrie un eseu, o motivație, încadrată într-un număr de semne și o mică poveste pe care o au din familie despre comunism. I-am selectat în funcție de valoarea acestor texte. Mie mi se pare foarte important să faci o selecție și să-i aduci aici pe cei care sunt cu adevărat motivați, sunt interesați de subiect. Adică, până la urmă, noi dorim să investim într-o elită și, dacă vreți, așa, peste timp, să refacem elita care a fost distrusă aici. Deci să contribuim să refacem o elită în România. Și, nu în ultimul rând, dorim să facem educație tinerilor în ceea ce privește drepturile și libertățile lor, pentru a și le apăra, din perspectiva regimurilor totalitare și autoritare.
Am început și o serie de interviuri și de reportaje pe această temă. Am avut de exemplu interviu cu Andrea Dobeș despre Sighet, am avut o audiență foarte bună. Asta și pentru că suntem într-o rețea de publicații locale și paginile lor de facebook ne preiau interviurile. Asta ar fi o linie pe care ne dezvoltăm deja și pe care avem și posibilitatea financiară să o ducem.

         Cum ați depășit dificilul an 2020 și efectele pandemiei?

În 2020, când a intervenit pandemia, se înscriseseră 200 de studenți, noi trebuia să aducem aici 150 de studenți în câte două tabere și ne-am oprit din cauza incertitudinii care se instalase subit, deși aveam mai mulți înscriși decât aveam nevoie. Am reușit totuși să facem selecție, cum vă spuneam, am făcut-o în toamna anului 2020, în septembrie. Am venit împreună cu doamna Ana Blandiana și-am făcut un prim seminar, o primă întâlnire, pentru 20 de studenți. A fost prima experiență, iar anul acesta, în perioada 19 – 28 iulie, am organizat la Sighet trei serii a câte 30 de studenți, serii care sunt conectate, sunt legate temporal, ca să putem să atingem numărul de studenți pe care ni l-am propus în proiect.
Ceea ce vreau să subliniez este că pe perioada pandemiei am luat în calcul să facem acest proiect on-line, dar, ne-am dat seama că experiența vizitării Memorialului este extrem de importantă. Anul acesta am adăugat vizitarea Casei Elie Wiesel și de-acum încolo o vom avea pe agenda noastră totdeauna când vom veni aici, cu tabere de vară cu studenți la Sighet, pentru că, de fapt, noi vrem să ne raportăm la sistemul totalitar și la toxicitatea sistemului totalitar, să înțeleagă tinerii de ce valorile democratice nu sunt date pentru totdeauna și merită apărate, zi de zi.

          Care sunt sursele de finanțare pentru activitățile Freedom House, dar ale proiectului?

În acest proiect „Learning from Our Past to Build the Future” suntem sprijiniți financiar de către Departamentul de Stat, de Ambasada Statelor Unite ale Americii. Noi suntem într-un parteneriat cu Academia Civică pentru acest proiect. Adică am organizat Școala de Vară împreună cu Academia Civică, iar Academia Civică ne-a ajutat enorm pentru că ei au o tradiție de aproape 20 de ani, știu pe cine să invite, oamenii care sunt relevanți și care cunosc bine subiectul, cei mai buni lectori/ traineri. Pentru noi a fost, pe de o parte o onoare și un mare ajutor de a colabora cu Academia Civică în a face o agendă cât mai relevantă pentru participanții la acest seminar.

        De ce unSettled?

„Learning from Our Past to Build the Future” – învățând din trecut să ne construim viitorul, noi i-am spus bursele „UnSettled”, ne-am gândit că această titulatură o să atragă tinerii. UnSettled înseamnă „neliniștit”. Ne dorim ca neliniștea tinerilor să constituie mereu un „instrument” pentru apărarea democrației.

          Succes, doamnă Cristina Guseth și la cât mai multe proiecte interesante în portofoliul organizației dumneavoastre!

Mulțumesc! În mod sigur vom continua colaborarea cu Academia Civică și vom organiza și în anii următori Școli de vară la Sighet!

Brîndușa Oanță

Foto: Preluare de pe site-ul Memorialului Sighet.

 




Ultimul deținut politic din Sighet – interviu cu domnul Petru Codrea (autor, Marius Vișovan)

Numărul deținuților politici din România, supraviețuitori ai temnițelor comuniste a scăzut constant, de la 150.000 în 1990, la mai puțin de 1.000 astăzi (dintre care foarte puțini mai au o prezență publică activă) prin efectul biologic al vârstei. În Maramureș mai sunt doar câteva persoane, iar în Sighet, în urma recentei plecări la Domnul al lui Ioan Ilban, a mai rămas unul singur, Petru Codrea, cunoscut multor concitadini ca vecin, rudenie, prieten sau coleg de muncă dar și prin articolele de pe „Salut, Sighet!” (cel mai recent putând fi citit aici). Domnia-sa a acceptat să ne răspundă la câteva întrebări.

Rep.: Stimate domnule Petru Codrea, ați rămas ultimul deținut politic din Sighet și unul dintre ultimii din Maramureș. Cititorii vă cunosc din mai multe articole în care ați relatat suferința din temnițele comuniste și alte aspecte ale rezistenței anticomuniste din Maramureș și din țară.
P.C.: Da, așa este. Din „lotul Vișovan” (primii 18 deținuti politici, arestați în august 1948) mai suntem în viață 3 – Nistor Man, Nelu Dunca și cu mine, dar numai eu domiciliez actualmente la Sighet. Și mai sunt alți câțiva camarazi arestați mai târziu și stabiliți în alte orașe din țară sau în străinătate. Asta este, suntem deja foarte puțini, numărul nostru scade, dar noi privim cu seninătate ultima parte a vieții și mulțumim lui Dumnezeu că ne-a ținut până acum …

Rep.: Sănătatea vă permite să vă mai deplasați prin țară la diverse acțiuni de comemorare a martirilor și eroilor luptei anticomuniste?
P.C.: Mai rar ca în trecut, dar nu mă las. Chiar acum în august sper să ajung la Târgșor (lângă Ploiești) la comemorarea elevilor deținuți politici din această închisoare, unde am executat și noi maramureșenii detenția în perioada 1949-1950. Am fost acolo aproape anual, aș dori să ajung și anul acesta, nu doar pentru a mai întâlni colegi de suferință din alte zone ale țării ( și aceștia deja foarte puțini …) dar mai ales pentru bucuria și respectul cu care mă întâmpină tineri dornici de a cunoaște rezistența anticomunistă, valorile și eroii ei despre care eu pot da mărturie.

Rep.: Sănătatea și longevitatea sunt o caracteristică a familiei Codrea! Toți frații sunteți în viață, la vârste venerabile!
P.C.: Da, mulțumim lui Dumnezeu! Fratele mai mare Gheorghe și cu mine am depășit 90 de ani, fratele Eugen se apropie iar sora Georgeta, cea mai mică, vine și ea după noi…de altfel și tatăl nostru, învățătorul Petru Codrea, a trecut de 90, așa că probabil îl moștenim pe dânsul. Bătrânețea vine desigur și cu alte probleme, dar mulțumim lui Dumnezeu pentru tot! Toți 4 avem copii și nepoți, ne bucurăm de studiile și realizările lor și…sperăm să vedem și următoarea generație!

Rep.: Sunteți un creștin practicant al Bisericii Greco-Catolice…
P.C.: Da, și sunt prezent la liturghie constant în duminici și sărbători. Credința a fost pentru mine foarte importantă întotdeauna – și în familie, și în școală și în educația din „Frăția de Cruce” credința creștină, aprofundată și trăită, a fost esența concepției noastre de viață.

Rep.: Ce părere aveți despre situația politică actuală din țară?
P.C.: Partidele actuale și politicienii care le conduc sunt departe de idealul căruia noi ne-am dăruit tinerețea, dar asta nu înseamnă că nu urmărim scena politică și nu ne informăm prin televiziune, radio, presă…și că nu avem și noi opiniile noastre! Eu personal am fost la vot de fiecare dată și am votat pentru îndepărtarea de comunism, pentru mai multă cinste și seriozitate în conducerea și administrarea țării. Categoric nu susțin PSD – ul, dar și răfuiala actuală internă din PNL mă dezamăgește. Le-aș cere tuturor să fie mai sobri și mai responsabili…

Rep.: Ce ziar sau revistă citiți regulat ?
P.C.: Sunt abonat la revista lunară „Permanențe” de la București, editată de Fundația „Profesor George Manu”, organizatoare a numeroase evenimente de cinstire a memoriei naționale. Acolo sunt subiecte de natură istorică ce dezvăluie multe adevăruri ascunse sau falsificate de propaganda comunistă. Pentru știrile la zi prefer televizorul.

Rep.: O altă temă actuală este…vaccinarea. Unii au impresia că dacă ești naționalist, român iubitor de țară, istorie, tradiții și valori trebuie să te opui vaccinării, ca făcând parte din conspirația globalistă ( nu pun ghilimele fiindcă unele semne de întrebare avem cu toții…). Unele site-uri pe internet abundă de asemenea atitudini. Ce părere aveți ?
P.C.: Ce părere să am? Eu m-am vaccinat din luna martie!

Rep.: În fine, marea pasiune a dvs. în timpul liber a fost pescuitul. Vă plăcea să vă retrageți în natură, pe văile râurilor din Maramureș, nu doar pentru sănătate sau atracții turistice, dar și pentru a evita ( în perioada comunistă) momentele de socializare posibil periculoase, mai ales pentru un fost deținut politic. În timp ați devenit un pescar sportiv performant. Aveți numeroase participări și premii la concursuri județene, naționale și internaționale. Mai mergeți la pescuit ?
P.C.: Acum la 90 de ani e greu…am mai încercat acum câțiva ani dar condiția fizică nu-mi mai permite. Am însă multe amintiri frumoase, culminând cu cele două concursuri din Italia, în 1994 și 1996. Și mă bucur că fiul meu și nepotul meu continuă această tradiție.

Rep.: Domnule Petru Codrea, vă mulțumim și vă dorim multă sănătate, bucurii și împliniri!

A consemnat Marius VIȘOVAN




EXCLUSIVITATE: Interviu cu senatoarea Diana Iovanovici Șoșoacă, în vizită la Sighet!

Sâmbătă, 24 aprilie 2021, senatoarea Diana Iovanovici Șoșoacă a poposit pentru câteva ore în Sighetul Marmației (via Vadu Izei, unde a și înnoptat).

După o scurtă plimbare prin centrul Sighetului, sentoarea Șoșoacă a preferat să se întâlnească cu sighetenii în piața de alimente a orașului.

După ce a luat pulsul pieței orașului, senatoarea Diana Șoșoacă ne-a acordat un scurt interviu. Pe parcursul vizitei la Sighet, senatoarea a fost însoțită de un înfocat susținător maramureșean, economistul Nistor Lihet.

Ion MARIȘ




Turul Sighetului, ediția a III-a, va fi bineînțeles… virtual!

Teofil Ivanciuc, promotor al turismului, istoriei și culturii maramureșene, a lansat la sfârșitul anului 2016 o idee interesantă, organizarea unui tur al Sighetului (spunea el „pentru detoxifiere”) ce se petrecea în 02 ianuarie, cu scopul revigorării organismului – suspus exceselor petrecerilor de Revelion – dar și a cunoașterii mai bune a orașului nostru. Turul sau plimbarea s-a desfășurat pe un traseu de 11 km, atingând puncte interesante de pe frumoasa noastră „insulă”. Teofil Ivanciuc a organizat două ediții (ianuarie 2017 și ianuarie 2020) și se pregătea pentru o nouă încercare dar, pandemia, bat-o vina!, a deturnat mai toate planurile predictibile, normale.

Teo Ivanciuc, care a publicat recent un nou și interesant volum (Vederi din Maramureș, Editura Valea Verde, 2020), nu abandonează ideea lui de-a promova punctele importante/ forte ale Sighetului și ne propune ediția a treia a Turului (02 ianuarie 2021) într-o formulă de „detoxifiere” culturală virtuală, mai puțin… obositoare.

Pentru a clarifica unele detalii „jurnalistice” am avut o discuție (tot virtuală) cu neobositul Teo Ivanciuc, cu gândul de-a pregăti – sperăm – revenirea la normalitate, la tururi… reale!

Salut, Sighet: Stimate Teofil Ivanciuc, apelăm un pic la „istoricul” Turului Sighetului. Cum au fost tururile reale, cât de atractive au fost precedentele ediții?
Teofil Ivanciuc: Ambele ediții precedente au fost lansate și promovate tot virtual, prin intermediul Facebook, însă acțiunea propriu-zisă, urmărirea traseului prestabilit, a fost reală, fizică, necesitând un bine-venit efort. Prima ediție (derulată la temperatura de – 8 grade C), a adunat 29 de amatori de plimbări în aer liber, iar cea de-a doua, 42 de participanți. În ambele cazuri au fost prezenți atât sigheteni, cât și persoane venite din alte părți ale țării, sau chiar străini. Și tot în ambele cazuri, traseul a fost același, urmând perimetrul exterior al vetrei orașului de-a lungul cursurilor Izei și Tisei, pentru a fi cât mai aproape de natură precum și în afara surselor obișnuite de poluare.

Salut, Sighet: Care trebuiau să fie beneficiile Turului „live”?
Teofil Ivanciuc: Un bine-venit contact cu natura, apoi socializare dar și informare – de-a lungul celor 3 ore ale traseului am prezentat locurile și am discutat despre multe aspecte din fabulosul trecut al Sighetului.

Salut, Sighet: Poate fi Turul virtual mult mai… vizibil?
Teofil Ivanciuc: Sigur, totdeauna este loc de mai mult! Totuși, eu sunt mulțumit: dacă prima ediție a atras pe pagina de Facebook a evenimentului 29 de persoane, a doua – 109, iar cea care urmează acum – a stârnit deja interesul a nu mai puțin de 392 de persoane până la momentul acestui interviu!

Salut, Sighet: Ce noutăți/ modificări aduce Turul virtual față de varianta reală?
Teofil Ivanciuc: În primul rând, acum discutăm despre un Tur virtual, parcurs de către participanți doar prin intermediul ecranului/monitorului. Eu, însă, voi fi prezent fizic, în punctele din Centrul istoric pe care le voi prezenta online, în timp real, prin intermediul camerei telefonului mobil. Am optat, spre diferență de edițiile precedente, pentru un tur al vechiului Sighet de dinainte de 1918, pentru că, deși trăim în epoca informației, trecutul acestuia este cvasi-necunoscut pentru majoritatea. Iar Sighetul tezaurizează o istorie fascinantă, întinsă de-a lungul a 700 de ani în care s-au intersectat – armonios – 5 etnii principale, păstrând totodată și o serie de monumente arhitectonice pline de amintiri…

Salut, Sighet: Te-am ruga să ne dai câteva detalii tehnice (aplicația, ora de start etc.) necesare accesării Turului Virtual!
Teofil Ivanciuc: Este foarte simplu: toți cei interesați nu au nimic altceva de făcut decât să deschidă, pe 2 ianuarie 2021, la orele 14, pagina Facebook a evenimentului „Tur virtual live: Sighetul de dinainte de 1918”. Acolo vor putea viziona live Turul. Nu este nevoie de vreo parolă și nu costă nimic. Am optat pentru această formulă, în loc de Messenger, Zoom sau alte aplicații, tocmai pentru ușurința accesării.

Salut, Sighet: Mulțumim pentru această discuție virtuală care va deschide – poate – „apetitul” pentru Turul Sighetului – ediția online 2021!
Teofil Ivanciuc: Vă mulțumesc și eu și vă aștept la Tur!

Salut, Sighet!

NR.: Imagine de epocă din 1864. Fotografie din arhiva personală a domnului Teofil Ivanciuc




O parte din „Femeia de marțipan” aparține Sighetului!

Radu Țuculescu, binecunoscut scriitor român contemporan, ne-a făcut pandemia mai… ușoară. A finalizat un important și atipic roman pe care-l găsim de săptămânile trecute în librăriile din toată țara, publicat la Editura Polirom. „Femeia de Marțipan” este – tehnic – un roman polițist dar pana romancierului transcende simpla încadrare într-o anumită categorie și dezvoltă în această apariție editorială o schemă… hibrid.

Veți citi și vă veți convinge dar, până atunci, îl „oprim” de pe traseul dintre Cluj și Sighet pe dl. Radu Țuculescu pentru un…. blitz – interviu.

Salut, Sighet!: Stimate domnule Radu Țuculescu spuneți-ne, vă rugăm, când, cum și unde ați scris acest ultim roman?
Radu Țuculescu: Romanul l-am început în 2017 și l-am terminat în primăvara acestui an. L-am început la Cluj, l-am continuat la Sighet și apoi la Basel, orașul în care se petrece întregul ultim capitol, acolo unde tînărul detectiv o pornește pe urmele unui criminal în serie pe care colegii săi elvețieni nu reușiseră să-l descopere.

Salut, Sighet!: Ce v-a determinat să abordați – contrar parcursului dvs. pe care-l cunoaștem – o altă „schemă” romanescă?
Radu Țuculescu: Da, oarecum e altfel. În unele din romanele mele anterioare apare cîte o….crimă. Una nerezolvată, în Povestirile mamei bătrîne, alta în Mierla neagră. Dar în acest nou roman, personajul principal este tînărul detectiv-criminalist Martin Breda (clujean) și iubita lui Maraia, chimistă și…alchimistă.

Salut, Sighet!: Care este povestea din „culisele” Femeii de marțipan?
Radu Țuculescu: Sînt mai multe povești. De fapt, aproape fiecare personaj își are povestea lui care-i definește personalitatea. E un roman extrem de alert, de doar puțin peste 200 de pagini. E un roman despre formarea tînărului detectiv, nașterea unei iubiri aparte, despre o călătorie fantastică prin Praga, Viena, Amsterdam apoi pe Rin, prin castelele, abațiile și cramele celebre de pe malurile sale, pînă la Basel, în fine, e și romanul unui straniu criminal în serie…

Salut, Sighet!: Cât din romanul dvs „aparține”…. Sighetului? :))
Radu Țuculescu: La Sighet, unde vin des și stau mai mult, am scris și la alte cărți ale mele. Mă inspiră atmosfera, ieșirile pe malurile rîului și, mai ales, oamenii cu care fac cunoștință ori deja îi cunosc, pe care știu să-i ascult… adică le ascult poveștile și unele dintre ele, cu ajustările de rigoare, poate-și găsesc loc în paginile cărții la care lucrez… Ei îmi creionează, involuntar, diverse personaje, mai mult ori mai puțin principale.

Salut, Sighet!: Aveți – ca să folosim un limbaj de marketing – un anumit public țintă? Ce profil au cititorii dvs?
Radu Țuculescu: Profilul iubitorului de literatură, indiferent de vîrstă! Din păcate, se citește puțin la noi, în schimb… scriu tot mai mulți. Să folosesc o butadă știută – la noi mai mulți scriu decît citesc…

Salut, Sighet!: Ce urmează – literar vorbind – pentru scriitorul Radu Țuculescu?
Radu Țuculescu: Cred că detectivul Martin Breda și iubita sa, chimista Maraia, care prelucrează probele în laboratorul de criminalistică, vor continua să rezolve alte cazuri de crimă. Deja am schema noului roman și, hai să dezvălui, de data asta personajele sînt, în marea lor majoritate, inspirate din… Sighet!

Salut, Sighet!: Vă mulțumim pentru mementoul literar pe care ni l-ați acordat și, sperăm, să putem beneficia – cât mai curând – de lansarea romanului dvs. la Sighet!
Radu Țuculescu: Și eu mulțumesc și sper să reușim o lansare, chiar dacă vremurile astea nu sînt prea ofertante în acest sens.

Salut, Sighet!




Are nevoie Maramureșul de un senator cu rădăcini sighetene?!… (autor, Ion Mariș)

Zilele trecute am scris un articol în care îmi exprimam deziluzia vizavi de clasa politică actuală și de lipsa motivației – pentru mine – de a-mi exprima votul la alegerile parlamentare de luna viitoare. Înțelegându-l (nu doar simbolic) pe Caragiale, ne putem (iarăși) sincer întreba: cu cine/ de ce să votez/ votăm?…

M-am mai întrebat – și nu am găsit încă răspuns – de ce se agită oamenii politici să „prindă” un loc în Parlament. Nu că nu ar fi avantaje, sunt destule, dintre care cele mai relevante (și enervante!) sunt acele salarii și pensii speciale, relații și conexiuni probabil avantajoase în anumite circumstanțe, vizibilitate maximă pe toate palierele etc. etc. dar, totuși, reprezinți o comunitate, niște concetățeni pe care este posibil să-i dezamăgești prin inactivitate maximă. Acest lucru (nu) are relevanță?!…

Etalând – ca de altfel majoritatea românilor – o apatie acută pentru alegerile din 06 decembrie, am fost „apostrofat” de către unii dintre candidați (inclusiv de către candidatul PSD, dl. Sorin Vlașin), că induc, cel puțin în cercul meu de prieteni, ideea de neparticipare la vot. Am răspuns criticii ce m-a vizat printr-o propunere la care candidatul la un loc în Senatul României, Sorin Vlașin, a dat un răspuns rapid. Propunerea mea, se referea la o discuție „face to face” cu dl. Vlașin, la care să-mi răspundă la absolut TOATE întrebările pe care i le voi adresa, indiferent cât de incomode ar putea fi.

Am fixat o zi pentru întâlnire, mi-am pregătit setul de întrebări și am agreat ca interviul să se încadreze în maximum 60 de minute (adică o oră!).

Ne-am întâlnit, am parcurs seria de întrebări și am transcris toată discuția pe care o puteți citi în continuare. Probabil, unii dintre dvs., mă vor bănui de partizanat politic, de parti-pris-uri și/ sau aranjament mascat dar, vă spun sincer, că nu mă interesează nici o culoare politică, nu vreau să promovez niciun candidat și nu urmăresc funcții sau sinecuri pentru servicii aduse cu… dedicație. De altfel – exact ca și la alegerile locale – îi invit pe toți candidații cu rădăcini în Depresiunea Maramureșului (pe direcția asta, recunosc, sunt prietenul celor care provin din Țara înconjurată de munți) să accepte un interviu – discuție deschisă, focalizată pe informații/ problemele importante, de interes comunitar, public. În acest sens l-am contactat și pe prof. Cornel Marius Tivadar, candidat la Camera Deputaților, de pe locul întâi, din partea PNTMM.

Revenind la interlocutorul meu de azi, precizez că dl. Sorin Vlașin, pe lângă experiența politică de peste 20 de ani, are un trecut și mai îndelungat în lumea afacerilor. Din anul 1993 a fost managerul societății Wolow SRL pentru ca, din anul 2003 să asigure managementul cunoscutei firme sighetene ORIZONT SRL, firmă focalizată pe domeniul construcțiilor, transportului, comerțului etc. ce are în prezent 130 de angajați.

Haideți să vedem dacă răspunsurile pe care le-am primit vă vor convinge să mergeți la vot!… Vă invit să analizați și să decideți – ca întotdeauna – „pe cont propriu”!…

Ion Mariș (IM): De ce vă doriți un loc în Parlamentul României? Care sunt motivațiile dumneavoastră… „ascunse”?
Sorin Vlașin (SV): Cei care mă cunosc ştiu că nu mă caracterizează „ascunderea” intenţiilor, ori motivaţiilor. Sunt un om dintr-o bucată, sincer (poate prea sincer uneori, cum îmi reproşează apropiaţii). M-am decis să candidez pentru un loc în Parlamentul României, considerând că experienţa managerială acumulată de-a lungul atâtor ani a ajuns la maturitate, suficient încât să pot fi un membru eficient al forului legislativ. Consider că demersul care a stat la baza deciziei de a face pasul spre politica superioară, fundamentat pe implicarea mea în politica locală, e de natură a îmbunătăţi viaţa maramureşenilor şi în primul rând a comunităţii din care fac parte. Şi nu o spun din vanitate, ci pentru că am convingerea fermă că, fără un Parlament puternic, care să-şi exercite funcţia de control asupra executivului în mod transparent şi fără parti-pris-uri, fără o profesionalizare a instituţiei la care ne raportăm ca şi cel mai înalt for democratic al ţării, România are puţine şanse să performeze şi să-şi ocupe locul meritat între naţiunile Europei.

IM: Au ajuns și la urechile noastre zvonuri despre „disputa” dintre dumneavoastră și av. Ioan Sas pentru locul eligibil (unu!) pe listele PSD. Vă rog să fiți sincer și să ne relatați care au fost atuurile dvs – la vedere sau mai „subtile” – care au dus la această nominalizare, pe primul loc, la Senat?
SV: Nu cred că eu, personal, pot numi dispută ceea ce s-a întâmplat în acel moment. Pe Nelu Sas îl consider prietenul meu, ne cunoaştem de mai bine de 25 de ani, iar acest lucru nu-l poate schimba o separare a căilor noastre politice! Respect profund această familie, anvergura dumnealor în mediul sighetean. De aceea am şi propus şi susţinut, la un moment dat, venirea alături de organizaţia noastră, şi a domnului Gheorghe Sas, probitatea morală şi profesională a celor doi domni fiind incontestabilă şi de natură a aduce plus valoare oricărui „club” politic ce ar avea onoarea să-i numere printre membri. De la intenţia de a candida – a domnului av. Ioan Sas şi a mea – şi până la validarea efectivă pe listă e cale lungă, iar calea aceasta are a face cu ierarhii partinice, cu foruri de conducere, la nivel judeţean şi naţional. Faptul că CEX-ul naţional m-a validat pe mine pe poziţia întâi pentru Senat nu înseamnă nici pentru o clipă o negare sau nesocotire a calităţilor dumnealui! Şi, credeţi-mă, dacă renunţarea mea ar fi însemnat validarea lui Ioan Sas pe aceeaşi poziţie nu aş fi ezitat o clipă să fac un pas în spate. Mecanismele statutare, însă, nu funcţionează aşa. Sper ca supărarea Domniei sale să fie temporară şi, la un moment dat, să revină asupra deciziei de a părăsi partidul, întrucât expertiza profesională şi politică, respectul de care se bucură în mediile şi cercurile elitei judeţene şi naţionale reprezintă, fără îndoială, o sursă de inspiraţie pentru tinerii pe care dorim să îi formăm întru social-democraţie.

IM: Vă rog să mă convingeți – făcând abstracție de apartenența dvs politică – să vă votez! Spuneți-mi care este rațiunea pentru ca eu aș putea să renunț la ideea de-a nu merge la vot și-a vă acorda încrederea mea!
SV: Sunt, după cum ştiţi, un om care provine din mediul privat, pentru care obţinerea unui fotoliu în Parlament nu e un mod de a-şi căuta un loc de muncă sau alte privilegii – ba, dimpotrivă – priorităţile mele fiind cu totul altele. Mă consider o persoană ancorată în economia reală, înţelegând mecanismele economice ale contextului actual, ca urmare a unei experienţe de mai bine de 25 de ani. Pe agenda mea se regăsesc 2, maxim 3 proiecte mari, care nu se încadrează în sfera unor promisiuni electorale, aşa cum am explicat anterior, mă caracterizează şi mă reprezintă respectarea cuvântului dat, care în afaceri, înseamnă contract. Acestea sunt câteva dintre motivele simple şi sincere pentru care cred că ar trebui mă bucur şi de încrederea dumneavoastră.

IM: Firma dumneavoastră – ținând cont și de repercusiunile generale determinate de pandemie – are nevoie de resuscitare economică? Sunteți în căutarea unor „infuzii” de cash-flow pe filiera politică?
SV: Activitatea firmei noastre a înregistrat o scădere anul acesta, din cauza măsurilor implementate pentru limitarea răspândirii acestui virus. Experienţa noastră îndelungată ne-a conferit stabilitatea economică de care am avut nevoie ca să trecem prin această perioadă, mai mult, am reuşit anul acesta să obţinem un credit ipotecar de peste 1 milion de euro, pentru finalizarea investiţiei noastre din domeniul HoReCa. Au existat situaţii de-a lungul anilor, în care am accesat credite, atât de investiţii, cât şi capital de lucru, în urma analizei indicatorilor financiari şi a business plan-ului. Toate investiţiile majore ale firmei noastre s-au realizat prin împrumuturi de la bănci, pe care le-am restituit la termenele stabilite şi agreate prin contracte. Nu vreau să dezvolt mai mult întrebarea dumneavoastră în acest context, poate reluăm discuţia cu altă ocazie.
Şi, cu referire la ultima parte a întrebării dumneavoastră, domeniul politic nu acordă infuzii financiare şi nici credite, de acest domeniu se ocupă băncile.

IM: Ce ați făcut remarcabil – fiind un om de afaceri bine poziționat în branșă – pentru Sighet, pentru sigheteni?
SV: Cu ce vreţi să încep? Am dezvoltat o afacere, pe care am crescut-o an de an, în unele situaţii reuşind dublarea cifrei de afaceri. În toată această perioadă de 30 de ani, dezvoltarea companiei mele a dus la crearea de locuri de muncă, cifrele variind în timp intre 100 şi 200 de persoane.
În desfăşurarea activităţilor mele de business, un accent mare a fost pus pe prestarea de servicii la un nivel suficient de ridicat pentru fiecare perioadă şi cu cât mai puţine improvizaţii, întotdeauna preocupat de standardul calitativ, prin profesionalizarea resursei umane, tehnicii logistice şi echipamentelor care au fost puse la dispoziţia partenerilor.
Domeniile în care activez nu reprezintă, pur şi simplu, un act comercial, ci, în majoritatea situaţiilor, înseamnă inovaţie şi soluţii, care simplifică efortul beneficiarului (clientul final) în demersul său de a-şi dezvolta o investiţie, fie ea construcţia unei case de locuit sau a unui spaţiu destinat unei activităţi economice. Toate acestea au adus, din punctul meu de vedere, un plus-valoare comunităţii.
Ancorat în realitatea economico-financiară şi socială, am dezvoltat o investiţie de interes public, pe care am pus-o la dispoziţia domeniului de activitate pentru care ea a fost gândită, şi aici mă refer la construcţia autogării de pe strada Gării din Sighetu Marmaţiei. Această investiţie a fost demarată în colaborare cu autorităţile locale ale acelor vremuri, fără a urmări vreun beneficiu personal. După finalizarea proiectului, clădirea a fost închiriată în exclusivitate companiilor care desfăşoară activităţi specifice, transport călători.
Sunt un contribuabil mare, după standardele branşei, iar taxele şi impozitele virate de-a lungul anilor, au sporit, cu certitudine, bugetul local – şi nu numai! – bani care s-au regăsit mai apoi în confortul cetăţeanului.

IM: Cum credeți că vă percep sighetenii?… Cât de apropiat de realitate sau de… deformat?
SV: Nu sunt în măsură să comentez aprecierile şi percepţiile concetăţenilor mei, cu toţii avem dreptul de a ne exprima părerile cu privire la unii sau alţii, important e să ne bucurăm de respect reciproc. Consider că sunt văzut ca un om, înainte de toate, cu credinţă în Dumnezeu, familist, adică un om normal, un om al locului, care respectă principiile şi valorile tradiţionale. M-am format aici, am construit, am dezvoltat aici, în locul de unde provin.

IM: Sunteți membru PSD de foarte mult timp și, la ora actuală, președintele filialei Sighet al acestui partid, dar în același timp, cum spuneam, un prosper om de afaceri. Cum se împacă doctrina social – democrată cu business-ul, instrument specific… capitalismului?
SV: Cred că în Europa secolului 21 lucrurile au încetat de mult să fie atât de simpliste. Au existat, în anii de guvernare PSD, zeci de măsuri liberale (ca şi izvor ideologic) promovate pur şi simplu pentru că de ele avea stringentă nevoie societatea româneasca. Iar în ceea ce priveşte formaţia şi experienţa mea ca manager, daţi-mi voie să vă mărturisesc ceva: nu pot concepe rolul meu ca factor decizional în firmă, în absenţa grijii faţă de nevoile angajaţilor mei! Un angajat care ştie că patronatul se apleacă asupra necesităţilor sale – imediate sau de perspectivă – un angajat mulţumit, este unul care va lucra conştiincios şi eficient, iar asta se va regăsi şi în profitul meu, nu doar în retribuţia sa. Iată, deci, cum doctrina socială poate face casă bună alături de capitalism. Un înţelept spunea: „Nu îţi trata angajaţii ca pe nişte sclavi, având pretenţia ca ei să te respecte ca pe un rege!”
Activez într-un domeniu exclusiv de dreapta, dar nu principiile şi valorile politico-doctrinare sunt ceea ce mă defineşte, ci, deasupra tuturor, cred că este vorba despre oameni, fără de care nu se poate dezvolta nimic.

IM: Ce preferați, disciplina de partid sau disciplina minții? De ce?
SV: Disciplina de partid nu are sens în absenţa disciplinei minţii, care trebuie să stea la baza oricărei decizii în ceea ce priveşte soarta societăţii în ansamblul ei, trecând totul prin filtrul conştiinţei şi al legalităţii, cu respectarea drepturilor care ne sunt garantate prin Constituţie.
Întotdeauna mă voi baza pe disciplină, dar nu pe una care să mă determine a abdica de la convingerile mele ferme, bazate pe argumente.

IM: Ce credeți că a făcut greșit PSD-ul în anii (mulți) în care a fost la guvernare?
SV: Consider că una din sursele de nemulţumire a avut legătură cu faptul că măsurile din programele de guvernare s-au adresat în mare parte unor categorii sociale, neaplecându-se suficient asupra celorlalte.
Tinerii nu s-au simţit suficient vizaţi de măsurile adoptate de guvernele PSD, sau poate nu am comunicat suficient de bine, la nivel de adresare directă, în sensul de a promova anumite iniţiative. De asemenea, alocările bugetare au fost insuficiente pe anumite domenii, cum ar fi învăţământ, sănătate, infrastructură rutieră şi feroviară. Aceste domenii au fost finanţate, dar mult prea timid, comparativ cu nivelul aşteptărilor românilor. Clasa politică nu are nici o scuză pentru nerealizarea obiectivelor promise.

IM: Ce părere aveți despre salariile și pensiile speciale pe care le au parlamentarii români?
SV: Nu sunt neapărat în măsură să dau verdicte, dar pot să exprim o părere personală. Activitatea pe care o desfăşoară aceşti oameni şi responsabilitatea pe care o au trebuie să fie plătită în conformitate. Dacă s-ar ajunge la concluzia că aceste remuneraţii sunt nejustificate în raport cu statutul de parlamentar, eu personal aş fi primul care ar propune o nouă calculaţie. În ceea ce priveşte pensiile, ele trebuie să aibă la bază principiul contributivităţii, dar nu în ultim rând categoria socio-profesională la care se face referire.

IM: Pentru că sunteți – totuși – în primul rând om de afaceri, voi insista și pe câteva întrebări cu substrat economic. Vi se pare normal ca un angajat la stat să aibă un salariu mult mai mare – pe funcții echivalente, bineînțeles – decât cel din domeniul privat?
SV: Evident nu! Mai ales că în ultimii ani apar dificultăţi în a găsi forţă de muncă pentru cei din mediul privat. În acelaşi timp consider că soluţia potrivită ar fi identificarea măsurilor pentru ca cei din mediul privat să poată susţine efortul financiar de majorare, echilibrând piaţa forţei de muncă.

IM. Pentru că veți gestiona „afacerile” țării, ce credeți, până la ce nivel rezonabil poate merge deficitul bugetar – procentual – din PIB?
SV: Ţinând cont de contextul epidemiologic fără precedent, nu consider că este relevant un răspuns în procente sau cifre care să reflecte o realitate, urmând ca prin programul de guvernare propus de PSD acesta să fie redus, desigur, odată ce vom depăşi această situaţie de criză.
Cu siguranţă deficitul bugetar al momentului nu reflectă o administrare eficientă a țării de către guvernul actual.

IM: Toți românii cunosc prea bine faptul că, azi, afacerile cele mai profitabile sunt cu… statul. Cum vedeți – practic – stimularea apetitului românilor pentru antreprenoriat? Prin contracte alimentate de la bugetul… public?
SV: S-a tot vânturat în mod eronat marota asta a afacerilor cu statul, care ar fi, prin definiţie, un lucru rău, viciat, supus corupţiei. În toată lumea companiile private au afaceri cu statul, exista contracte şi e normal să fie aşa, întrucât statul nu poate, nu are cum, să aibă angajaţi suficienţi şi în toate domeniile, astfel încât să-şi ducă la îndeplinire proiectele „în regie proprie”. Cheia o reprezintă asigurarea mecanismelor de control care să excludă “faultul de/în joc”, dacă-mi permiteţi să împrumut un termen din sport.
Statul este un consumator de bunuri şi servicii. Câtă vreme există în piaţă firme competitive pentru a le presta şi furniza, nu văd accidentul dintre ele. Platformele de achiziţie a lucrărilor publice sunt suficient de transparente şi de bine puse la punct pentru a nu lăsa loc de interpretări.

IM: Știu că aveți afaceri și în domeniul HoReCa. Ce variante/ abordări vedeți pentru salvarea acestui domeniu lovit crunt de această criză mondială?
SV: Antreprenorii din domeniul HoReCa trebuie sprijiniţi financiar prin măsuri guvernamentale, până la relaxarea situaţiei si post-relaxare.
Una din măsurile pe care le propunem este plata în avans a voucherelor de vacanţă, care înseamnă o punere a banilor în circuitul economic şi, implicit, reprogramarea sejururilor.
Amânarea şi eşalonarea la plată a taxelor şi impozitelor datorate, iniţierea unui amplu proiect de reconversie profesională, cu susţinere financiară în tandem, guvern şi angajator. O măsură adresată angajatorilor ar fi ajutorul de stat, cu o documentaţie cât mai suplă.

IM: Ce părere aveți despre necesitatea aplicării votului Referendumului prin care s-a hotărât reducerea numărului de parlamentari români la 300 (de la 455)? Veți susține reducerea hotărâtă de poporul român?
SV: Aş putea accepta o discuţie pe ideea reducerii numărului de parlamentari, doar că respectivul referendum (a cărui orchestrare ar putea face obiectul unei discuţii mai extinse) a pus în discuţie şi altceva: eliminarea Camerei Superioare a Parlamentului. Iar aici trebuie să mă declar total împotrivă! De ce? Ei bine, dacă aruncăm o privire asupra istoriei parlamentarismului românesc, observăm că aceasta instituţie a fost gândită, încă de la începuturile sale, din 1866, a funcţiona în regim bicameral, singura perioadă în care lucrurile au stat altfel fiind cea comunistă. Ori, dacă societatea românească doreşte cu adevărat să rupă legăturile cu tot ceea ce a definit statul român în acea vreme, nu cred că e corect să ne întoarcem la un Parlament unicameral.

IM: Sunteți om de afaceri și, totuși, faceți parte din partidul echivalat de anumite „voci” cu… partidul pensionarilor și al bugetarilor! Nu sunt incompatibile cele două… profiluri?
SV: Resping fără drept de apel genul acesta de etichetări, sau continuarea procesului de antagonizare a categoriilor socio-profesionale începute în vremea prezidenţiatului lui Traian Băsescu. Consider că, înainte de toate, suntem cu toţii români, oameni liberi, care avem dreptul la simpatii sau antipatii politice şi, vă rog să mă credeţi, dacă dăm de-o parte sloganurile, vom constata că lucrurile nu sunt chiar aşa, în alb şi negru, că nu toţi pensionarii sau bugetarii votează PSD, după cum nici antreprenorii nu sunt toţi în „barca” de dreapta. Spuneam mai înainte că un om de afaceri trebuie să aibă conştiinţă socială, să fie preocupat de problemele celor care lucrează pentru el şi alături de el: acesta a fost mereu crezul meu ca om de afaceri, că „binele” meu nu poate fi conceput fără „binele” lor. În concluzie, nu! Nu văd de ce ar fi cele două profiluri incompatibile.

IM: Care sunt problemele arzătoare/ esențiale pe care – probabil – le-ați identificat și le-ați susține pentru lobby și rezolvare în Parlament, din postura de sighetean, maramureșean?
SV: Poate ar trebui să începem discuţia prin a promova în Parlament o lege a lobby-ului, care azi încă se numeşte în România trafic de influenţă. Legea lobby-ului ar trebui să fie inspirat de modelul celei mai puternice democraţii a lumii, Statele Unite, unde lobby-ul este făcut de la cel mai înalt nivel, întru susţinerea legilor de care comunităţile au nevoie. Ar mai fi multe de adăugat, dar să trecem mai departe.
Voi face „lobby” pentru fiecare proiect ce priveşte judeţul Maramureş, şi aici aş menţiona unul care este îmi foarte drag, pentru că m-am implicat încă de la început, de la primele măsurători, pentru studiul de prefezabilitate, continuând cu studiile geo-tehnice: construirea podului peste râul Tisa, în zona Tepliţa, un pod care va deschide accesul turistic şi de trafic greu, precum şi relaţiile comerciale între cele două ţări, o reală oportunitate pentru dezvoltarea economică şi investiţională a municipiului nostru.
Accesul către Europa de vest s-ar scurta astfel, pe cale rutieră, aceasta însemnând o eficientizare a costurilor pentru companiile de transport mărfuri generale şi persoane.
De asemenea, mă voi implica în susţinerea unui proiect de investiţii în domeniul sănătăţii, alături de Vasile Moldovan, primar al urbei noastre, care vizează construirea unui spital nou în municipiul Sighetu Marmaţiei, care ar deservi, la fel ca şi cel din prezent, întreg bazinul Maramureşului Voievodal.
Voi fi într-un permanent dialog cu toţi primarii Maramureşului, pentru a-i susţine în demersurile lor ce privesc dezvoltarea judeţului.

IM: Dacă v-ar cere partidul să votați legi sau modificări legislative în defavoarea sectorului privat, de afaceri, ați face-o?
SV: Categoric nu! Asta ar fi ca şi când ai încerca să opreşti inima economiei naţionale.

IM: La ora actuală, în Parlamentul României care în curând îți va încheia activitatea, Maramureșul a avut – din parte PSD – un senator (Liviu Marian Pop). Știți ce a făcut el, concret, pentru județul nostru?
SV: Nu puţin lucru! De numele colegului meu se leagă, în perioada 2017-2020, conform datelor oficiale, 43 de legi promulgate, precum şi 122 propuneri legislative iniţiale, între care, desigur, multe s-au circumscris domeniului educaţiei, având în vedere domeniul său de expertiză.
M-aş opri însă asupra unora din domeniul agriculturii, ţinând cont de potenţialul judeţului nostru din această perspectivă, şi anume Proiectul de Lege privind aprobarea Programului de susţinere a crescătorilor de suine pentru activitatea de reproducţie (legea 195/2018) sau Proiectul de Lege privind aprobarea Programului de susţinere pentru activitatea de reproducţie, incubaţie şi de creştere în sectorul avicol (legea 227/2018), ori Proiectul de Lege privind aprobarea Programului pentru stimularea angajării tinerilor în sectoarele agricultură, acvacultură şi industria (legea 336/2018) şi, desigur, lista ar putea continua.
Liviu Marian Pop a fost, în opinia mea, un membru foarte activ şi eficient al Parlamentului şi sunt sigur că multă lume ştie şi recunoaşte asta!

IM: Aveți mulți prieteni, multe rude, pe care – conform obiceiului mioritic – doriți să-i promovați în funcții/ sinecuri importante?
SV: Nu mă caracterizează astfel de practici şi cred că ştiţi suficient de bine că în toată activitatea mea politică am stat departe de acest fenomen. În plus, familia mea, rudele mele şi prietenii mei se descurcă foarte bine, fără a avea nevoie de asemenea susţinere, pe care eu, oricum, nu o validez.

IM: Enumerați-mi trei personalități românești pe care considerați că ați putea să le luați dvs. de model și de ce?
SV: Modelul meu în lumea de business este Ion Ţiriac, care a demonstrat că perseverenţa, în sport ca şi în afaceri, aduce rezultatele scontate, dacă seriozitatea este crezul tău.
Regele Ferdinand Întregitorul este de asemenea una din figurile istoriei la care mă raportez mereu, deoarece şi-a închinat viaţa cauzei românilor şi nu a precupeţit nici un efort până nu i-a adus pe toţi în graniţele aceluiaşi stat. Desigur, toate acele minunate întâmplări au fost favorizate şi de un context politic general.
Nu în ultimul rând, aş menţiona proprietarii unei afaceri româneşti de mare succes, al grupului de firme Dedeman, un exemplu de urmat pentru antreprenoriatul românesc. Viaţa ne demonstrează încă o dată că acolo unde există principii, onoare, dar şi pricepere, există şi realizări. Acest exemplu, ca model de implicare şi dezvoltare, are legătură cu mediul din care provin şi eu şi consider că este demn de urmat.

IM: Dacă, presupunând că veți câștiga un loc în Senat, veți dezamăgi votanții și dacă prezența dvs. în cel mai înalt for al țării va fi pur simbolică – la fel ca a multor alți politicieni ce ne-au reprezentat -, cum ar trebui, concret, să vă…. „pedepsim”?
SV: O să vă surprindă răspunsul meu scurt. Validarea sau pedepsirea clasei politice este în mâna cetăţeanului şi se realizează prin vot. Personal, nu voi fi o dezamăgire pentru cei care îmi vor acorda încrederea, întrucât în activitatea pe care o desfăşor, nu admit să abdic de la principii, iar acesta este crezul pe care îl voi purta cu mine, indiferent unde mă vor duce drumurile vieţii.

IM: Păi, să așteptăm și să vedem ce vor spune la vot sighetenii, maramureșenii în general! Până atunci succes și… gânduri bune!
SV: Vă mulţumesc pentru că aţi ales să aveţi această discuţie cu mine. Astăzi demersul meu are nevoie de promovare din partea unor reprezentanți mass media echidistanţi, cum sunteți și dumneavoastră, care mă cunoaşteţi suficient de bine şi în diferite ipostaze. Vă urez, la rândul meu, sănătate, dumneavoastră şi cititorilor. Pe 6 decembrie, în funcţie de opţiunea fiecăruia, românii îşi vor desemna reprezentanţii în Parlament. În numele meu sper că vor vorbi, de la acel moment încolo, rezultatele.
Vă propun să ne revedem după primul an de mandat, pentru a analiza activitatea – sper – Senatorului Sorin Vlaşin.

Ion MARIȘ




Un nou specialist balneolog la Sighet | VIDEO

 

Autor, dr. Sorin MARKUS

foto: captură video




Fostul deținut politic Ioan ILBAN împlinește azi, 90 de ani! Mulți ani, cu sănătate!! (autor, Ion Mariș)

Au trecut 72 de ani de la prima condamnare a tinerilor ce au făcut parte din „lotul Vișovan”. Opozanți ai regimului comunist – regim ce-și insinua brutal prezența în viața unei Românii foarte vulnerabile, după sfârșitul celui de-al doilea Război Mondial -, neobișnuiți cu egalitarismul de „cantină” și cu ideologia bazată pe lupta de clasă ce a dus la dispariția intelectualității române, tinerii elevi ai Liceului „Dragoș – Vodă” au cutezat să NU tacă. Și au căzut pe mâna unor analfabeți plini de ură, mulți crescuți în creuzetul internaționalei socialiste, oameni fără sentimente ce au spulberat categorii socio – profesionale așezate, distrugând nu doar segmentul intelectual – progresist al țării, ci și spiritul – religiile care nu erau de partea tăvălugului roșu.

Dintre cei 18 tineri arestați în august 1948 au mai rămas printre noi doar 4. Unul dintre cei 4, domnul Ioan Ilban, împlinește azi, 25 septembrie, venerabila vârstă de 90 de ani.

Mi-am permis să-l tulbur cu întrebările mele pe domnul Ioan Ilban, sigheteanul de lângă noi, tăcut și liniștit, ce-și dorește sincer o Românie curată, fără discriminări, fără turbulențe, o Românie peste care să domnească legea și mai ales legea bunului simț.

Ion Mariș: Domnule Ioan Ilban, anul acesta s-au împlinit 72 de ani de la momentul arestării dumneavoastră. De fapt, semnalele unor schimbări tragice pentru România au apărut imediat după anul 1944. Haideți să discutăm puțin despre atmosfera din acei ani, de la Liceul „Dragoș – Vodă”. Cum era școala în acei ani? Ce restricții ați… suportat?
Ioan Ilban: Mă întorc cu gîndul în urmă cu 76 de ani pentru a relata desfășurarea unor evenimente din acea perioadă. După vacanța de vară din 1944, anul școlar a început cu întîrziere, cam spre sfârșitul lunii octombrie, în condiții foarte dificile. Îmi amintesc drumul făcut cu căruța de la Dragomirești la Sighet. Eram cam 6-7 elevi , am plecat cu toții împreună seara și am ajuns a doua zi dimineața, ne-am prezentat la cazare în internat și apoi la cursuri. Elevii erau relativ puțini, aproximativ 100 la Liceul „Dragoș Vodă” – liceu de băieți- și cam 50-60 de fete la Liceul „Domnița Elena”. Și profesorii erau foarte puțini, cei mai tineri erau în război, la catedră funcționând în principal profesori în vârstă și doamne profesoare. Așa a început anul școlar 1944-1945, când eu eram în clasa a treia de liceu, echivalentul de azi al clasei a șaptea. Până la vacanța de Crăciun ne-am descurcat greu, cu alimente aduse de acasă și pregătite la cantina internatului.

După vacanța de Crăciun am revenit la școală, pe 8 ianuarie, de data aceasta cu sania trasă de cai și îmi amintesc că era o iarnă grea, cu zăpadă multă și drumul a fost foarte anevoios. Am găsit o atmosferă încordată în Sighet, se instalase ca prefect un obscur avocat pe nume Odoviciuc, orașul era plin de trupe sovietice, așa că ni s-a interzis să mai părăsim internatul. Dar a venit ziua de 24 ianuarie, pentru noi era o sărbătoare mare – Unirea Principatelor – pe care nu doream să o lăsăm să treacă neobservată. Elevii din clasele mai mari au avut inițiativa și ne-au mobilizat pe toți băieții și împreună cu elevele de la liceul de fete am încins o mare Horă a Unirii în parcul din centrul orașului. Când hora noastră era în toi, când toți cântam cu voce tare Hora Unirii, au apărut gărzile lui Odoviciuc cu bastoane în mână și au început să ne lovească. Am fugit spre internat și ne-am baricadat în curtea liceului. După câteva zile clădirea liceului a fost dată armatei sovietice pentru a organiza acolo un spital militar, iar pe noi ne-au evacuat la Palatul Cultural.

A urmat apoi, în luna februarie, episodul cu așa-zisa conferință pentru pace susținută de Odoviciuc în sala cinematografului. Am fost încolonați și duși pentru a audia conferința, dar scopul lor era să adune semnături pe care Odoviciuc intenționa să le trimită la Moscova drept dovadă mincinoasă că populația Maramureșului dorește alipirea Maramureșului la Ucraina Subcarpatică. La îndemnul elevilor mai mari am refuzat să semnăm, am rupt listele, am aruncat creioanele, am bătut din picioare, ne-am îndreptat spre ușă, am înpins gărzile care încercau să ne țină cu forța în interior și am fugit spre internat. Am aflat ulterior că acest gen de liste au circulat și pe văile Maramureșului. Satele noastre aveau la acea vreme intelectuali care erau respectați și ascultați de oamenii locului, ei au fost cei care au îndemnat țăranii să nu cadă în capcana semnăturilor „pentru pace”.

Părinții noștri erau îngrijorați pentru soarta noastră, în contextul acelui climat atât de nesigur privind viitorul acestui colț de țară, așa că au decis să vină la Sighet și să manifeste în favoarea păstrării statutului de pământ românesc al acestui ținut. S-au organizat în vederea deplasării la Sighet și au decis că ruta cea mai favorabilă este pe Valea Izei pe unde să vină și grupul de la Borșa, care era condus de primarul Ștrifundă, a cărui fiică era colega noastră, fiind de aceeași vârstă cu mine. S-a stabilit ca grupul de pe Iza să se întâlnească cu grupul de pe Mara la Vad și împreună să intre în Sighet. Odoviciuc, prinzând de veste, a trimis armata sovietică la Vad pentru a împiedica intrarea în oraș a manifestanților. Grupul de pe Mara a ajuns primul, s-a apropiat de pod unde armata care îi aștepta a deschis focul, iar un om și-a pierdut viața. În aceste condiții grupurile de oamneni neînarmați au decis să se retragă pentru a evita vărsarea de sânge.

La 2-3 zile după acest eveniment Odoviciuc a îndrumat armata sovietică la Palatul Cultural unde eram noi cazați, au intrat în timpul nopții în sălile de meditație, ne-au luat toate cărțile și caietele și le-au dat foc în curte. Dimineață ne-au scos afară și pe noi și s-au instalat ei în locul nostru. În acea zi, spre seară, am părăsit orașul, pe lângă o sanie a unui ieudean și am călătorit toată noaptea pe jos, până a doua zi când am ajuns acasă, fără nici un bagaj, doar cu hainele de pe noi, dar bucuroși că am scăpat cu viață. Am reușit să revenim la școală abia după fuga lui Odoviciuc și instaurarea administrației românești, după 6 martie 1945.

Ion Mariș: În acei ani, se schimba dramatic soarta României, era deturnat cu sprijin „frățesc” drumul democrației. Totul era – pentru elevul de atunci – sumbru, grav?
Ioan Ilban: Voi continua relatarea mea evocând o amintire frumoasă, legată de vacanța de vară din anul 1945, pe care o pot numi cea mai frumoasă vacanță, plină de bucuria reîntâlnirii cu cei plecați în refugiu, după Diktatul de la Viena din 1940. A fost vacanța bucuriilor și a farmecului tineresc, în care noi, elevii și studenții din Dragomirești, veniți din toată țara, ne-am organizat în mod plăcut petrecerea timpului liber, pregătind programe artistice și petreceri tinerești, precum și făcând vizite la colegii și prietenii noștri din localitățile învecinate Dragomireștiului. Cele mai plăcute zile le petreceam împreună cu prietenii din Ieud, în restul localităților erau mai puțini tineri studioși.

Anul școlar 1945-1946 a început în aceeași atmosferă plăcută, de speranță și bucurii prin faptul că la catedră reveniseră profesorii noștri întorși din război și refugiu. Ne străduiam cu toții să studiem și să recuperăm cât mai mult din materia pierdută in anii anteriori.

În primăvara lui 1946 a reînceput o intensificare a activității politice, prin pregătirea alegerilor ce urmau să aibă loc în luna noiembrie a acelui an. Am simțit acest lucru prin încercarea de introducere în școală a ideilor pro-sovietice, ceea ce ne-a determinat să ripostăm mai organizat, având în memorie amintiri neplăcute din perioada anilor precedenți. În această situație a apărut ideea înființării unor societăți, atât în liceul nostru, cât și în alte școli din țară, în care tinerii își manifestau apartenența la adevăratele valori, în buna tradiție, promovând iubirea de Dumnezeu și de țară, ca o replică la propaganda comunistă. În special, după alegerile din 1946, falsificate de comuniști, rezistența noastră s-a intensificat, prin refuzul de a participa la acțiunile propagandistice organizate de blocul partidelor comuniste. De exemplu, cele organizate duminica, cu scopul de a încerca să ne împiedice să mergem la biserică.

Ion Mariș: Dați-ne, vă rog, detalii despe clasa dumneavoastră, despre profesorii pe care i-ați avut!
Ioan Ilban: În ciuda greutăților și lipsurilor de tot felul rămase în urma războiului, amintirile legate de școală sunt luminoase. Eram o clasă unită, încercam să ne ajutăm unul pe altul, ne străduiam să ne ridicăm la nivelul pretențiilor profesorilor noștri. Sigur, eram foarte tineri pe atunci, treceam cu veselie peste toate și mai făceam și câte o șotie. Dar profesorii noștri erau exigenți, verticali și au sădit în noi principii care ne-au jalonat toată viața.

Vreau să relatez un episod care reliefează calitatea umană a dascălilor pe care i-am avut. În ziua următoare arestării mele, mama mea a venit la Sighet, în speranța de a afla ce se întâmplă cu mine, pentru că în noaptea arestării cei care m-au ridicat nu au dat nici o explicație. Așa că mama se afla pe strada liceului, clădirea Siguranței fiind în vecinătatea clădirii liceului. Pe stradă a trecut, mergând spre liceu, directorul din aceea perioadă, profesorul Mihai Tomoiagă. La clasă era extrem de sever și distant. O vede pe mama și o întreabă ce face acolo, având în vedere că era vacanță. Mama, cu lacrimi în ochi, îi spune pe scurt ce s-a întâmplat. Directorul o ia de mână, o conduce în clădirea liceului și îi spune secretarei să îi plătească mamei bursa mea, cuvenită pentru anul școlar încheiat, bursă ce nu a fost plătită pentru că liceul nu avusese banii necesari. A fost un gest de mare risc, având în vedere contextul politic și cu atât mai mult – un gest de mare omenie!

Ion Mariș: Ce s-a întâmplat cu „lotul Vișovan”? Cu ce a greșit de fapt „lotul” celor condamnați, grupul celor 18 tineri arestați din Liceul „Dragoș Vodă”?
Ioan Ilban: În activitatea noastră, până în 1948, am avut mai multe acțiuni de genul celor menționate anterior, care probabil au fost înregistrate de serviciul de Siguranță și, în 1948, când au început arestările, organizația noastră, condusă de profesorul Aurel Vișovan, a fost descoperită. În 19 august 1948 primul arestat a fost profesorul Vișovan, după care, în noapte de 19/20 august 1948 o mașină a Siguranței a plecat de la Sighet pe Valea Izei până la Săliște de unde a fost ridicat colegul Coman Găvrilă, apoi s-au oprit la Dragomirești și m-au arestat și pe mine. Am fost aduși în acea noapte la Sighet și am fost depuși în beciul Siguranței, câte unul singur în celulă. În zilele următoare au continuat arestările, aproape toți membrii au fost ridicați, doar câțiva dintre noi au reușit să fugă. Unii dintre cei care au fugit au ajuns până la Țibleș sau chiar în Lăpuș. Noi, cei arestați, am fost trimiși la Tribunalul Militar Cluj și condamnați pentru delict de uneltire la ordinea socială, cu pedepse de la 2 la 10 ani.

Ion Mariș: Revolta din acele timpuri ați plătit-o scump, cu ani mulți și grei de închisoare. A meritat sacrificiul dumneavoastră?
Ioan Ilban: M-am întors acasă în 1951 unde am găsit familia noastră distrusă, tata arestat și el, bunurile noastre confiscate, iar eu am fost trimis cu domiciliu obligatoriu la Sighet, unde nu aveam locuință și nici loc de muncă. Nu mi s-a permis nici să-mi continui studiile. Deci, sacrificiul a continuat și după ieșirea din închisoare și pot spune că a meritat, mi-am păstrat și respectat principiile creștine în care credeam.

Ion Mariș: Ce este patriotismul, domnule Ilban?
Ioan Ilban: A trăi zi de zi cu gândul că, pe lângă drepturi, mai ai și obligații.

Ion Mariș: Ați fost până în 1989 obligat la tăcere, v-ați dus suferința cu discreție. Credeți că a fost – sincer – recunoscut sacrificiul dumneaoastră după revoluția ce a (re)adus democrația în țară?
Ioan Ilban: Vorbim de sacrificiul unei generații întregi, generație care este încă marginalizată. Niciodată nu ne-am dorit recunoaștere, glorie, vizibilitate, poate doar un strop de recunoștință.

Ion Mariș: Oare schimbarea de mentalitate și conjunctura socio – economică democratică de azi, din țară, ne mai lasă să privim cu „mânie” spre trecut?
Ioan Ilban: Privesc înapoi – cu siguranță – fără mânie și spre viitor – cu speranța spre mai bine. Și dacă ar fi să o iau de la început aș merge, fără ezitare, pe același drum.

Ion Mariș: În contextul globalizări și-al „omogenizării” mondiale, mai are vreo relevanță… națiunea, istoria națiunii?
Ioan Ilban: Națiunea trebuie să-și cunoască trecutul, să nu își uite istoria. Identitatea națională a fost câștigată cu jertfe și trebuie să ne cinstim înaintașii. Istoria noastră ține de un tezaur care nu poate fi uitat sau neglijat. Este una dintre resursele importante sădite în mintea și sufletul nostru de către iluștri profesori pe care i-am avut.

Ion Mariș: Capul plecat sabia nu-l taie?… sau… sunt de preferat demnitatea și respectul de sine?
Ioan Ilban: Categoric – demnitatea și respectul de sine onorează ființa umană!

Ion Mariș: I-ați iertat sau i-ați putea ierta pe torționarii, pe ticăloșii care v-au trimis – niște tineri adolescenți nevinovați – pe nedrept, după gratii?
Ioan Ilban: Iertăm dar nu uităm.

Ion Mariș: Mă întreb și vă întreb, nu doar retoric: oare istoria, cu părțile sumbre, dramatice, se poate repeta?
Ioan Ilban: Sigur că da, mai ales atunci când istoria este uitată și falsificată.

Ion Mariș: Ce vă doriți pentru România?
Ioan Ilban: Să-și recapete frumusețea de altădată și… la trecutu-i mare, mare viitor!

Ion Mariș: Vă mulțumesc, domnule Ioan Ilban, vă doresc multă, multă sănătate!… și evident…. LA MULȚI ANI!
Ioan Ilban: Și eu vă mulțumesc.

Ion MARIȘ




Sigheteanca Ilinca Pleș a câștigat FrenchMania! | VIDEO

Inițiat de Institutul Francez din România (IFR) împreună cu compozitorul Keo, Festivalul FrenchMania a propus, în decursul anilor, concerte în care renumiţi artişti români au cântat din repertoriul contemporan, francez și francofon. Institutul Francez din România susține promovarea muzicii franceze, contribuind și la succesul Festivalului „Chants, sons sur scène” din Baia Mare. Sub conducerea Asociației Române a Profesorilor Francofoni (ARPF), acest festival oferă multor tineri români (peste 600) posibilitatea de a cânta în franceză în fiecare an.

FrenchMania sur mon smartphonea fost un concurs online de interpretare muzicală, în limba franceză, dotat cu importante premii! Concursul s-a adresat tinerilor cu vârste cuprinse între 14 şi 24 de ani, care trebuiau să abordeze un repertoriu francez și francofon din ultimii 10 ani. S-au acordat trei premii (Locul I, Locul II și Locul III)  plus câteva albume de benzi desenate și tricouri IFR pentru următorii clasați.

FrenchMania sur mon smartphone i-a avut alături pe Keo, Alexandra Ungureanu, celebrul artist francez Cali și Asociația «Chants, sons sur scène »! 

Juriul concursului a fost format din reprezentanţii Institutului Francez din România, Keo, Alexandra Ungureanu și Cornel Ion – directorul RFI România. De altfel RFI România a fost partenerul princiapl al concursului.

*

Ilinca PLEȘ, elevă în clasa a XI-a E la C. N. „Dragoș-Vodă”, Sighet a câștigat Pemiul I la acest important concurs.

Ilinca, deși foarte tânără, are o bogată activitate muzicală: a cântat la primele 5 ediții ale festivalului „Floare de Colț” din Sighet, a fost invitată  la Festivalul folk „Poarta Sărutului” organizat la Tg. Jiu,  a luat locul I la Concursul „Chants, sons sur scene”, 2018, categoria de vârstă 13-15 ani și a cântat în pub-urile locale din Sighet.

Am dorit să aflăm cum s-a derulat povestea acestui important premiu muzical online și am abordat-o pe Ilinca prin câteva întrebări… rapide!

Brîndușa Oanța: De unde ai aflat despre acest concurs?
Ilinca Pleș: Participasem anterior la festivalul „Chants, sons sur scene” organizat la Baia Mare, însă, deoarece 2020 a venit cu anumite restricții, activitatea s-a mutat în mediul online. Directorul festivalului a înștiințat-o pe profesoara mea de franceză de colaborarea pe care o are cu Institutul Francez, iar când știrea a ajuns și la urechile mele, am spus că pare ceva interesant, mi-ar plăcea să încerc! 🙂

Brîndușa Oanța: Care au fost probele impuse?
Ilinca Pleș: Au fost două probe. În prima, numărul de like-uri și de vizualizări ale clipului decidea cine merge mai departe, iar după cea de-a doua probă, cei 10 finaliști au fost notați de juriu și s-au anunțat câșigătorii. Cerința era ca cele două piese alese să fie din 2010 încoace.

Brîndușa Oanța: Cum ți-ai selectat repertoriul?
Ilinca Pleș: Cânt mereu piese cu care simt că rezonez și interpretez prin prisma experiențelor mele. În prima etapă, am ales ceva pozitiv, care consider că aduce o stare de bine și încredere: „J’ai pas la sagesse de Gandhi, l’assurance de Mohamed Ali mais juste moi, je n’ai rien d’autre à offrir”. A doua piesă a fost ceva mai nostalgică, însă tot cu un aer jucăuș.

Brîndușa Oanța: Care sunt „beneficiile” ce decurg din premiul I pe care l-ai obținut?
Ilinca Pleș: Premiul constă într-o anumită sumă de bani, tricouri IFR, un videoclip filmat împreună cu KEO, Alexandra Ungureanu și artistul francez Cali, și ocazia de a cânta cu ei pe scena Institutului Francez. 🙂

Brîndușa Oanța: Ce știi despre concurență, câți competitori au fost și, eventual, din ce orașe?
Ilinca Pleș: Am fost 76 de concurenți din toate colțișoarele României, tineri cu vârste cuprinse între 14 și 24 de ani.

Brîndușa Oanța: Muzica constituie pentru tine un hobby sau îți dorești să devină o profesie?
Ilinca Pleș: Nu știu ce-mi rezervă viitorul, dar, cu siguranșă ar fi minunat să mă însoțească muzica în fiecare zi. Ce privilegiu să transmiți iubire, din iubire… 🙂

Brîndușa Oanța: Ai avut o echipă „tehnică” pentru a-ți înregistra piesa? A fost simplu?
Ilinca Pleș: Nu am avut o echipă sau aparatură specială. Am filmat ambele clipuri cu telefonul și un suport improvizat. Cele două au fost ajutoare de nădejde!

Brîndușa Oanța: Pe lângă muzică, ce alte pasiuni mai ai?
Ilinca Pleș: Gătesc și mă bucur de zâmbetele – review-uri ale celor care gustă! 🙂

Brîndușa Oanța: Observ că te-ai obișnuit cu competițiile muzicale online. Ce părere ai despre școala online? Cum te-ai descurcat?
Ilinca Pleș: Școala online cred că a fost cea mai potrivită alternativă pentru aceste luni tumultuoase și chiar am participat la ore dar, cu toate astea, sper să ne întoarcem cât mai curând în bănci…

Brîndușa Oanța: Te invităm să le oferi cititorilor „Salut, Sighet!” și o mostră (un scurt video) cu muzica ta. Mult succes în activitatea școlară și muzicală!

Brîndușa OANȚA

foto: captură video




Zaharașka are rădăcini… sighetene!

Salut, Sighet!: Pentru cititorii noștri…. cine este și ce poveste de viață are Lavinia Pop – Coman?
Lavinia Pop-Coman: M-am născut în Sighetu Marmației, am absolvit Colegiul Național „Dragoș – Vodă” (promoția 2003) și am continuat studiile la Facultatea de Teatru, secția Actorie, absolvită în anul 2011. Un pic mai târziu, mi-am descoperit pasiunea pentru păpuși și, acum le combin, fiind actor-păpușar în București. Am colaborări cu Teatrul Bulandra, cu Teatrul de Artă, cu Unteatru și cu Opera Comică. Iar spectacolele mele de suflet sunt „Iepurele Alb” la Teatrul de Artă, despre care s-a spus că trezește emoții aproape uitate în inimile oamenilor mari, iar cel de-al doilea spectacol este „Zaharașka” și a avut premiera la Unteatru, în luna februarie. Este un spectacol care vorbește despre lucrurile mici care se văd doar dacă ai o inimă mare. Îmi este foarte dor de scenă dar, până când ne vom revedea, îmi rămân poveștile de citit.

Salut, Sighet!: Proiectul tău este, așadar, pentru copii?!
Lavinia Pop-Coman: Proiectul „Povești cu Zaharașka” este dedicat copiilor, a prins viață în ultimele săptămâni de izolare și de liniște și se dorește a fi un stimul în dezvoltarea imaginației și creativității copiilor. „Povești cu Zaharașka” este un proiect de suflet, prin care mi-am propus să aduc bucurie și, cel mai important, să dau mai departe ceea ce am învățat și, sper eu, să stârnesc creativitatea copiilor.

Salut, Sighet!: Cum a prins viață… Zaharașka?
Lavinia Pop-Coman:Povești cu Zaharașka” s-a înfiripat în mintea mea în urmă cu vreo doi ani, când am fost în Siberia, la un workshop de o lună, ca să învăț să construiesc această păpușă, care are un sistem unic în lume, inventat de Maestrul păpușar Valadimir Zakharov care, din păcate, nu mai este printre noi, dar care mi-a lăsat cel mai de preț dar, pe Zaharașka. Tot ce îmi doresc este să dau mai departe acest dar, această variantă de povești ilustrate pentru copii – spuse cu Zaharașka alături de mine – mi s-a părut cea mai potrivită.

Salut, Sighet!: Ce provocări presupune joaca cu… păpușile?
Lavinia Pop-Coman: Lucrând cu copiii, am înțeles foarte repede cât impact are teatrul și joaca cu păpușile în dezvoltarea lor. O păpușă în mâna unui copil devine vocea emoțiilor acelui copil. El chiar dacă nu reușeste să exprime prin cuvinte ce simte, dacă are o păpușă în mână, îi va transfera acesteia instant și organic starea lui, cea adevărată, din acel moment. Negreșit. Ce este asta, dacă nu o terapie și o cunoaștere dincolo de cuvinte? Păpușile sunt magie poate doar pentru un adult, pentru copii sunt tot atât de reale ca și ei. Îmi doresc să aduc înapoi lumea imaginației. Cititul de povești provoacă mintea să își imagineze, crează întrebări, pe când desenele oferă răspunsuri.

Salut, Sighet!: Unde te găsim?
Lavinia Pop-Coman: Am canalul meu cu povești, fabule, poezii, la care am creat ilustrații și am inventat tot soiul de păpuși, unele cu ce am avut prin frigider, cum este greierele din „Greierele și Furnica”, care e făcut din două măsline și aripi din Frunze de physalis sau broscuța țestoasă dintr-o jumătate de nucă din „O vizită”. Vă dau și linkul canalului de pe youtube și îi invit pe copiii și parinții care iubesc poveștile să se aboneze la acest canal: http://www.youtube.com/c/PovesticuZaharaska

Salut, Sighet!: La ce lucrezi acum?
Lavinia Pop-Coman: Acum am început să lucrez la povești mai lungi și la păpuși care prind ușor viață în mâna unui copil (vezi marionetele eșarfe din „Prințul fermecat” sau „Cei trei purceluși”). Tocmai am terminat filmările pentru următoarea poveste, Degețica, la care am creat ilustrații din tablouri vii, cu tot ce am găsit în natură. Urmează să postez și tutoriale despre cum putem realiza acasă diferite păpuși de teatru, în doar 10 minute.

Salut, Sighet!: Mulțumim, Lavinia și mult succes!

Salut, Sighet!




Un medic româno-american ne sfătuiește! | AUDIO (autor, Sorin Markus)

Doctorul Ion Alexie este specialist în Boli Infecțioase în Las Vegas. A plecat din România în 1987 pentru o operație cu tatăl său, în Franța. De acolo a decis să nu se mai întoarcă în România, deși era student la Medicină, absolvent al anului V. A cerut azil politic în Grecia, iar ulterior a ajuns în SUA în 1989. Desigur că în SUA ar fi trebuit să facă facultatea de la început.

Având noroc cu revoluția din 1989 s-a întors în România să își încheie facultatea de Medicină (din care fusese exmatriculat pentru plecare din țară). Ulterior, a revenit în SUA și a făcut la Detroit specialitatea în Medicină Internă. După ce a lucrat ca medic internist, a decis să facă o supraspecializare în Boli Infecțioase la Universitatea din California. De atunci lucrează ca medic specialist în Boli Infecțioase în Las Vegas. (În SUA Boli Infecțioase este o supraspecializare pentru specialiștii în Medicină Internă).

A devenit celebru ca fiind medicul curant al lui Michael Jackson.

Anul 2020 l-a găsit pe baricade tratând la propriul spital privat pacienți cu noul coronavirus SARS-Cov2.

Am avut onoarea de a-i lua un interviu axat pe provocările practicii în Boli Infecțioase în contextul pandemiei.

dr. Sorin MARKUS




Moș Nicolae caută ajutoare! – ediția a VII-a

Unul dintre cele mai apreciate proiecte Rotaract este „Moș Nicolae caută ajutoare!”, care anul acesta, datorită vouă, ajunge la a VII-a ediție!

Am considerat că VII este un număr magic, regăsit adesea în basme și legende, iar cum sărbătorile au magia lor, m-am gândit la un interviu cu Anișoara Mârza despre ce a însemnat acest proiect pentru Rotaract de-a lungul anilor.

Anișoara a propus reinițierea acestui proiect în cadrul clubului după un an de pauză, considerând că e un prilej de a ajuta copiii din medii defavorizate în prag de sărbători. Iubește si simte acest proiect ca nimeni altcineva și la fiecare ediție este la fel de entuziasmată și dedicată când vine vorba de „Moș Nicolae caută ajutoare!”.

Oana Mariș (OM): Anișoara, povestește-ne puțin despre ce înseamnă „Moș Nicolae caută ajutoare!” pentru tine. De asemenea, care au fost scopul și obiectivele proiectului?
Anișoara Mârza (AM): Scopul proiectului „Moș Nicolae caută ajutoare!” este acela de a stimula comunitatea sigheteană să se implice în proiecte caritabile și de a-și manifesta interesul legat de tinerii învățăcei, adoptarea unei atitudini pozitive față de semenii noștri. Obiectivul principal este ajutorarea unui număr cât mai mare de copii din medii defavorizate. Încercăm și noi să contribuim la sporirea egalității dintre elevi. Sprijinim educația, dar ne dorim să le oferim copiilor și jucării, dulciuri sau fructe, pentru că acestea le aduc cea mai mare bucurie.

OM: De unde a pornit conceptul proiectului și cum a fost el primit în cadrul clubului?
AM: Prima ediție a proiectului a fost în 2012, iar pe vremea aceea, eu nu făceam parte din Roatarct. Într-unul din ani, proiectul nu ne-a atins așteptările, de aceea am considerat că avem nevoie de o pauză pentru a regândi concepul. Am propus reinventarea acestui proiect alături de Claudia Coman și Adriana Petrovai, colege de club, în momentul în care am văzut niște reclame de Crăciun la TV, prin anul 2016 – reclame care deja ne introduceau încet în atmosfera sărbătorilor de iarnă. Atunci ne-a venit ideea de a da o nouă formă proiectului „Moș Nicolae caută ajutoare!”.

OM: Povestește-mi puțin despre opinia colegilor noștri din momentul în care ai propus reintroducerea proiectului în calendarul Rotaract Sighet.
AM: Colegii au fost deschiși asupra acestei idei, deoarece la nivel de club ne doream să facem proiecte mai mari, prin care să avem mai mulți beneficiari și totodată să implicăm comunitatea sigheteană. Cred că le-am atras atenția atunci când le povesteam despre cum îmi imaginam două cizme gigantice, amplasate în centrul orașului, unde trecătorii să poată dona pentru a strânge rechizite, jucării, dulciuri și fructe pentru copii. După ce am propus proiectul, ideile au început să apară și așa am decis să îi dam continuitate.

OM: Ce impedimente ați întâmpinat în realizarea proiectului?
AM: Eram conștienți că implică mult efort și multă muncă din partea noastră. Am realizat că avem nevoie de aprobare de la primărie pentru a desfășura proiectul pe domeniul public, apoi a urmat găsirea unui spațiu de depozitare pentru tot ce strângem, iar ulterior împachetarea cadourilor. Cred că cel mai dificil a fost să distribuim cadourilor la domiciliul copiilor sau în instituțiile cu care am colaborat. Ne-am dat seama că implică mult timp, fiind vorba de 2-3 zile în care stăteam la stand prin rotație, 6-8 ore pe zi, lângă cizme, fiind un fel de spiriduși. Vremea nu era tocmai prietenoasă, pentru că ne confruntam cu ninsoare, lapoviță și multe grade în minus.

OM: Totuși, de unde a pornit conceptul proiectului?
AM: „Moș Nicolae caută ajutoare!” a avut loc pentru prima dată în 2012, la Friends Pub. Ideea proiectului era de a se aduna un cerc de prieteni care să aducă rechizite și jucării, toate pentru a fi dăruite mai multor copii din familii nevoiașe. Rechizitele și jucăriile erau biletul de intrare.

De-a lungul anilor, Rotaract a reușit să împartă peste 300 de pachete la peste 300 de copii din familii defavorizate, iar totul a fost posibil cu ajutorul sighetenilor darnici și mărinimoși! Încă de la începuturile Clubului Rotaract, ne-ați demonstrat că vă pasă de soarta celor mai puțin norocoși decât noi.

Și… care vor fi anul acesta spridușii Moșului?

Ne întâlnim în Piața Libertății, la Căsuța Faptelor Bune, pe 4 și 5 decembrie 2019, între orele 13:00 – 17:00.

Vă așteptăm să umplem împreună cizmele Moșului cu daruri pentru copiii mai puțin norocoși!

Oana MARIȘ
Rotaract Club Sighet