Sigheteanul Attila Biro lucrează în presă din 2008. A absolvit Colegiul Național „Dragoș – Vodă” din Sighet în anul 2004 și s-a înscris la Facultatea de Jurnalism de la UBB Cluj, pe care a absolvit-o în anul 2008. A activat ca reporter la Hotnews.ro până în 2012, unde a urmărit cele mai importante dosare de corupție din România și a fost premiat de ActiveWatch pentru investigația “Cum apari la un show TV cu 5000 sau 20.000 de euro”. A realizat o serie de reportaje din Afganistan. În 2013 a documentat proiectul multimedia “Lista torționarilor care trăiesc” pentru care a fost premiat în cadrul concursului SuperScrieri. În 2014 a participat la programul International Visitor Leadership Program (IVLP) United States – The U.S. Department of State destinat jurnaliștilor de investigație din Romanânia. În 2015 a realizat reportaje pentru televiziunea Digi24. Tot în 2015, este declarat Jurnalistul Anului, secțiunea Justiție și Stat de Drept. A participat în cadrul mai multor proiecte anticorupție. În prezent, Attila Biro este membru al RISE Project, o comunitate de jurnaliști, programatori și activiști care investighează crima organizată și corupția care afectează România și țările din regiune.

Ca să ne “adaptăm” atmosferei acestor zile – cu dispute și critici tăioase pe subiecte foarte “fierbinți” – am considerat utilă pentru cititori o discuție cu Attila Biro, adeptul investigațiilor oneste, ce vizează contextul socio – economic al României.

Salut, Sighet!: Stimate Attila Biro, se pare că ABC-ul jurnalismului l-ai deprins la Sighet. Spune-ne, te rog, ce a însemnat AxA… CNDV-istă?
Attila Biro: În liceu, Axa era una dintre activitățile pe care noi le aveam acolo, în afară de ore de sport, mai era si o trupă de teatru, ateliere de muzică, dar, toată lumea știa de AxA, pentru că era revista în care colegii publicau reportaje, poezii (îmi amintesc că multă lume scria atunci poezii). Și, la un moment dat, a venit o invitație către toată lumea din liceu, din partea doamnei profesoare Mărculescu, care ne aștepta să publicăm în revistă, să-i trimitem texte. Pentru mine a fost o perioadă foarte mișto, pentru că era un loc unde învățai, aflai lucruri noi, era fain că te întâlneai și cu colegii mai mari. La fiecare număr era un fel de challenge, pentru că numerele erau tematice și trebuia să aprofundăm diverse proiecte ceea ce, stau să mă gândesc acuma, m-au ajutat și format în munca de investigație (și proiectele mari de investigație funcționează la fel). A fost prima dată când m-am exprimat foarte, foarte liber, și am pus pe hârtie exact ce-mi trecea prin cap și, la un moment dat părea să fie interesant și pentru colegii din liceu. AxA era interesantă și prin munca din redacție: de la tehnoredactat, la mers la tipografie, la vorbit cu colegii care scriau textele, să-ncerci să-i aduci cumva la un numitor comun. Funcționa exact ca o redacție de ziar. A fost o experiență foarte interesantă și pentru că aveam un program alternativ în care, tot doamna profesoară Mărculescu ne învăța ABC-ul jurnalismului (exista și un manual de jurnalism, dar aveam și câteva lecții în manualul de Limba și Literatura Română).

Salut, Sighet!: Profesorii de la CNDV te-au încurajat pe direcția scrisului sau au fost… “neutri”?
Attila Biro: Exista o emulație în perioada respectivă. Lumea făcea diverse proiecte. De exemplu, îmi aduc aminte de domnul profesor Marius Voinaghi. El avea o revistă de istorie, și lucra cu niște colegi la proiecte sau la infrastructura IT din liceu care să facă istoria mult mai interesantă pentru elevi. Noi, la rândul nostru, făceam diverse prezentări. Nicioadată n-am simțit din partea vreunui profesor că nu ne-ar fi încurajat să ne dezvoltăm, fiecare în ce direcție am vrut, iar în ceea ce privește revista AxA, niciodată n-am întâlnit vreun impediment. Sau dacă o fi fost vreodată ceva, nu mi-a mai rămas în cap.

Salut, Sighet!: Ce te-a determinat să îmbrățișezi profesia de jurnalist?
Attila Biro: Mi-a rămas microbul, în sensul că și-acuma am curiozitatea asta de fiecare zi care mă determină să aflu lucruri, să le public și să le povestesc, să le exprim cât mai corect. Am mers cumva natural, adică nici nu mi-am pus problema când am terminat liceul că aș vrea să fac altceva. A fost foarte, foarte clar pentru mine că voi merge într-o redacție de ziar. Prima dată s-a-ntâmplat la Cluj și după aceea la București. Dar, totdeauna mi-am dorit să descopăr lucrurile, să le spun și să le transmit cât mai corect și să fie utile în primul rând pentru oamenii din jur. Cred că ăsta-i sentimentul care m-a adus acolo: faptul că ești util pentru oamenii din jur și da, contribui și tu la ce se-ntâmplă.

Salut, Sighet!: Ai urmat și ai absolvit Facultatea de Jurnalism la UBB, Cluj. Cât au fost de “adecvate” pentru tine aceste studii superioare?
Attila Biro: Nu prea m-au ajutat. Nu pot să spun că la Facultatea de Jurnalism de la UBB cursurile erau „de mare angajament”. Erau niște cursuri obișnuite, basic, nici nu prea puteai să testezi… realitatea. În schimb, ce era foarte bun, este că exista la Facultatea de Jurnalism din Cluj, un program de schimb de experiență cu jurnaliști-profesori – dar, în primul rând ei erau jurnaliști – din străinătate și care țineau niște cursuri de weekend. Ei, aceste cursuri au fost într-adevăr, foarte, foarte bune! Am învățat o seamă de lucruri și am interacționat cu cei care ne predau în sistemul ăsta. Toate cursurile acestea erau practice, directe, pentru că oamenii ne explicau teoria, dar, arătându-ne cum se face în timp real. Și asta m-a ajutat. Însă, cel mai mult m-a ajutat faptul că, încă de la începutul facultății am activat într-o redacție de ziar. Am învățat mult de la editori, de la colegii mei de redacție, și, mergând pe teren și făcând treaba asta.  

Salut, Sighet!: De ce n-ai rămas la Cluj și ai preferat capitala?
Attila Biro: Piața media din Cluj s-a cam diluat, dar media, în general, nu o duce bine. Însă, am plecat din Cluj pentru că întotdeauna mi-am dorit sa lucrez într-o redacție mai mare, vreau să fac lucruri de o mai mare anvergură. N-a fost neapărat o alegere de genul: ah, că nu-mi place Clujul! E oraș fain, dar, la București se-ntâmplă lucrurile, interacționez și pot să mă implic și mai mult pe proiecte internaționale. E altceva.

Salut, Sighet!: Ai lucrat la Hotnews din 2008 unde ai “monitorizat” corupția. Povestește-ne câte ceva din activitatea de reporter la Hotnews. Cu ce/cine te-ai confruntat?
Attila Biro: Da, după ce am plecat din Cluj, am lucrat în redacția Hotnews, un portal de știri, care, la vremea aia, mă rog, și acuma, era și este foarte respectabil. A fost o schimbare, pentru că lucram pe online, așa că, au existat mici modificări față de ce și cum știam eu că e o redacție, dar, nu în mod esențial, a fost o adaptare destul de rapidă. La Hotnews, am urmărit, din 2008 până în 2012, dosarele de corupție, am mai făcut și investigații, am mers mult și pe la Parchet. A fost o perioadă foarte bună, în care am învățat multe despre sistemul judiciar românesc, adică, de la „firul ierbii”, până la audierile viitorilor inculpați, până la sentințele date de Înalta Curte. Am făcut mult, mult teren în perioada aia și, ăsta-i cel mai bun mod de a înțelege un sistem. Și asta am expus în articolele mele. Am scris despre marii infractori ai zilei din acea perioadă: Dan Voiculescu, Cătălin Voicu etc.

Salut, Sighet!: Știm că ai participat la un program internațional destinat jurnaliștilor de investigație. A fost decisivă acea participare pentru drumul ales pe direcția investigațională?
Attila Biro: Mă duc la traininguri de câte ori pot. Noi, la rândul nostru, împreună cu colegii facem traininguri la Rise Project. Și eu mă duc întotdeauna, încerc să învăț cât mai multe participând la training-uri, adică, training-urile aste asunt ca antrenamentele la șah. Trebuie să acumulezi din experiența altora, din bunele practici, pentru că investigația nu se poate altfel. Avem marea șansă să putem să interacționăm cu jurnaliști din toată lumea, știind că se confruntă cu același tip de probleme în ceea ce privește corupția. Poate au modalități mai interesante sau idei mai bune legate de investigație. Da, e superesențial să participi la asemenea programe și să tot înveți câte ceva din aceste experiențe. Așa devii o persoană mai bună.

Salut, Sighet!: Ai fost declarat Jurnalistul Anului 2015 la secțiunea Justiție și Stat de Drept. Care au fost “faptele” tale remarcate și remarcabile?
Attila Biro: A fost un concurs al Freedom House care, într-adevăr, promova un pic jurnalismul de bună calitate. Nu m-aș băga în lăudăroșenii de genu’ ăsta…. La momentul ăla, cred că m-au remarcat pentru materiale scrise pe zona de justiție, dar, nu asta e important pentru mine. Mai important a fost faptul că, în niște momente, am relatat corect și coerent ce se întâmpla în jurul nostru. Și asta încerc și acum.

Salut, Sighet!: Cât de “periculos” este să fii jurnalist de investigație în România?
Attila Biro: Acuma nu pot să spun că e ca la nivelul țărilor ca Azerbaidjan sau din alte părți… Nu ne omoară nimeni. E periculos în sensul că ai tot felul de actori din ăștia politici, penali, care încearcă să-ți îngusteze plaja de exprimare. Plus că e periculos pentru că superi oameni cu multe resurse. Dar, acum, nici nu pot să mă plâng spunând că: Doamne, în ce pericol trăim noi, jurnaliștii în România! În primul rând, există pasiunea! Pentru că, dacă nu ne asumăm și partea asta din meserie, nu știu… mă făceam portar la spital sau la Biblioteca Națională :). Dar, păstrând proporțiile, pericolul e zi de zi, văzând că se îngustează un pic din ce înseamnă democrația la care noi credem că contribuim. Și aici e pericolul pe care-l trăim, enervându-ne, văzând că, cel puțin în ultimul an, trăim într-un regres continuu.

Salut, Sighet!: Ce a “căutat” jurnalistul Attila Biro în Afganistan?
Attila Biro: În 2011, a fost un tur NATO, în care am avut șansa să documentez și să scriu mici reportăjele din zona Afganistan. Da, a fost o altă experiență, cumva diferită de ceea ce făceam eu în mod obișnuit, de povestit despre corupția din România. Acolo am dat de o altă lume, la un moment dat am dat și de corupție, sigur, dar, în primul rând, am dat de o zonă de conflict și de o altă cultură, și încercarea unora să transforme Afganistanul într-o democrație. Am colectat poveștile interesante cu oameni care au fost acolo: o fostă jurnalistă din Japonia care s-a mutat acolo, fiind îndrăgostită de un localnic, multe lucruri de genul ăsta. 

Salut, Sighet!: În acest moment ești jurnalist la Rise Project. Am citit recent o foarte interesantă investigație a voastră, ce viza Institutul de Boli Infecțioase “Matei Balș”. Au efecte pozitive dezvăluirile voastre?
Attila Biro: În primul rând, efectul principal și pozitiv este că cititorii noștri află în mod corect ce se întâmplă cu banul lor. Dar da, în cazul ăsta și chiar în alte cazuri, există efecte. De pildă, în cazul unor investigații încep procurorii o anchetă, în alte cazuri, la final, trebuie doar niște completări. Să ne aducem aminte de faptul că, pe Rise a apărut imediat ancheta față de casele președintelui. Și asta a contribuit la recuperarea unor prejudicii. Da, nu întotdeauna sunt efectele așa, imediat, nu se întâmplă pe loc lucrurile, dar, eu nici nu cred că în acest mod în care, odată ce am publicat un material, sistemul corupt va fi dărâmat. Nu funcționează lumea așa, funcționează un pic mai încet, dar important este ca să fie devoalată corupția, să nu se întâmple sub nasul nostru fără să spunem că asta e ceva în neregulă. Trebuie să spunem că nu-i ok să furi, că nu-i ok să-ți bați joc de pacienți, că nu-i ok să n-avem spitale. Pe lângă că spunem că nu-i ok, noi și arătăm de ce și cine profită și cum au făcut. De-aici încolo, e munca altora să acționeze mai departe. Noi suntem o putere a statului, dintotdeauna, așa că, avem un gard între noi.

Salut, Sighet!: Cât de iubit de politicieni este Rise Project? Cine e în spatele acestei comunități? E cumva domnul… Soros?
Attila Biro: Noi suntem în spatele ei… Nu este nici Soros, nici statul paralel, nici nimeni altcineva. Suntem un grup de jurnaliști, care, în primul rând, ne iubim meseria, o respectăm, și eu cred în menirea noastră de a informa corect publicul așa cum o spune și Constituția, deoarece, Constituția românească, așa spune: media trebuie să informeze corect populația. Și, repet, nu e nimeni în spate, suntem un grup de jurnaliști. Rise a fost înființat în 2012 de – și nu cred că e prea mare afirmația asta – de cei mai buni jurnaliști din România. Și, pe lângă ei, încet-încet, ne-am adunat alții, mai buni, mai puțin buni, încercând să facem meseria asta la cele mai înalte standarde. Politicienii? N-au cum să ne iubească. Pentru că, pe de o parte, eu cred, politicienii de bună credință își doresc același lucru pe care și-l doresc tinerii. Adică, eu îmi doresc o țară mai bună, mai frumoasă, mai eficientă, dar cei corupți, nu cred că iubesc Rise Project pentru că expunem fire de multe ori coordonate de ei. Poate să vină oricine să vadă cine-i în spate la Rise Project. Lucrează un grup de fete și băieți foarte inteligenți și determinați să-și facă meseria asta ca lumea.

Salut, Sighet!: Care este – la acest moment – segmentul (social, politic, etc) cel mai onest din România?
Attila Biro: Ce observ eu este că avem o parte bună a societății care își dorește ca lucrurile să se întâmple corect. Își dorește să nu lase pradă țara asta unui grup de interese, în general, corupt. Nu știu dacă putem împărți pe categorii sociale, pentru că, de la muncitori la tot felul de ministere politice există și oameni corecți.

Salut, Sighet!: Un jurnalist este un…. Completează, definește jurnalistul, te rugăm.
Attila Biro: Jurnalistul este, ceea ce scrie și în Constituție, acel om care-și informează concetățenii corect și la timp. Cred că, mai mult de asta, trebuie să-și facă meseria, s-o respecte și să respecte colegii de breaslă.

Salut, Sighet!: Care ar fi cea mai eficientă politică pentru o țară cu democrație fragilă?
Attila Biro: E important ca noi să stăm cu ochii pe cei care dețin puterea. Cred că aici trebuie să creștem un pic, pentru că trebuie să ne pese un pic de cartierul nostru, de orașul nostru, de spital, de bugetul public. Adică să-ți pese de lucrurile astea. Nu să faci asta toată ziua, dar, faptul că te duci la audiențe la primar și îl întrebi ce-i cu parcurile astea care au costat de zece ori mai mult. Da, cred că ăsta-i modelul pe care putem să-l aplicăm, un pic de interacțiune mai aplicată cu cei care au puterea. Sunt alte multe proiecte care pot fi, dar, în primul rând, eu cred că asta ar trebui să facem pe lângă multe altele.  

Salut, Sighet!: Mai “investighezi” din când în când și… Sighetul?
Attila Biro: Nu. Dar, colegii mei au făcut investigații în zona Borșei, au realizat un documentar legat de defrișările de păduri, așa că, cine știe, cândva, la un moment dat, se poate veni cu o documentare mult mai aplicată și în Sighet.

Salut, Sighet!: Te rog să propui, să ne oferi două idei ce s-ar putea transforma în activități interesante implementabile la Sighet.
Attila Biro: Nu știu contextul de acuma, ce se întâmplă, ce nu se întâmplă în oraș, dar cred că, cel mai important este ca Primăria să ajute cumva economia… n-am idee cum (eu știu să fac proiecte media). Apoi, lumea să fie mai atentă la ședințele de Consiliu Local pentru a urmări cum se cheltuie bugetul local.

Salut, Sighet!: Cum ți se pare site-ul nostru, www.salutsighet.ro? Prin această întrebare, vrem să te determinăm să intri măcar o dată pe site-ul nostru :).
Attila Biro: Am intrat pe site. Are și informații, și editoriale. Îmi transmite cumva vibe-ul orașului. Plus că, am găsit unele mici texte care nu sunt localizate, lumea vorbește destul de general aplicat. Pare că nu-i desprins acest oraș de ce se întâmplă în rest. Ceea ce-i foarte bine!

Salut, Sighet!: Îți mulțumim pentru timpul pe care l-ai alocat interviului nostru, și-ți dorim să investighezi cât mai multe subiecte “fierbinți”!
Attila Biro: Mulțumesc și eu!

Brîndușa Oanță & Ion Mariș

Îndrăgita cântăreață de muzică populară, Măriuca Verdeș (foto), născută în comuna Desești, județul Maramureș, mare iubitoare de folclor autentic, președinte al Asociației „Călineștenii Țării Maramureșului” (asociație care a inițiat și „Școala Rădăcinilor Străbune”), își lansează duminică, 01 iulie 2018, noul album intitulat „Hori din Maramureș”. 

Detalii despre acest proaspăt material discografic, ne oferă Măriuca Verdeș, într-un scurt interviu.

Sebastiana Joicaliuc: Dă-ne, te rog, câteva detalii despre evenimentul din 01 iulie.
Măriuca Verdeș:  Voi lansa albumul „Hori din Maramureș” duminică, 01 iulie, în cadrul evenimentului „Sărbătoarea Rădăcinilor Străbune” (foto) ce va avea loc în Călinești, eveniment ajuns la cea de-a IV-a ediție, și care va debuta sâmbătă, 30 iunie, de la ora 14.00, în Gospodăria lui Victor Știrbuțiului și Gospodăria lui Iurca.  Așa cum am zis, „Horile din Maramureș” le voi lansa duminică, de la ora 13.00, în Gospodăria lui Iurca. Vă aștept cu drag!

Sebastiana Joicaliuc: Cine te-a sprijinit, și financiar, la apariția acestui nou album?
Măriuca Verdeș: Nimeni nu m-a sprijinit financiar. Sau, mai degrabă, pot spune că mi-am autofinanțat acest nou album. Nu mi-a plăcut niciodată să cer de la nimeni, nimic. Alina Bondrea, căreia îi mulțumesc, m-a ajutat, din prietenie, total dezinteresat,  cu design-ul coperții. Și, ca de fiecare dată, părinții îmi sunt alături, mă sprijină necondiționat.

Sebastiana Joicaliuc: De ce albumul se numește „Hori din Maramureș” și care este izvorul de inspirație al pieselor?
Măriuca Verdeș: Noi nu cântăm, ci, horim. Parcă o aud pe mama cum îmi spunea, copilă fiind: „zîi, draga mamii, o Hore!”, așa că, mama e primul meu izvor de inspirație. Apoi, sunt femeile din sat care mi-au spus hori, și numele lor se regăsesc pe coperta acestui album, și care mi-au zis așa: „Hai să-ți zîc o hore, că m-oi duce cu tot cu ele în cealaltă lume. Tu du-o mai departe, că, prin glasul tău, oi trăi și eu…”. Așa că noi, cei care culegem Horea, avem menirea de a duce mai departe glasul tuturor celor care au horit.

Sebastiana Joicaliuc: Lansarea se face punctual, sau va urma un turneu mai amplu?
Măriuca Verdeș:  Lansarea va avea loc atât în țară, cât și în străinătate pentru că, prieteni dragi, voiesc ca acest album de hori să nu rămână uitat într-un sertar, așa cum s-a întâmplat, nu cu mult timp în urmă, și cu „Doinele din Maramureș”…

Sebastiana Joicaliuc: Ce ne pregătește Măriuca Verdeș împreună cu „Călineștenii Țării Maramureșului”?
Măriuca Verdeș: Asociația „Călineșteniii Țării Maramureșului” își continuă activitățile sale, modeste în aparență, activități care înseamnă perpetuarea obiceiurilor, a  jocului satului, înseamnă cursuri de învățare, a celor mai tineri, a tradițiiilor și a meșteșugurilor locale.

Sebastiana Joicaliuc: De ce nu ești mult mai vizibilă prin concerte mai ample la Sighet sau în spațiul public?
Măriuca Verdeș: Explicația este simplă. Nu sunt mai vizibilă în concerte, deoarece horea pe care o horesc nu este, poate, pe placul tuturor. Dar, mai mult de-atât, nu particip la multe spectacole, deoarece nu mă interesează aspectul financiar, nu-mi doresc promovare pentru ca apoi să am ceva de câștigat din asta. Eu voiesc doar să duc mai departe horea sacră a moșilor și acest grai sfânt românesc. Mai mult, când îți lasă moșii cu limbă de moarte să duci mai departe rânduiala de demult, nu te mai gândești la tine, ci doar la ceea ce te-ai legat să faci. Horea mé și a moșilor mei nu o pot nici târgui, dar nici a o vinde. Ci doar să o horesc, așa cum o făceau și ei, pentru sufletul meu, dar și a celor care voiesc să o asculte, fiind un izvor nesecat și limpede din care te poți stâmpăra de sete.

Mi-e dragă horea, mi-e drag portul, ele sunt pentru mine ca cerul și pământul, iar aerul este sufletul nostru care trebuie să le țină vii și să le respecte!

Sebastiana Joicaliuc,
studentă anul I, Jurnalism, UBB Cluj-Napoca

În filmul „Scurtcircuit” (proiectat la Sighet sâmbătă, 26.05.2018, la Școala de Muzică, Sala „Monica Chifor”), regizorul Cătălin Saizescu a atins multe subiecte sensibile și interesante prin care a încercat să ne trezească la realitate. Filmul o prezintă pe Melania, o adolescentă care se „alege” cu o sarcină nedorită. Se regăsesc probleme sociale: lipsa educației sexuale din școli, sistemul de adopție deficitar din România, focalizarea unor jurnaliști doar pe subiectele de scandal, stereotipiile, diferențele sociale peste care nu pot trece oamenii, faptul că biserica este mult mai venerată decât spiritualitatea și noi nu observăm ceea ce contează – să fim uniți și plini de compasiune. Prin arta cinematografică, se evidențiază astfel, probleme sociale bazate pe fapte reale.

Am stat de vorbă, în exclusivitate, pentru site-ul www.salutsighet.ro, cu regizorul Cătălin Saizescu și cu actrița Georgiana Saizescu (rolul asistentei), prezenți la gala sigheteană a filmului „Scurtcircuit” (organizator, Rotary Club Sighet).

Cătălin Saizescu: Acest film este o ficțiune inspirată din realitate, ne-am documentat intens, am studiat tot ce a însemnat parte de dosare, de procuratură, ne-am întâlnit cu toți oamenii care s-au implicat direct mai ales în partea de reconstituire a tragediei pentru că am încercat să fim destul de obiectivi. Nu am luat direct legătura cu cei care au avut de suferit: cu părinții victimelor sau cu asistenta de la Giulești. Inspirația vine din faptul că ambii copii pe care îi am cu Georgiana: Maria și Matei, sunt născuți în aceeași maternitate. În momentul în care a apărut această catastrofă efectiv m-am simțit ca fiind unul dintre acei părinți care puteau să aibă copilul la terapie intensivă, am luat-o destul de personal și mi-am zis că acest caz trebuie spus exact așa cum e pentru că are mult mai multe valențe. Tocmai de aceea filmul e prezentat din punctele de vedere ale diferitelor personaje care au fost parte din aceeași situație.

Mădălina Danci: Credeți că prin aceste povești de viață ați putut „atinge” mai mulți oameni? 
Cătălin Saizescu: Noi am încercat un soi de manifest artistic. Puterea de schimbare și această „revoluție” ar trebui să se afle în fiecare din noi. Noi putem să ne schimbăm pe noi, degeaba încercăm să dăm întotdeauna vina pe alții indiferent că e vorba de politică, de administrație sau de orice altceva. Până la urmă, fiecare dintre noi ar trebui să ne schimbăm și să fim mai responsabili, așa putem să mișcăm acest mecanism ancrasat. Căci nu degeaba titlul filmului tradus în engleză, acest Fault Condition, duce și cu ideea la o stare de blocaj.

Mădălina Danci: Credeți că prin acest film puteți schimba mentalitățile adolescenților?
Georgiana Saizescu: Eu cred că da, sunt mulți adolescenți care au văzut filmul și mi-au spus că au rămas impresionați. Tinerii au descoperit anumite sentimente pe care le aveau și nu știau că le pot avea. Eu cred că tinerii sunt viitorul. 

Viața noastră e un dar. Am venit aici ca să fim noi înșine. Avem puterea să ne exprimăm.
Să fim aici, atenți, conștienți. Ne ridicăm prin recunoștință, iubire, gânduri, cuvinte și acțiuni bune. Risipim întunericul doar prin lumina pozitivității. Noi putem face o schimbare. Oamenii sunt adevărații revoluționari.

Autor, Mădălina Danci
clasa a XI-a F, C. N. Dragoș Vodă

Regizorul Cătălin Saizescu va fi prezent la Sighet, pentru a promova, în premieră în Maramureș, filmul care a primit trofeul “Golden Goblet/Pocalul de Aur”, pentru realizări artistice remarcabile la Festivalul Internațional de Film de la Shanghai (China) în anul 2017. “Scurtcircuit” (în engleză Fault Condition – Stare de blocaj) este un film inspirat de un eveniment dramatic, real, incendiul de la maternitatea Giulești, petrecut în București în urmă nu cu foarte mulți ani (2010).

Sâmbătă, 26 mai 2018, la Școala de Muzică – Sala “Monica Chifor”, va fi proiectat filmul “Scurtcircuit” în prezența regizorului Cătălin Saizescu și a actriței Georgiana Saizescu.

Tot profitul din biletele vândute (inclusiv de la Sighet) va fi utilizat pentru achiziţionarea de incubatoare pentru copiii născuţi prematur. Este o campanie socială iniţiată de echipa filmului ”Scurtcircuit/ Fault Condition”.

Tânărul regizor Cătălin Saizescu, fiul regretatului regizor și actor Geo Saizescu, a acceptat să-mi destăinuie într-o scurtă discuție, câteva detalii din povestea filmului – dramă “Scurtcircuit”.

Ion Mariș (IM): Domnule Cătălin Saizescu, cum, când a apărut ideea acestui film?
Cătălin Saizescu (CS): În seara zilei de 16 august 2010 priveam stupefiat la drama ce se transmitea în direct pe canalele tv: incendiul salonului de terapie intensivă neonatogie a Maternității “Panait Sîrbu” din București (Maternitatea din Giulești cum este cunoscută popular). Copiii mei, Maria și Matei veniseră pe lume cu 5, respectiv 2 ani în urmă, în același loc în care acum niște bieți părinți nefericiți își pierdeau odraslele sau trăiau drame inimaginabile alături de copii de-abia născuți, prematuri supraviețuitori ai unor temperaturi devastatoare, de peste 200 grade Celsius.

În 2011 preluam proiectul unui film de la o altă companie aflată în imposibilitatea continuării producției din cauza slabei finanțari, film al cărui scenariu avea la bază povestea unei femei care-și dă spre adopție copilul proaspăt născut în schimbul unor foloase materiale. Practic, era subiectul sensibil al anilor ‘90 și chiar 2000 când în România, datorită unor vicii legislative în domeniul adopțiilor internaționale s-au consumat nenumărate drame atât pentru copiii răspândiți în toate colțurile lumii de a căror urmă nu a mai dat nimeni în multe dintre cazuri, cât și pentru părinții acestora, fiecare cu partea lui de vină, a cărui cuantum e greu de stabilit.

Fiind convins că evenimentul de la Giulești nu poate să treacă neobservat și tocmai pentru a conștientiza gravitatea unor accidente de acest gen ce nu trebuie repetate, accidente pentru care se impun măsuri drastice de siguranță, măsuri ce pentru lumea civilizată, ajunsă la un înalt grad de responsabilitate constituie o normalitate, am decis, împreună cu talentata scenaristă Ioana Vicol să înglobăm acest paragraf în povestea inițială doar că, forța întâmplărilor reale a acaparat până la urmă întreg scenariul filmului. Cu o documentare în detaliu, studiind dosarele procuraturii, citind toate articolele de presă și declarațiile martorilor oculari, declarațiile părinților, ale cadrelor sanitare și ale pompierilor salvatori și coroborând informațiile oficiale cu cele obținute din interior am reușit, zic eu, să spunem o poveste, fictivă ce-i drept, dar care respectă într-o foarte mare măsura realitățile momentului.

O altă temă socială pe care am ținut s-o punctăm este problema mamelor minore, care, în România, a atins cote alarmante. Nu degeaba eroina noastră principală, Melania (Maruca Băiașu) este o elevă de 15 ani, provine dintr-o familie modestă cu un tată alcoolic (Valentin Popescu) și o mamă (Magda Catone) care acceptă compromisul unei tranzacții financiare prin darea spre adopție a nepoțelului încă nenăscut (în schimbul avansului pentru achiziția unui apartament), forțată și de directoarea liceului (Oana Ștefănescu) în care lucrează ca secretară și mama lui Emi (Manuel Nicolae), iubitul Melaniei, sub amenințarea pierderii locului de muncă, mica remunerație din care reușeau să supraviețuiască cu toții. Inspirația personajului Melaniei a venit din realitate, una dintre mamele copiilor implicați în catastrofa de la Giulești era minoră.

IM: Filmul are un mesaj foarte precis. Va ajunge oare mesajul la.. țintă?
CS: Cred că acel accident trebuia să rămână în conștiința colectivă și sper că vom învăța cu toții din greșelile altora. Am încercat un soi de exorcizare a felului în care suntem obișnuiți să tratăm problemele grave cu care ne confruntăm, automatismele, clișeele și monotonia unor sisteme mai mult sau mai puțin impuse într-un mecanism administrativ defectuos, care ne este inoculat cu obstinație de câteva decenii bune în detrimentul unei vieți liniștite și lipsită de grija zilei de mâine, într-o societate în care normalul ar trebui să se așeze la rang de obișnuit, într-un secol în care speram cu toții că singura problemă pe care n-ar fi trebuit să ne-o mai punem ar fi fost însăși supraviețuirea…

Din păcate, în toamna anului 2015 în care am filmat Scurtcircuit o altă tragedie de proporții a zguduit o națiune întreagă: incendiul de la Clubul Colectiv. Unul dintre membrii echipei care m-a ajutat la realizarea acestui film, Daniel Ciobanu, ne-a părăsit împreună cu alți 67 de tineri.

Provocarea cea mai mare este să ieșim de “după deget” și să spunem lucrurilor pe nume și, în același timp, să ne asumăm atitudinea civică, să devenim mai responsabili. Valențele acestui cuvânt ar trebui să rezoneze în fiecare dintre noi. Numai împreună putem izbândi!

IM: Cu acest film ați obținut un important premiu la Shanghai. Cât de relevant este acest premiu pentru cariera dumneavoastră?
CS: Este fascinant să participi în competiția oficială a unui festival de așa calibru cum este Festivalul Internațional de film de la Shanghai (multă lume nu știe că în lume sunt doar 15 festivaluri de rang A printre care se numără Cannes, Berlin, Veneția, Shanghai). Faptul că am putut interacționa cu realizatori talentați, cu actori din toate colțurile lumii, producători și distribuitori, multitudinea de filme interesante și organizarea foarte bine pusă la punct au făcut din acest eveniment cultural excepțional un regal al cinematografiei mondiale. M-am bucurat să fim apreciați pe piața asiatică al cărui lider de necontestat este China, fiind plăcut surprins și de prezența în număr extrem de mare a spectatorilor la filmele din festival. Există la ei o apetență pentru cinema, care la noi parcă s-a estompat. M-am bucurat de o premieră mondială cu o sală plină, cinefili prin definiție, dornici să comunice la final cu noi, cu echipa, să ia autografe și să se imortalizeze în poze cu fiecare actor și actriță, bucuroși de interacțiunea cu creatorii unui film al cărui mesaj i-a atins! Și totuși, am făcut acest film pentru publicul larg nu doar pentru aprecierea la nivel profesionist/festivalier. Mă bucur că am reprezentat cinematografia românească pentru prima oară la Shanghai, fiind primul film românesc selectat în competiția oficială a celui mai mare festival de film al Asiei. Bucuria și mai mare este să știu că mesajul meu ajunge la cât mai mulți spectatori români.

IM: Cum au trăit/ simțit actorii, echipa de filmare, drama poveștii?
CS: Așa cum rușii credeau la începuturile cinematografiei în decupajul beton armat, de la Pudovkin citire, eu cred cu tărie în actorii pe care mi-i aleg în distribuție. Chimia actorilor care interpretează personajele transpiră în acel „cinema” cum îmi place mie să zic, care se naște și te captează ținându-te pironit în scaunul cinematografului, avid să trăiești povestea până la sfârșit pentru a gusta din plin deznodământul.

Întâlnirea cu actori de calibru precum Dorel Vișan, Valentin Popescu, Magda Catone, Oana Ștefănescu, Ionel Mihăilescu, Paula Chirilă, Maia Morgenstern, Claudiu Bleonț, Andras Demeter, Ionuț Brancu, Adrian Văncică, Nicodim Ungureanu, Take Florescu, George Ivașcu, Georgiana Saizescu, Iulian Enache, Mircea Drîmbăreanu, Victor Vurtejan, Răzvan Oprea, Ada Navrot, Liliana Pană, Richard Bovnoczki, Marius Rizea, Vasile Calofir, Alina Șeban și nu numai, a fost un regal. Bucuria de a lucra cu actori talentați și pasionați de nobila meserie pe care o practică, s-a amplificat cu fiecare zi de filmare, cu fiecare cadru și secvență întipărită. Nu cred că aș fi putut găsi în rolul managerului de spital un actor mai potrivit ca Dorel Vișan sau în rolul directorului de la adopții un personaj mai complex decât cel pe care l-am creat cu Adrian Hostiuc. Mă bucur că am pus-o în valoare pe Oana Ștefănescu, o actriță cu un potențial enorm cinematografic și că i-am oferit Magdei Catone contre-emploi-ul dramatic de care cred că avea nevoie. În aceeași idee a distribuției în contre-emploi Georgiana Saizescu a interpretat rolul Asistentei încercând să înțeleagă mai bine personajul prin documentare și practica sanitară într-o maternitate reală timp de mai multe săptămâni. Cuplul de „spanioli”, Nicodim Ungureanu și Paula Chirilă dau culoare și aduc un zâmbet amar dar, fiți convinși de faptul că personajele lor, Cornel și Raluca, își au corespondent în parveniții contemporani lipsiți de orice formă de etică și de umanitate, oameni pentru care puterea banului e mai presus de orice. Pompierul salvator interpretat de Take Florescu, doctorul implicat în operațiunea de salvare interpretat de Damian Oancea, doctorul (Iulian Enache) și doctorița (Liliana Pană) care preiau copii arși sau tatăl care se implică în salvarea prematurilor spărgând ușa blocată a salonului incendiat (Edgar Nistor) sunt tipologii de eroi ce acționează, eroi pe care-i întâlnim din ce în ce mai rar, dar care există și își merită locul în viețile și în filmele noastre.

Poate că cel mai greu a fost să-mi găsesc cuplul de adolescenți Melania și Emi, colegi de clasă la Liceul de Arte unde directoare este chiar mama lui și secretara mama ei. Aveam opțiunea de a folosi studenți de la actorie dar pariul era să găsesc doi tineri de 15 ani, vârsta inocenței în care credeam atât de mult. Ajutat de Georgiana, soția mea, care, pe lângă rolul Asistentei din film a preluat și rolul de directoare de casting, împreună cu Magda Catone, nașa noastră cu vechi state de plată într-ale actoriei și pedagogiei și împreună cu asistenții mei de regie Stefan Pătrașcu și Alex Mihai care au luat la rând toate trupele de teatru liceal de la Colegiul Național de Arte și până la trupele independente filmând cam toate spectacolele cu adolescenți din anul filmării (2015), am reușit să punem pe lista scurtă cam 5 posibile cupluri cu care am repetat și am dat probe săptămâni la rând până când ne-am fixat la doi viitori actori, Maruca Băiașu și Manuel Nicolae, pe care i-am școlit în puținul timp ce ne mai rămăsese până la începerea filmărilor de la mijlocul lui iulie. Maruca cocheta cu actoria fiind înscrisă de puțin timp la un curs de teatru, iar Manuel era talentat la desen… nu că asta i-ar fi ajutat la actorie doar că fusese cules direct din curtea liceului de Georgiana mai ales pentru aspectul fizic și dezinvoltura cu care purta o primă discuție, lucru ce nu s-a repetat și la casting unde m-a întâlnit pe mine… După ce le-am explicat personajele, am desfăcut textul și le-am câștigat încrederea, am reușit să repetăm și să aprofundăm până am ajuns la un nivel apreciabil care ne-a permis intrarea în filmare.

Oricum, drama prin care trec cei doi adolescenți este greu de imaginat: să rămâi gravidă la 15 ani fiind pusă în fața unei vânzări a copilului pe care urmează să-l naști, să procreezi și să-ți pierzi la nici două zile copilul într-un incendiu… Și cum să-i explici toate acestea unei fetițe de 15 ani și unui băiat care te privesc cu ochi mari încercând să găsească pârghia care să-i conducă spre un soi de sentimente relative, aproape de tragedia prin care trec personajele, despărțite pe nedrept de părinți într-o formulă shakespeariană adusă în contemporan.

IM: Ce se întâmplă cu implicarea civică a românilor? Ne rezumăm oare, constant, la rolul de… spectatori?
CS: Cred că se vorbește mult și se face puțin! Dacă fiecare dintre noi am fi mai responsabili, cu siguranță am avea parte de o societate mai evoluată!

IM: Ce proiecte de… lung metraj, aveți?
CS: Proiecte am multe… cu finanțarea stau mai rău!

IM: Tatăl dumneavoastră a fost un cunoscut regizor! Ați fost influențat din familie să mergeți în aceeași… direcție?
CS: Am fost contaminat de mic cu virusul ăsta cinematografic… Faptul că o echipă întreagă de oameni te ajută să pui în imagini gândurile și ideile din scenariu în felul în care ți-ai imaginat tu povestea mi se părea fascinant. Octavian Cotescu, Ștefan Mihăilescu Brăila, Gheorghe Dinică, Sebastian Papaiani, Jean Constantin, Ion Besoiu, Emil Hosu, Tamara Buciuceanu, Rodica Mureșan, Șerban Ionescu, Ștefan Sileanu sunt doar câteva dintre numele ce mi-au înseninat copilăria, actori mari ai filmului românesc cu întâmplări și experiențe trăite la filmări pe care n-am să le uit niciodată. Și n-am să las deoparte nici scenariștii cu care am avut onoarea să mă întâlnesc precum D.R. Popescu, Ion Băieșu, Alexandru Struțeanu, Fănuș Neagu sau operatorii George Cornea, Aurel Kostrakiewitcz, Puiu Marinescu sau Alexandru Intorsureanu sunt doar o parte din oamenii speciali care au însemnat și înseamnă atât de mult pentru mine.

Așa cum iau viață personajele pe platoul de filmare, din repetiții, căutări, idei, cadre și mișcări de aparat, așa ne îmbogățim și noi cei legați de lumea filmului din întâlniri cu oameni excepționali, talente remarcabile și învățăminte de neprețuit.

Cum poți sta departe de această lume minunată când, practic, te naști pe platourile de filmare?…

IM: Ați participat la proiecția filmului dumneavoastră în diverse localități din țară. Credeți că sunt dispuși concetățenii noștri să iasă măcar la… film?
CS: E drept că există o prejudecată în ceea ce privește filmele românești contemporane. Poate și din cauza subiectelor abordate, poate și din maniera de realizare a filmelor, publicul român a început de mai mulți ani să refuze cinematograful autohton ce a căpătat o tentă pregnant elitistă sau, pe alocuri, total neinteresantă publicului larg. Puțini sunt regizorii care încă se mai gândesc la public și încearcă din răsputeri să-l readucă în sala de cinema. Eu cred că datoria oricărui artist este să atingă coarda sensibilă a cât mai multora dintre semeni și pariul meu cu acest film a fost, printre altele, să fac în așa fel încât să readuc în sală spectatorii români. Cultura se face de cele mai multe ori prin „constrângere”. Așa cum „pofta vine mâncând” și apetența pentru film românesc vine vizionând filme ce te pot face să vibrezi, care să te marcheze… dar, bineînțeles, asta ține și de bucătar/cineast.

M-am bucurat să primesc felicitări de la elevi entuziasmați de poveste, veniți cu diriginta la cinematograful din Pitești, într-o zi din „săptămâna altfel”, tineri „constrânși” să vadă filmul pentru că profei de engleză i-a plăcut filmul și a ținut să-i aducă. Mărturiile lor filmate se regăsesc și pe pagina de facebook a filmului „Scurtcircuit/Fault condition”.

La Botoșani, la Iași sau la Bârlad, am fost întâmpinați cu bucurie de sute de spectatori profund impresionați de film… Am avut bucuria ca și în Oltenia să fim primiți de cinefili, preponderent tineri, entuziasmați de producție. Aștept cu nerăbdare să mă întâlnesc cu publicul din Sighet și să le simt reacția.

IM: Am observat din distribuție că toată familia dumneavoastră este implicată în domeniul cinematografiei. Se poate trăi la noi din/prin… artă?
CS: Nu e ușor să trăiești la noi din artă, dar, se poate! Fiind reprezentantul celei de-a doua generații de cineaști am preluat și realizările tatălui meu Geo Saizescu, remasterizând în format digital, la o înaltă calitate tehnică atât din punct de vedere al imaginii cât și al sunetului, celebrele filme de comedie regizate de el, atât de apreciate încă de telespectatorii români. Distribuind către televiziunile naționale și internaționale filme ca „Păcală”, „Secretul lui Bachus”, „Secretul lui Nemesis”, „Astă seară dansăm în familie” și multe altele, realizez venituri pe care le reinvestesc în film. Aceasta este și explicația opțiunii mele de a nu realiza niciun profit din filmul „Scurtcircuit” ale cărui încasări din cinema am hotărât să le folosim la achiziționarea de incubatoare pentru copii născuți prematur, echipamente ce urmează să le donăm maternităților din țară care au atât de mare nevoie de ele. Și asta nu pentru că am reuși să satisfacem noi nevoile atât de stringente ale sistemului medical românesc, ci pentru a da un exemplu, prin puterea gestului. Cred cu tărie că, dacă fiecare dintre noi ar fi responsabil și ar face lucrurile corect (în orice domeniu), cu siguranță societatea noastră ar arăta altfel.

IM: Dacă ar fi să vă alegeți o altă meserie, ce v-ați dori să fiți?
CS: Când faci ceea ce-ți place e greu să te gândești la altceva pentru că ești prea ocupat cu ceea ce faci!

IM: Avem o școală cinematografică românească cu adevărat vizibilă în context european și mondial?
CS: Mi-ar plăcea ca această școală să fie la fel de vizibilă și pe plan național. Cu siguranță, vorba… „nimeni nu e profet în țara lui” conține foarte mult adevăr. Doar că subiectele filmelor noastre ar trebui să ne intereseze pe noi în primul rând și apoi pe alții.

IM: Faceți parte din tânăra generație a României. Cât de bătăioasă și de coerentă este această generație emancipată tehnologic?
CS: Cu siguranță emanciparea tehnologică a făcut aparent mult mai ușoară comunicarea dar ne-a îndepărtat ca indivizi. Manipularea celor educați este mai dificilă și parcă tocmai de aceea se pune din ce în ce mai puțin preț pe educație, cel puțin la nivel macro. Fac parte dintre cei care au ales să nu-și părăsească țara, părinții și prietenii, deși, parcă pe zi ce trece, totul te îndeamnă la asta. Nu cred că avem nevoie de alții să ne facă curat în grădină și nu cred că ar trebui să ne ascundem gunoiul sub covor. După principiile psihologice ar trebui să conștientizăm problemele și să ni le asumăm. Doar așa putem evolua putând merge mai departe, învățând din greșelile trecutului, ce n-ar mai trebui repetate. Aceasta este și tema filmului „Scurtcircuit” pe care vi-l propun în încercarea de a transforma un banal scurtcircuit electric ce a dus la o catastrofă, într-un scurtcircuit benefic, la nivel mental, o resetare a mentalității. Ne-am obișnuit prea mult să aruncăm vina pe alții pentru problemele noastre, ne-am obișnuit cu „merge și așa”. Este momentul să ne reevaluăm și să ne scurcircuităm, să realizăm că soluția ieșirii din această condiție de blocaj/vină (versiunea titlului în engleză este Fault Condition) o avem cu toții. Schimbarea e în fiecare dintre noi!

IM: Ce vă doriți pentru România, în anul Centenarului?
CS: Cetățeni mai responsabili care să-și asume faptele și să nu uite câte sacrificii s-au făcut de către înaintași pentru această unitate ce nu trebuie pierdută. Speranța mea se îndreaptă spre o societate ce trebuie să fie caracterizată măcar de… normalitate.

IM: Cum i-ați putea „motiva” pe concetățenii mei ca să vi se alăture la proiecția ce va avea loc în municipiul nostru pe data de 26 mai 2018? Vă rog să transmiteți un mesaj publicului sighetean!
CS: Mi-aș dori ca publicul sighetean să vină să vadă „Scurtcircuit” pentru că este o poveste de dragoste, pentru că nu este „just a movie”(doar un film), așa cum spun americanii în general referindu-se la pelicule, pentru că a fost făcut cu inimă și cu suflet, pentru că e o poveste care trebuia spusă și pentru că nu poți fi indiferent față de aproapele tău oricât ai dori să rămâi detașat și, mai ales, pentru a putea discuta după film, pentru că voi fi acolo să le răspund întrebărilor și să le povestesc detalii din culisele acestei producții dificile.

IM: Vă mulțumesc pentru interviu și vă așteptăm la premiera filmului dumneavoastră la Sighet!
CS: Eu sunt cel care vă mulțumește pentru că mi-ați dat ocazia să fac un mic preambul viitoarei discuții cu publicul din Sighet.

Ion Mariș

Sigheteanul Ștefan Berci, absolvent al Liceului Pedagogic “Regele Ferdinand” (profil Filologie), a studiat la Facultatea de Jurnalism a Universității “Babeș-Bolyai” din Cluj, colaborând în prezent cu Agenția de Știri, Associated Press. Pe lângă jurnalism, Ștefan este și Directorul de Comunicare la Official Monetary and Financial Institutions Forum din Londra, Marea Britanie, forum la care este afiliată și Banca Națională a României. Anterior, a ocupat postul de reporter și prezentator la NCN TV/Look TV. Aflând că a fost corespondentul Associated Press la evenimentul monden ce a polarizat atenția întregii lumi, nunta prințului Harry cu Meghan Markle, l-am rugat pe fostul meu elev de la Liceul “Regele Ferdinand”, să ne divulge câteva detalii din culisele nunții regale britanice.

Brîndușa Oanță: Care a fost misiunea ta în cadrul acestui important eveniment?
Ștefan Berci: Cu această ocazie (ca jurnalist) m-am ocupat de echipa Kanal D, special trimisă la Londra pentru a transmite evenimentul în direct. Am organizat interviuri pentru Kanal D cu editorul de la Metro, o prezentatoare tv ș.a.m.d. Am comentat nunta regală, în direct la Kanal D, dar și pentru colegii de la B1TV. Am fost alături de cei de la Kanal D pe tot parcursul șederii lor la Londra pentru a mă asigura ca totul să decurgă impecabil.

Brîndușa Oanță: Ștefan, cât de tentantă a fost pentru tine misiunea pe care ți-a dat-o agenția la care lucrezi?
Ștefan Berci: De obicei, eu comentez și lucrez pe subiecte socio-politice, însă nunta regală a fost un prilej bun de a pune totul într-o altă lumină. Aici mă refer la diversitate rasială, filantropie, iubire și unitate.

Brîndușa Oanță: Cum ți s-a părut acest eveniment monden, la fața locului?
Ștefan Berci: A fost un eveniment de excepție! Totul a fost foarte bine organizat, așa cum numai englezii știu să o facă. Din punct de vedere al transmisiunii în direct (BBC și Sky News) a fost ceva de neegalat. Chiar după eveniment, i-am prezentat pe colegii de la Kanal D directorului tehnic de la BBC, care ne-a spus că doar în capela unde s-a oficiat cununia religioasă au avut 47 de camere amplasate.

Brîndușa Oanță: Ai întâlnit și alți observatori români?
Ștefan Berci: Din câte am înțeles, cei de la Antena și Pro Tv au fost la Windsor, însă am fost foarte focusat pe ceea ce aveam de făcut cu colegii de la Kanal D.

Brîndușa Oanță: Noi, cei din fața televizoarelor, am sesizat o anumită desfășurare de forțe pe toate planurile. Cât de “lejer” a fost evenimentul la fața locului?
Ștefan Berci: Securitatea a fost la un nivel maxim, însă presa internațională a avut acces în anumite zone restricționate publicului.

Brîndușa Oanță: Ce n-am văzut noi pe micile ecrane? Ce amănunte „picante” ne poți da?
Ștefan Berci: Nu cred că au existat amănunte picante. S-a încercat ca totul să fie de bun gust și în manieră tradițional britanică. Poate, ceea ce nu s-a văzut la televizor, a fost faptul că aproape șapte mii de jurnaliști din întreaga lume au fost prezenți la eveniment. Un număr record! Peste tot erau jurnaliști care aveau un singur scop: să ia pulsul evenimentelor și să prindă cele mai bune imagini.

Brîndușa Oanță: Cât de agreată este formula monarhică în UK?
Ștefan Berci: Britanicii sunt foarte mândri de Casa lor Regală și de imaginea pe care aceasta o proiectează în fața întregii lumi. Sunt suporteri înfocați și fac tot posibilul să sărbătorească monarhia care durează de secole.

Brîndușa Oanță: Ai participat și la petrecerea de după nuntă?
Ștefan Berci: Chiar după ce ne-am terminat munca, am mers în parcul din jurul castelului unde ne-am întâlnit cu alți jurnaliști de la BBC și presa internațională. Cred că am sărbătorit și faptul că totul a ieșit bine și faptul că am avut ocazia să transmitem un astfel de eveniment istoric.

Brîndușa Oanță: Cât de interesantă este viața la Londra, pentru tine?
Ștefan Berci: Viața la Londra este mai mult decât interesantă. Este un stil de viață la cel mai înalt nivel posibil, prin care ai oportunitatea de a crea, de a fi părtaș al unor evenimente unice, de a fi pionier și a te implica în făurirea unei civilizații moderne.

Brîndușa Oanță: Ținând cont de tumultul meseriei tale, mai ai timp pentru a ține legătura cu orașul adolescenței tale?
Ștefan Berci: Pe cât posibil încerc să țin legătura cu Sighetul, Maramureșul, Transilvania, așa cum fac și acum prin acest interviu. Transilvania, și implicit Maramureșul sunt două locuri foarte dragi mie. Mi-ar plăcea ca în viitor să mă implic și mai mult în viața socială a Sighetului și a Maramureșului, prin a împărtăși toată această experiență și expertiză acumulată la Londra.

Brîndușa Oanță: Mulțumim pentru interviu și așteptăm și alte știri de la tine pentru “Salut, Sighet!”
Ștefan Berci: Și eu vă mulțumesc pentru această oportunitate. În întreaga lume sunt sigheteni și moroșeni iscusiți, care s-au școlit și s-au format în acest oraș frumos și care, cu siguranță, duc mai departe tradiția, vorba și cultura. Mi-ar plăcea să văd cât mai mulți astfel de oameni, promovați în presă și în media!

Autor, Brîndușa Oanță

Cunoscuta cântăreață de muzică populară (autentică!), Măriuca Verdeș, a fost mesagerul Maramureșului la Bruxelles în perioada 20 – 21 aprilie. Deși implicată în multe activități, fiind și realizatoarea unei emisiuni de succes la televiziunea locală, am reușit – nu fără efort! – să purtăm o scurtă discuție despre pasiunea ei pentru folclor și despre destinul muzical ce-i înfrumusețează viața.

Salut, Sighet!: Știm, ești pasionată sincer și total de folclorul nostru maramureșean. Din ce izvor te… „hrănești”?
Măriuca Verdeș: Am învățat horea de la mama, repertoriul meu, astăzi, este unul vast, datorită culegerilor făcute în vremea copilăriei. Femeile mă chemau la ele și-mi spuneau „să duci horea mai departe că m-oi duce cu ele în cealaltă lume cu ele și nu le-a mai hori nimeni”. Nu uit niciodată simplitatea femeilor, curățenia, smerenia și corectitudinea lor!

Salut, Sighet!: De ce preferi horea bătrânească, pricesnele, cântecele religioase?
Măriuca Verdeș: Am ales să duc horea bătrânească mai departe, considerând că face parte dintr-un limbaj sacru al moșilor și strămoșilor noștri, dar, mai mult în semn de recunoștință față de cei care au înțeles ce înseamnă acest mod de exprimare, fiind unul atât de profund și valoros, ținându-l viu până-n zilele noastre. Cânt pricesnele de micuță, participam duminica la slujbă și cântam în corul bisericii. Prin cântul religios am înțeles cât de importantă este legătura omului cu Dumnezeu; mama lucrând, cânta mereu cântece religioase. Astfel, am înțeles cum avea femeia tradițională putere, de unde le venea înțelepciunea și, mai mult, care era rolul ei în această viață. M-am retras din această lume comercială, unde horea nu mai este hore și portul nu mai este port, rămânând cu horile mele într-o lume… „mică”. Am vrut să rămân în rânduială și aproape de Dumnezeu.

Salut, Sighet!: Cum ai ajuns la Bruxelles, cine te-a invitat?
Măriuca Verdeș: Mai sunt oameni care văd vatra strămoșească diferit, asfel se face că domnul Andrei Gurin mi-a făcut invitația, pentru a doua oară, de-a participa la două evenimente în Bruxelles: unul a avut loc la biserica Sfânta Paraschiva, iar altul a fost la un festival internațional, numit Balkan Trafik, unde, alături de sigheteanca Rebeca Dan, i-am inițiat pe cei doritori în pictatul pe sticlă. Rămân profund recunoscătoare celor care privesc Maramureșul adevărat cu alți ochi, fiind dornici de a-l promova, dar și în a-l perpetua. Rămân recunoscătoare tuturor celor care mi-au fost alături și care s-au implicat în a duce horea și cântul religios românilor, și nu numai, din capitala Belgiei. Și, nu în ultimul rând aș vrea să-i mulțumesc Alinei Bondrea, cea care a făcut un afiș special pentru concertul de la Biserica Sfânta Paraschiva.

Salut, Sighet!: L-am abordat și pe domnul Andrei Gurin, reprezentant al Comisiei Europene, cel care a invitat-o să cânte la Bruxelles pe Măriuca Verdeș, pentru a afla cum a făcut alegerea interpretului. Domnia sa ne-a transmis un mesaj edificator.
Andrei Gurin: Locuiesc în Belgia de zece ani şi activez în cadrul instituţiilor europene din Bruxelles. Dorul de ţară şi de cultura noastră tradiţională nu m-au părăsit, însă, niciodată. Pe tânăra interpretă Măriuca Verdeş am cunoscut-o în timpul ultimei mele călătorii, împreună cu fetiţa mea, în Maramureş. Măriuca m-a impresionat prin dorinţa şi ambiţia ei de a cultiva şi promova folclorul autentic şi tradiţiile din Maramureş. Multe piese din repertoriul Măriucăi au fost culese chiar în satul ei de origine, Deseşti, în stilul şi cu acurateţea marilor etnologi din trecut. Am mai aflat că Măriuca stă la cârma unei asociaţii în satul Călineşti, care şi-a fixat drept obiectiv conservarea culturii tradiţionale maramureşene. Asociaţia a reuşit să reînvie tradiţii şi meşteşuguri care păreau uitate. Când am vizitat Călineştiul, am fost surprins de cât de dinamic este satul şi cultura sa autentică în contextul mai larg al depopulării zonelor rurale şi al declinului general al vieţii şi culturii rurale în România, dar şi în lume. Nu am putut să rezist să nu o invit pe Măriuca în capitala Europei, pentru că eram convins că mesajul ei trebuie promovat şi susţinut.

Salut, Sighet!: Mulțumim, Măriuca Verdeș, mulțumim iubitorilor de… Maramureș!

Salut, Sighet!

Anton Fischman s-a născut la Sighet, a copilărit la poalele Solovanului și, cu toate că a părăsit România în anul 1975 (imediat după terminarea clasei a XI -a la Liceul „Dragoș Vodă”), gândurile și amintirile plăcute l-au determinat să poarte cu el în suflet, peste mări și țări, orașul dintre ape, precum un talisman fermecat.

Imediat după ce a părăsit Romînia a locuit pentru o scurtă perioadă (șase luni) la Viena (Austria) și tot pe atât în Italia, apoi viața l-a “trecut” peste ocean, în Statele Unite ale Americii. Azi locuiește la New York, a fost implicat 35 de ani în afaceri în industria textilă și, ori de câte ori are ocazia, subliniază – cu mândrie! – cunoscuților și prietenilor originile sale sighetene.

Și, pentru că faptele bat vorbele, sigheteanul nostru de la New York, Anton Fishman, a decis să finanțeze execuția bustului scriitorului Elie Wiesel, născut la Sighet, laureat al Premiului Nobel pentru Pace. Bustul scriitorului Elie Wiesel va fi amplasat în curtea casei memoriale ce-i poartă numele, de pe strada Tudor Vladimirescu, iar inaugurarea acestuia va avea loc duminică, 27 mai 2018.

Discut cu domnul Anton Fischman în încercarea de-a descoperi resorturile trainice și tainice pe care Sighetul le inoculează fiilor săi care, oriunde s-ar afla, iubesc necondiționat orașul nostru, “pierdut” pe hartă.

Ion Mariș (IM): Domnule Anton Fischman, are vreo relevanță faptul că dvs., un newyorkez, aveți originile în îndepărtatul Maramureș, tocmai la Sighet?
Anton Fischman (AF): Are foarte mare importanță, pentru mine, că m-am născut la Sighet, orașul în care mi-am stabilit bazele vieții. La Sighet am făcut Școala Comercială, Facultatea și Doctoratul în… piață, unde am ajutat-o pe mama care vindea produse de îmbrăcăminte fabricate de Cooperativa Mara unde și tata era merceolog. Ambii părinți au supraviețuit Holocaustului și s-au întors la Sighet!

IM: Ce mai păstrați din… Sighet?
AF: Păstrez din Sighet și azi cei… 7 ani de acasă care m-au ghidat toată viața. Din clasa întâi până în clasa a XI-a am avut cadre didactice foarte bune care mi-au fixat o bază excelentă în viața mea.

IM: Ați părăsit România în anul 1975. Ce a însemnat aceea perioadă pentru dumneavoastră, un adolescent?
AF: Da, am plecat în anul 1975, toți cei patru membri ai familiei noastre, să căutăm un altfel de viitor, libertate și prosperitate, pe care le-am găsit în America.

IM: Cât de dificilă a fost tranziția de la comunism la capitalism, pentru un tânăr plecat din România?
AF: Tranziția nu a fost ușoară. Am ajuns în SUA fără să vorbim limba, fără meserie, dar știam că se pot realiza visele noastre prin educație, muncă și onestitate.

IM: Legătura cu România, cu Sighetul, ați reactivat-o după 1989?
AF: Noi, când am emigrat, nu am renunțat la cetățenia română, care ne-a ajutat să nu întrerupem legătura cu România. După numai câțiva ani petrecuți la New York am făcut afaceri cu România, am importat multe textile și am ținut legătura, până azi, cu mulți colegi de clasă. În 1990, am înființat cu doi parteneri bucureșteni o companie de import – export în capitala României.

IM: Ce vă determină să rămâneți – atât cât se poate – conectat la… Sighet?
AF: Așa cum spuneam, este locul unde m-am format, unde am foarte mulți prieteni, unde am învățat ABC – ul… comerțului.

IM: Sighetul a devenit un punct de referință pe harta culturală a lumii și prin scriitorul Elie Wiesel. L-ați cunoscut personal pe Elie Wiesel?
AF: L-am întâlnit prima dată la Sighet, l-am ajutat să realizeze un film. A doua oară l-am întâlnit la New York când și-a sărbătorit ziua onomastică, la 75 de ani, unde erau sute de invitați, iar eu eram singurul din Sighet. Atunci am avut ocazia să-i cunosc pe Hillary Clinton și Kofi Annan. Pe vremea aceea, Bill Clinton era președinte al SUA și Kofi Annan secretarul general ONU.

IM: De unde a pornit ideea sau, mai bine zis, cine v-a solicitat sprijinul pentru execuția bustului laureatului Premiului Nobel pentru Pace?
AF: Ideea bustului provine de la actualul primar al Sighetului, Horia Scubli, care mi-a fost coleg de generație, iar Corina Scubli, colegă de clasă. Elie Wiesel, a fost profesor universitar la Boston și a scris mult despre Holocaust, era un supraviețuitor al Holocaustului. Cel care și-a dedicat viața să scrie despre acest dezastru, pentru ca generațiile următoare să nu uite, merită un bust la Sighet.

IM: Cultura este, în zilele noastre – mai mult ca oricând – dependentă de filantropie, de mecenat?
AF: Da, invesțiile în cultură depind mult de filantropie, care este un fenomen nou în România, dar foarte vechi în vest.

IM: Domnule Anton Fischman vă mulțumim pentru implicarea în susținerea culturii sighetene și sper să ne vedem în 27 mai, la sfârșitul acestei luni, la Sighet, la inaugurarea bustului scriitorului Elie Wiesel!
AF: Da, cred că ne vom vedea în 27 mai 2018. Multe salutări sighetenilor!

Ion Mariș

Nina Stan s-a născut la Sighet în anul 1993. Deși are doar 24 de ani (împliniți!), a publicat un roman de aventuri în limba… franceză.

Avea doar cinci ani când a părăsit Sighetul împreună cu părinții, stabilindu-se în Franța. A trăit și a crescut în Franța de la 5 ani până la 20 de ani. A locuit într-un sat, „buhl”, în regiunea Alsace, la o oră de Germania și Elveția. Tot în Franța a terminat liceul, cu profil filologie.

La vârsta de 14 ani s-a hotărât să scrie un roman, l-a început și l-a… abandonat.

Reia scrierea romanului pe la 17 ani si reușește să-l termine la 18-19 ani. Romanul a fost făcut cunoscut publicului prima dată în format electronic pe site-ul amazon și, convinsă de o editură din Franța, Nina a acceptat să-l publice pe suport hârtie în anul 2014 (Editura Edilivre Paris, 2014).

După ce a teminat liceul a muncit, tot în Franța, nouă luni, într-un cabinet de oftalmologie ca asistent – secretar, iar apoi, a decis să revină acasă, la Sighet. A dat examen și a demarat studiile de medicină la Universitatea din Iași, iar acum se pregătește pentru medicina de la… Oradea.

Stau de vorbă cu tânăra scriitoare Nina Stan încercând să-i devoalez… secretele.

Ion Mariș (IM): Nina, ai revenit la Sighet după 15 ani de Franța. Te-ai format în spirit francez. Cât ești azi de… sigheteancă?
Nina Stan (NS): Pot să spun că m-am adaptat destul de bine la viața din Sighet, deși îmi lipsește deschiderea și civilizația din Franța. Aici sunt legată de familie și viața mi se pare într-un fel mai liberă.

IM: Cum s-a născut romanul tău… Secretul Amazonului?
NS: Romanul meu a fost inspirat de o carte „Reine du fleuve”, adică „Regina fluviului” scrisă de Eva Ibbotson. Este un roman de aventuri care mi-a plăcut foarte mult și mi-a stârnit interesul pentru Brazilia. Romanul meu se petrece tot în Brazilia și m-am documentat foarte mult ca să pot să descriu atmosfera, peisajele, etc…

IM: La vârsta de 14 ani când ai început romanul, ai scris/ gândit în… limba franceză?
NS: Da, desigur. Chiar dacă acasă vorbeam româna, fiind la școală în Franța de mică gândeam și scriam în franceză. Am citit foarte multe cărți și am un vocabular mult mai bogat în franceză.

IM: De ce crezi că ți-a publicat Editura Edilivre romanul? Care au fost punctele forte ale volumului tău?
NS: Cred că am reușit să păstrez interesul cititorului prin menținerea misterului. Mă și jucam puțin cu cititorul… îl făceam să creadă ceva… ca mai târziu să afle că nu a fost așa cum a crezut el. Poate e chiar o formă de manipulare. Nu dezvăluiam totul ci doar puțin câte puțin, pe parcurs. Nu mai știu cine a spus asta, dar pentru a crea o intrigă, trebuie să creezi probleme și pe urmă să le rezolvi. Cam asta făceam eu: îmi plasam personajele în mijlocul problemelor pe care habar nu aveam cum le voi rezolva dar, când scriam, totul curgea liber pe hârtie și ideile îmi veneau foarte ușor. Am reușit să fac legături foarte… strategice, interesante.

IM: Cum ți se pare România, Sighetul, după copilăria și adolescența… franțuzească?
NS: Chiar îmi place. Îmi place că sunt aproape de bunici și de restul familiei, mă simt mai „acasă” deși nu aș putea să îmi explic chiar de ce. Desigur, oamenii, în general, mi se par mai conservatori, mai puțin “moderni” decât în Franța.

IM: De ce-ți dorești o profesie pe tărâm medical?
NS: De mică mi-a plăcut să găsesc remedii naturale dacă eu sau altcineva aveam o problemă de sănătate. Îmi place ideea de a ajuta oamenii, de a-i face să se simtă mai bine. Îmi place și să înțeleg cauzele apariției unui dezechilibru și aș vrea să fac mai mult decât să tratez doar un simptom cum cred că o face, din păcate, medicina occidentală. Vreau să înțeleg și să tratez cauza profundă, să ascult și să fiu aproape de pacient, să tratez pacientul ca un tot unitar, nu doar boala separată. Aș vrea și să pot inspira oamenii să ducă un mod de viață mai sănătos.

IM: Te-ai gândit să publici traducerea Secretului în limba română?
NS: Dacă aș avea pe cineva care să îmi traducă romanul, aș vrea. Dar nu cred ca aș avea răbdarea și timpul să-l traduc eu.

IM: Vor urma și alte scrieri sub semnătura ta? Cum crezi că vei evolua literar?
NS: Deocamdată, nu am mai găsit timp ca să scriu și sunt mai focalizată pe facultate. Am început totuși, altă carte, cred că ideea e foarte bună, dar simt că am nevoie să mă mai maturizez ca să o pot continua. Deci, rămâne de văzut pe viitor.

IM: Care sunt scriitorii tăi preferați?
NS: Hmm… Îmi place să citesc mai multe genuri. Am citit și cărți de psihologie, dezvoltare personală, pe Osho, și romane de aventuri, SF. Cred că scriitorul meu francez preferat este Bernard Werber, care scrie mai mult romane SF și are un stil care este un amestec între filozofie și ficțiune. Am și o autoare britanică ce m-a însoțit toată copilăria : Enid Blyton, care a scris multe romane de aventuri.

IM: Cum trebuie să fie un tânăr în ziua de azi?
NS: După părerea mea, un tânăr în ziua de azi ar trebui să fie… ce vrea el să fie, în sensul că nu ar trebui să se lase influențat de anturaj, familie, societate. Ar trebui să fie deschis și ar trebui să țintească adevăratele valori, demnitate, integritate. Să fie cultivat, să citească, să experimenteze, să descopere lucruri noi, să fie curios…

IM: Ai trăit într-un climat european, multicultural, la intersecția a trei culturi, francezo – germano – elvețiană. Crezi că noțiunea de patrie, de națiune mai este… la modă?
NS: În ceea ce privește cultura și tradițiile, aș spune că da. În rest, nu… mă pronunț.

IM: Ce-i lipsește Sighetului, orașului nostru?
NS: Aș zice că lipsesc activitățile culturale și… acțiuni de senzibilizare și responsabilizare ecologică. Oamenii ar trebui instruiți din punctul acesta de vedere, mi se pare foarte important.

IM: Care este… secretul tău? :))
NS: Secretul meu este… să trăiesc momentul prezent, fără să îmi fac griji pentru viitor. Mi-a luat ceva timp să ajung la „maturizarea” asta și mă simt mult mai împlinită și împăcată cu mine însămi și cu restul lumii.

IM: Mulțumesc, Nina, pentru interviu și te așteptăm cu un roman în limba noastră cea română!
NS: Și eu vă mulțumesc pentru încurajare! Salut cititorii “Salut, Sighet”!

Ion Mariș

Profesorul dr. Nuţu Roşca s-a născut în ziua de 17 martie 1932, în comuna Bârsana. Primele patru clase le-a făcut la şcoala din localitatea natală, după care a urmat gimnaziul în Sighetu Marmaţiei şi tot aici a studiat la Liceul „Dragoş Vodă”, unde a obţinut şi bacalaureatul. În anul 1968 a absolvit Facultatea de Filologie – Universitatea „Babeș Bolyai”, obţinând Diploma de licenţă în filologie. În 1972 a reuşit la concursul de admitere la doctorat la Universitatea din Bucureşti, iar în anul 1978 a obţinut titlul ştiinţific de Doctor în Filologie.

A fost cadru didactic la mai multe şcoli din localităţile: Bârsana, Strâmtura, Sarasău, Iapa. În Sighetu Marmaţiei a predat la Şcoala Nr. 2, la Liceul Pedagogic, la Liceul Industrial nr. 2, la Liceul „Dragoş Vodă”. S-a pensionat în 1994. Profesorul Nuţu Roşca a fost şi director de şcoală, îndrumător la lucrări de gradul I, lector la Universitatea Populară din Sighetu Marmaţiei. A fost timp de mai mulţi ani preşedinte al Cenaclului literar „George Coşbuc” din Sighetu Marmaţiei, prim epitrop al Catedralei Sf. Arh. Mihail şi Gavriil din Sighetu Marmaţiei, preşedinte al Societăţii Filologice din Sighetu Marmaţiei, redactor la publicaţiile „Speranţa”, „Dor” şi „Ţara Maramureşului”, deputat eparhial în patru legislaturi. Profesorul Nuţu Roşca a făcut cercetări de specialitate, a publicat studii de lingvistică, literatură şi istorie laică şi bisericească, a susţinut numeroase comunicări ştiinţifice la diferite simpozioane, conferinţe, congrese, organizate de biblioteci, muzee, inspectorate şcolare, universităţi şi alte instituţii laice şi bisericeşti.

A fost distins cu titlul de “Cetățean de onoare” al Sighetului în anul 2012!

Vă invităm să ascultați un interviu cu dl. profesor dr. Nuțu Roșca, realizat de „Salut, Sighet!” în anul 2017:

Profesorul Nuțu Roșca a publicat 25 de cărţi, a colaborat la publicarea altor cărţi împreună cu alți autori, a publicat numeroase studii şi articole, a susţinut comunicări ştiinţifice la multe simpozioane de interes local, dar şi național. Despre domnia sa au publicat referinţe importante personalităţi ale culturii românești.

Dintre cărțile publicate amintim: Închisoarea elitei româneşti. Compendiu, Editura Gutinul, Baia Mare, 1998, 164 p., ed. a II-a, Tipografia Aska Grafika Sighetu Marmaţiei, 2006, 192 p, Mănăstirea Bârsana. Album, Tipografia Marinex, Baia Mare, 2000, 56 p., Mănăstirea Săpânţa – Peri, Tipografia Marinex Print, Baia Mare, 2003, ed. a II-a, 2007, 130 p., Onomastica din Valea Izei, Editura Societăţii Culturale Pro Maramureş, Dragoş Vodă, Cluj-Napoca, 2003, 350 p., Lirică populară din Maramureş, Editura Ethnologica, Baia Mare, 2005, 258 p., Zbor de rândunică, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2007, 108 p., Fluviul Timpului, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2008, 156 p., Mănăstirea Bârsana, Tipografia Aska Grafika, Sighetu Marmaţiei, 2008, 250 p., Urcuş spre minune, Tip. Aska Grafika, Sighetu Marmaţiei, 2010, Istoria Bisericii Ortodoxe Române din Maramureş, Tipografia Aska Grafika, 2015 etc.

La mulți ani, Domnule Profesor!

Salut, Sighet!

N.r. Mulțumim domnului prof. Ovidiu Roșca pentru o parte dintre fotografii!

Nu-i ușor de ajuns la Sighet! Suntem natural “ascunși” în Depresiunea Maramureșului și bine… izolați. Poate de aceea evenimentele cultural – artistice, cu oaspeți de valoare, sunt mai rare. Uneori, am impresia că nici sighetenii nu se deranjează pentru a participa la puținele evenimente ce se-ntâmplă pe la noi! De ce oare? Comoditate? Indiferență? Inadecvare?

Se va deplasa pentru un concert la Sighet o trupă budapestană de jazz, Kodály Spicy Jazz (formată din tineri muzicieni), ce va oferi publicului piese instrumentale cu inflexiuni clasice. Grupul de jazz abordează și teme cu specific tradițional, muzica lor fiind foarte plăcută și relaxantă.

Pentru a-i cunoaște un pic mai devreme, în așteptarea concertului din 24 martie 2018, stăm de vorbă cu Görögh Dániel, fondatorul și trompetistul trupei.

Ion Maris (IM): Când s-a format și din cine e compusă trupa?
Kodaly Spicy Jazz (KSJ): Trupa s-a format în noiembrie 2016, iar primul concert l-am susținut în 23 februarie 2017. Suntem patru în trupă: Cséry Zoltán – pian , Görögh Dániel – trompetă, Szentgallay György – bas, Köles Márk – tobă.

IM: Spicy în jazz este evident! De ce Kodály în numele trupei?
KSJ: Anul trecut s-au comemorat 50 de ani de la moartea lui Kodály Zoltán și cu această ocazie casa de discuri Music Fashion a înființat trupa. Scopul nostru este să-i atragem pe tineri spre folclor, spre cântecele tradiționale. Am prelucrat cântece populare culese de Kodály, așa că denumirea a venit de la sine.

IM: Ce gen de jazz abordează KSJ, ce repertoriu ne oferă?
KSJ: Trupa nu abordează un jazz în sensul lui tradițional. Deoarece toți patru cântăm în diferite formații cu stiluri distincte și repertoriul nostru este destul de variat. Cântăm funk, R&B, muzică latină, dar chiar și jazz impregnat cu rock. Poate fusion jazz caracterizează cel mai mult formația noastră.

IM: Cum a fost receptată muzica KSJ, și-a format un public propriu?
KSJ: Primul nostru concert l-am susținut în fața unui public numeros în clubul Muzicum din Budapesta și, spre norocul nostru, peste tot suntem primiți cu mare interes. Ne mândrim și cu câțiva „fani”, care, după cum pot, ne însoțesc la toate concertele.

IM: Unde a avut concerte în acest an KSJ?
KSJ: Formația are în spatele ei un an prolific. După concertul nostru de debut am primit multe invitații. În Ungaria am fost în mai multe orașe și am cântat la câteva festivaluri (Fonó, Campus, KaposFest, Noaptea muzeelor, Siófok, Gyula, Győr), dar am ajuns și peste hotare. Am susținut concerte în Linz, Stuttgart, Roma, Strasbourg, iar în septembrie l-am sărbătorit pe Kodály la Ambasada Ungariei la Rabat, Maroc.

IM: Cât de apreciată și agreată este muzica de jazz în Ungaria?
KSJ: Jazzul, ca și în majoritatea țărilor, și în Ungaria este preferată de un cerc restrâns. Cu toate că observăm un tot mai mare interes spre jazz și tot mai multă lume participă la concerte, jazzul rămâne încă totuși relaxarea… intelectualilor.

IM: Aveți colaborări/ parteneriate cu instrumentiști sau cu trupe din România?
KSJ: Încă n-am avut norocul, dar suntem deschiși spre orice parteneriat și colaborare.

IM: Cât de “specific” este jazz-ul în muzica zonei central și est europeană?
KSJ: Zona noastră se dezvoltă foarte dinamic din punct de vedere muzical iar jazzul este un exemplu elocvent. Fiecare ramură a genului prosperă, atât stilurile mai populare cât și cel avant-garde. Desigur există și o tentă specifică Europei Centrale și de Est, care se poate adapta nemaipomenit de bine în muzica aceasta fundamental americană. Partea esențială a jazzului a fost întotdeauna sintetizarea, așa că, începând de la folclorul maghiar până la funk și muzica pop putem să adăugăm la ea orice fel de influență. Și în Ungaria sunt tot felul de mișcări muzicale care combină folclorul maghiar cu mentalitatea improvizatoare a jazzului.

IM: Oare… muzica poate salva lumea?
KSJ: Dacă ceva poate să salveze lumea, atunci muzica cu siguranță poate s-o facă.

IM: Vă mulțumesc pentru interviu și vă așteptăm cu interes maxim la Sighet!
KSJ: Și noi vă mulțumim foarte frumos și așteptăm pe toată lumea cu mult drag la concertul nostru.

Ion Mariș

NR: Concertul se desfășoară sub auspiciile Asociației Culturale Hollósy Simon din Sighet si Clubului Rotary Sighet. Biletele se vor găsi la Sala George Enescu – Școala de Muzică Sighet, începând din 19 martie 2018 și cu o oră înainte de începerea concertului. Traducerea întrebărilor și răspunsurilor în/din limba maghiară a fost asigurată de Brigitta Zahoránszki.

Kodály Zoltán a fost un important compozitor, etnomuzicolog şi pedagog născut în Ungaria în 1882, un bun prieten și colaborator al lui Bartók Béla. UNESCO a consacrat anul 2017 drept An Kodály, pentru a aniversa 135 de ani de la nașterea, respectiv a comemora 50 de ani de la dispariția compozitorului. Metoda Kodály a fost inclusă pe lista UNESCO World Heritage. Aceasta reprezintă o modalitate de a-i învăţa pe toţi copiii să cânte expresiv, să înţeleagă muzica, să-şi descopere creativitatea prin muzică şi, nu în ultimul rând, s-o transmită şi altora. Kodály, mare iubitor şi căutător al valorilor folclorice (a cercetat împreună cu Béla Bartók și folclorul românesc), propune melodiile populare şi folclorul copiilor ca bază pentru educaţia muzicală, ce trebuie să înceapă încă de la vârste preşcolare.

Azi, 09 martie 2018, profesorul Ion Șuteu ar fi împlinit 89 de ani. Din păcate, la începutul anului trecut, în 14 ianuarie, prof. Ion Șuteu a părăsit pentru totdeauna America (unde se stabilise la vârsta de 70 de ani), a părăsit Pământul!

Iubitorul de poezie, profesorul care ne delecta cu glume bune, dar și cu mostre de poezie profundă, omul vesel și binedispus care accepta la clasa noastră (Liceul „Dragoș – Vodă”) polemicile literare (și nu numai!) nu mai este, dar, despre amintirea lui, discutăm cu doamna Viorica Șuteu, soția profesorului Ion Șuteu.

Repartizată la Sighet în anul 1960, profesoara de limba română Viorica Șuteu se va dedica cu entuziasm și pricepere educației elevilor de la Școala Pedagogică din Sighet, aproape 40 de ani. A fost director adjunct (1965 – 1968) și director (1974 – 1982) al Liceului Pedagogic (azi Regele Ferdinand) și a contribuit din plin la educarea multor generații de dascăli.

Aflată la celălalt capăt al lumii, cetățean american din 2011, dar permanent cu gândul la țară, la Maramureș, doamna Viorica Șuteu a avut amabilitatea de-a accepta o discuție „online”, răspunzând dorinței mele de-a „transfera” din amintiri cititorilor „Salut, Sighet!”, în încercarea de a-i păstra în memoria noastră pe oamenii care ne-au educat și modelat, sighetenii care ne-au părăsit, dar ne-au lăsat moștenire frumusețea spiritului lor.

Ion Mariș: Doamna profesoară vă mulțumesc pentru acceptul dumneavoastră de-a dialoga… virtual! Azi, 09 ianuarie, prof. Ion Șuteu, soțul dvs. ar fi împlinit 89 de ani. Din păcate, anul trecut, pe 14 ianuarie, a plecat spre alte tărâmuri, mult mai… îndepărtate. Spuneți-mi când a plecat din România și cum s-a adaptat în SUA profesorul Ion Șuteu.
Viorica Șuteu: Înainte de a vă răspunde la întrebare, trebuie să vă lămuresc care au fost împrejurările ce m-au determinat să plec din țară. În 1996 fiica mea a obținut postul de viceconsul la New York. La un an de la plecarea ei și a nepotului nostru, pe care-l crescuserăm noi, bunicii lui, până la 12 ani, m-am pensionat, după o activitate didactică de 37 de ani, în aceeași unitate școlară. La 57 de ani nu mă simțeam bătrână, iar viața de pensionari în Sighetu Marmatiei, oraș foarte drag nouă tuturora, familiei mele, fără copiii mei, fără alte rude, mă înspăimânta. Am decis să plec în SUA după ce fiica mea mi-a promis că mă va ajuta să-mi găsesc de lucru, spre a putea fi de folos familiei (fapt care, din diverse motive, nu s-a împlinit.)

Viața mea aici, în America, cu soțul și fiul rămași în țară a fost dură, o continuă provocare, o luptă pentru supraviețuire. La aproape 60 de ani, mă străduiam să învăț limba țării, făceam eforturi să-mi găsesc de lucru, să obțin acte care să-mi permită să trăiesc legal în America. Așadar, traiul meu aici, în primii ani, mi-a solicitat din plin aptitudinile mele de luptătoare. Știam că nu pot fi fericită fără a avea copiii alături, familia, fără a putea munci spre a avea resurse materiale necesare unui trai decent. Vârsta și felul de a fi al soțului meu, obișnuit să facă numai ce i-a plăcut, m-au lamurit că tot eu trebuia să fiu „bărbata”, să găsesc soluții pentru noua noastră viață pe care ne-o doream cu toții. Toate acestea le discutasem cu soțul meu înainte de plecare. N-am bănuit că spre a obține vize de călătorie pentru soț și fiu vor trece doi ani de strădanii, efort, dezamăgiri și dor năpraznic. În 19 februarie 1999 când i-am întâmpinat la aeroportul Kennedy, am trăit cu toții una din cele mai fericite zile din viața noastră. La toate acestea trebuie să mai adaug nevoia de libertare ce ne fusese crunt îngrădită nouă, ca și tuturor romanilor. Înainte de revoluție n-am ieșit din țară. Pe lângă faptul că nu ni se permitea, nici nu aveam resurse materiale pentru excursii în străinătate. Când am avut prilejul să fac primul drum intercontinental cu avionul, mi s-a parut că m-am născut a doua oară. Sosirea soțului și a fiului în noua noastră patrie a desăvârșit miracolul. Consideram că pentru patria mumă ne făcuserăm datoria. Amândoi am prelungit, cu aprobări speciale, perioada de muncă. Urma să ni se asigure în țară o pensie îndestulătoare, o viață lipsită de griji. Dar contextul politic nu prevestea vremuri bune. Să nu fi plecat când am putut ar fi fost o greșeală.

În primul an de ședere la New York, am locuit în Consulatul României, la fiica noastră. La Consulatul României am locuit aproape doi ani. În incinta acestei instituții funcționează o bibliotecă și Centrul Cultural Român. Activ și sociabil, precum îl știți, soțul meu și-a făcut repede prieteni. L-a cunoscut pe Pr. prof. universitar Theodor Damian în cenaclul căruia a activat câțiva ani și pe dr. Napoleon Săvescu,„dacolog” fervent. Acesta i-a devenit medic personal și prieten care îi admira cunoștințele vaste. N-a reușit, oricât s-a străduit, să-l convertească pe Ion Șuteu la teoria lui care nu accepta că noi ne tragem și din romani.

Ion Mariș: Așadar, prof. Ion Șuteu a fost foarte activ și în SUA. Cum s-a „exprimat” acolo?
Viorica Șuteu: În cenaclurile pomenite, la Centrul Cultural sau la bibliotecă și-a găsit Ion Șuteu mediul prielnic spre a recita din Eminescu, Arghezi, N. Stănescu, M. Sorescu, Macedonski și alți poeți iubiți. Nu pierdea niciun eveniment cultural organizat de comunitatea românească, de cea armenească sau ucraineană. Avea mereu ceva de spus, de adăugat, de completat, de recitat, așa că se făcuse necesar și căutat pentru erudiția lui. Trăia intens, era fericit.

Ion Mariș: Ultima revenire acasă, în țară, a fost în anul 2012. Cum ați perceput reîntâlnirea cu… Sighetul?
Viorica Șuteu: În mai, 2012, am reușit să-mi împlinesc visul de a mă reîntoarce în România, după o absență de 12 ani. Călătoria în țara dorită, visată, nu s-a putut înfăptui până ce n-am obținut acte care să-mi permită să mă reîntorc în America, la New York, unde s-a stabilit familia mea. Ce s-a petrecut în sufletul meu când mi-am revăzut țara natală? Am simțit că am revenit acasă, în locul unde m-am născut și unde am trăit 57 de ani. Mă chemau mormintele părinților, ale strămoșilor mei, locurile dragi unde se vorbește românește, rudele, prietenii. Sufletul unui om, al unui român, cu două patrii, e împărțit, dramatic, în două: o parte, cea autentică, simte și gândește românește, oriunde ar trăi, o altă parte aparține noii patrii. Pentru mine faptul că am devenit cetățean american a însemnat înfăptuirea unui miracol. Nu mi-am abandonat și nu mi-am uitat țara natală, sunt mândră de neamul meu; ori de câte ori sunt în situația de a-mi declina naționalitatea, o spun cu mândrie „sunt româncă”!

Ion Mariș: „Visul american” aduce fericire?
Viorica Șuteu: Depinde de ce își visează fiecare și de șansa de a-și împlini năzuințele. Visul meu nu e specific american, e omenesc. Îmi doresc sănătate pentru mine și ai mei, putere să ne trăim viața frumos, să ne iubim și să ne fim mereu alături. Eu îmi mai doresc să nu devin o povară pentru ai mei.

Ion Mariș: În lumea noastră tumultuoasă, în dramatică și continuă transformare, are sens noțiunea de… patrie?
Viorica Șuteu: Mă întrebați dacă în timpurile acestea învolburate mai are sens noțiunea de patrie. Deși n-am competența să răspund, (întrebați-i pe istorici, pe distinsul Acad. prof. doctor Ioan Aurel Pop, rectorul Universității clujene Babeș – Bolyai) sunt sigură că mai ales în aceste timpuri frământate noțiunea de patrie dobândește sens profund, încărcat cu multiple semnificații. La aproape 80 de ani ai mei nu mai pot contribui la bunul mers al treburilor din țară. Știu că dacă m-aș întoarce în România, aș spori numărul pensionarilor batjocoriți de guvernanți, de politicienii veroși, milionari cu banii furați de la nevoiași. Un asemenea gest ar fi de-a dreptul irațional, necum patriotic. Și apoi în care loc din lume un om de vârsta mea mai are șansa de a fi activ, de a câștiga, muncind, pe măsura puterilor, spre a putea trăi independent?

Ion Mariș: Comunitate românească este organizată, vizibilă, în SUA?
Viorica Șuteu: Eu vă pot spune cum este organizată comunitatea românească în locul unde trăiesc. În Sunnyside, (un borougt=orășel), parte componentă a New Yorkului, trăiește o mare comunitate de români. Sunt, în zonă, magazine, restaurante românești, găsești produse specifice importate din țară, funcționează cenaclurile literare de care am vorbit, apar ziare românești: „New York Magazin” (director, Culian), „Romanian Jurnal”, director Vasile Badaluță, pe stradă sau în mijloacele de transport rar îți este dat să nu auzi vorbindu-se românește iar cu sprijinul bisericii române se organizează o sumedenie de acțiuni cu caracter religios sau laic. 

Ion Mariș: Tinerii, copiii dumneavoastră mai au nostalgia meleagurilor natale?
Viorica Șuteu: Nostalgia, dorul de meleagurile natale fac parte din sufletul tuturor românilor trăitori în alte țări. Copiii mei sunt și vor rămâne români, visează să revadă România și o vor face, vorbim adeseori despre întâmplări din țară, din trecutul lor, privim la TV programe românești, suntem la curent cu tot ce se petrece în țară, cu viermuiala politică care oprește evoluția firească a țării, suferim și sperăm în mai bine alături de românii noștri.

Ion Mariș: Ce are America și nu are… Europa, România?
Viorica Șuteu: America e măreață, New Yorkul este considerat drept unul dintre cele mai frumoase și spectaculoase orașe ale lumii, neoficial, este perceput drept „capitala lumii”. Europa este, precum știți, un continent ce include țări și civilizații renumite pe întreg mapamondul. Nu am suficiente cunoștințe care să-mi permită să fac comparații avizate, să emit judecăți de valoare. Știu doar că americanii vorbesc cu admirație și oarecare invidie despre civilizația europeană.

Nouă, familiei mele, America ne-a oferit șansa de a face parte din aceasta minunată națiune. Aici am simțit cu adevărat ce înseamnă să fii liber, să trăiești în demnitate, să nu duci lipsă de cele necesare traiului zilnic, să-ți fii de folos ție și alor tăi. Personal nu m-am simțit discriminată din cauza vârstei. Soțului meu America i-a dăruit cel puțin 10 ani de viață. După două operații severe, la carotidă și operație pe cord deschis, fără priceperea, măiestria unor medici celebri în întreaga lume, nu ar fi supraviețuit. Fără avantajele oferite de sistemul medical american după un șir de atacuri cerebrale, nu s-ar fi putut recupera și n-ar fi putut avea o viață aproape normală până la plecarea definitivă. În România n-ar fi supraviețuit. Nu pun nici un moment la îndoială priceperea doctorilor din România, știu însă că, pentru a ajunge la Cluj, de exemplu, unde sunt specialiști de mare clasă, trebuie să călătorești ore în șir cu un tren care nu te mai duce viu la spital, că nu ai bani destui pentru medicamentul salvator, etc., etc.

Ion Mariș: Să dezvăluim în premieră cititorilor „Salut, Sighet!” că se află la tipar (Editura Valea Verde) un volum de amintiri, scris de dumneavoastră, un cadou pentru sigheteni, carte ce se numește… „Fețele timpului”. Spuneți-ne despre ce ne… amintiți!
Viorica Șuteu: În cartea intitulată „Fețele timpului” îmi rememorez viața cu momentele ei esențiale, evoc oameni apropiați care mi-au marcat existența; se detașează chipul lui Ion Șuteu (Nelu), soțul meu și acela al lui Ion Bălin, fostul meu elev și prieten. Pe Ion Șuteu l-am prezentat așa cum a fost, fără intervenții romantice. În descrierea lui Ion Bălin am folosit informațiile din volumul „Omagiu”, editat sub coordonarea prof. dr. Nicolae Iuga, dar am valorificat mai ales, amintirile mele.

Ion Mariș: Așa cum ați precizat, amintirile dumneavoastră ne trimit spre regretatul filozof Ion (Jean) Bălin. Prin ce a strălucit Jean Bălin?
Viorica Șuteu: Din toate sursele folosite se conturează figura luminoasă a profesorului și filozofului Ion Bălin, omul dăruit de creator cu însușiri intelectuale ce frizează genialitatea. Cititorii, admiratorii lui Ion Bălin vor înțelege că, într-un moment de mare generozitate, pământul Maramureșului l-a întrupat pe copilul neliniștit și curios, devenit tânărul studios și apoi unul dintre cei mai instruiți intelectuali ai timpului său, cea mai completă și strălucitoare personalitate a Maramureșului. Faptul că i-am fost profesoară de limba română timp de 6 ani, că i-am devenit prietenă tot restul vieții sale, constituie pentru mine un privilegiu, un simbol al bucuriei cu care este binecuvântat dascălul.

Ion Mariș: Am planificat lansarea volumului dumneavoastră pe 02 aprilie 2018. De ce ar trebui citită cartea dumneavoastră?
Viorica Șuteu: De ce ar trebui citită cartea mea? Da, de ce? Proiectul meu inițial a fost să-mi scriu amintirile pentru mine, spre a-mi umple golul și alina disperarea provocată de plecarea soțului meu, Foștii noștri elevi, d-na Odarca Bout, fosta mea elevă și Ion Mariș, fostul elev al prof. Ion Șuteu au dat dimensiunile actuale ale „rememorării” mele, prezentul interviu și „ritualurile” consacrate, generate de publicarea cărții.

Cititorii vor găsi în paginile amintirilor elogiul adus „fețelor timpului”, cele trei ipostaze știute: prezentul, trecutul și viitorul, dar și alte nuanțe ale timpului, cel al inocenței, al idealurilor avântate, când ne cresc aripi, timpul consolării, generat de plecarea celor dragi, timpul iertării, al revoltei, dar și pe cel al împăcării cu sine. Timpul elogiat de mine este, precum se știe, cea mai importantă resursă de care dispunem cu toții. Ne iubim unicul timp al vieții noastre, dar, din păcate, uitând că este ireversibil, îl irosim cu nesăbuință, părându-ne rău, apoi, gândind ce ar fi putut fi timpul pierdut. Același regret, pare, să resimtă Nichita Stănescu când se lamentează: „Dacă timpul ar fi avut frunze, ce toamnă!”

Cartea poate fi citită fiindcă prezintă destine, asa cum au fost; încerc să fac elogiul profesiei de dascăl, pe care și eu o socot drept una dintre cele mai nobile preocupări. O mulțime de întâmplări adevărate vor completa imaginea pe care admiratorii „spiritului bălinian” i-au păstrat-o idolului lor. Mulți vor regăsi în amintirile mele evocat și o parte din timpul propriilor vieți.

Ion Mariș: „Fețele timpului” implică… speranță sau dezamăgire?
Viorica Șuteu: Se desprinde din „Fețele timpului” sentimentul speranței sau al dezamăgirii? Dacă într-un timp al doliului am găsit resurse să evoc timpul tinereții, al bucuriilor firești oferite nouă de natura „vindecătoare de nevroze”, de fondul profund uman al acelora care mi-au stat în preajmă și mi-au influențat existența, dacă în preajma vârstei de 80 de ani un om, o femeie, mai vorbește de bucuriile pe care ți le oferă „cetitul” cărților, contactul cu oamenii dragi, călătoriile visate sau proiectate, înseamnă că speranța e aceea care ne dă putere să ne simțim victorioși în lupta cu timpul. Dacă vorbim cu dor, zilnic, despre patria noastră, România, o simțim aproape, în sufletul nostru, înseamnă că n-am părăsit-o. Dacă îi pomenim mereu pe cei plecați, nu-i lăsăm să moară. Moartea înseamnă uitare, iar noi știm că cei dragi, amintirile noastre, nu vor muri „de tot” nici o dată cu noi. Lăsăm moștenire urmașilor noștri datoria de a ține minte, de a nu uita.

Ion Mariș: Vă mulțumesc pentru acest dialog peste… continente. Veți fi acasă, cu noi, când vom lansa volumul dumneavoastră, în 02 aprilie, o zi care ni-l reamintește pe omul de cultură Jean Bălin.
Viorica Șuteu: Și eu vă mulțumesc pentru acest dialog peste… timp!

Ion Mariș

Sigheteanul Alexandru Cadmiel Boțac începe studiul pianului de la o vârstă fragedă, la Școala de Muzică și Arte Plastice din orașul natal, sub îndrumarea d-nei profesor Monica Chifor. Își completează formarea artistică la Mozarteum International Summer Academy de la Salzburg și International Summer Academy Vienna, împreună cu artiștii Robert Levin și Boris Berman.

După școala generală se înscrie la C.N. “Dragoș Vodă”, profil matematică – informatică, apoi continuă la Cluj, la Liceul de Muzică „Sigismund Toduță”, specializarea pian. În prezent este student, anul III, la Academia de Muzică “Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca, la clasa renumitului profesor și pianist Daniel Goiți.

Primul concurs național îl câștigă la doar 6 ani. Urmează numeroase alte premii naționale și internaționale dintre care cele mai importante: Premiul I la concursul “Young Virtuoso” – Zagreb şi Premiul I la Concursul “Dinu Lipatti”- Bucureşti, Premiul I la Concursul Internaţional “Astana Piano Passion” din Kazahstan (2014). Câștigă, de asemenea, Concursul “Milano Piano Talents” și Concursul Internaţional “Adilia Alieva” din Franţa, Premiul I la Concursul “Mozart” din Cluj-Napoca, atât la secțiunea pian solo cât și la cea de duo pian-vioară, Premiul I (secțiunea pian) la Concursul Mihail Jora (2017). Tânărul artist a primit Premiul I (categoria Tineri Artiști, 19-28 ani) în cadrul “Transylvanian International Piano Competition” (13-16 iulie 2017, Brașov).

A susţinut recitaluri în SUA, Luxemburg, Croația, Italia, Franţa, Rusia și la Ateneul Român.

În data de 28 februarie 2018, într-o sală arhiplină (cum rar se întâmplă la Sighet) Alexandru Cadmiel Boțac (pian) a susținut, alături de Aurelia Vișovan (pian) și Raluca Michnea (vioară), un concert In Memoriam Monica Chifor la Sala “George Enescu”/ “Monica Chifor” a Școlii de Muzică din Sighetu Marmației. Am stat de vorbă cu Cadmiel despre acest eveniment, dar și despre cariera sa muzicală.

Brîndușa Oanță: Cât de des îți poți permite să revii acasă ținând cont de programul tău muzical și concertistic încărcat?
Alexandru Cadmiel Boțac: Fiecare concert pe care îl susţin acasă are o semnificaţie specială. Aici e locul în care am învăţat să cânt la pian şi, fără ajutorul doamnei Chifor Monica, nu aş fi ajuns aici. Viaţa de muzician nu e uşoară, cere multe sacrificii şi timp dedicat, aşa cum aţi menţionat în întrebarea dumneavoastră. Din păcate vin destul de rar la Sighet, dar pentru un concert de pian întotdeauna va fi loc.

Brîndușa Oanță: Te rog să ne dezvălui câteva detalii de suflet din colaborarea ta cu profesoara Monica Chifor.
Alexandru C. Boțac: Colaborarea cu doamna Monica îmi stârneşte amintiri pe care nu le voi uita niciodată. Pentru mine, Monica Chifor a fost combinaţia fericită a unui profesor, om şi părinte de excepţie. Era ca o a doua mamă pentru mine. De cele mai multe ori, la concursuri nu eram însoţit de părinţi iar doamna profesoară trebuia să îmi fie şi mamă, să aibă grijă de mine. Şi-a dedicat timpul, resursele, cunoştinţele şi toată puterea pentru a ne învăţa tainele pianului. Cred că e minunat să vorbim în data de 8 Martie despre o femeie care, prin exemplul ei, va rămâne mereu în inimile noastre. Nu voi uita niciodată momentele de după fiecare concert sau concurs, când ne întorceam în sala de studiu. Acolo aveau loc cele mai frumoase discuţii, cele mai sincere aprecieri şi critici și, tot acolo, primeam cele mai bune dulciuri din lume.

Brîndușa Oanță: Știm că ai o bogată activitate concertistică. Pe unde te-ai “plimbat” în ultimele luni?
Alexandru C. Boțac: În luna octombrie am participat la un concurs internaţional în Viena. Am reuşit să fiu printre primii cinci finalişti care au fost selectaţi pentru a participa la un concurs mult mai mare în Malta. Aşa că, luna viitoare voi fi două săptămâni în Malta. Tot în această perioadă am susţinut patru concerte în ţară, iar peste două săptămâni voi avea un alt concert în Italia.

Brîndușa Oanță: Cum ai simțit publicul și ce ți-a “transmis” concertul de la Sighet?
Alexandru C. Boțac: Publicul a fost receptiv la muzică şi simţeam cum oamenii parcă nu îşi doreau ca recitalul să se termine. M-am bucurat să văd multe feţe cunoscute. De asemenea, a fost o mare surpriză şi bucurie să văd sala neîncăpătoare. Emoţiile sunt mai puternice şi amintirea e mai plăcută.

Brîndușa Oanță: Te mai preocupă, ai informații despre viața culturală sigheteană?
Alexandru C. Boțac: În urmă cu şapte ani şi jumătate am plecat din Sighet. De atunci ştiu tot mai puţine lucruri despre viaţa oraşului. Din păcate, cred că oraşele mari atrag aproape toţi studenţii, şi e normal să fie aşa. Posibilităţile sunt mai multe, perspectivele mai mari şi nivelul de educaţie e mai ridicat. Din fericire, o parte dintre ei, după ce studiază într-un centru universitar mare se întorc acasă. Nu ştiu care va fi soarta mea, dar cum ar fi ca măcar o parte din studenţii sigheteni de azi să se întoarcă peste ani acasă pentru a transmite şi altora lucrurile aprofundate?

Brîndușa Oanță: Care sunt compozitorii români pe care preferi să-i interpretezi și de ce?
Alexandru C. Boțac: În opinia mea, George Enescu e cel mai cunoscut şi mai valoros muzician român. De aceea, îmi place să includ în concertele pe care le am muzica lui George Enescu, aşa cum am făcut şi la Sighet.

Brîndușa Oanță: Ce perspective ți se deschid după terminarea Universității clujene, eveniment care se va întâmpla în curând?
Alexandru C. Boțac: Mi-aş dori ca după terminarea Conservatorului să plec în străinătate pentru alte studii. Ar fi un vis devenit realitate.

Brîndușa Oanță: Ai participat în februarie la un concert sub egida ICR la Viena. Cum ai fost selectat/invitat?
Alexandru C. Boțac: Aşa cum aţi spus, luna trecută am susţinut un recital la ICR Viena. Am primit acest concert ca un premiu obţinut la “Transylvanian International Piano Competition” în Braşov.

Brîndușa Oanță: Este muzica o profesie din care se poate trăi onorabil?
Alexandru C. Boțac: E o întrebare dificilă. Depinde unde se trăieşte, depinde foarte mult de contextul cultural al ţării şi de uşile deschise de care te poţi bucura. Din păcate, în România, muzica clasică nu e apreciată ca în străinătate deşi avem muzicieni şi artişti la nivelul celor de-afară. Cred că asta ţine de cultura noastră, de faptul că nu suntem obişnuiţi cu arta. Aş putea parafraza o vorbă cunoscută spunând că eşti ceea ce asculţi. Cred că se poate trăi onorabil din muzică atâta timp cât păstrezi legătura cu străinătatea, şi atâta timp cât muzica e mai mult decât o profesie. Pentru mine muzica e un mod de viaţă, e felul în care mă exprim. De cele mai multe ori, când cuvintele sunt de prisos, muzica vorbeşte. În primul rând, cânt la pian ca să mă bucur de acest dar al muzicii pe care Dumnezeu ni l-a dăruit, aspectul financiar nefiind cel mai important.

Brîndușa Oanță: Îți mulțumim pentru interviu și te mai așteptăm să concertezi acasă, la Sighet! Ce mesaj ai pentru publicul tău… feminin?
Alexandru C. Boțac: Şi eu vă mulţumesc pentru această discuţie fructuoasă! Le urez tuturor doamnelor şi domnişoarelor o primăvară frumoasă, iar dacă fiecare sighetean ar influenţa Sighetul aşa cum doamna Chifor Monica a făcut-o, atunci vom avea unul din cele mai frumoase oraşe din lume. Vă mulţumesc!

Brîndușa Oanță

N.R. Interviul de azi este dedicat doamnelor și domnișoarelor cu ocazia zilei de 8 Martie.

Noi îl considerăm sighetean, deși s-a născut la Bârsana și a copilărit în Glod, cunoscut ca satul fraților Petreuș. A urmat clasele primare la Sighet, la Școala generală nr. 3 (clasele I-III), a continuat la Școala Generală nr. 4 (clasele III-VII) și Școala Generală nr. 2 (clasa a VIII-a), dar a ales să continue studiile liceale la Cluj, la Liceul Energetic. Era un elev cu o inteligență nativă, ambițios, dornic de cunoaștere și focalizat pe latura realistă a vieții. A dat examen și a fost admis la Facultatea de Fizică din cadrul Universității București pe care a absolvit-o cu notă maximă. La sfârșitul facultății a fost repartizat la Sighet ca profesor, astfel… drumul vieții l-a readus acasă. A profesat timp de opt ani ca profesor de fizică la Liceul „Dragoș Vodă”, contribuind la educarea mai multor generații de elevi, mulți dintre discipolii săi au urmat studii universitare și chiar doctorat în Fizică.

În anii ’80 România era izolată, nu erau permise studiile în afara țării dar, după revoluție, s-au deschis porțile. Și el, Ioan Opriș , și-a deschis aripile spre noi orizonturi ale cunoașterii. Deblocându-se cursurile doctorale de la Facultatea de Fizică București, profesorul universitar Gheorghe Ciobanu i-a propus să se înscrie la doctorat. Dorind foarte mult să progreseze profesional, s-a reîntors la Facultatea de Fizică din București ca asistent și lector universitar, doctorand. Și-a ales o temă de doctorat revoluționară în domeniu, iar practica și colectarea de date necesare tezei de doctorat le-a realizat în Japonia, la Institute of Technology din Tokyo. În anul 1994 și-a luat doctoratul dar, era hotărât să nu se oprească la atât, își dorea să continue la marile universități ale lumii din SUA, a luptat, a muncit și a ajuns acolo.

În anul 1995 și-a asumat „visul american” care nu a fost deloc ușor dar, a reușit! A urmat cursuri postdoctorale universitare la două dintre universitățile de top din SUA, universitățile Yale și Columbia, apoi a făcut cercetare tot în SUA la universitățile din Wake Forest și Duke. În prezent este profesor asociat la Universitatea Miami și face parte din echipa „Miami Project to Cure Paralysis”, un proiect revoluționar în care colaborează cu oameni de știință din SUA și din lumea largă într-un domeniu fascinant: neuroștiința și fizica minții. De fapt, ultima carte apărută la sfârșitul anului 2017 la celebra editură Springer Nature (USA), scrisă împreună cu un alt om de știință de nivel mondial, profesorul Manuel F. Casanova de la University of South Carolina-SUA, chiar așa se numește: „The Physics of the Mind and Brain Disorders” („Fizica Minții și Tulburările Creierului”). Recenzii despre acest volum au apărut în numeroase publicații internaționale, provocarea pe care și-o asumă prof. univ. dr. Ioan Opriș poate revoluționa cercetarea minții umane și poate depăși bariere aparent impenetrabile. Pe coperta cărții apar aprecierile a doi dintre cei mai celebri oameni de știință din lume, profesorii Joaquín M. Fuster, M.D., Ph.D., Distinguished Professor of Cognitive Neuroscience, UCLA Medical School și Apostolos P. Georgopoulos, MD, PhD, Regents Professor of Neuroscience, University of Minnesota.

Sigheteanul Ioan Opriș nu a uitat de unde a pornit și, dorind să ajute învățământul românesc, a acceptat și postul de profesor universitar la Facultatea de Medicină Veterinară București. Tot pe planul realizărilor profesionale se remarcă prin numeroase lucrări și cărți de specialitate publicate, prin participarea la numeroase conferințe internaționale. Este editor la revista „Frontiers in Neuroscience” din Elveția unde, în iunie 2017, a luat premiul „Frontiers Spotlight Award 2017” și este vicepreședinte al Academiei Româno Americane (ARA).

Ne cunoaștem de mulți zeci de ani, din „epoca de aur”, perioadă pe care elevul Ioan Opriș de-atunci o blama cu toată… patima. Ioan Opriș este un om ce nu acceptă monotonia vieții, își caută și „inventează” consecvent provocări și, mai ales, luptă pentru depășirea limitelor cunoașterii. Cu multă amabilitate a acceptat să purtăm o discuție deschisă, pentru a ne aminti și a aminti nu doar celor care-l cunosc, că rămâne fiul Maramureșului.

Ion Mariș (IM): Stimate domnule profesor universitar dr. Ioan Opriș, ne cunoaștem din… secolul XX. Au trecut destul de mulți ani de când ai părăsit orașul unde „se agață harta în cui”. Spune-mi sincer, ce ți-a oferit Sighetul, ce a însemnat pentru tine?
Ioan Opriș (IO): Sighetul este un loc aparte, locul unde am copilărit și mi-am format abc-ul cunoașterii.

IM: Ce amintiri „extreme” te leagă de Sighet?
IO: Nu știu dacă amintirile mele sunt „extreme”, sunt amintiri legate de o lume care nu mai este, de oameni deosebiți și de profesorii mei.

IM: Știu că păstrezi o specială amintire unor profesori care te-au înțeles și te-au apreciat în mod deosebit. Ce nume îți vin instantaneu în minte?
IO: Tocmai am amintit de profesorii mei cărora le port o amintire deosebită. Domnul Petru Grigor, a fost profesorul meu de fizică care m-a „făcut” olimpic în clasa a VIII-a. Dirigintei mele, d-ra Irina Buftea, profesoara de istorie educată în pension francez, de la care am învățat despre Alexandru Macedon, istoria antică, modernă și contemporană, doamna Coca Iusco de la care am învățat biologia de liceu în școala generală și să navighez pe oceanele lumii (pe hartă) alături de căpitanul Cook, domnul Gheorghe Bilașcu, de la care am deprins viziunea în spațiu, le port mult respect. Nu pot să nu le amintesc și pe d-nele învățatoare Borca Stanca de la Școala Generală nr. 4 și pe Viorica Batin de la Școala Generală nr. 3, a căror lectură a basmelor m-a fascinat. Totuși, cu domnul profesor Petru Grigor am avut o relație apropiată și după ce am devenit la rândul meu profesor de fizică. Era un geniu în educarea tinerilor olimpici și nu numai, era un prieten adevărat … la modul absolut al cuvântului. Prin această carte „Physics of the mind and brain disorders” aș dori să-i arăt că germenii științei pe care i-a plantat Domnia sa în mine, își aduc rodul și să-mi exprim recunoștința pentru acea „cuantă” de enegie intelectuală pe care mi-a dăruit-o.

IM: Dintre foștii elevi de la Liceul „Dragoș Vodă”, ai vreun discipol care s-a circumscris pe traiectoria Fizicii?
IO: Da, chiar zilele trecute am fost contactat de fostul meu elev, Ioan Bălin din Budești, care a absolvit Facultatea de Fizică de la Universitatea din Iași, a obținut doctoratul în Fizica Atmosferei la Institutul Politehnic Federal din Lausanne, Elveția, iar acum este conferențiar la Școala de Ingineri din Yverdon și director la EnviroScopY SA – Elveția.

IM: Cum se explică ascensiunea ta spectaculoasă?
IO: Nu știu dacă există o rețetă, este mai degrabă aplicarea metodei pașilor mărunți și multă muncă pentru a fi la curent cu toate noutățile din domeniu. Totuși, am fost privilegiat cu un conducător de doctorat (profesor univ. dr. Gheorghe Ciobanu) care a studiat la rândul său în SUA și care a știut să mă îndrume atât ca student cât și ca doctorand pe direcția performanței.

IM: Ai fost, în “epoca ceaușistă”, studentul profesorului Alexandru Glodeanu, la Facultatea de Fizică din București. Cum a fost colaborarea cu profesorul cu rădăcini maramureșene?
IO: Domnul Director Glodeanu a fost mentorul meu nu numai în studenție ci și mai târziu când, la sugestia domniei sale, m-am înscris la doctorat la domnul profesor univ. dr. Gheorghe Ciobanu, „cel mai bun profesor din Facultatea de Fizică” din București. Domnul Profesor Ciobanu a fost cel care m-a îndemnat să mă pregătesc pentru admiterea la doctorat, în Decembrie 1989, când Bucureștiul era în plină revoluție, iar eu pierdusem speranța că voi mai deveni om de știință.

IM: Cum ai ajuns la… fizica minții?
IO: Academicianul Șerban Țițeica definea fizica ca fiind un „produs al fizicienilor”, iar ultima frontieră a cunoașterii este mintea umană și, singura știință care o poate aborda este fizica. Mintea este un fenomen fizic având la bază celula nervoasă cu microcircuitele neuronale și undele de natură electrică și magnetică ce se propagă pe straturile corticale și buclele subcorticale din creier.

IM: Pentru publicul larg te-aș ruga să sintetizezi conceptul – concert al volumului „The Physics of the Mind and Brain Disorders”.
IO: Sigur că da. „Fizica Minții” demonstrează că creierul este un sistem biofizic care constă din sute de miliarde de elemente (neuroni) care sunt interconectate pentru a forma microcircuite și bucle/circuite neuronale sau câmpuri neuronale organizate ierarhic în care distribuția de potențiale electrice formează un sistem dinamic pe mai multe frecvențe/unde. Sistemul este organizat anatomic pe baza unei arhitecturi ierarhice a modulelor corticale (straturi și minicolumns -> microcircuite), nuclee subcorticale (ganglioni bazali, talamus -> bucle cortico-subcorticale), trunchiul cerebral și măduva spinării.

Cartea este organizată în 34 de capitole și demonstrează că legile fundamentale ale fizicii (cum ar fi simetria și legile de conservare a energiei, sarcinii electrice etc) sunt implicate în emergența minții. Mintea este un sistem foarte complex, cu entropie minimă, care funcționează pe baza unei dinamici ierarhic organizată. Arhitecturile ierarhice discrete dar foarte complexe ale creierului și dinamica funcțiilor superioare ale minții sunt supuse unor vulnerabilități care pot duce la tulburări disfuncționale și debilitante. De asemenea, cartea susține că elucidarea completă a funcționalității creierului/ minții reprezintă cea mai mare provocare din știință.

Semințele acestei cărți au încolțit în mintea mea de student în timp ce creierul opera cu concepte de Fizică Cuantică pentru a înțelege mișcarea electronilor pe nivelurile energetice cuantificate ale atomului. Ce analogie izbitoare cu neuronii din cortexul prefrontal al creierului uman care trimit trenuri de potențiale de acțiune peste straturile corticale, sărind de la straturile supra-granulare până la straturile infra-granulare. Practic, mintea, creierul și materia se împletesc într-un joc elegant cu reguli de bază similare.

IM: Ești român și uneori, față de naționalitatea noastră se manifestă diverse restricții și adversități. Ai simțit acest fenomen în cercurile externe în care ai activat?
IO: Da, desigur, și nu este plăcut.

IM: Einstein spunea că omul nu trebuie să se supună Statului. Cât de mult te-a sprijinit sau te spijină statul pe drumul cercetării, al științei?
IO: Statul Român m-a sprijinit cu bursa de student. Nu aș dori să vorbesc despre actualii reprezentanți ai statului.

IM: Care sunt țintele tale pentru următorii ani?
IO: Să fiu sănătos și să pot face știință.

IM: Mobilitatea oamenilor de știință în acest secol este remarcabilă. Globalizarea are doar părți bune?
IO: Da, dacă ai susținere financiară poți să faci turism științific, dar prefer știința și mai puțin turismul. Este destul de incomod prin aeroporturi cu atâtea controale din cauza terorismului internațional. Nu, globalizarea nu este doar benefică, în realitate exista și „bisericuțe” cu interese peste tot în lume. Românii au un dezavantaj – nu sunt uniți, deoarece nu au înțeles conceptul de sinergie sau… ajutor reciproc.

IM: Cine va stăpâni lumea?
IO: Va mai rămâne ceva de stăpânit după atâtea acte de terorism?

IM: Ești în cele mai importante baze de date științifice ale lumii, te poți mândri cu un parcurs excepțional în viață. Ce atuuri ai avut?
IO: Munca și uneori un dram de șansă, alteori ghinioane care m-au făcut să mă regrupez. Atuul meu a fost exemplul ce l-am avut în oamenii care m-au format: Domnul prof. univ. Dr. Gheorghe Ciobanu de la Universitatea Bucuresti si Domnul prof. Petru Grigor care mi-a dat încredere în propriile forțe „de spartan”.

IM: Einstein spunea că „știința este un lucru minunat, dacă nu trebuie să-ți câștigi traiul de pe urma ei”. Cum tăiește azi un om de știință?
IO: Trăiește modest, asta este realitatea cam peste tot în lume. Oamenii de știință ar trebui să fie plătiți cu greutatea lor în aur. Un impresar de fotbaliști câștigă cât 100 de profesori universitari, este corect? Progresul societății nu vine din fotbal.

IM: Dacă nu ne „oferea” istoria o schimbare socială majoră în anul 1989, unde crezi că te-ai fi aflat la ora asta?
IO: Cred că eram tot în Sighet.

IM: Dacă n-ai fi fost fizician, ce-ai fi fost?
IO: Medic neurolog.

IM: În ce proiecte te vei implica pe viitor?
IO: Mai multe proiecte în care tratarea bolilor creierului să se facă prin stimularea electrică și magnetică neinvazivă.

IM: În lumea noastră ultra-tehnologizată Dumnezeu își mai are locul?
IO: Bineînțeles, nu-l putem alunga pe Dumnezeu din propria-i creație, deși asta se tot încearcă. De fapt știm atât de puțin!

IM: Există „ordine” în ființa umană?
IO: Există! Legea a II-a a termodinamicii ne spune că sistemele materiale tind spre starea de dezordine maximă. Viața și mintea umană se bazează pe un grad ridicat de organizare a materiei vii.

IM: Cum se va încheia secolul XXI, dând credit previziunilor unui fizician?
IO: Fenomenele neliniare nu pot fi prevăzute.

IM: Stimate domnule profesor, stimate prieten, mulțumesc pentru discuție și pentru sinceritatea răspunsurilor tale și-ți doresc în numele ziarului nostru on-line “Salut, Sighet!” să deschizi cât mai mult mintea… universului!
IO: Mulțumesc mult.

Autor, Ion Mariș

Notă: În fotografie, în centru, prof. univ. dr. Ioan Opriș prezent la decernarea premiului Frontiers Spotlight Award 2017 Lausanne, Elveția.