Și eu am fost la Jilava…

 

Ioan Ilban

Textul despre închisoarea Jilava din 5 februarie și – a găsit repede o fericită completare din partea unui martor ocular, victimă directă a regimului de teroare și exterminare din închisorile comuniste, Jilava inclusiv, domnul Ioan Ilban, președintele AFDP din Maramureșul istoric.

“Am fost arestat în august 1948 ca membru al “lotului Vișovan”iar după lunile de anchetă și detenție la Sighet, am fost judecat la Cluj și condamnat la doi ani și jumătate de închisoare. Toți sighetenii am fost apoi transportați la Bucuresti cu duba – tren în condiții infernale. Debarcați la închisoarea Văcărești, am fost lăsați câteva ore prin curte, unde ne-am întins pe unde-am putut, revenindu-ne parțial după noaptea trecută. Apoi am fost duși cu un camion la Jilava.

Când am intrat la Jilava pe poarta fortului, am fost primiți într-un mod care (am înțeles mai târziu ) era un adevărat ritual specific Jilavei și destinat intimidării deținuților de la bun început. Eram obligați să alergăm între două șiruri de gardieni care ne loveau cu bâtele și din stânga și din dreapta, până ajungeam înăuntru. Era practic imposibil să te ferești. Urmau apoi percheziții brutale, la limita absurdului, totul cu scopul ca deținutul să simtă că nu mai are nicio șansă de apărare, nicio demnitate ci este neputincios, total la cheremul lor.

Ne-au băgat pe primul coridor la stânga, prima celula pe stânga cu fereastra spre curte (fereastra fiind acoperită cu un oblon nu ajuta la aerisirea camerei și nici la iluminat). Celula era deja plină, noi, cei 18 sigheteni nou veniți, ne-am găsit foarte greu loc. Deținuții erau înghesuiți ca sardelele pe niște priciuri de scândură așezate pe trei nivele: eu mi-am găsit loc numai la ultimul nivel de sus, aproape de tavan. Nu era pătură, pernă, nimic…mi-am pus sub cap micul bagaj cu care venisem. Când nu mai era altă soluție erau băgați oamenii și jos de tot sub primul prici, pe ciment, loc botezat cu umor “șerpărie”. După calculele mele, eram atunci în celulă 130-140 de persoane, dar din povestirile altora am aflat că se putea ajunge și la 200… Căldura devenea insuportabilă, cu toții transpiram abundent, atmosfera devenea irespirabilă, noaptea ne atacau ploșnițele, mai ales noi cei de la ultimul etaj eram primele ținte… Era în celulă o singură găleată cu apă din care aveam voie să bem și care era reumplută din când în când. Problema cea mare era că aveam o singură tinetă pentru necesități, care se evacua numai o dată pe zi! Stăteam practic tot timpul în mirosul acela pestilențial… Mâncarea era mizerabilă, ca peste tot în pușcărie, dar cine mai avea pofta de mâncare în condițiile acelea ?

După ce noi, sighetenii, am reușit să ne adaptăm oarecum la situația existentă, am început să observăm cine erau colegii de celulă, majoritatea mai în vârstă ca noi, înjghebând mici discuții. Am făcut ochii mari văzând că era plin de profesori universitari, academicieni, foști miniștri, eram într-o companie selectă…Începeam să înțelegem amploarea rezistenței anticomuniste din țară și justețea luptei la care ne angajasem. În anumite momente ale zilei, personalitățile din cameră începeau să ne vorbească pe teme de istorie, literatură, știință… adevărate conferințe pe care noi, tinerii, le ascultam în liniște, cu mult respect. Dacă ni s-ar fi permis un creion și o hârtie, cred că ne puteam specializa în orice domeniu…Pentru mulți dintre noi, închisoarea a fost singura Universitate pe care am absolvit-o…

După două săptămâni, un gardian ne citește numele de pe o listă și suntem îmbarcați spre închisoarea elevilor -Târgșor, județul Prahova. Cu Aurel Vișovan (profesorul, liderul și fratele nostru ) am avut un scurt dar emoționant moment de despărțire. Nu aveam să – l mai vedem pentru mulți ani… îl aștepta Piteștiul – iadul pe pământ românesc.

Consider o idee foarte bună amenajarea unui muzeu la Jilava (președintele AFDP Octav Bjoza face demersuri în acest sens). Ar fi un omagiu adus celor care s-au jertfit acolo dar și o mare șansă pentru bucureșteni (și nu numai) de a cunoaște pe viu istoria represiunii comuniste. Memorialul nostru din Sighet e important dar e prea puțin (și cam departe…) pentru a reface memoria întregii Națiuni…

Și dacă un asemenea muzeu va exista, sugerez președintelui și guvernului, ca vizitarea lui să fie un punct obligatoriu pentru orice delegație străină care vine în România. Sângele vărsat pentru credință și libertate este demnitatea și noblețea noastră în fața popoarelor lumii.” (Ioan Ilban)

A consemnat Marius Vișovan

Foto: Marius Vișovan




Sighet: Flori, maratonista dintre flori! (autor, Ion Mariș)

Sigheteanca Florica – Ionela Neneștean s-a născut iarna, în februarie, dar natura muncii ei și destinul o răsfață, zi de zi (nu doar de ziua ei!), cu multe flori. La florăria din centrul Sighetului, unde-și desfășoară cu dăruire activitatea, îi puteți admira panoplia impresionantă de medalii. Și de asta prietenii o dezmiardă… Flori! FIN (adică Florica Ionela Neneștean) a absolvit Liceul „Dragoș – Vodă”, Facultatea de Studii Europene – Relații Internaționale (UBB Cluj-Napoca) și Facultatea de Știința și Ingineria Mediului (UBB Cluj Napoca). A revenit totuși acasă, la Sighet. Oare de ce? Are o pasiune extremă: cursele de maraton. Chiar, de ce?

Ion Mariș (IM): De ce alergatul, Flori?
Flori – Ionela Năneștean (FIN): Fiind o fire activă, iubitoare de activități sportive și natură, nu a fost ceva ieșit din comun să mă regăsesc și să fac o pasiune pentru alergare.

IM: Când ai început să alergi… “serios”?
FIN: Totul a început acum 5 ani din dorința de a avea o viața sănătoasă și activă. Fiind la studii în Cluj, oraș mare, cu multe competiții sportive, printre care și multe concursuri de alergare, m-am înscris în Octombrie 2013, la Crosul Făgetului, proba de semimaraton, 21 de km de alergare prin pădurea Făgetului. După acest concurs m-am îndrăgostit iremediabil de acest sport. Proba mea preferată este maratonul.

IM: Ce concursuri ai la activ?
FIN: Am participat la maratoane atât în țară cât și în străinătate. Am alergat traseul parcurs de Pheidippides, de la Maraton la Atena, în noiembrie 2015, la Maratonul Clasic din Atena. Am mai participat și la Maratonul Standard Chartered din Dubai în ianuarie 2016.

Am alergat la concursuri caritabile (Wings for Life World Run și Aiud Maraton), maratoane istorice (Maratonul Reîntregirii Neamului Românesc, Maratonul Zăpezii), maratoane de trail (Ecomarathon, Maraton Piatra Craiului, Maraton Apuseni).

Aș mai enumera și câteva maratoane din 2017, alergate în țară, cu rezultate notabile: Maratonul Internațional Wizz Air Cluj Napoca (am fost la a patra participare și am ajuns pe locul 4 la general feminin și locul 3 la categorie de vârstă, feminin), Maratonul “Bate Toaca” din Ceahlău (locul 3 la categorie de vârstă, feminin), Maratonul Ciucaș X3, din Ciucaș (locul 2 la categorie de vârstă), Maratonul Via Maria Theresia, din Călimani (locul 4 general, feminin și locul 1 la categorie de vârstă, feminin).

IM: Se pare că, din punct de vedere sportiv, anul 2017 ți-a fost benefic!
FIN: 2017 a fost un an competițional plin de podiumuri și asta se datorează și faptului ca din februarie 2017 am început să fiu antrenată și îndrumată de către doamna antrenoare Ana Hecico, un om deosebit, care ne pregătește cu pasiune și mult suflet. Fac parte din Clubul Sportiv privat “Școala Alergării” condus de doamna antrenoare Ana Hecico.

IM: Am auzit că ai pornit cu… viteză și-n anul 2018. Despre ce este vorba?
FIN: Am început și acest an cu dreptul (zâmbește)! În 28 ianuarie, luna trecută, în cadrul Campionatului Mondial de Triatlon de la Cheile Grădiștei, am participat la Campionatul Național, proba de triatlon pe echipe (alergare, bicicletă și ski fond), împreună cu Judith Nemet – bicicletă, Ana Hecico – ski fond și eu, alergare. Și-am ajuns exact… pe locul 1!

IM: De ce n-ai ales – după finalizarea studiilor – să rămâi la Cluj?
FIN: Îmi place foarte mult Clujul, dar este un oraș prea scump pentru un tânăr absolvent de studii superioare, fără experiență în domeniu. Așa că… am revenit acasă unde aveam un loc de muncă asigurat în business-ul rudelor mele (râde)! Deh, un pic de nepotism nu strică!

IM: Ce-ți dorești pe viitor, în viață?
FIN: Îmi doresc să alerg în continuare din plăcere, până la adânci bătrâneți. Sportul ne șlefuiește forma fizică și psihică.

IM: Mult succes, Flori, și să aduci la Sighet cât mai multe trofee!… și… pentru că în 12 februarie va fi ziua ta, din partea echipei “Salut, Sighet!”: La mulți ani!
FIN: Mă voi strădui să mai aduc trofee! Vă mulțumesc pentru urări!

Ion Mariș




Rotary Club Sighet – model sau necunoscută pentru comunitatea sigheteană?! (autor, Sebastiana Joicaliuc)

Sebastiana Joicaliuc

Există multe persoane care nu au idee ce este un… Club Rotary. Unii au impresia că aceste cluburi sunt fieful conspiraționiștilor și al intereselor nedomestice. Alții îi suspectează pe membrii acestui club elitist de interese obscure. Ca să afle și cititorii noștri cu ce se ocupă rotarienii, l-am abordat pe dl. Ion Mariș, reprezentant și membru fondator al Rotary Club Sighet.

Ion Mariș a fost președinte al Rotary Club Sighet în anul rotarian 2011-2012 și asistent guvernator în mandatul 2015 – 2016.

A publicat patru cărți, proză și poezie: Autostop printre gânduri, Salut, Sighet!, La masă cu președinții, Vesperare. Volumul La masă cu președinții, publicat în anul 2016, conține o serie de dialoguri cu președinții clubului Rotary din Sighet.

În această calitate – de rotarian – l-am intervievat pe dl. Ion Mariș.

Rotary Club Sighet (anul 2010)

Joicaliuc Sebastiana: Cum s-a născut și ce a determinat, de fapt, apariția unui Club Rotary la Sighet?
Ion Mariș: Pentru a înțelege mișcarea rotariană de la noi, din Sighet, este necesară o scurtă incursiune în parcursul rotarian al României.

În primăvara anului 1929, la București, ia ființă primul Club Rotary din România, din inițiativa lui Christian Penescu-Kertsch, care a devenit și cel dintâi președinte. La puțin timp după aceea, sunt înființate alte două cluburi Rotary în două mari orașe ale țării – Cluj și Timișoara. Scopurile și idealurile rotariene sunt acceptate și asumate de elita intelectuală a țării, din toate domeniile de activitate – știință, artă, afaceri – rezultatul fiind înființarea a încă șase cluburi la Arad, Brașov, Câmpina, Cernăuți, Iași și Ploiești. Pe nucleul celor nouă cluburi, în anul 1936, se creează Districtul românesc, care primește numărul 84.

Cluburile Rotary românești din perioada interbelică s-au ocupat de proiecte educaționale și din domeniul sănătății copiilor, de căutare de locuri de muncă pentru tineri bolnavi sau cu handicap, etc.. Dar, în plin dezvoltare, mișcarea rotariană este interzisă, în 1939, de către regimurile autoritare în toată zona central-est-europeană.

Evident că interdicția funcționării cluburilor Rotary în România a fost extinsă și în perioada “gloriosului” comunism.

Joicaliuc Sebastiana: Ce s-a întâmplat după 1989?
Ion Mariș: După schimbările sociale din 1989, mai precis în anul 1992, cu sprijinul rotarienilor francezi, se reînființează Clubul Rotary București. Ca și la începuturile mișcării rotariene românești, el va fi urmat imediat de cluburile din Cluj și Timișoara, pentru ca în luna iunie 1996 să existe în România 13 cluburi, care făceau parte din Districtul 1160 din Paris.

România depășește o a doua bornă, la 1 iulie 1996, fiind definită de Rotary International drept „zonă de expansiune rotariană”, împreună cu Republica Moldova. Comitetul Internațional Rotary îl desemnează pe rotarianul elvețian Jorg Tschopp drept „administrator prezidențial pentru expansiune”. În mai puțin de trei ani, numărul cluburilor din România ajunge la 30 și se înregistrează și două premiere absolute: înființarea primului Club Rotary la Chișinău și cel de-al doilea club de gen într-un oraș românesc, în capitală chartându-se și Clubul Rotary București – Continental.

Acțiunile filantropice rotariene au adus în România și Moldova aproape șase milioane de dolari în șase ani, drept pentru care, reobținerea statutului de District a devenit un scop bine definit. Acest eveniment major s-a petrecut la 1 septembrie 1999, când comitetul Rotary International şi preşedintele Carlo Ravizza au decis că în România şi Republica Moldova cluburile Rotary vor face parte din propriul lor district, numărul 2241. După Polonia (1998), Cehia și Slovacia (reunite într-un singur district în 1999), a fost rândul ţării noastre să aibă propriul district, onoare de care nu s-a mai bucurat nicio altă ţară din estul Europei.

Joicaliuc Sebastiana: Și totuși, cum a intrat Sighetu Marmației pe harta Rotary?
Ion Mariș: La puțin timp după înființarea Districtului 2241- România & Republica Moldova, un grup de 20 de sigheteni pun bazele celui de-al doilea club Rotary din județul Maramureș (după Baia Mare) și primul club din… Sighet.

În câteva luni vom aniversa „doar” 17 ani de la înfiinţarea Clubului Rotary Sighet (20 iulie 2001), un interval de timp mic, în comparaţie cu „vârsta” altor entități sighetene dar, acest club ce include oameni dedicați servirii comunităților din care fac parte, și-a extras esența din principiile Rotary International, organizație ce sărbătoreşte în cursul acestei luni 113 ani de la înfiinţarea primului club în Statele Unite ale Americii, la Chicago (23 februarie 1905), de către avocatul Paul Harris. Deși în orăşelul nostru mişcarea rotariană a pătruns cu aproape o sută de ani mai târziu, entuziasmul implicării benevole și dezinteresate a reprezentanților importanți ai comunității locale, cei care au acceptat provocarea începutului de secol XXI, a dus la rezultate semnificative.

Mai precizez că azi la Sighet avem două cluburi Rotary, cel de-al doilea a fost înființat în anul 2013.

Joicaliuc Sebastiana: Ce face un Club Rotary?
Ion Mariș: Foarte pe scurt spus, un club Rotary oferă sprijin și soluții (în general punctuale) – pe măsura forței sale financiare – acolo unde identifică diverse nevoi/ necesități. Există și proiecte globale în care sunt implicate cluburile Rotary din întreaga lume prin Fundația Rotary Internațional, un exemplu fiind efortul de eradicare a poliomelitei.

Joicaliuc Sebastiana: Ce a însemnat Clubul Rotary pentru Sighet?
Ion Mariș: Pornind de la nivelul strict privat în care a acţionat, cu resurse financiare proprii, a însemnat și înseamnă, cred, suficient de mult ca să rămână în memoria comunităţii locale. Rotary Club Sighet a contribuit la implementarea unor proiecte eficiente, „garantate” moral, ce au favorizat în mod cert, dezvoltarea comunităţii pe anumite paliere, prin implicare civică onestă. Reprezentați în fiecare an de câte un președinte diferit, prin rotație, conducător de club doar pentru un an rotarian, ne-am asumat și finalizat diverse proiecte importante – sociale, educaționale, culturale, etc – pentru comunitatea sigheteană.

Joicaliuc Sebastiana: Fiecare an rotarian (ce demarează la 01 iulie al anului calendaristic și se încheie la 30 iunie al următorului an) are un slogan. Care este tema anului în curs?
Ion Mariș: Amintesc doar câteva sloganuri foarte interesante, pentru a ilustra idealurile rotariene: „Service above Self” (“Seviciu mai presus de sine”, 2005 – 2006), „Make Dreams Real” (Să tranformăm visele în realitate”, 2008-2009), „Building Communities – Bridging Continents”(“Construind comunități – Legând continente”, 2010-2011), „Reach Within to Embrance Humanity” (“Scrutează-ți sufletul ca să îmbrățișezi umanitatea”, 2011-2012), „Be a Gift to the World” (Fii un dar pentru lume!”, 2015-2016), „Rotary Serving Humanity” (“Rotary servind umanitatea”, 2016 – 2017). Sloganul anului rotarian în curs (2017 – 2018) este Rotary: Making a Difference (“Rotary: face diferența”).

Joicaliuc Sebastiana: Cum priviți acum, după o experiență semnificativă, rolul Clubului Rotary în societatea sigheteană?
Ion Mariș: Au trecut aproape 17 ani peste Clubul nostru şi putem să constatăm că proiectele, ideile noastre au avut un impact semnificativ la nivel local dar și districtual. Rezultatele concrete şi eficiente se pot obţine cu eforturi constante, solidare, de aceea un club Rotary este un club al oamenilor care au ţeluri, scopuri comune, ce au sisteme de referinţă solide, bazate pe binecunoscutele principii rotariene. Dacă am acceptat să ne asumăm rolul de adevăraţi voluntari în ameliorarea problemelor – în primul rând sociale – ale comunităţilor noastre, în care trăim, ne-am asumat și postura de-a fi discreţi, de-a fi corecţi, de-a utiliza pârghiile rotariene în primul rând în folosul celor cu anumite lipsuri și/sau suferințe.

Parafrazând un mare învățat al orientului îndepărtat, mă întreb și eu: dacă nu putem să aprindem o lumânare a binelui, dacă nu putem dărui o fărâmă din timpul nostru prețios celorlalți, fărâmă ce ar putea împrăştia „întunericul” din jurul nostru, putem oare schimba global lumea?

Așa cum am mai spus, fiecare clipă din viaţă, din viaţa noastră, este sau poate fi un mic proiect, un pas care poate fi util şi pentru destinul celorlalţi. Rotary în lume reprezintă o forţă a filantropiei, o „putere” civică ce nu poate fi neglijată, şi cel mai important aspect, azi nu este o forță singulară. Dacă nu toţi oamenii pot fi rotarieni, în schimb, avem foarte mulţi, enorm de mulţi, prieteni ai rotarienilor. E nevoie de o multiplicare a binelui, de o diseminare „virală” a serviciului în favoarea comunităţii şi – poate – când lumea va percepe mesajul activismului social dezinteresat, totul se va schimba fundamental!

Joicaliuc Sebastiana: Ați adus în discuție principiile rotariene. Care sunt acestea?
Ion Mariș: Esența mișcării rotariene este “Testul celor 4 întrebări – The Four – Way Test (creat în 1932 de către rotarianul Herbert J. Taylor) care fixează foarte simplu, precis, reperele mișcării noastre: 1. Is it the truth? (Este acesta adevărul?), 2. Is it fair to all concerned? (Este corect pentru toți cei implicați?), 3. Will it build goodwill and better friendships? (Va duce la sporirea bunăvoinței și la o mai bună prietenie?), 4. Will it be beneficial to all concerned? (Va fi benefic pentru toți cei implicați?).

Joicaliuc Sebastiana: Enumerați, vă rog, câteva dintre proiectele implementate de Rotary Club Sighet.
Ion Mariș: Voi trece în revistă doar câteva dintre proiectele noastre: Reabilitarea Secţiei Psihiatrie a Spitalului Municipal Sighetu Marmaţiei; „Salvaţi Staţia de Salvare”, reabilitarea Staţiei de Salvare Sighet a presupus dotarea ambulanţei Sighet cu un număr de cinci tuburi de oxigen necesare transportului urgenţelor medico-chirurgicale, instalarea unei centrale termice cu combustibil solid precum şi realizarea instalaţiei termice aferente; înfiinţarea “Centrului pentru Cultură şi Civilizaţie” la Colegiul Naţional „Dragoş Vodă” – proiect realizat printr-un matching grant (32.000 euro) împreună cu R.C. Sunset Villages – Florida, U.S.A; „Împreună pentru persoanele defavorizate – Baia Socială!” (2007-2010) – s-a reușit reabilitarea unei centrale termice dezafectate din Sighet, dotarea şi darea în folosinţă a BĂII SOCIALE (finalizată în 2010) – proiect de aprox. 100.000 euro, cel mai amplu al Clubului Rotary Sighet cu precizarea că Baia Socială funcționează; participarea la proiectul R.I. „Rotary takes care of children” prin care s-au dotat secţiile de Pediatrie şi Neonatologie din Spitalul Municipal Sighet cu aparate pentru monitorizarea apneei; „Tisa Tour” – demararea – la Sighet – a proiectului Asociației Parteneriatului Nord – Est Carpatic, finalizat printr-o tabără de pictură în Ungaria cu durata de 10 zile; „Sus Cortina pentru Sighet” proiectul ce a contribuit la punerea în scenă a piesei „Janka” scrisă de Oscar Speace (Janka a fost interpretată de actrița Maia Morgenstern), regizor Toma Enache, traducerea piesei din limba engleză a fost făcută de regretatul jurnalist Johnny Popescu, producător Rotary Club Sighet; „Reabilitarea secţiei de Kinetoterapie a Spitalului Municipal Sighet”, secție aflată la subsolul Policlinicii noi; reabillitarea Sălii de Spectacole „George Enescu” a Şcolii Gimnaziale de Arte din Sighetu Marmaţiei; sprijin pentru „Copiii nevoiaşi şi bătrânii singuri” etc.

Joicaliuc Sebastiana: Mulțumesc mult, domnule Mariș pentru timpul acordat!
Ion Mariș: Și eu mulțumesc pentru interesanta – sper! – discuție pe care ai…. declanșat-o.

Autor, Joicaliuc Sebastiana,
studentă Jurnalism, UBB, Cluj-Napoca




Activități muzicale la Sighet, acum 60 de ani… – INTERVIU cu doamna prof. Aurelia Vișovan

Stimată doamnă profesoară Aurelia Vișovan, în afară de activitatea dumneavoastră culturală în cadrul trupelor de teatru din Sighetul anilor ’50-’60 (descrisă pe larg în interviul de pe “Salut Sighet” din 24 noiembrie, rubrica Actualitate – Cultură – Interviuri) v-ați mai implicat și în manifestările cu caracter muzical. Despre ce este vorba?
A.V.: Da, este vorba despre concertele orchestrei semi-simfonice a profesorilor de la Casa de Cultură (unde se implicau și alți intelectuali sigheteni), în cadrul cărora eu aveam rolul de prezentator, oferind publicului informații despre compozitori și lucrările interpretate, pe care le sintetizam după consultarea unei bibliografii destul de bogate.

Red: În ce perioadă au avut loc aceste concerte și unde se țineau ?
A.V.: Implicarea mea a fost aproximativ în perioada 1955-1965, dar ele au continuat și mai târziu. Ele se desfășurau la Palatul Cultural.

Red: Ne puteți da câteva nume de profesori care cântau (vocal sau instrumental) în aceste concerte ?
A.V.: Da, îmi amintesc de doamnele Răcuciu Maria, Mihali Adriana, Darvai Noemi, Stupar Elisabeta, Botoș Lidia, domnii Hunyady Bela, Calogherato Constantin, Moiș Mihai și alții.

Red: Ce scop aveau aceste concerte ?
A.V.: Scopul a fost educația muzicală a publicului sighetean, cultivarea gustului pentru muzica clasică, (inclusiv arii din opere) sensibilitate nu tocmai ușor de format. Dacă muzica populară sau ușoară te antrenează oarecum instinctiv, pentru muzica clasică e nevoie de educație. Prin informațiile oferite despre viața compozitorului și mesajul piesei, publicul (cu studii și vârste diferite) era ajutat să intre în atmosferă și să recepteze frumusețea profundă a muzicii. Deși era o activitate benevolă, care-mi lua din puținul timp liber, m-am simțit foarte împlinită și bucuroasă să pot participa la aceste concerte.

Red: Vă mulțumim.

Autor, „Salut, Sighet!”
Grafică (foto), Pal Robert Zolopcsuk – din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012




Memorialul Sighet – patrie a Spiritului, spirit al Patriei – interviu cu Ioan Ilban (autor, Marius Vișovan)

Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței din Sighetu Marmației aniversează anul acesta 25 de ani de existență. Oferim cititorilor „Salut, Sighet!” un interviu recent pe această temă cu domnul Ioan Ilban , președintele AFDP (Asociația Foștilor Deținuți Politici) din Maramureșul istoric.

Memorialul Sighet – patrie a Spiritului, spirit al Patriei – interviu cu domnul Ioan Ilban, președinte AFDP Maramureșul istoric.

Sub denumirea oficială “Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței”, Muzeul amenajat și patronat de Fundația Academia Civică în incinta fostei închisori comuniste de la Sighetu Maramției este recunoscut azi ca un obiectiv de anvergură europeană, cu un prestigiu științific și moral incontestabil, vizitat anual de un numeros public din țară și străinătate, de la oameni politici, savanți, diplomați și jurnaliști până la elevi de școală conduși de învățători și profesori, fără a omite pelerinajele cu motivație religioasă. Scopul acestui demers de proporții este unul esențialmente creștin exprimat în motto-ul Memorialului (scris în câteva zeci de limbi pe celularul principal), cuvintele Mântuitorului Isus Cristos : “Veți cunoaște adevărul și adevărul vă va face liberi “(Ioan 8,32). Societatea românească actuală nu se poate trezi din coșmarul comunist fără o masivă și constantă infuzie de adevăr – Memorialul de la Sighet reușește să fie un început serios al acestei treziri a conștiinței naționale. Iar pentru opinia publică internațională – o carte de vizită a demnității românești. Cei care mai afirmă cu dispreț că “mămăliga nu explodează” să treacă mai întâi pe la Sighet… Titlul acestui articol este inspirat dintr-o frumoasă meditație a regretatului Romulus Rusan, căruia îi aducem pe această cale un respectuos omagiu. (M.V.)

Marius Vișovan: Stimate domnule Ioan Ilban, sunteți președintele filialei Asociației Foștilor Deținuți Politici din Maramureșul istoric. Ce amintiri aveți din perioada de început a Asociației ?
Ioan Ilban: În 1990 s-a constituit AFDP în toată țara, ca reprezentant legitim al rezistenței anticomuniste ce putea în sfârșit să se manifeste și să se organizeze liber. Noi am constituit o filială autonomă în granițele istorice ale județului Maramureș, unul dintre principalele focare ale rezistenței din România. Erau încă în viață mulți camarazi de luptă și suferință. Ca președinte a fost ales Ștefan Minică, iar ca președinte de onoare Aurel Vișovan – șeful nostru din 1948, deja mult slăbit fizic. Eu, având o sănătate mult mai bună pe atunci m-am implicat foarte mult de la început, iar după moartea lui Ștefan Minică am preluat oficial conducerea filialei.

Marius Vișovan: Cum s-a născut Muzeul Memorial ?
Ioan Ilban: În 1990, clădirea fostei închisori era de mult dezafectată și aflată într-o stare avansată de degradare. Nici statutul juridic al clădirii nu era clar. Noi, foștii deținuți politici din Sighet, am început să ne interesăm ce s-ar putea face pentru reabilitarea ei. Din câte îmi amintesc, prima activitate în incinta închisorii a fost un parastas în memoria lui Iuliu Maniu, pe 5 februarie 1991. Apoi, Primăria mi-a încredințat mie cheia (locuiesc foarte aproape) și am început să venim mai des, cu Aurel Vișovan și cu ceilalți camarazi, având ocazional și vizitatori din alte părți. Am organizat, tot în 1991 cred, și un parastas pentru camarazii noștri maramureșeni căzuți în prigoană, în închisori și munți, celebrat de părintele greco-catolic Vasile Hotico, și el trecut prin temnițele comuniste.

Am început să ne interesăm cum s-ar putea obține fonduri pentru repararea clădirii. Unul dintre cei cu care am discutat a fost cunoscutul scriitor Laurențiu Ulici, care venea foarte des în Sighet având părinții originari din zonă; acesta a promis că se va interesa la București. În această perioadă de început am beneficiat și de sprijinul primarului Gheorghe Filipciuc, proaspăt ales în februarie 1992 din partea PNȚCD. Undeva spre finele anului 1992, m-am întâlnit prima dată cu doamna Ana Blandiana, președinta Fundației Academia Civică. Dânsa a preluat oficial clădirea în 1993 și, cu fondurile obținute a demarat lucrările de reabilitare și de transformare în Muzeu Memorial, proiect asumat moral (nu și financiar) de Consiliul Europei. Din acel moment am colaborat constant, pe toată durata amenajării Muzeului; eu personal am deținut și funcția de administrator până în 2001. Ca semn de mare apreciere, doamna Blandiana îi oferea lui Aurel Vișovan cuvântul de deschidere la mai toate simpozioanele care au avut loc aici în anii ’90. Într-un cuvânt, colaborarea între AFDP Maramureșul istoric și Academia Civică a fost și este deplină, chiar dacă noi suntem astăzi mult mai puțini.

Marius Vișovan: Rezistența anticomunistă din Maramureș este bine reflectată în cadrul Muzeului ?
Ioan Ilban: Da, în special în celula 74 intitulată chiar “Rezistența în Maramureș “. Se alocă un spațiu important ”lotului Vișovan” și pe bună dreptate, căci noi am fost închiși în acea celulă în iarna ’48-’49 și acolo s-a compus și Rapsodia Maramureșului, dar se vorbește, cu date și fotografii și despre celelalte loturi de deținuți politici maramureșeni, luptătorii din munți – organizați în mai multe grupuri, din care cel mai important a fost grupul condus de eroul sighetean Vasile Popșa – adevărat simbol al credinței și dârzeniei maramureșene. Sunt prezentate și figuri ale eroismului feminin – călugărițe dar și soții, mame, fiice ale luptătorilor anticomuniști prigonite și ele de către Securitate, dar și preoți greco-catolici persecutați, etc.

Marius Vișovan: Câți membri ai “lotului Vișovan” mai sunt în viață ?
Ioan Ilban: Din 18 am mai rămas 4: Nistor Man, Petru Codrea, Ioan Dunca și cu mine, cu toții trecuți de 80 de ani. Mulțumim lui Dumnezeu că dragostea și fraternitatea dintre noi au rămas statornice până azi, la 70 de ani de când ne-am înfrățit în lupta pentru libertatea și demnitatea neamului românesc.

Marius Vișovan: Sunteți născut în Dragomirești, pe Valea Izei, care ar merita titlul de “localitate martiră”….
Ioan Ilban: Da, de la noi din sat au suferit foarte mulți… Condamnări politice au avut peste 40 de consăteni, dar prigoniți au fost și mulți alții. Alături de Ieud, Dragomireștiul este fără îndoială unul din centrele rezistenței anticomuniste maramureșene.

Marius Vișovan: Vă mulțumim cu respect și vă dorim mult succes în activitatea pe care o desfășurați!

 

A consemnat Marius Vișovan




Mini- Maxi D.C. – strălucire și performanță! (autor, Mara Gabriela Biro)

Debutul anului 2018 – moment de bilanț la cel mai vechi club de dans sportiv din oraș: Mini- Maxi Dance Club. Ca membru cu vechime de 6 ani, pot să spun că am crescut în club, evoluând de la stadiul de fulgușor/floricică, la spectacole complexe, având coregrafii elaborate, demne de marile scene ale lumii.

Una din aceste scene a găzduit performanța colegilor noștri cu doar câteva săptămâni în urmă, în cadrul Napoca Dance Festival – un eveniment complex, dedicat atât formațiilor, cât și perechilor.

Putem spune – fără falsă modestie – ca Mini- Maxi a strălucit: trei producții prezente în concurs, la trei secțiuni diferite, și TOATE laureate cu medalii de aur!

Fetele noatre au adus în atenția publicului freamătul Spaniei, cu “Flamenco”:

Mai apoi, tradiția poporului evreu a fost evocată de cinci perechi care au strălucit cu “Shalom, Israel!”:

Evoluția sighetenilor a culminat cu o adevărată amprentă a spiritualității noastre locale: “Balada pentru Sighet”:

Toate acestea au constituit ocazia perfectă să vă împărtășesc câteva gânduri și sentimente “din tranșee”.
Stau de vorbă cu Doamna Profesoară Cristina Kövy:

Mara Biro: Numele dvs. este sinonim cu performanța în dansul sportiv sighetean. De cât timp inițiați copii în această artă?
Cristina Kövy: Mi-am început cariera de maestu coregraf în anul 1985 la catedra de coregrafie a Școlii de Artă Gh. Chivu Sighet, pe atunci Școala Populară de Artă, cu 60 de elevi, ca, după câțiva ani, numărul lor să ajungă la 150. De atunci îndrept picioruşe și coloane vertebrale, ridic mânuțe și sensibilizez ochișori și suflete.

Mara Biro: Care au fost, în timp, cele mai notabile performanțe pe care le-ați obținut alături de elevii dumneavoastră?
Cristina Kövy: Performanțele notabile le regăsesc aproape în fiecare zi în sala de balet prin micile reușite ale elevilor mei. Multe momente minunate am trăit cu generațiile care au trecut prin mâna mea, prin nenumăratele serbări, festivaluri, evenimente și concursuri la care am participat pe plan local, național și internațional. Nu pot să uit emoția organizării primului campionat național de formații la Sighet, sau participările la marile concursuri de formații ca de exemplu Campionatele Mondiale și Europene de Formații din BRAUNSCHWEIG, ELBLANG, MISKOLC, LUDWISBURG, STUTTGART, VIENA, MOSCOVA.

Mara Biro: Ce a însemnat „Napoca Dance Festival” pentru Mini- Maxi D.C.?
Cristina Kövy: NAPOCA DANCE FESTIVAL 2017 a însemnat un nou succes și confirmarea faptului că munca de formație este MINUNATĂ, căci te educă pentru spiritul de echipă, pentru compasiune. În lumea individualismului, dansul de formație este o oază unde nu doar individul cu perechea contează, ci toți membrii echipei sunt la fel de importanți. De multe ori când lupți doar pentru tine obosești și îți pierzi elanul, dar în echipă, și pentru ea, forțele se înzecesc, iar satisfacția este pe măsură, căci povara și responsabilitatea se împart, dar succesul se multiplică. Nici un individ nu poate să fie pe deplin fericit de unul singur, cei cu care îți împarți fericirea te fac să fii cu adevărat fericit.

Există un om care a crescut odată cu Mini- Maxi, care, pentru noi, până mai ieri, era, simplu, Gabi. Azi e Profu’! Tocmai de aceea, următoarele întrebări i se potrivesc cel mai bine lui:

Mara Biro: De cât timp ființează clubul?
Gabor Kövy:  Mini-Maxi DC și-a obținut personalitatea juridică, afiliindu-se la FRDS în vara anului 1996. Sportivii clubului, ca și în prezent, au fost aleși dintre elevii catedrei de coregrafie a Școlii de Artă Gh. Chivu care doreau să se perfecționeze în dansul sportiv.

Mara Biro: Aproximativ câți elevi a avut clubul până azi?
Gabor Kövy: Nu aș putea spune câți dansatori legitimați am avut pâna în prezent. Numărul lor varia de la un an la altul, aproximativ între 25 și 60 de sportivi pe an. Sigur, într-un interval de 20 ani, numărul devine unul frumușel.

Mara Biro: Ce înseamnă pentru un fost dansator să devină profesor-coregraf?
Gabor Kövy: Între calitatea de antrenor, profesor și coregraf, după părerea mea, există destul de mare diferență, deși toți doresc să atingă acelasi țel: SUCCESUL ȘI CALITATEA. Profesorul împărtășește și explică tot ce știe, antrenorul insistă asupra problemelor, iar coregraful creează minunea. Dacă toate aceste calități se regăsesc într-un singur om, este excelent, dar întotdeauna va domina una dintre ele. Ca să devii un bun antrenor sau profesor, necesită studiu, pentru a deveni un bun coregraf trebuie să ai har. Antrenorul este un tehnician, are o meserie, pe când profesorul și coregraful sunt consacrați, au o vocație.

Colegii noștri Bobroczky Rebecca și Kövy Nandor sunt cei mai “galonați” dintre sportivii actuali de la Mini- Maxi.

Mara Biro: Sunteți cei mai “activi” colegi ai noștri la individuale. Ce rezultate au marcat anul 2017?
Rebecca: Latino – locul 4, cupa Medio-Monte, categoria 16-35 ani.
Nandor: Standard – locul 2, cupa Medio-Monte, categoria 16-35 ani.

Perechea Alb Andrea/ Alb Mihai – vechi membri ai clubului – “frații”

Mara Biro: De cât timp faceți dans?
Andrea: Fac dans începând de la vârsta de 5 ani.
Mihai: Dansez începând de la vârsta de 7 ani.

Mara Biro: De cât timp dansați ca pereche?
Andrea: Am început să dansăm ca pereche în urma cu 4 ani.

Mara Biro: Care este coregrafia cu care vă identificați?
Mihai: Coregrafia cu care ne identificăm cel mai mult este “Baladă pentru Sighet”.

Perechea Danea Andreea/ Biro Daniel – “bobocii anului”

Mara Biro: De cât timp faceți dans?
Daniel: Dinainte să învăț să scriu!
Andreea: Cam tot așa- de pe la 6 ani.

Mara Biro: De cât timp dansați ca pereche?
Andreea: Am început să dansăm împreună de acum 3 luni.

Mara Biro: Cum a fost primul concurs împreună? Diferit față de celelalte concursuri la care ați participat?
Daniel: Având în vedere faptul că la antrenamente schimbăm perechile pentru a nu deveni prea obișnuiți cu stilul unui singur partener, nu a fost o prea mare diferență față de restul concursurilor la care am participat.

Perechea Hâncu Alexia/ Mesaroș Alexandru: “fire & ice”

Mara Biro: De cât timp faceți dans?
Alexandru: De mai bine de 12 ani!
Alexia: Fac dans de la vârsta de 6 ani.

Mara Biro: Cum a fost concursul de la Cluj? Diferit față de celelalte concursuri la care ați participat?
Alexandru: Prima experiență de concurs împreună, a fost una diferită din aproape toate punctele de vedere, dar, totuși, una foarte frumoasă!
Alexia: Și care a avut un deznodământ extraordinar pentru clubul nostru!

Perechea Mihnea Ștefania/ Czine Ramon: “gravis aeternam”

Mara Biro: Dacă vă întreb când ați încălțat pantofii de dans, voi o să-mi spuneți că înainte de a învăța tabla înmulțirii?!
Ramon: Evident!Fac dans din clasa I!
Ștefania: Valabil și în cazul meu.

Mara Biro: De cât timp formați o pereche?
Ștefania: Dansăm împreună de numai 3 luni.

Mara Biro: Au fost emoții mari la prima confruntare pe parchet în această formulă?
Ramon: Nu! A fost o experiență minunată, deoarece noi doi eram oarecum obișnuiți unul cu celălalt și în mare, una foarte reușită!

Mara Biro: Ce așteptați, ce vă doriți de la 2018? (întrebare pentru toți colegii).
MMDC: Cât mai multe concursuri, spectacole, podiumuri, noi provocări, noi coregrafii, cât mai mulți spectatori, aplauze – zâmbetele oamenilor care ne privesc cu drag și ne apreciază arta, într-un cuvânt, ne dorim să dansăm!

Autor, Mara Gabriela Biro




O echipă de oficiali sigheteni a participat la „Maratonul uleiului”, Italia!

O relație specială, de  prietenie și înfrățire, s-a stabilit cu mai mulți ani în urmă între orașul nostru, Sighetu Marmației și Lugnano in Teverina – Italia. Cel puțin o dată pe an, grupuri formate din reprezentanți ai comunităților din cele două localități participă la schimburile de experiență ce apropie și perpetuează buna relație stabilită pe traseul România – Italia. În acest sfârșit de an, în perioada 23-28 noiembrie 2017, a fost rândul sighetenilor să răspundă invitației oficiale a prietenilor din Lugnano. Pentru a afla detalii suplimentare despre vizita delegației sighetene, am stat de vorbă cu doi membri ai grupului oficial, dl. Alin Pontoș – consilier local și dl. Marin Ilieș – directorul UBB – Extensiunea Sighet.

Salut Sighet: Cum s-a format echipa ce s-a deplasat la Lugnano in Teverina – Italia, domnule Alin Pontoș?
Alin Pontoș: Am primit cu surprindere propunerea care mi-a fost adresată de domnul primar Horia Scubli de a face parte din echipa care a reprezentat municipiul nostru la evenimentul „Maratonul Uleiului” organizat de primăria din Lugnano in Teverina, localitate înfrățită cu Sighetu Marmației, orașe între care există  o relație de lungă durată. Reprezentanții Sighetului au vizitat Lugnano in Teverina de cel puțin patru ori, primind, de asemenea, de mai multe ori, vizita omologilor lor italieni.

De această dată, a fost vorba de un eveniment major al anului pentru comunitatea din Lugnano, despre „Maratonul uleiului 2017”, un festival al uleiului de măsline, un simbol extrem de important – nu numai în cultura locală ci și în cea națională. Acest festival este numit maraton datorită faptului că evenimentul este găzduit  în fiecare an de câte o citadelă din Umbria, întărind astfel legăturile dintre aceste burguri și promovând valorile comune.

Reprezentanții municipiului și ai administrației locale au fost dl. Gheorghe Todinca, directorul Muzeului Maramureșului, dl. Marin Ilieș – directorul extensiei Sighet a Universității Babeș Bolyai, d-na Ileana Nemeș-Pop – Centrul Cultural Sighet, iar din cadrul funcționarilor din primărie d-na Mirela Buftea, d-na Ioana Bologa și dl. Sorin Alexandru Rednic pentru ca, din rândul consilierilor locali, să participe d-na Mara Mateș, d-na Liliana Vârsta, dl. Nicolae Iuga, dl. Ioan Mihalca, dl. Găvrilă Mihali, dl. Petru Moiș Stoica și… eu, Șerban Alin Pontoș.

Pentru că mai bine de jumătate din membrii delegației vizitau pentru prima oară Lugnano in Teverina, amfitrionii și adevărați prieteni ai Sighetului, consilierii locali Alessandro Dimiziani și Claudio Finistauri au ținut să ne prezinte în primul rând mica lor citadelă, astfel încât am avut privilegiul de a vizita primăria orașului, unde am fost întâmpinați de primarul Gianluca Filiberti, și am putut vizita vechiul edificiu. Am reținut câteva aspecte interesante, în primul rând, grija cu care s-au conservat toate vechile detalii și picturi din clădirea extrem de veche, cu toate că aceasta a necesitat intervenții drastice de consolidare. De asemenea, de remarcat a fost și mulțimea de lucrări ale copiilor din localitate, picturi și fotografii, prezentate în majoritatea sălilor, inclusiv în sala Consiliului Local, cu referire, bineînțeles, la “sărbătoritul” momentului – măslinul. Domnul primar și consilierii locali ne-au prezentat problemele cu care se confruntă, proiectele implementate și cele aflate în derulare la nivel local, realitățile cotidiene ale comunității și ale zonei.

Salut Sighet: Ce ați vizitat/ văzut în mod special în Lugnano in Teverina?
Alin Pontoș: Am văzut un muzeu  interesant, care avea ca subiect principal Primul Război Mondial, cu neașteptat de multe exponate inedite. Ce mi s-a părut însă, remarcabil, a fost modul în care comunitatea a înțeles să transforme și să adapteze un spațiu industrial – o veche fabrică de ulei de măsline – într-un spațiu cultural admirabil, cu sală de teatru și spectacole, spații expoziționale și muzeu.

Un alt pol al comunității îl reprezintă basilica Santa Maria Assunta –  clădire din secolul XI – unde, pe lângă sfânta liturghie, se organizează și concerte. Tot aici a avut loc și festivitatea de închidere a „Maratonului Uleiului de Măslin” și a înmânării certificatelor de adopție a măslinilor –  basilica reprezintă pentru comunitate un spațiu deschis, care nu este destinat exclusiv activității bisericești, ci un loc unde sunt găzduite cu succes activități ale  comunității. De asemenea, piața din fața bisericii a fost spațiul în care fermierii locali și-au expus produsele spre degustare și vânzare – ulei de măsline, dar și alte produse tradiționale din zonă – un adevărat târg tradițional unde fiecare dintre expozanți a fost bucuros să explice caracteristicile fiecărui produs, acele particularități care îl fac deosebit, calitatea și multele beneficii ale specialităților expuse. Modul de prezentare, precum și dezinvoltura și bucuria de a comunica manifestate de expozanți s-au dovedit a fi o experiență inedită, și am convingerea că și în Maramureș ne putem ridica cel puțin la același nivel dacă producătorii noștri vor dori să învețe să își prezinte produsele așa cum acestea o merită.

Tot parcursul delegației sighetene a urmat îndeaproape programul organizatorilor și a culminat cu ceremonia de înmânare a certificatelor de adopție, ținută, așa cum am precizat anterior,  în basilica Santa Maria Assunta.

Între cele 42 de personalități publice care au adoptat câte un arbust s-au numărat: doamna Roberta Angelilli, fost vicepreședinte al Parlamentului European, doamna Margarita Blanca, Consul al Republicii Mexic în Umbria, domnul Ivan Vassallo, Consul al Republicii Malta, ​primarul localității Giove, doamna Elisabetta Pevarello, precum și primarii localităților învecinate și partenere la maraton. De asemenea, am fost și eu în rândul acestor persoane în calitate de reprezentant al domnului primar Horia Scubli, în numele căruia am acceptat certificatul de adopție din partea amfitrionilor – oficialitățile din Lugnano in Teverina: primar Gianluca Filiberti, viceprimar Giancarlo Santacroce, consilieri locali și vechi prieteni ai Sighetului, Alessandro Dimiziani și Claudio Finistauri.

Salut Sighet: Ați reușit să promovați Țara Maramureșului în Lugnano?
Alin Pontoș: În cursul evenimentului am considerat oportună purtarea unor discuții cu persoanele de mai sus, ca o buna ocazie să ne prezentăm atât pe noi cât și locul de unde venim. Am profitat de această ocazie pentru a înmâna personalităților prezente lucrări și materiale informative deosebite, o combinație reușită de elemente artistice și știintifice pe care le-am avut asigurate în mare parte de la Muzeul Maramureșului și UBB Extensia Sighet, cu care am convingerea că am reușit să facem  cunoscute într-un fel special Maramureșul și Sighetu Marmației. Am astfel un motiv întemeiat să fiu recunoscător acestor instituții pentru albumele și cărțile oferite cu această ocazie, unele chiar elaborate la Sighet – cum ar fi Atlasul Geografic al Țării Maramureșului, cu o bogăție de fotografii, planșe și informații.

Prin urmare, efectele benefice ale vizitei noastre au constat în a promova Sighetu Marmației în mediile oficiale și de afaceri din regiunea Umbria și nu numai, de a face cunoștință noi înșine cu localitatea înfrățită și oamenii acesteia, de a aduna un bagaj de experiențe și inspirație pentru activitățile noastre viitoare în administrația locală și, de ce nu, o ocazie propice unei comunicări non-formale, dar productive, între participanți, și aici trebuie să îmi exprim plăcuta impresie pe care am avut-o în urma discuțiilor pe care le-am purtat cu colegii mei – bineînțeles, având ca subiect Lugnano in Teverina, dar mai ales Sighetul. Întotdeauna este prilej de bucurie descoperirea unei comuniuni de idei și viziuni.

Însă, cea mai de seamă reușită a deplasării noastre este că am onorat obligația morală și fraternă de a fi alături de prietenii Sighetului din Lugnano in Teverina și de a menține vie o legătură frumoasă, care sper să se consolideze și în viitor.

Și… e important să nu uităm semnificația măslinului.

***

Dezbatem și cu profesorul Marin Ilieș, directorul UBB Extensiunea Sighet, câteva aspecte legate de vizita în regiunea Umbriei.

Salut Sighet: Ce resurse „exploatează”, din punct de vedere turistic o localitate mică, italiană, de genul celei vizitate de delegația sigheteană?
Marin Ilieș: Imaginea care se formează la primul contact este una comună ruralului italian, adică de aşezare fortificată cu ziduri înalte din piatră, amplasată sus pe o colină. Prin poziţia sa, Lugnano in Teverina oferă o panoramă largă spre un teritoriu complex pe care pare să îl domine. Atractivitatea turistică  a localităţii  se bazează pe un peisaj rural liniştitor, compus din plantaţii de măslin şi viţă – de – vie, toate conectate la un aer de aşezare foarte veche cu o poveste care merită ascultată. Conform celor spuse de autorităţi şi localnici, turismul este sectorul de activitate prin care aceştia speră să-şi revigoreze în viitor comunitatea, astăzi aflată într-un proces accentuat de îmbătrânire demografică şi puţin atractivă pentru tineri.

Salut Sighet: Ce aspecte speciale/ inedite  ați observat acolo, demne de a fi „copiate” la Sighet?
Marin Ilieș: Ceea ce poate fi implementat şi extins de acolo la Sighet ţine mai mult de stilul de viaţă în comunitatea locală şi mai puţin de turism. În acest context mă refer la activităţi care pot diversifica şi anima viaţa oamenilor din comunitatea noastră, având posibilitatea participării active la o mare varietate de acţiuni inspirate din specificificul locului, cum ar fi  cluburile  tematice orientate spre artă, sport sau pasiuni comune, asociaţiile de petrecere a timpului liber, atelierele de creaţie, fanfarele, orchestrele de diverse tipuri, trupele de dans, reenactori şi teatru, corurile etc. Dar, pe lângă existenţa acestora este absolut necesară conceperea momentelor şi locurilor în care aceşti oameni interacţionează şi întăresc sentimentul de apartenenţă la comunitatea în care trăiesc. Membrii comunităţii trebuie să fie părţi din acţiunile şi evenimentele oraşului, transformându-i astfel din simpli spectatori şi consumatori în oameni care creează, simt şi trăiesc evenimentul. O idee foarte bună mi s-a părut reînvierea unor vechi obiceiuri comune câtorva localităţi învecinate cu Lugnano in Teverina, între care amintesc Amelia şi Orvieto. Pot să spun că baza de pornire la noi există şi este una importantă. Cred că această conexiune a omului cu teritoriul este un pilon solid în Maramureş, într-un mediu natural de excepţie, la care se adaugă hărnicia, flexibilitatea şi inteligenţa nativă a maramureşeanului.

Salut Sighet: Cum, concret, s-ar putea colabora – pe palierul turistic – cu prietenii italieni?
Marin Ilieș: Deşi cele două localităţi înfrăţite sunt de dimensiuni diferite, colaborarea poate fi intensificată bazându-ne în special pe complementaritate, pe conceperea unor programe de promovare turistică şi economică în care valorile din cele două comunităţi sunt puse în comun, formând întreguri tematice profitabile pentru ambele părţi. Ce ar însemna să combinăm în acţiuni comune măslinele lor cu merele noastre, vinul lor cu horinca noastră, arta cioplitului pietrei de la ei cu arta cioplitului în lemn de la noi, viaţa într-o aşezare pe coline (specifică lor) cu viaţa într-o localitate de pe vale de la noi?

Salut Sighet: Vă mulțumim stimați domni pentru timpul pe care ni l-ați alocat pentru a răspunde întrebărilor noastre și vă dorim să vă implicați… constructiv în dezvoltarea orașului nostru.

Autor, „Salut, Sighet!”




Sigheteanul Radu Roman a înfruntat deșertul: Deșertul Omanului a fost și… românesc!

Cu Radu Roman am realizat un interviu înainte de-a pleca în… deșert! A plecat în deșert dar nu la plimbare, ci la Maratonul din Deșertul Omanului. A plecat să lupte într-o competiție dificilă, chiar dură și a revenit acasă poate un pic mai obosit dar totalmente pregătit de… discuții – destăinuiri.

Sunteți curioși și pregătiți pentru noutăți?!… Haideți să-l ascultăm!

Salut, Sighet!: Dragă Radu, cum a fost prin deșert? Cu ce “roade” ai revenit acasă?
Radu Roman: A fost o experiență unică de a găsi plăcerea în osteneala fizică și psihică, timp de 6 zile în mijlocul unei mări de nisip, sub un soare neiertător, cu o căldură care mă îmbrățișa posesiv și obsesiv, sufocându-mă. A fost o negociere continuă cu trupul și psihicul meu, un joc de compromisuri din care a trebuit să ies câștigător. Am ocupat locul 23 din 90 de alergători care au rămas în concurs. 

Salut, Sighet!: Ai obținut sponsorizările pe care ți le-ai dorit înainte de-a pleca? Sau altfel spus, cui ai dori să mulțumești pentru deplasarea ta?
Radu Roman: Am reușit să acopăr jumătate din costurile competiției și aș dori să aduc mulțumiri tuturor celor care au fost alături de mine prin încurajări, sfaturi, vorbe bune, promovare și, bineînțeles, celor care au contribuit prin sponsorizări la demersul meu: Asociația Internațională a Polițiștilor Regiunea 2 Maramureș și Asociația Internațională a Polițiștilor România, Asociația Sportivă Tisa Sighetu Marmației, Hotel Grădina Morii, Banca Comercială Română Sighetu Marmației, Isostar România și prietenilor foarte apropiați care au făcut ca acest demers să fie realizabil.  

Salut, Sighet!: Cât de vizibilă a fost imaginea României în deșertul Omanului?
Radu Roman: Am trăit un amalgam de sentimente când terminam fiecare etapă cu drapelul deasupra capului sau când îl arboram pe cort la fiecare sosire într-o nouă tabără: onoare, patriotism, respect, apartenență și mândrie de a reprezenta o țară la mii de km depărtare. Aș lăsa pozele să vorbească mai multe.

Salut, Sighet!: Cât de puternici au fost competitorii tăi? Cu cine te-ai confruntat? Pe cine ai învins?
Radu Roman: Au fost foarte mulți sportivi de top, foarte bine pregătiți, care au fost invitați să participe. După ce ne-am împrietenit și fiecare și-a povestit experiențele competiționale am realizat că sunt cel mai novice (1 an și 7 luni de experiență cu 13 competiții la activ). Nu pot spune că a fost o confruntare cu ceilalți, am privit competiția ca pe o provocare de a mă autodepăși și de a mă mobiliza, reușind să termin competiția pe un loc bun.

Salut, Sighet!: Balanța efort/ loc obținut a fost pozitivă?
Radu Roman: Am trăit din plin această aventură, iar cuvântul “efort“ nu poate fi inclus în vocabularul meu. L-aș substitui cu “provocare“. Bineînțeles, am trăit momente de încercare fizică și psihică de maximă intensitate, am privit cu entuziasm și curaj cursa reușind să mă surprind plăcut ocupând locul 23.  

Salut, Sighet!: Care au fost cele mai mari dificultăți întâmpinate în timpul competiției?
Radu Roman:
 Dificultăți nu, provocări da: clima, insuficiența caloriilor zilnice, setea, menținerea unui moral ridicat în condiții extreme… Au fost doar câteva dintre provocările la care trebuia să țin piept.

Salut, Sighet!: A existat un grad de implicare oficială în cadrul competiției din partea țării noastre?
Radu Roman: Din partea instituțiilor publice nu a existat, cu excepția Asociației Internaționale a Polițiștilor Regiunea 2 Maramureș și a Asociației Sportive Tisa din cadrul Inspectoratului Teritorial al Poliției de Frontieră Maramureș.

Salut, Sighet!: Ce competiții urmează?
Radu Roman: Următorul proiect pe care îl voi realiza este un ultramaraton în Alpi, o cursă non-stop care îmi va pune la încercare pe lângă anduranță, și strategia, capacitatea de a-mi doza forțele pe o distanță mare.

Salut, Sighet!: Câteva observații pozitive vis-a-vis de maratonul din deșertul Omanului, poți să ne oferi?
Radu Roman: Ediția din acest an a “Oman Desert Marathon” găzduită de Sultanatul Oman a reunit aproximativ 100 de alergători, într-o cursă de anduranță în deșert, pe o distanță de 165 de km, în 6 etape/zile, în perioada 18 – 23 noiembrie. Organizatorii competiției au dorit să promoveze Sultanatul Oman prin sport și turism. A fost o organizare foarte bună pe parcursul celor 6 etape ale competiției.

Salut, Sighet!: Care este mesajul pe care-l transmiți cu ocazia Zilei Naționale a României?
Radu Roman: Caracterul unei națiuni se clădește prin voință și disciplină. E un sentiment înălțător să aparții unei națiuni. La mulți ani, România!

Salut, Sighet!: Mulțumim, Radu Roman. Ce sfaturi ai pentru cititoriii Salut Sighet?
Radu Roman: Să iasă la mișcare, să-și propună obiective tangibile pe care să le îndeplinească. Oricine poate să realizeze orice, rețeta e simplă: voință și disciplină. Încetați să vă autosabotați visele și începeți să luptați zi de zi pentru ele! La mulți ani, români! La mulți ani, dragi sigheteni!… și… pentru că știu că ziarul on-line Salut, Sighet! împlinește peste câteva zile un an de activitate: La mulți ani, „Salut, Sighet”!

Brîndușa Oanță & Ion Mariș




Scriitorul sighetean Alexandru Ivasiuc (re)adus în actualitate de profesorul Gheorghe Andrașciuc!

Profesorul Gheorghe Andrașciuc, maramureșean născut la Rona de Sus, absolvent al Universității București, Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, după ce a cochetat o perioadă cu „dăscălitul” în capitală, a revenit pe plaiurile natale. Este profesor titular de limba română la Colegiul Național „Dragoș Vodă” din Sighetu Marmației, actualmente fiind inspector școlar general adjunct în cadrul I.S.J. Maramureș. În anul 2010 a obținut titlul de doctor cu o teză – nici nu se putea altfel – dedicată unui scriitor sighetean: Alexandru Ivasiuc. Lucrarea a fost publicată în 2013 la Editura clujeană Grinta, având titlul: Alexandru Ivasiuc sau „vocația speculației teoretice”.

Pentru cititorii noștri solicităm detalii de la autor, din dorința de a-l readuce în casa și lectura concetățenilor noștri pe sigheteanul care promitea să se ridice la nivelul lui Marin Preda.

Brîndușa Oanță: Am observat, stimate domnule profesor, că ați făcut o „pasiune” pentru scriitorul nostru concitadin, Alexandru Ivasiuc. Ce/ cine a determinat interesul pentru opera literară a acestuia?
Gheorghe Andrașciuc: Interesul pentru opera literară a lui Alexandru Ivasiuc derivă din dorința mea de a aprofunda atmosfera culturală a unei perioade în care literatura a cunoscut atât „umbre”, cât și „lumini”. Peste această curiozitate intelectuală personală s-a suprapus statutul aparte al lui Alexandru Ivasiuc, absolvent al actualului Colegiu Național „Dragoș Vodă”, o personalitate care a înrâurit literatura națională din perioada postbelică. În acest sens, mi-am propus să întreprind demersuri de cercetare în vederea înțelegerii dinamicii raportării conștiinței critice la scriitorul și la omul Alexandru Ivasiuc, fiind stârnit de curiozitatea de a înțelege dubla referire la statutul prozatorului: scriitorul, care a făcut parte din canoanele literare românești, alături de Marin Preda, Augustin Buzura, Nicolae Breban ș.a., bucurându-se de toată considerația de care beneficia un scriitor canonic în literatura noastră, după 1989, a fost scos din categoria scriitorilor care au marcat discursul literar românesc. Prin urmare, pentru a adânci acest aspect, am analizat atât opera scriitorului, cât și Dosarele de urmărire informativă pe care Securitatea i le-a întocmit lui Alexandru Ivasiuc. În acest sens, monografia dedicată scriitorului sighetean abordează fără parti pris atât aspectele biografice ale prozatorului, cât și opera sa literară și eseistică.

Un alt element, care m-a determinat să mă aplec asupra lui Ivasiuc, a fost nevoia de a înțelege grila de receptare a operei de către conștiința critică postdecembristă, definită prin impunerea unor șabloane diferite de abordare. Oarecum tiparele ideologice existente în perioada în care a creat Ivasiuc au fost înlocuite cu alte clișee ideologice postdecembriste. Din această perspectivă, mi-am propus să aplic o grilă diferită de lectură a operei lui Ivasiuc și să-i urmăresc pașii în labirintul experiențelor sociale, identificând limbajul duplicității pe toate palierele sale.

Brîndușa Oanță: Considerați că opera lui Alexandru Ivasiuc are o latură subtilă a speculativului… romanesc?
Gheorghe Andrașciuc: Opera lui Alexandru Ivasiuc este omogenizată prin existența unui registru al subtilității gândirii ce scoate în evidență complexitatea ființei în fața jocului dintre „văzut” și „nevăzut”. În perioada „postliberalizării”, Alexandru Ivasiuc examinează tenebrele „obsedantului deceniu”, printr-o retorică în care sunt individualizate interogațiile generației sale. Sub această „umbrelă” a speculativului, se regăsesc temele operei sale precum: familia, iubirea, demascarea, amintirile, trecute prin grila procustiană a supratemei puterii. În reprezentarea acestora, Ivasiuc își articulează ideile cu vocația teoreticianului capabil de a surprinde mobilitatea speculației intelectuale a ideilor în care se reflectă interogațiile condiției umane obligate să trăiască în carapacea ideologică extrem de limitativă. În prelungirea acestui registru al gândirii, prozatorul supune dezbaterii contradicțiile societății, prin conturarea raportului antinomic dintre discursul oficial și adevărata realitate. Participând la încercările de a oferi răspunsuri la interogațiile contemporaneității, Alexandru Ivasiuc este preocupat de observarea inadvertenței dintre discursul politic și consecințele sale în plan social și moral. În această zbatere a prozatorului este oglindită în spațiul speculației intelectuale criza morală a personajelor care, de fapt, particularizează opera lui Alexandru Ivasiuc. Eticul nu este întotdeauna în concordanță cu principiile conștiinței sau nu este susținut de formele tangibile ale logosului, ceea ce determină prezența eșecului existențial și dezechilibrarea microcosmosului subiectiv. Criza ontologică capătă proporțiile unei crize sociale. De multe ori, în cazul personajelor care s-au identificat cu puterea, momentele de cumpănă le ajută să-și recâștige propria individualitate. Impasul social, moral sau politic le trezește sentimentul dureros că au urmat un itinerar greșit și că nu și-au ales „armele” existențiale cele mai eficiente, pentru a-și apăra individualitatea de vicisitudinile sociopolitice.

Singurătatea omului în cadrul societății marcate de ideologia comunistă reprezintă un alt element surprins de prozator în această zonă a speculativului. Ipostazierea interogațiilor individului într-o societate ce-i refuză dialogul creează premisele unui solitarism dureros, resimțit în zona ontologicului. Sentimentul singurătății în fața destinului acaparează aproape toate personajele scriitorului, generând o conștiință alienată.

Brîndușa Oanță: Care sunt „nuanțele” inedite vis-a-vis de opera lui Alexandru Ivasiuc pe care le-ați surprins în cartea dumneavoastră?
Gheorghe Andrașciuc: În proza lui Alexandru Ivasiuc poate fi identificat un palier al limbajului duplicitar în care este reprezentată retorica focusată pe evidențierea tarelor sistemului comunist. Scriitorul proiectează universul său romanesc spre intelectualitate, atât la nivelul ideilor propagate, cât și la nivelul stilisticii retoricii.

Într-un plan general al „jocului” existențelor determinate social, îndreptarea spre trecutul experiențelor reprezintă o încercare de regăsire a propriei identități. Retrospecția și introspecția faptelor săvârșite contribuie la definirea spațiului imanentului, de care personajele s-au distanțat, din cauza participării lor intense la vibrațiile mundaneității. Mulți dintre protagoniștii scriitorului, precum eroii romantici, se refugiază în atmosfera trecutului, unde caută să justifice o anumită stare de paralizie a voinței, cunoscută în prezent. Demersul lor este asociat cu pierderea sentimentului „ordinii”, care le-a dominat ipostaza prezentului. În acest demers, Alexandru Ivasiuc valorifică formula proustiană, în ceea ce privește restabilirea legăturii cu avatarurile ființei, trăite în trecut, pe baza memoriei voluntare sau involuntare. Focusarea pe anterioritate are doar rolul de a defini ființa prezentului, întrucât autorul este preocupat de cunoașterea trăirilor și a interogațiilor actuale.

Alexandru Ivasiuc este unul dintre scriitorii care sesizează atrocitățile săvârșite de aparatul represiv, aservit puterii oficiale. În romanele sale, sunt reprezentate tragediile umane din perioada „obsedantului deceniu”, datorate promovării opoziției eroilor față de pervertirea conștiințelor, urmărită de exponenții regimului totalitar. Printre primii scriitori, Ivasiuc a dezvăluit formele abominabile ale demascării, cruzimea anchetelor din celebrele „beciuri” ale Securității, formele de dezumanizare din cadrul închisorilor comuniste, șantajul, omniprezența informatorilor, modalitățile parvenirii sociopolitice, promovările datorate obedienței față de regimul politic și nu competenței, și alte multe metode care au generat stigmatizarea ființei umane.

În romanul politic, Ivasiuc nu face decât să analizeze, cu obstinație, influența nefastă a politicului asupra individului. În substratul prozei sale, dimensiunea ideologicului strivește omul, îl anulează ca ființă rațională, întrucât cel care acceptă să facă parte din mecanismul ei este supus „purificării” de tot ce înseamnă complexitatea umanului. Cu „ochiul” unui analist al raportului dintre individ și autoritate, Ivasiuc oprește procesul alienării, punându-și personajele în anumite circumstanțe în care să conștientizeze formele nocive ale politicii oficiale. Sentimentul descoperirii ipostazei lor alienate determină declanșarea procesului reabilitării, prin căutarea individualității pierdute.

Din perspectiva receptării operei, o parte a criticii a adus anumite reproșuri dezechilibrului dintre narativitate și descriptivitate, cultivării abstracțiunilor, dar și apropierii periculoase a lui Alexandru Ivasiuc de putere. Cert este că prozatorul s-a folosit de acest mediu pentru a-i surprinde viața subterană și pentru a deconstrui scenariul ideologic în care indivizii reprezentau niște pioni aflați în „jocul” autorității.

Brîndușa Oanță: Istoriografia literară îl prezintă pe Alexandru Ivasiuc ca pe un scriitor destul de controversat. De la implicarea în revoltele din 1956 până la colaborarea cu securitatea, e o schimbare dramatică. Ce ne puteți spune despre acest aspect?
Gheorghe Andrașciuc: Alexandu Ivasiuc a fost o figură imprevizibilă, aflată într-o perpetuă mobilitate. Era un om care nu își putea cenzura ideile și gândurile, ci verbaliza ce simțea. Comunicate rapid, părerile sale nu reușeau să treacă prin sita cenzurii a ceea ce era permis în epoca totalitară. Primele semne de revoltă față de politica oficială sunt depistate încă din anii ’50, în perioada studenției, la Facultatea de Filozofie a Universității din București, când Ivasiuc a intrat sub observația serviciilor aparatului represiv încă din 1952.

Un moment semnificativ al implicării scriitorului în demantelarea mitului comunist este cel al protestelor studențești din noiembrie 1956, când Alexandru Ivasiuc a avut un rol important în procesul destabilizării regimului stalinist. După arestare, Alexandru Ivasiuc a fost încarcerat la Jilava, Aiud și la Gherla și în lagărele de muncă Periprava, Stoienești, Rubla-Călmățui și Salcia.

Atitudinea antitotalitară a prozatorului este cuprinsă în două Dosare de urmărire informativă, organizate în șase volume, întocmite în interiorul structurilor Securității. În spațiul public, este propagată ideea colaborării scriitorului cu structurile Securității. După analiza atentă a Dosarelor, asemenea informație nu este susținută de dovezi concludente. Mulți se referă la acuzațiile formulate de Paul Goma, însă Nota pe care o invocă scriitorul disident nu este semnată, ea putând fi extrasă de către Securitate din catalogul de recenzii existent la vreo editură sau revistă literară. Din cele două Dosare de urmărire informativă ale romancierului nu decurge calitatea de colaborator sau informator, ci dimpotrivă, iese în evidență poziția ostilă față de regimul politic, dar și o exacerbată neîncredere a Securității în prozator. Pentru mai multe detalii, cei interesați de reconstituirea atmosferei epocii respective și a statutului de victimă al prozatorul, impus de serviciile obediente regimului politic, pot citi studiul Alexandru Ivasiuc sau „vocația speculației teoretice”.

Brîndușa Oanță: Ce detalii considerați că sunt mai spectaculoase din biografia familiei Ivasiuc?
Gheorghe Andrașciuc: Întreaga viață a scriitorului este spectaculoasă. Încă de pe băncile actualului Colegiu Național „Dragoș Vodă”, Alexandru Ivasiuc ieșea în evidență printr-o curiozitate intelectuală de excepție, situându-se printre primii elevi ai acestei instituții de învățământ. Această implicare activă în interesele colectivității l-a însoțit pe Ivasiuc pe tot parcursul existenței sale. Oarecum, prozatorul împărtășește situația paradoxală a scriitorului din perioada comunistă, fiind obligat să trăiască în spațiul ideilor exprimate prin operă, modelat de orchestratorul politic. Din această perspectivă, scriitorul sighetean a făcut parte din grupul intelectualilor, redus sub aspect numeric, care a avut curajul de a relativiza linia politică trasată de ideologii partidului unic. Prin urmare, elemente de interes în biografia lui Ivasiuc pot fi situate pe două paliere. Pe de o parte, după cum am scris și în studiul dedicat prozatorului, după eliberare, a devenit o prezență umană și literară ieșită din tiparele firescului, cunoscând rapid succesul social și profesional: a fost secretar al Uniunii Scriitorilor, redactor-șef al Editurii „Cartea Românească”, director al Casei de film nr. 1 și funcționar al Ambasadei SUA din București. În timpul vieții, scriitorul a fost prețuit și recompensat prin numeroase premii naționale, făcând parte din canoanele istoriilor literare. Temeritatea ideilor susținute prin opera sa, utilizarea mijloacelor de primenire a discursului epic și oglindirea interogațiilor generației sale au reprezentat câteva dintre elementele care au fost apreciate de contemporanii săi. Dincolo de această dimensiune a fluxului devenirii sociale și artistice a lui Ivasiuc, ascensiunea rapidă a surprins conștiința critică. De fapt, mobilitatea gândirii, finețea intelectuală a personalității, curajul fără limite, autenticitatea gândirii și a faptelor, retorica de o frumusețe cuceritoare, îl plasau pe Alexandru Ivasiuc în centrul atenției, indiferent de contextul în care se afla.
Într-un alt plan al receptării lui Ivasiuc, din perspectiva conștiinței postdecembriste, dramatismul biografiei, atitudinea antitotalitară a romancierului sunt eludate în totalitate. Receptorii se lasă conduși de eticheta de apropiat de putere, aplicată lui Ivasiuc, de cele mai multe ori nejustificat și malițios. Cititorii din prezent nu mai sunt dispuși să contribuie la descifrarea dramei omului Ivasiuc, care nu s-a putut regăsi în inepțiile proliferate de puterea comunistă, punând în subsidiar statutul de victimă al prozatorului, persecutat de sistem, exmatriculat din Facultatea de Filozofie a Universității din București și din Facultatea de Medicină din București și arestat în urma intenției sale de a organiza o manifestație de amploare în Piața Universității, în vederea sprijinirii colegilor din Ungaria. Din cauza poziției sale anticomuniste, pe 4 noiembrie 1956, scriitorul a fost arestat și supus unor anchete brutale, în celebrele beciuri ale Securității, și condamnat la cinci ani de detenție, iar după eliberare, a fost deportat în Bărăgan, întrucât Securitatea a considerat că prozatorul nu a fost suficient „reeducat” în spiritul societății socialiste. Sunt câteva date din biografia scriitorului curmată brusc în timpul cutremurului din ’77.

Brîndușa Oanță: Prin ce credeți că s-a distins Alexandru Ivasiuc față de ceilalți scriitori din generația lui?
Gheorghe Andrașciuc: Desigur, oricare dintre scriitori se particularizează în raport cu ceilalți prin registrul stilistic și discursiv și prin retorica ideatică, adică viziunea asupra lumii, prin reprezentarea felului în care omul se raportează la celălalt și prin temele abordate. Ce îl individualizează pe Alexandru Ivasiuc față de scriitorii pe care dumneavoastră i-ați amintit este reprezentarea mecanismului puterii, în multiple experiențe umane și sociale. În plan literar, Alexandru Ivasiuc este cunoscut ca promotor al romanului-eseu. Alături de Nicolae Breban, de Augustin Buzura ș.a., el a avut inițiativa salutară de a reînnoda legătura estetică cu romanul interbelic de analiză, întreruptă de realismul socialist. Pe de altă parte, Ivasiuc a avut meritul de a fi contribuit, cel puțin prin romanul său de debut, Vestibul, la dezideologizarea discursului romanesc, prin ocolirea dogmatismului estetic al perioadei staliniste. Din această perspectivă, universul său imaginar se structurează în opoziție cu literatura proletcultistă, centrată pe ilustrarea realismului socialist și pe schematismul maniheic al personajelor, proiectând diegezele spre formele superioare de cunoaștere și spre structurile narativității cu elemente puternic intelectualizate, prezentate într-un mod strălucitor. În mai multe sectoare, Alexandru Ivasiuc depășește retorica realismului dogmatic, care a modificat fundamental structura literarității. Dacă în perioada anterioară „liberalizării” scriitorii au fost nevoiți să redea în operele lor, aliniate ideologic, formarea „omului nou”, ca prototip al societății egalitariste, Alexandru Ivasiuc a fost cel care a modificat radical discursul literar. Pe de o parte, a prezentat „obsedantul deceniu”, cu instrumente critice evidente, sancționând tenebrele sociale, politice și morale ale acestei etape, pe de altă parte, a conturat un discurs care se remarcă printr-o analiză psihologică ascuțită și printr-o atitudine reflexivă și analitică în fața existenței, depășind astfel schematismul prozei agreate de regim. Pentru a demonstra că poate crea în orice registru al epicității, prozatorul revigorează, în unele direcții, formulele tradiționale, însă fără a abandona resursele eseistice.

Pentru Alexandru Ivasiuc, literatura reprezintă o formă eficientă pentru provocarea receptorului la un dialog al conștiințelor. Prin interogațiile lansate, cărțile sale au ca scop suscitarea spiritului reflexiv. În viziunea scriitorului, textul nu reprezintă o oglindire ad litteram a realității, ci surprinde unele trăsături ascunse „ochiului” profan. Așadar, literaritatea lui Ivasiuc pledează pentru o personalitate activă, implicată în scrierea istoriei. Prozatorul eludează evaziunea în spațiile idilice, mitice sau exotice, oprindu-se asupra problemelor contemporaneității. Evaziunea în trecutul nicidecum idilic este determinată doar de oportunitatea conștientizării necesității autoevaluării propriului fatum.

În raport cu ceilalți prozatori, Alexandru Ivasiuc se particularizează și prin reiterarea obsedantă a temei puterii, care a reprezentat dintotdeauna o provocare pentru scriitori. Eroii prozei lui Ivasiuc parvin pe scara socială, nu prin intermediul banilor, ca la Balzac, ci prin intermediul puterii pe care o obțin, de cele mai multe ori, pe căi oculte. Proza scriitorului se individualizează prin tendința personajelor de a se raporta la mecanismele puterii, din interiorul sistemului. Vraja autorității împarte eroii scriitorului în două categorii antagonice: pe de o parte, apar personajele care se identifică cu autoritatea, pe de altă parte, apar personajele care luptă împotriva forței distructive a puterii. Cert este că, în ambele situații, puterea determină prezența eșecului ontologic, punând eroii în ipostaza unor ființe tragice. E o formulă de a se delimita de puterea condamnabilă.

Într-un alt registru al creației sale, predispoziția spre o viziune abstractizată, caracteristică prozatorului, este transferată personajelor sale. Înzestrat cu o puternică forță a teoretizării, scriitorul manevrează cu abilitate ideile conceptuale, care, de multe ori, derutează cititorul în urmărirea lor. Formele epicității sunt reduse la minimum, făcând loc elementelor descriptivității. Cel puțin în primele sale romane (Vestibul (1967), Interval (1968) și Cunoaștere de noapte (1967)), epicul este folosit pentru a promova dezbaterile sociopolitice. În următoarele romane: Păsările (1970), Apa (1973), Iluminări (1975) și Racul (1976), prozatorul adoptă instrumentele tradiționalismului, asigurând un oarecare echilibru între narativitate și descriptivitate. În planul construcției exterioare a personajelor, Ivasiuc își focalizează atenția pe eroii din societatea superioară, atât sub aspect politic, cât și social. Ei devin expresia viziunii auctoriale în raport cu resursele sociopolitice. Protagoniștii sunt puși în situația de a reflecta asupra interiorității lor și asupra statutului ontologic al propriei ființe. Prin această stare reflexivă și introspectivă, ”ființele de hârtie” se înscriu în categoria marilor spirite umane, care caută justificări raționale, privind impasul lor în spațiul mundaneității. Așadar, tensiunea conștiinței generată de dinamica socială, proiectată în zona tumultuoasă a puterii și îmbrăcată într-o formulă eseistică, reprezintă una dintre trăsăturile individualizatoare ale creației lui Ivasiuc.

Brîndușa Oanță: Dispariția sa dramatică la cutremurul din ‘77 a curmat o carieră literară de mare forță. Credeți că s-ar fi ridicat, dacă ar mai fi trăit, la nivelul unui Marin Preda, Nicolae Breban sau Augustin Buzura?
Gheorghe Andrașciuc: Alexandru Ivasiuc are un potențial creator de excepție. Forța narativității atât la nivelul construirii discursive, cât și la cel al viziunii, surprinderea anomaliilor sistemului politic care a mutilat numeroase destine, înzestrarea personajelor cu o anumită forță de dezbatere a ideilor sunt câteva particularități care puteau căpăta și alte forme de expresie artistică. Cu siguranță, Alexandru Ivasiuc a avut un potențial creativ și cultural de excepție. E greu de stabilit locul lui Ivasiuc în raport cu scriitorii pe care i-ați amintit, însă, cu certitudine, ar fi reprezentat o voce de prim-rang în cultura și literatura română și nu numai.

Brîndușa Oanță: Pentru că tot sunteți un specialist în proza maramureșeană, puteți nominaliza un urmaș contemporan al lui Alexandru Ivasiuc?
Gheorghe Andrașciuc: Nu cred că putem vorbi de un urmaș al lui Alexandru Ivasiuc, însă trebuie subliniat că Maramureșul a dăruit țării numeroși prozatori de excepție.

Brîndușa Oanță: Care credeți că ar fi modalitățile de a-l face mai cunoscut pe Alexandru Ivasiuc, cititorilor, mai ales celor maramureșeni, cu precădere celor tineri?
Gheorghe Andrașciuc: Trebuie să pornim de la ideea potrivit căreia prezentul se raportează la această literatură din perspectiva libertății de opinie de care se bucură, ignorând limitele extraordinare și seismele estetice la care au fost supuși scriitorii. Este greu de înțeles pentru cineva care trăiește într-o societate democratică subordonarea scriitorilor unor stereotipii ideologice nimicitoare. Actualitatea nu este dispusă să reflecteze asupra poziției intrepide a multor scriitori, printre care s-a numărat și Ivasiuc, de a ignora, în mod voluntar, șabloanele procustiene ale cenzurii, supunându-se astfel celor mai drastice sancțiuni din partea sistemului represiv. În prezent există, o oarecare recunoaștere a importanței pe care o ocupă Ivasiuc în literatura română. În manualul din clasa a X-a, la nuvela psihologică, se studiază Corn de vânătoare, o bijuterie a creației lui Alexandru Ivasiuc.

În vederea promovării creației scriitorului amintit, intenționăm demararea colocviilor județene la care să participe cadrele didactice, studenții și elevii din județul Maramureș. Sper ca în ianuarie să putem lansa proiectul educațional prin care vom demara o discuție despre rolul operei scriitorului sighetean în cadrul literaturii române.

Brîndușa Oanță: De unde putem procura lucrarea și în ce tiraj a apărut?
Gheorghe Andrașciuc: Cartea poate fi procurată de la Librăria „George Coșbuc” (Sighet) și de la alte librării din țară, și a apărut într-un tiraj de 300 de volume.

Brîndușa Oanță: Mulțumim și vă dorim să continuați (re)descoperirea lui Alexandru Ivasiuc!
Gheorghe Andrașciuc: Cu siguranță, există numeroase valențe în cadrul operei lui Alexandru Ivasiuc asupra cărora merită să ne aplecăm. După cum am mai subliniat, în alte ocazii, lectura operei scriitorului sighetean poate reprezenta un exercițiu intelectual de excepție. Considerațiile exprimate în acest interviu sunt decupate din studiul pe care l-am dedicat lui Alexandru Ivasiuc, elaborat sub coordonarea profesorului universitar doctor, Mircea Popa. Înainte de a vă mulțumi pentru promovarea scriitorului Alexandru Ivasiuc, vreau să spun că, dacă îi vom citi opera în cheia epocii în care a fost creată, cu siguranță, vom „vedea” valoarea extraordinară a acesteia.

Autor, Brîndușa Oanță




Teatrul sighetean de altădată – INTERVIU cu doamna prof. Aurelia Vișovan

Red.: Stimată doamnă profesoară Aurelia Vișovan, sighetenii vă cunosc mai ales prin cele 4 decenii de activitate la Liceul “Dragoș Vodă” unde ați predat matematica și o vreme fizica, îndrumând un număr mare de elevi, care vă poartă peste ani un deosebit respect. Mai puțină lume, însă, cunoaște pasiunea dvs. pentru teatru și frumoasele realizări pe care orașul nostru le-a avut în acest domeniu cu o jumătate de veac în urmă…
A.V.: La început a fost o obligație, pe parcurs a devenit o pasiune. Trebuia să facem muncă culturală pe gratis în timpul liber, la început am recitat poezii în cadrul cenaclului “George Coșbuc”, apoi am fost cooptată în 1955 în trupa de teatru a Casei de Cultură, pentru un an de zile. Apoi m-am alăturat trupei de teatru a Sindicatului Medicilor unde am avut o activitate mai îndelungată. Totul s-a încheiat în 1968, când, având deja copii mici, a trebuit să renunț definitiv. Mi-a plăcut foarte mult, am pus mult suflet în teatru, dar a fost și foarte greu pentru că nu am vrut ca munca mea de profesoară să aibă de suferit. De aceea de multe ori îmi pregăteam lecțiile noaptea… Reprezentațiile noastre au fost la Sighet, la Sala Studio, dar am avut și turnee în alte localități : Vișeu de Sus, Baia Mare, Satu Mare, Dej…

Red.: Cine erau colegii cu care ați colaborat și care, în afara carierei profesionale s-au dedicat, ca și dvs., cu succes, și teatrului ?
A.V.: De la Casa de Cultură mi-i amintesc pe Mărioara Leordean, Andrei Calogherato, Ica Izvoranu, Alexandrina Năstase… iar din echipa medicilor pe dr . Circa, dr. Ursu, dr. Moigrădean cu soția, dr. Pârvu, dr. Vlad, dr. Pop Dionisie, dr. Miron ( vecinul nostru de lângă gară, unde locuiam atunci), prof. Titircă, prof. Lică, prof. Pârșe….

Red.: Enumerați, vă rog, câteva din piesele în care ați jucat.
A.V.: Cu cei de la Casa de Cultură am jucat „O noapte grea” de Lucia Demetrius (cu care am luat premiul doi pe țară la un concurs al teatrelor de amatori), „Tania” de Arbuzov (ambele în regia directorului nostru Ludovic Brückstein), am pregătit și „Gaițele” de Kirițescu dar n-am mai ajuns să o jucăm…. iar cu echipa medicilor „Titanic Vals” și „Escu” de Tudor Mușatescu, „O scrisoare pierdută” de Caragiale și „Opinia publică” de Aurel Baranga (în care am avut 3 roluri).

Red.: Care a fost cel mai mare succes al trupei medicilor din Sighet ?
A.V.: Participarea la faza națională a Concursului teatrelor de amatori ale Sindicatelor, la București în 1961. Un moment de mare încărcătură emoțională, în juriu fiind actori celebri de la Teatrul Național, care ne-a oferit costumele și decorurile. Am prezentat „O scrisoare pierdută”, eu jucând rolul eroinei feminine Zoe. Deși nu am luat premiu, am fost foarte apreciați, maestrul Birlic – unul din giganții teatrului românesc – urcând pe scenă pentru a ne felicita călduros, ceea ce ne-a onorat într-un mod cu totul deosebit.

Red.: Regretați faptul că Sighetul nu are un teatru ?
A.V. : Categoric, da. Îmi amintesc cu cât drag mergeam la teatru când eram studentă la Cluj și la București, deși buzunarul nu-mi permitea decât cele mai ieftine bilete. Cred că teatrul este foarte important pentru viața culturală a unei localități, pentru evoluția intelectuală a tinerilor.

Cinematograful, televiziunea, și mai nou internetul au avut fiecare perioada de glorie, captând atenția generațiilor respective.Teatrul însă nu va dispărea fiindcă are ceva ce nu poate fi înlocuit – contactul direct între sufletul omului din sală și sufletul omului de pe scenă, precum și emoția colectivă ce se creează astfel. Gustul pentru teatru, ca și cel pentru operă și muzica clasică se cultivă, se educă.

Red.: În numele cititorilor “Salut, Sighet ! “, vă mulțumim și vă mai așteptăm!




Irina și Radu din Bihor s-au stabilit în Satu’ Nost’ din Maramureș

Am cunoscut, nu cu mult timp în urmă, doi tineri din Bihor deosebit de simpatici, plini de energie și sociabili, care, fără rezerve, ne-au făcut părtași la povestea lor de succes. Cei doi tineri au părăsit Oradea și slujbele “domnești” ca să-și găsească fericirea și împlinirea într-un sat “înregistrat” pe harta turistică a lumii de însuși… prințul Charles. La un pahar de vorbă, devoalând idei și proiecte, am încercat să deslușim taina care a stat în spatele “strămutării” lor benevole.

Salut, Sighet!: Vorba maramureșeanului: de-a cui din Bihor, dragilor?
Irina & Radu: Un pic din Bihor, un pic din Arad, un pic din Cluj… însă Bihoru’ ne-a unit, acolo cunoscându-ne.

Salut, Sighet!: Ce v-a determinat să alegeți Maramureșul, Satu’ Nost’, ca să începeți o nouă viață?
Irina & Radu: Dorința de a avea un trai normal, de a avea un timp pentru de toate cu rânduiala și semnificația fiecărui lucru pe care-l faci… de la a planta în grădină până la a vorbi cu un vecin, lucruri care, încă, există vii în Maramureș și se întâmplă zi de zi.

Salut, Sighet!: Și de ce, totuși, Brebul?
Irina & Radu: Din întâmplare, pentru început ajungând ca turiști în zonă, apoi din dragoste pentru tot ce am găsit aici: natură, oameni, hrană, comunitate, tradiții.

Salut, Sighet!: Ce resurse minimale presupune acest gen de “migrație”?
Irina & Radu: Presupune să poți renunța la tot ce înseamnă viața anterioară de la oraș, să vinzi tot ce ai și să o iei de la capăt în acest loc minunat. Primul pas e mai greu, dar, după ce îl faci, lucrurile curg și tind să se îndrepte spre direcția care trebuie.

Salut, Sighet!: Care a fost primul pas în noua voastră întreprindere?
Irina & Radu: Căutarea unui teren, căutare care a durat cam 6 luni, timp în care am bătut la pas tot satul din poartă în poartă căutând locul nost’. A fost, însă, un timp util care ne-a permis să cunoaștem sătenii cu adevărat și să ne accepte treptat și natural.

Salut, Sighet!: Care au fost conexiunile voastre cu turismul rural, anterior acestei investiții?
Irina & Radu: Cu turismul rural nu putem zice că am avut conexiuni în trecut, ci doar cu viața rurală, cu agricultura, etc, noi experimentând cu un an înaintea mutării noastre, munca în agricultură cu o plantație de lavandă pe care o gospodăream.

Salut, Sighet!: Știm că și Bihorul are o zonă rurală deosebit de frumoasă. Care credeți că sunt punctele forte ale (Țării) Maramureșului comparativ cu Bihorul?
Irina & Radu: Da, într-adevăr, și Bihorul are zone minunate, dar, pășind pentru prima dată în Maramureș, a fost dragoste la prima vedere, o energie magică pe care nu o putem explica, energie completată mai apoi de tot traiul rural și de tradiții mult mai bine conservate decât în alte zone, cu pământuri pure și neinfestate, și oameni așișderea.

Salut, Sighet!: În ce stadiu vă aflați și până la ce nivel va crește investiția voastră?
Irina & Radu: Momentan, avem 4 case vechi aduse din diferite sate ale Maramureșului pe care le-am restaurat pentru a le reda circuitului turistic. De asemenea, avem o fermă de oi și capre, grădină, seră și livadă, scopul fiind acela ca în final să ajungem la o autosusținere alimentară, dar făcută în modul vechi și tradițional, fără a brusca natura lucrurilor.

Salut, Sighet!: Cum vă împărțiți sarcinile de muncă? Cine este… generalul… manager?
Irina & Radu: Sarcinile de muncă s-au împărțit în mod natural, în funcție de formația și pasiunile fiecăruia, prin urmare, Radu a preluat partea de logistica, șantier, hârțogăreală, iar eu partea mai mult artistică și emoțională, de a amenaja căsuțele, de a colecta mobila veche de la săteni și a o restaura, de a crea o legătură constantă și stabilă cu comunitatea și necesitățile ei.

Salut, Sighet!: Spuneți-ne câteva aspecte negative pe care le-ați observat în zona satului vost’.
Irina & Radu: Probabil infrastructura drumurilor, problemele alimentării cu apă sunt principalele probleme ale comunității brebene, lucruri de altfel foarte importante pentru un sat aflat în dezvoltare turistică.

Salut, Sighet!: Brebul are pensiuni deosebite, investitori internaționali, cu experiență în turism. Cum veți face față concurenței?
Irina & Radu: Părerea noastră este că, practic, există o concurență sănătoasă, care duce la creșterea turismului rural de calitate, în acest mod putând împărtăși tradițiile adevărate, românești, în întreaga lume, și un turism sustenabil de calitate.

Salut, Sighet!: Dați-ne câteva detalii despre oferta voastră cu… parfum tineresc.
Irina & Radu: Ceea ce dorim noi să oferim, nu sunt doar locuri de cazare și mâncare, ci o întreagă experiență a Maramureșului autentic, pentru ca turistul să resimtă adevăratele rădăcini atât prin tradiții și arhitectură, cât și conexiunea cu natura, cu rânduiala lucrurilor, ei putând să participe la activitățile din gospodărie, să facă fânu, să hrănească găinile, să planteze în grădină, să trăiască o zi la stâna noastră și să facă brânză împreună cu ciobanii, să învețe să țeasă la un război de țesut și să mănânce alimente simple pe care le fac sătenii, dar cu o puritate a materiei prime cum nu prea mai găsești altundeva. Să învețe să dea valoare lucrurilor de altădată mergând în vizite la săteni, să le cunoască traiul și să reînvețe să-și acorde timp pentru de toate.

Salut, Sighet!: Știm că cei mai buni bucătari sunt… bărbații. Cine va găti în casă la voi – evident, pentru turiști? Ce rețete veți oferi: bihorene și/sau maramureșene?
Irina & Radu: De bucătărit, va bucătări o socăciță din sat petru că ele fac asta de o viață cu o pricepere și un farmec greu de egalat. Plus că vrem să respectăm bucătăria locului și să readucem în atenție doar rețetele locale vechi, simple, curate, reprezentative acestui sat, cu o materie primă proaspătă și doar de sezon, pentru a valorifica cât mai bine resursele sătenilor și a susține corect producția locală.

Salut, Sighet!: Când veți inaugura Satu’ nost’/ vost’?
Irina & Radu: Satu’ Nost’ va fi deschis începând cu luna decembrie și cu aceste sărbători de iarnă, urmând ca, pe parcurs, să ne dezvoltăm treptat și natural, intenționând să mai ridicăm câteva căsuțe și o unitate separată de luat masa.

Salut, Sighet!: V-ați gândit la elemente – surpriză în oferta voastră turistică? Veți avea oaspeți/ turiști de sărbătorile din această iarnă?
Irina & Radu: Vom încerca să aducem în casele din Satu’ Nost’ tot ce este autentic și reprezentativ pentru acest sat, dar într-un mod blând și natural, bazat pe relațiile reale cu sătenii, nu doar de marketing sau de ochii turiștilor, cum se zice. Prin urmare, vom avea seri cu ceterașii noștri dragi din Breb, plimbări cu sania, vizită la stână, serate la foc afară cu horincă și vin fiert, așteptând vecinii și prietenii să ne colinde și să simțim cu toții că suntem o adevărată comunitate care poate duce adevăratele lucruri la lumină…. și, poate, dându-le o idee turiștilor că viața la sat nu e un lucru atât de rău precum am fost lăsați să credem atâția zeci de ani.

Salut, Sighet!: Conform „dicționarului” tradițional maramureșean – nu neapărat de Breb – este o vorbă: “greu îi puntea de trecut/ numa’- oleacă de-ai băut”. V-ați adaptat la/ cu… tăria noastră?
Irina & Radu: La început a fost mai greu, că doar nu-i frumos să refuzi, și aci îmbietura-i la tot pasu’, dar acum ne-am obișnuit și o luăm mai încetuț și responsabil.

Salut, Sighet!: Vă mulțumim și vă promitem că nu vom lipsi de la inaugurarea Satului Vost’ primitor! Mult noroc și… Doamne – ajută!
Irina & Radu: Vă mulțumim și noi, și ne bucurăm că v-am cumoscut! Aci suntem, vă așteptăm cu drag!

Brîndușa Oanță & Ion Mariș




Haidați sigheteni la… un interviu cu Paul Ananie!

Paul Ananie s-a născut în comuna Vadu Izei, comună “lipită” de Sighetu Marmației, dar educația primară și liceală și-a desăvârșit-o la Sighet, absolvind Liceul Pedagogic „Regele Ferdinand”. Și-a continuat studiile la București (Facultatea de Litere, specializarea Studii culturale – Etnologie), unde s-a și stabilit. Stăm de vorbă, așadar, cu interpretul de muzică populară Paul Ananie, cel care realizează emisiuni la televiziunea Patriarhiei Române – Trinitas TV.

Salut, Sighet!: Am citit diverse informații privitoare la locul tău de naștere. Al cui ești de fapt? Al comunei Vadu Izei, sau al municipiului Sighet?
Paul Ananie: Dați-mi voie, în primul rând, să salut cititorii voștri și… cum aș putea să fac asta mai bine decât folosind exact numele frumos pe care voi l-ați ales: Salut, Sighet! Mai apoi, revenind la întrebare, eu m-am născut la Sighet dar casa părintească, locul unde am copilărit și crescut este Vadu Izei. Loc frumos, de poveste și de povestit! Sighetul însă, m-a ”adoptat” încă din clasa I. Până în clasa a XII-a am fost elev al Liceului Pedagogic ”Regele Ferdinand” din Sighetu Marmației. Îmi aduc aminte cu nostalgie de iernile din copilărie, când omătul era până la genunchi și îmi croiam drum până în centrul comunei, ca să iau autobusul spre școală. Făceam naveta în fiecare zi, eram ”o căciulă umblătoare”, așa cum îmi spunea mereu regretata Marioara Murărescu, vizavi de prima mea întâlnire cu dumneaei. O căciulă umblătoare care a ajuns să umble mult… Dacă ar fi să aleg a cui sunt, aș spune cu dragă inimă că sunt al Maramureșului, pentru că nu-i loc mai fain pe lumea asta decât Maramureșul nostru drag.

Salut, Sighet!: Cum te-ai apropiat de folclor la Liceul Pedagogic, specializarea… matematică-informatică?
Paul Ananie: Aplecarea spre muzică am avut-o de foarte mic, primele înregistrări cu mine ”cântând” – îngăimând câteva cuvinte într-o română pe care abia reușeam să învăț a o vorbi, având doi ani și jumătate. Provenind dintr-o vatră folclorică atât de bogată, cum este Maramureșul, având-o pe mama care a cântat extraordinar de frumos și pe tata, care este un jucăuș de frunte, era inevitabil să nu mă apropii de folclor. La Matematică- Informatică am ajuns dintr-o întâmplare… Venisem pregătit de acasă, cu fișa completată pentru înscrierea la profilul filologic al liceului. Pe când am ajuns, m-am întâlnit cu toți profesorii mei din generală și toți m-au sfătuit să mă mai gândesc, că poate dau la Mate-Info. Îmi aduc aminte de o întâmplare amuzantă de atunci, când m-am întâlnit pe holuri cu domnul profesor de matematică Gheorghe Gherasin și m-a întrebat unde vreau să aplic. I-am răspuns, mi-a spus că poate mă mai gândesc și atunci i-am spus, foarte sincer: – Domnule profesor, dar știți că mie nu-mi place matematica, ce să mă fac eu la Mate-Info? Replica domnului profesor a fost, cum îmi place mie să zic, genială și n-o s-o uit prea curând: – Paul, dar notele încep de la 1, nu-i musai să ai numai 10. Asta ca asta… dar ce m-a determinat de fapt a fost momentul în care am ajuns în sala cu înscrierile și am constatat că aproape toți dintre foștii mei colegi din clasele 5-8 se înscriseseră la Mate-Info. Atunci am zis… nu se poate! Eu nu mă despart de ei! Am tăiat repede peste ce alesesem și am completat Matematică-Informatică. Nu regret o secundă! Chiar dacă la liceu toate mediile mele erau 10, mai puțin fizică (unde nu puteam nicicum trece de 9, haha) și matematică (unde aveam cam 8, în anii în care mă căzneam mai tare, 9), chiar dacă la Bacalaureat am obținut 9,15 la Limba Română, 10 la Biologie și… 5.00 la Matematică, tot nu regret! A fost o continuă luptă liceul, dar m-am ales cu prieteni extraordinari, oameni care sunt la inima mea și cu care împărtășesc amintiri de neuitat!

Salut, Sighet!: Formarea ta sigheteană pe linia folclorului presupune influențe și din partea profesorilor de muzică?
Paul Ananie: Am avut bucuria de a o avea ca profesor de muzică pe doamna Rodica Gheorghiu, pe care o salut și o țuc cu tot dragul! Un om atât de plin de viață, un om bun și frumos, care mereu emana bună dispoziție și orele cu dumneaei erau un deliciu! Dar, cel mai bun profesor de folclor mi-a fost mama. Ea a trăit pe pielea ei clăcile, jocurile în sat, horile moroșenești, am considerat că ea este cel mai avizat om cu care să lucrez. Formarea mea muzicală se constituie din cursurile Școlii de Muzică din Sighet, secția Pian, cu domnul profesor Korody Ladislau și Școala Populară de Artă din Baia Mare, pe care am urmat-o destul de târziu, abia în timpul liceului, cu doamna profesor Clara Săcăleanu, căreia îi mulțumesc pentru toate învățăturile de preț pe care mi le-a oferit. Cam asta e toată pregătirea mea muzicală. În rest… mama.

Salut, Sighet!: Cât de “curat” este folclorul maramureșean, azi?
Paul Ananie: Foarte bună întrebarea și… foarte greu de răspuns. ”Curată” nu mai e nicio zonă, din punct de vedere al folclorului muzical. Trebuie spus că ceea ce facem noi, interpreții de muzică populară, nu se numește folclor. Poate genul muzical, da. Dar noi cântăm muzică populară, acesta e termenul potrivit. Pentru că în secunda în care decontextualizezi un cântec/obicei/costum popular și îl urci pe scenă, îl scoți din mediul său natural, din sânul comunității, el nu mai este folclor. Cum zicea profesorul meu de etnomuzicologie de la Universitatea din București, domnul Grigore Leșe: „Omu’ cântă numa’ la năcaz, omu-și cântă dorurile și greutățile”. Omul arhaic a cântat ca să-și descarce sufletul. De bucurie… a jucat, a chiuit, a strigat. Acum, noi cântăm și de bucurie și de dor și de dragoste și de necaz și de… de toate. DAR! Există un ”dar”. Una dintre caracteristicile folclorului este că el are obiceiul de a se reactualiza. Este într-o continuă reactualizare, updatare dacă vreți. Oamenii de demult cântau despre armată că asta trăiau atunci, noi acum cântăm despre străinătate că asta trăim acum. Vedeți, așadar, cum folclorul se updatează continuu. Important este să păstrăm linia arhaică pe care strămoșii ne-au lăsat-o, particularitățile muzicale ale zonei, stilul versurilor și costumul popular, așa cum l-am moștenit!

Salut, Sighet!: De ce nu ai revenit acasă, în Maramureș, după absolvirea facultății?
Paul Ananie: Revin acasă cu drag, ori de câte ori am ocazia, însă mirajul Bucureștiului e de vină, haha! Bucureștiul m-a cucerit de prima dată când am venit aici, Bucureștiul este locul în care nu poți să spui niciodată ”N-am ce să fac, m-am plictisit”. Plin de acțiune, este locul unde eu mă încarc, pentru că trebuie să ții pasul, trebuie să ai energie mereu, să nu rămâi în urmă. Și încă un motiv pentru care nu am venit acasă până acum este acela că urmez cursurile programului de Master al Universității din București, specializarea ”Etnologie, Antropologie Culturală și Folclor”.

Salut, Sighet!: Cât de adecvat este zbuciumul monden al capitalei pentru un interpret de folclor?
Paul Ananie: După cum spune și vorba ”La București se dă ora exactă”. Așa e și cu muzica populară. Aici este nucleul televiziunilor naționale, aici este și Radio România, aici sunt majoritatea instituțiilor care se ocupă cu promovarea muzicii de tip tradițional din țară. Acesta a fost și unul dintre motivele pentru care am ales să vin în capitală. În ceea ce privește zbuciumul monden… eu sunt tot moroșanul acela liniștit, calculat, care nu se grăbește în a lua decizii și le întoarce pe toate fețele până ia o hotărâre. Așadar Bucureștiul nu m-a schimbat nici vizavi de modul meu de gândire, nici de educația pe care am primit-o de acasă și inima mare, de moroșan, la fel bate.

Salut, Sighet!: Care sunt cele mai importante succese, premii pe care le-ai obținut… cântând?
Paul Ananie: Îmi place să cred că cel mai important premiu este dragostea publicului și aprecierea din partea lor. Dacă vorbesc despre premii, am obținut premii frumoase, ducând numele Maramureșului cu fală în țară și în străinătate. Am obținut Marele Premiu și Trofeul Festivalului Național de Interpretare a Cântecului Popular Românesc ”Mamaia” în 2012, Premiul I al Festivalului Național de Folclor ”Strugurele de Aur”, Alba Iulia, 2010, Trofeul Festivalului Național de Folclor ”Iosif Sivu și Cosmin Golban”, în Timiș, 2010, apoi la Bistrița am fost laureat cu Premiul I la Festivalul Național de Folclor In Memoriam Valeria Peter Predescu, 2010 și Trofeul Festivalului Național de Folclor ”Pană de Păun”, în același an. Am multe premii frumoase și foarte dragi, iar vizavi de succese, pot să consider un succes faptul că am cunoscut atâția oameni frumoși, mari interpreți, valori ale neamului, dar și oamenii mândri care ne ascultă, românii mei dragi, atât din țară cât și de peste hotare. Ei sunt cei pe care eu îi numesc ”succesul meu”.

Salut, Sighet!: Care sunt maeștrii folclorului care ți-au influențat cariera?
Paul Ananie: Am avut bucuria de a lucra cu oameni extraordinari, de la care am avut ce învăța sau oameni care s-au ocupat îndeaproape de îndrumarea mea, cum ar fi domnul Alexandru Pugna, omul care mi-a fost alături foarte mult la începuturile mele. Îi mulțumesc necontenit pentru tot ceea ce sunt eu astăzi, pentru că e mare lucru ca un interpret consacrat de muzică populară să se aplece asupra tinerilor, să le întindă o mână de ajutor. Apoi întâlnirea cu doamna Sofia Vicoveanca, întâlnire care a avut loc la Madrid, într-un turneu, m-a marcat în cel mai bun și mai frumos sens, faptul că am reușit să o cunosc și ținem legătura și acum, și la toate zilele de sărbătoare, doamna Sofia este printre puținii oameni cu care țin legătura, uneori chiar și după vreo apariție la TV, mi-e mai mare bucuria când mă contactează doamna Sofia și mă felicită sau îmi dă un sfat, este un om extraordinar. Un alt bucovinean, bun prieten și om de nădejde cu o familie minunată, om care mi-a fost alături foarte mult și cu care am bucuria de a fi prieten, este Sorin Filip. Oameni de suflet care au avut și au grijă de mine atât ca om, cât și ca artist. Am avut și am parte de oameni minunați în jurul meu.

Salut, Sighet!: Care crezi că sunt interpreții de folclor semnificativi ai Maramureșului de azi?
Paul Ananie: Dacă ne raportăm la generații, avem astăzi în Maramureș interpreții din generația de aur: Nicolae Sabău, Angela Buciu, Gheorghe Turda, Ștefan Petreuș, apoi Nuțu Leordean, Maria Leordean, apoi Cornelia și Lupu Rednic, Florentina și Petre Giurgi, Grupul ”Iza” și Ion Pop, cei mai mândri moroșeni, apoi Năstăcuța Iuga, o voce foarte frumoasă a Maramureșului și acum vine și rândul celor mai tineri, colegilor mei de generație, voci foarte bune și oameni care fac lucruri frumoase pentru folclorul muzical al zonei. Toți cei enumerați mai sus nu ar fi putut străbate dacă nu ar fi fost deschizătorii de drumuri, primii interpreți ai zonei noastre, cum ar fi regretata Victoria Darvai, cea care a lăsat un adevărat tezaur în ceea ce privește cântecele pe care le-a cântat. Modele și oameni care au dat o mare valoare muzicii tradiționale din Maramureș sunt și cei care astăzi cântă în corul îngerilor, în lumea cea fără de dor: Titiana Mihali, Viorel Costin, Ion Petreuș, Ioana Petreuș, Rodica Ivanciuc și mulți alții.

Salut, Sighet!: Care este “rolul” tău la Trinitas?
Paul Ananie: Împreună cu bucovineanca Andreea Haisan, realizăm și moderăm o emisiune de folclor, numită Magazin Folcloric. În cadrul acestei emisiuni, încercăm să realizăm o punte de legătură între tradiția creștină și tradiția populară, încercăm să apropiem tinerii de tot ce înseamnă folclorul românesc, tradițiile noastre, obiceiurile, muzica, portul și tot ce constituie simțirea neaoșă românească.

Salut, Sighet!: Ce alte pasiuni, preocupări mai ai?
Paul Ananie: Singura mea pasiune este muzica, în toate formele ei, cu toate genurile ei. Îmi place să ascult cât mai multă muzică, să descopăr piese noi, genuri noi, să mă inspir și să creez. Îmi place și fotografia, teatrul, munca în televiziune însă marea mea pasiune rămâne muzica.

Salut, Sighet!: Consideri că ești un interpret de succes? Cum crezi că stai cu… popularitatea?
Paul Ananie: Dintr-un studiu pe care l-a făcut o echipă specializată privind rețele mele de socializare în mediul online, aș spune că stau bine, haha. Vorbind serios acum, succesul, cred eu, se măsoară în aprecierea publicului, lucru de care, Doamne-ți mulțam, nu mă pot plânge. Oamenii sunt foarte receptivi la cântecele mele, la tot ce le ofer și mă bucur din suflet pentru asta. Le mulțumesc pentru fiecare mesaj, fiecare vorbă pe care mi-o adresează, pentru că le citesc pe față bucuria și astfel mă încarc și eu de voie bună! Mulțumesc mult!

Salut, Sighet!: Știm că ai scos până acum un album (CD) de muzică populară. Care sunt planurile tale, pe termen scurt?
Paul Ananie: Am realizat CD-ul intitulat „Din Maramureșul meu drag”, care conține 20 de cântece din lada de zestre a muzicii populare moroșenești iar acum, m-am hotărât să lansez pentru publicul meu, tot câte o melodie nouă. Le ofer lor câte un cântec, cam la 2-3 luni, iar când se vor strânge mai multe, am să le pun pe un nou material discografic, albumul cu numărul 2.

Salut, Sighet!: Te conformezi trendului actual? Cânți și pe la nunți, la petreceri?
Paul Ananie: Nunțile nu sunt nicidecum un trend actual, că nunți sunt de când lumea și pământul. Trendul actual, care se derulează de cam 70 de ani, este acela de a cânta un singur om la nuntă, adică interpretul împreună cu orchestra/formația instrumentală. Poate știți, poate nu, dar la nunțile de demult nu era solist.. era numai ceteraș. El cânta cu vioara și toată lumea din nuntă cânta cu vocea, horile care se cântau în vremea respectivă. Mi se pare un lucru extraordinar. Acum, v-am spus mai sus că folclorul de reactualizează, nu ar mai fi posibil acest lucru, dat fiind faptul că nunțile nu se mai țin în casă, cu oameni puțini, ci în săli de evenimente, cu oameni mulți, mulți, câteodată parcă prea mulți . Și tocmai de aici necesitatea de a aduce oameni cu sisteme de sonorizare performante și interpreți, care să acopere hărmălaia pe care o fac oamenii din prezent, care nu toți mai știu să cânte horile de demult, însă apreciază muzica populară și le curge prin vene (că n-are cum altfel, că-s moroșeni). Sigur că particip la astfel de evenimente private, unde mă încarc cu energia oamenilor și bucuria pe care o emană atunci când eu le horesc e minunată!

Salut, Sighet!: Pe când un concert bine promovat la Sighet?
Paul Ananie: Toate la timpul lor. Vorbeam adineauri de un al doilea album, poate lansarea sa va avea loc chiar la Sighet! Nimic nu e întâmplător și nu se știe niciodată ce va fi, însă poate mă voi gândi și voi pune în scenă un spectacol și la mine acasă, în orașul meu de suflet.

Salut, Sighet!: Mulțumim pentru interviu și îți dorim să continui să iubești și să promovezi folclorul maramureșean, în special!
Paul Ananie: Și eu vă mulțumesc și vă urez toate cele bune, atât vouă cât și cititorilor voștri și am să închei cum îmi place mie: Considerați-vă țucați! Doamne ajută!

Brîndușa Oanță & Ion Mariș




Compendiul Dincolo de Științe – excelență în educație

La începutul lunii octombrie 2017, în Sighetul Marmației au fost organizate festivităţile de deschidere a Centrelor de excelenţă la Colegiul Naţional „Dragoş Vodă”, la Liceul Pedagogic „Regele Ferdinand”, la Liceul Tehnologic Forestier şi la Şcoala Gimnazială „George Coşbuc”. În cadrul festivităţii a fost lansat volumul colectiv Compendiu Dincolo de Ştiinţe – un volum ce conţine lucrările de cercetare expuse în cadrul Proiectului Judeţean „Dincolo de ştiinţe” organizat la Colegiul Naţional „Dragoş Vodă”, în luna iunie.

Prima ediție a Proiectului Educațional „Dincolo de științe” din cadrul Centrului Județean al Tinerilor Capabili de Performanță, un proiect inițiat de Inspectoratul Școlar Județean Maramureș, a reunit 82 de proiecte de cercetare ale elevilor din clasele V – XII. Au participat elevi și cadre didactice de la aproape toate Centrele de excelență din județul Maramureș.

Dacă într-un interviu anterior, publicat pe site-ul www.salutsighet.ro în 12 iunie 2017, am aflat detaliile generale ale acestei activități de la dl. Gheorghe Andrașciuc, inspector școlar general adjunct (ISJMM), unul dintre coordonatorii Proiectului Județean „Dincolo de Științe”, azi ne-am propus să vorbim despre rezultatul principal: Compendiu Dincolo de Științe.

Brîndușa Oanță: De ce un Compendiu Dincolo de Științe? Ce granițe au fost depășite?
Gheorghe Andrașciuc: Această lucrare reprezintă un exercițiu intelectual în care au fost angrenați elevii cuprinși în Centrele de excelență din județul Maramureș, sub directa coordonare a profesorilor lectori care predau în cadrul acestor centre. Ideea proiectului și a volumului, ca finalitate a proiectului despre care dumneavoastră ați vorbit în preambulul acestui interviu, a derivat din conștientizarea lipsei unei anumite dimensiuni din procesul de predare-învățare-evaluare în sistemul de învățământ preuniversitar și anume a activității de cercetare științifică. În prezent, această formă de cunoaștere reprezintă un atribut al învățământului superior și al instituțiilor de cercetare. Noi am considerat că este necesar ca elevii să fie familiarizați cu o astfel de activitate încă din ciclurile gimnazial și liceal, bineînțeles sub coordonarea riguroasă a profesorilor lectori care predau în cadrul Centrelor de excelență. De aceea, bazându-ne pe faptul că în cadrul grupelor de performanță sunt cuprinşi elevii foarte buni, am considerat că este nevoie să dezvoltăm şi această componentă a activităţii desfășurate în cadrul grupelor de performanță. Prin urmare, acest volum colectiv, pe care noi l-am denumit Compendiu Dincolo de Ştiinţe, cuprinde lucrările prezentate în cadrul proiectului Dincolo de ştiinţe, la Colegiul Naţional Dragoş Vodă din Sighetu Marmaţiei și este rodul muncii elevilor sub directa îndrumare a cadrelor didactice ca un răspuns la curiozitatea intelectuală ce definește această categorie de elevi.

Brîndușa Oanță: Ce criterii au stat la baza selecției materialelor și cine a contribuit la aceasta?
Gheorghe Andrașciuc: Proiectele de cercetare au fost transmise inspectorilor şcolari responsabili de discipline. Într-o primă etapă, aceștia au analizat calitatea lucrărilor şi şi-au dat girul ca acestea să fie prezentate în plenul secţiunilor. Departajarea studiilor s-a făcut de către inspectorii şcolari moderatori sau, la anumite secțiuni precum discipline tehnologice, biologie, chimie și fizică, de către profesorii care au coordonat prezentările lucrărilor în plenul secţiunilor. Când a fost lansat proiectul Dincolo de științe, au fost comunicate criteriile de abordare și de structură în vederea elaborării studiilor de cercetare. Inspectorii școlari (prof.dr. Valentina Todoran, prof. Iuliana Mărieș, prof. Gheorghe Maiorescu, prof.drd. Camelia Duță, prof. Carmen Ulici, prof. Simona Malearciuc, prof. Livia Pop, prof. Adrian Gavra și prof. Pavel Filip) și profesorii desemnați (lect.univ.dr. Ilie Cherheș, prof. Ana Grigor, prof. Ioan Tivadar, prof. Claudia Mintău, prof. Anuța Bologa, prof. Mărcuța Tomoiagă și inspectorul școlar, prof.dr. Flaviu Vida) pentru a modera activitatea de prezentare pe secțiuni au analizat respectarea acestor norme și calitatea prezentării. Prin urmare, cele două criterii valorice au stat la baza stabilirii ierarhiei lucrărilor expuse în plenul secțiunilor.

Brîndușa Oanță: Care este, în fond, utilitatea acestui volum?
Gheorghe Andrașciuc: Volumul este important pentru că oferă exemple de bună practică. În acest fel, şi elevii care nu au fost implicaţi în această acțiune au acces la conţinutul acestor studii de cercetare. De fapt, compendiul reprezintă, după cum am mai subliniat, un exercițiu intelectual extrem de important pentru devenirea intelectuală și profesională a elevilor, prin simplul fapt că stârnește curiozitatea intelectuală, punând elevii în situația de a merge dincolo de aparență, dincolo de lucrurile comunicate direct și unilateral de la catedră. Totodată, o astfel de activitate este importantă și prin capacitatea de a contribui la conturarea unei personalități reflexive și autonome prin stimularea spiritului critic în raport cu anumite situații problemă întâlnite pe parcursul realizării studiului, dar și prin stimularea abilităților și a competențelor necesare realizării unui studiu științific.

Brîndușa Oanță: Dați-ne câteva detalii tehnice despre tipărirea compendiului (structură, tiraj, număr de pagini etc).
Gheorghe Andrașciuc: Volumul a apărut la Editura Casei Corpului Didactic Maria Montessori şi are 636 de pagini, în format mare. Coordonatorii volumului colectiv sunt și coordonatorii proiectului Dincolo de științe, și anume prof. Ana Moldovan, inspector școlar general al Inspectoratului Școlar Județean Maramureș, prof. Gheorghe Maiorescu, coordonator al Centrului Județean al Tinerilor Capabili de Performanță și prof.dr. Gheorghe Andrașciuc, inspector școlar general adjunct, în competențele căruia intră și activitatea de excelență desfășurată la nivelul județului Maramureș. Se preconizează că tirajul va fi undeva la 300 de exemplare. Am ținut foarte mult ca acest volumul să fie tipărit în varianta color întrucât sunt foarte multe grafice, diagrame, imagini și scheme care nu puteau fi înțelese dacă erau tipărite în varianta negru. Trebuie să mulțumim celor care au sprijinit financiar publicarea acestui volum precum Asociația profesorilor de matematică reprezentată de domnul inspector școlar, prof. Gheorghe Maiorescu, Asociația profesorilor de informatică reprezentată de doamna inspector școlar, prof. Iuliana Mărieș, Colegiul Tehnic George Barițiu reprezentat de domnul director, prof. Grațian Pop și NANA & DARIUS CONTA EXPERT SRL din Sighetu Marmației, reprezentată de ec. Iulian Pop. Tuturor acestor susținători le mulțumim. De asemenea, țin să mulțumesc colegelor noastre, prof.drd. Georgeta Iuga și prof.drd. Ligia Buszor pentru corectura realizată și dnei prof. Gabriela Filimon pentru paginarea studiilor în carte.

Brîndușa Oanță: Care este publicul țintă al Compendiului Dincolo de Științe?
Gheorghe Andrașciuc: Cititorii acestui volum sunt elevii din Centrele de excelenţă, dar și cei din afara acestora, dornici de a aprofunda diferite teme gândite și realizate de colegii lor sub coordonarea profesorilor lectori. De asemenea, receptorii Compendiului Dincolo de Științe pot fi toți cei interesați de o anumită problematică abordată în cadrul unui anumit domeniu de cunoaștere umană.

Brîndușa Oanță: Care vor fi canalele de distribuție ale volumului? Vă interesează/veți solicita și un feedback?
Gheorghe Andrașciuc: În acest moment, volumul colectiv Compendiu Dincolo de Științe poate fi achiziționat de către elevii și de către profesorii lectori care au realizat lucrările de cercetare. De asemenea, această lucrare se găsește în toate bibliotecile unităților de învățământ în care se organizează cursurile de excelență din județul Maramureș, la Centrul de documentare al Casei Corpului Didactic al județului Maramureș, la Biblioteca Județeană Petre Dulfu din Baia Mare, la Biblioteca Municipală Laurențiu Ulici din Sighetu Marmației, la Biblioteca Centrului Universitar Nord din Baia Mare și la Biblioteca Națională a României. Desigur, ecoul receptării compendiului este unul pozitiv atât din partea elevilor, cât și din partea cadrelor didactice care au citit cartea.

Brîndușa Oanță: Vor exista resurse pentru continuitatea proiectului și, de ce nu, al unui nou compendiu?
Gheorghe Andrașciuc: Cu siguranță, da. În anul școlar 2016-2017, am organizat prima ediție a proiectului. Proiectul prevede ca finalitate a acestei activități publicarea într-un volum colectiv a lucrărilor de cercetare premiate în cadrul prezentării pe secțiuni. Ediția a II-a va avea loc la 16 iunie 2018. Studiile premiate în cadrul ediției a II-a vor fi publicate într-un volum colectiv, vol.II.

Brîndușa Oanță: Credeți că temele abordate au fost tratate în spiritul științei?
Gheorghe Andrașciuc: Trebuie pornit de la ideea că în sistemul de învățământ preuniversitar nu se pune accent deosebit pe susținerea demersului științific din partea elevilor. În acest context, prin acest proiect, inițiatorii acestei activități și-au propus să inițieze elevii în munca de cercetare științifică. Desigur, lucrările respectă, repet, la nivelul învățământului preuniversitar, rigorile unor studii științifice prin identificarea problemei, stabilirea aparatului critic și a metodologiei de rezolvare a temei, originalitatea abordării situației problemă cu precizarea surselor bibliografice. Sunt câteva aspecte pe care le-au respectat autorii studiilor publicate în Compendiu Dincolo de Științe.

Brîndușa Oanță: Cine au fost cei mai “harnici”: elevii sau profesorii? Ce localitate/instituție este în top, cu cele mai multe titluri publicate?
Gheorghe Andrașciuc: Sunt mai multe Centre de excelență care au participat la acest proiect ce funcționează în cadrul Colegiului Național Dragoș Vodă Sighetu Marmației, Colegiului Național Gheorghe Șincai Baia Mare, Colegiului Național Vasile Lucaciu Baia Mare, Colegiului Tehnic George Barițiu Baia Mare, Colegiului Economic Nicolae Titulescu Baia Mare, Liceului Pedagogic Regele Ferdinand Sighetu Marmației, Școlii Gimnaziale Lucian Blaga Baia Mare, Școlii Gimnaziale George Coșbuc Sighetu Marmației, Școlii Gimnaziale George Coșbuc Baia Mare și al Școlii Gimnaziale Nicolae Iorga Baia Mare. Unii dintre elevi și unii dintre profesorii lectori, coordonatori ai lucrărilor, provin și din alte unități de învățământ, însă ei sunt cuprinși în activitățile Centrelor de excelență. Las cititorii să aprecieze care Centre de excelență și care discipline a-au implicat mai mult în elaborarea studiilor de cercetare.

Brîndușa Oanță: Vă mulțumim pentru interesantele detalii pe care ni le-ați oferit și dezvăluim cititorilor noștri că, în curând, vom publica un alt interviu cu dumneavoastră. Subiectul: scriitorul sighetean Alexandru Ivasiuc.
Gheorghe Andrașciuc: Vă mulțumesc și eu pentru interesul acordat promovării excelenței în educație.

Autor, Brîndușa Oanță