Rețeta fericirii stă în fiecare din noi!

Anișoara are 25 de ani, iubește moda, este implicată în foarte multe proiecte sociale și, poate nu este înțeleasă suficient de cei din jur. Povestea ei nu este deloc comună. Povestea ei este tristă. La 25 de ani, Anișoara este o foarte mare luptătoare. Imobilizată de 7 ani într-un scaun cu rotile ea visează cu mult curaj. Curajul ei vine din suflet, dar și din frumusețea activităților ei. Este implicată în proiecte care încearcă să schimbe percepția oamenilor nepăsători și să risipească prejudecățile, să aducă lumină în sufletul celor care trăiesc povești tragice. Anișoara s-a căsătorit în urmă cu câteva luni și viața i s-a scimbat semnificativ. Noi, cei care o cunoaștem, îi apreciem calitățile, îi apreciem forța și voința. Ne oprim alături de Anișoara ca să învățăm din experiența ei, ca s-o sprijinim, s-o întrebăm, dar și s-o rugăm să ne dea….răspunsuri. Deși greu de crezut, Anișoara este, în multe privințe, mai matură decât noi.

Salut, Sighet!: Anișoara Mârza, Open Your Heart…
Anișoara Mârza: Cu drag, Anișoara își va deschide inima în rândurile ce urmează pentru toți cititorii „Salut, Sighet!”.

Salut, Sighet!: Anișoara, haide să fim romantici! Cum a început povestea ta de… iubire?
Anișoara Mârza: Această frumoasă poveste de dragoste a început… „La o nuntă și s-a terminat cu o nuntă” :). Ne-am cunoscut la nunta uneia dintre cele mai bune prietene ale mele, această frumoasă întâmplare a avut loc cu doi ani și jumătate în urmă când Adrian și-a manifestat intenția să îmi fie de ajutor în fața unui obstacol destul de greu de trecut cu scaunul rulant, fiind o zonă neaccesibilă pentru mine. Atunci a fost prima dată când ne-am cunoscut, iar apoi a urmat o cerere de prietenie pe o rețea de socializare, apoi un salut, o poveste zilnică, o noapte de povești, după câteva luni o vizită, două, nouă, etc. și povestea a continuat până la o altă nuntă când am fost cerută în căsătorie, iar un pic mai târziu s-a terminat (de fapt, a continuat!) cu nunta noastră. Restul va urma…

Salut, Sighet!: Care este efectul specializării tale (Contabilitate și informatică de gestiune – Universitatea „Babeș-Bolyai”, Cluj) asupra existenței tale?
Anișoara Mârza: Contabilitatea și informatica merg mână în mână cu toate activitățile din viața de zi cu zi, le folosesc de fiecare dată când am ocazia, dar nu mă definesc în totalitate și în esența lor. Nu pot decât să spun că sunt prea energică pentru a mă pierde în… calcule.

Salut, Sighet!: Ai foarte multe cursuri absolvite. Cum te ajută în mod direct acestea?
Anișoara Mârza: Am câteva cursuri absolvite din diferite domenii care îmi plac la fel de mult. Le-am urmat din dorința de a învăța, de-a mă perfecționa și a ști mereu ceva nou. Consider că mintea nu trebuie lăsată să se moleșească, aceste cursuri întotdeauna îmi sunt de folos în toate proiectele și activitățile pe care le întreprind.

Salut, Sighet!: Cum simți că este percepută o persoană cu dizabilități în Sighet?
Anișoara Mârza: Referitor la această întrebare, percepția mea se schimbă din momentul în care interacționez cu oamenii și invers. Părerea mea este că totul ține de cunoaștere și de starea de bine, dar mai ales de gândurile pozitive pe care le ai. Mi se întâmplă des ca lumea să întoarcă privirea după mine pe stradă, să aud în urma mea „săraca, și e așa de frumoasă!”. Uneori primesc câte un leuț și îl refuz politicos cu un zâmbet de apreciere.

Salut, Sighet!: Cum ți-ai dori să se schimbe percepția oamenilor vis-a-vis de persoanele cu dizabilități?
Anișoara Mârza: Mi-aș dori să fie mai scurt acest drum de schimbare… Încerc să schimb percepția oamenilor și a sighetenilor despre persoanele cu dizabilități, prin mine și lăsându-mă descoperită pe mine, socializând, prin conversație și argumentând normalitatea noastră care este la fel cu normalitatea voastră: „Persoanele cu dizabilități sunt oameni care fac parte din societate, să nu uităm asta!”. Ca orice persoană normală și persoanele cu dizabilități au nevoie de școală, apoi de un loc de muncă, accesibilitate, familie, cumpărături și activități de toate felurile.

Salut, Sighet!: Care crezi că sunt deficiențele legislative din România pe direcția nemarginalizării persoanelor cu dizabilități?
Anișoara Mârza: Părerea mea este că deficiențele pornesc de la legea nr. 448/2006, iar apoi de la respectarea drepturilor, măsurile ce trebuiau aplicate și, în cele din urmă, promovarea acestora.

Salut, Sighet!: Care sunt dezamăgirile tale vis-a-vis de omul „normal”?
Anișoara Mârza: Indiferența și nepăsarea…

Salut, Sighet!: Cum ar arăta proiectul ideal pentru tine, în care ai dori să te implici?
Anișoara Mârza: Visez la multe proiecte, dar cel mai mare dintre ele este un „Cămin de bătrâni”, dar realizându-se prin oameni, cu bunătate, dăruire, implicare și dorință.

Salut, Sighet!: Știm că te pasionează moda. Cum a început povestea cu Atipic Beauty și ce înseamnă acest concept?
Anișoara Mârza: Povestea Atipic Beauty a început undeva prin primăvara anului 2013, când o Asociație din București m-a contactat să mă invite ca model și să fac parte din acest proiect, eu fiind una din cele 12 modele în scaun rulant care reprezintă România. Până în prezent am defilat la toate edițiile Atipic Beauty fiind unsprezece la număr, care au avut loc în diferite orașe, purtând de fiecare dată ținute ale marilor designeri din România, defilând alături de persoane publice din România și mereu transmițând același mesaj societății: Egalitate – Integritate și Accesibilitate.

anisoara colajSalut, Sighet!: Va fi inclus Sighetul pe traseul Atipic Beauty?
Anișoara Mârza: Mi-ar plăcea să aduc Atipic Beauty în orașul nostru și m-aș mândri cu asta, dar unul dintre handicapurile pe care îl are Sighetul, este legat de unitățile de cazare, o problemă de care m-am lovit recent când am avut opt persoane în scaun rulant invitate la nuntă. După lungi căutări de locuri de cazare am constatat că o singură unitate hotelieră are lift, m-am bucurat, însă doar la cinci persoane le corespundea dimensiunea liftului cu a scaunului. Decamdată orașul nostru nu este pregătit pentru un proiect Atipic Beauty.

Salut, Sighet!: În ce fel te-a marcat experiența Atipic Beauty?
Anișoara Mârza: În cadrul Proiectului Atipic Beauty cel mai mult m-a marcat implicarea voluntarilor și a oamenilor, în general, dar și dorința celor invitați de a face schimbări în societate. Cea de-a XI -a ediție a avut loc la Palatul Parlamentului unde au fost foarte mulți invitați care lucrează în această instituție. Eu sper că au înțeles mesajul și că au început unele modificări în direcția aceasta.

Salut, Sighet!: Te carcaterizezi drept o persoană foarte adaptabilă. Este chiar așa de simplu, sau e vorba de genă?
Anișoara Mârza: Cred despre mine că sunt o persoană ușor adaptabilă și sociabilă din fire, dar recunosc că și gena își spune cuvântul.

Salut, Sighet!: Ești calificată și pe direcția antreprenoriatului în economia socială. Cum ar arăta firma pe care ți-ai dori s-o înființezi și s-o conduci?
Anișoara Mârza: Viziunea mea legată de antreprenoriatul în economia socială va avea sigur o legătură cu proiectul menționat anterior sau sub o altă formă și contur plus câteva proiecte la care mai visez.

Salut, Sighet!: Ești membru al Asociației Rotaract Sighet. Te-am văzut prezentă la toate acțiunile. Cum se împacă ideile tale cu cele ale clubului?
Anișoara Mârza: Sunt membră a Asociației din anul 2014 și mă regăsesc în acest loc, cred că ideile mele se pliază pe direcțiile pe care le are Clubul Rotaract. Ultimul proiect pe care l-am coordonat împreună cu trei colege și, bineînțeles, cu nelipsita implicare a celorlalți colegi s-a numit ” Moș Nicolae își caută ajutoare” prin care am reușit să strângem în impresionantele cizme ale lui Moș Nicolae, 80 de pachete pentru Copiii de la Școala Specială, pachete cu jucării, dulciuri și rechizite. Pe lângă copii, am putut să aducem bucurie încă pentru aproximativ 20 de familii care au beneficiat de darurile lui Moș Nicolae. Proiectul a fost mult peste așteptările noastre! Este prima dată când am ocazia să mulțumesc public și în nume propriu tuturor celor implicați.

Salut, Sighet!: Cum ai putea scrie rețeta fericirii?
Anișoara Mârza: Eu cred că rețeta fericirii stă în fiecare din noi, trebuie doar descoperită și adăugate toate ingredientele care dau starea aceea de bine care se numește „Fericire”. Câteva ingrediente absolut necesare: dragoste, bunătate , răbdare, comunicare, dăruire, implicare, etc.

Salut, Sighet!: Care sunt următorii pași în viața familiei Gog?
Anișoara Mârza: Ca și tineri căsătoriți și neexperimentați ne-am propus să ne consolidăm viața cu pași… mici, siguri și cu multe, multe planuri și idei de viitor. Promit să mai vorbim despre planurile noastre!

Salut, Sighet!: Multă fericire familiei voastre și multă forță! Vă dorim să vi se împlinească toate visurile, să găsiți resurse pentru toate proiectele!

Brîndușa Oanță & Ion Mariș




Salut, Fabrica de Cafea!

Coffe1Vis-à-vis de palatul sobru al administrației locale, încălzește atmosfera un robot ce înghite boabele de cafea și transformă aromele într-un brand agreat de tineret (și nu numai!): The Coffee Factory!

Incinta localului este capitonată cu numeroase cărți, lucruri vechi recuperate dintre amintirile bunicilor și multe alte interesante obiecte de design interior cu tentă… tradițională. Sighetenii s-au obișnuit ca, săptămânal, să savureze aici și diverse evenimente culturale.

„Salut, Sighet!” a făcut „o pauză” de cafea și vă spune povestea cam așa:

Salut, Sighet: Cine este Silviu Lică și cum s-a asociat cu… robotul de cafea?
Silviu Lică: Bună ziua și mă bucur că îmi dați posibilitatea să mă prezint: sunt sighetean, am 39 de ani din care ultimii 15 i-am petrecut în domeniul cafelei. Am început ca inginer de espressoare profesionale – un job aproape inexistent în România – și, încet, încet, dar sigur, m-a cucerit complexitatea acestui domeniu care împletește multă muncă, știință, artă, fizică, chimie, electronică, termodinamică, activarea și perfecționarea simțurilor gustativ și olfactiv etc.

The Coffee Factory este un pas firesc în evoluția mea personală, o sinteză de cunoștinte și energii ale colegilor și colaboratorilor mei specialiști sau nu în ale cafelei: marketeri, oameni de vânzări, contabili și responsabili cu logistica, designeri, tehnicieni espresso, furnizori, traineri și, nu în ultimul rând, barmani și ospătari.

Salut, Sighet: Cu ce chei/cifru funcționează robotul de cafea? De unde l-ați convins să se „deplaseze” la Sighet?
Silviu Lică: Rulez în prezent câteva mici afaceri dintre care o firmă de distribuție cafea proaspăt prăjită de noi și localul The Coffee Factory. Tot ceea ce întreprind azi, se bazează pe cunoștințele acumulate în cei 15 ani de activitate în domeniul cafelei. Și, partea amuzantă e că niciodată nu le știi pe toate și îmi place ideea de a descoperi sau îmbunătăți ceva în fiecare zi…

Salut, Sighet: De ce ați decis să reveniți în țară și, mai ales în Sighet, unde ai impresia că nu se-ntâmplă nimic?
Silviu Lică: Cred că cei care am locuit mai mulți ani în Occident suntem datori să facem ceva pentru România…chiar și a trimite turiști străini aici. Dacă locuiești departe, e ceva ce ai facut pentru țara ta. Eu unul mi-am facut un plan mai elaborat. Mi-am propus să vin acasă și, cu cunoștințele dobândite, să contribui cât pot la dezvoltarea culturii cafelei și să răspândesc practicile de business sănătoase. Sighetul e un loc bun pentru a-ți face rodajul…

Salut, Sighet: Să înțelegem că aveți o… afacere socială?!
Silviu Lică: Afacere socială e mult spus, deși cred că orice întreprindere privată trebuie să aibă și un scop social…la urma urmei, dacă nu faci ceva valoros și de folos pentru oameni, nu ar trebui să exiști! În altă ordine de idei, visez tot timpul la cum aș putea returna societății măcar o parte din bunăstarea de care mă bucur și îmi dau seama că orice proprietar de butic sau cafenea, magazin etc își poate permite să ofere o masă caldă, zilnic, unui sărman..

Salut, Sighet: De ce o “Fabrică” vis-à-vis de… Primărie?
Silviu Lică: Îmi place să folosesc uneori denumiri reci și rigide cum ar fi această „fabrică” unde puteți servi o băutură atât de caldă și delicată… Și-apoi, dacă Primăria se învecinează cu o închisoare, de ce nu ar avea și o fabrică peste drum?

Salut, Sighet: Are “sens” afacerea dumneavoastră?
Silviu Lică: Sigur că are. Învăț enorm din ea. Am cunoscut foarte mulți oameni și mi-am făcut o grămadă de prieteni și cunoștințe. Sunt bucuros că v-am cunoscut pe dvs. de exemplu… altfel nu știu dacă ne-am fi intersectat vreodată… deci, am mult de câștigat așa.

Salut, Sighet: Care este segmentul, dintre clienți, care „atinge” cărțile din bibliotecă ?
Silviu Lică: Persoanele care ating cărțile sunt de toate vârstele. Dar, în principal, sunt oameni curioși și care sunt obișnuiti cu cartea: copii, studenți, elevi, intelectuali sau pur și simplu cei împinși de plictiseală.

Salut, Sighet: Din ce se cunoaște, la această oră, este localul cu cea mai mare priză la tineri. Oare de ce?
Silviu Lică: Cred că mulți tineri vin la noi ca să evadeze din tipare… trebuie să recunosc: e un loc mai aparte, în care detaliile noncomformiste le descrețesc frunțile și poate îi atrage și ideea unui local totuși liniștit și fain în plin centrul orașului…

Salut, Sighet: Cum credeți că s-ar putea relansa afacerea dumneavoastră, dacă la un moment dat, ar intra într-o anumită rutină?
Silviu Lică: Dacă aș ști, n-ar mai trebui să lucrez de acum înainte…

Salut, Sighet: Acum, după aproape doi ani de existență a acestei „Fabrici”, vă rugăm să ne spuneți (cu maximă sinceritate!) dacă a meritat investiția?
Silviu Lică: Avem un an și 3 luni de la deschidere, deci e prematur să dau verdicte dar, dacă mă întrebați dacă aș fi în poziția acum să deschid localul, aș răspunde cu DA!

Salut, Sighet: Și pentru potențiali investitori: ce alt fel de afaceri ar putea implementa în Sighet?
Silviu Lică: Cred că orașul nostru suferă de pe urma serviciilor de proastă calitate în general, deci e de lucru enorm pentru cei care doresc să ofere consultanță (pe multe domenii), design (pe multe domenii), service (pe multe domenii), producție, IT, call centre etc.

Salut, Sighet: Vă mulțumim mult și vă dorim succes… de-plin!

 

Oanță Brîndușa
Ion Mariș

sursă foto: Lucian Bogdan (elev)




Remember: interviu cu av. Paula Iacob (autor, Liviu Șiman)

În octombrie 2016 s-a împlinit un an de când a trecut la cele veșnice av. Paula Iacob. Căutând printre materialele mele am găsit un interviu realizat cu doamna av. Paula Iacob în urmă cu 4 ani când, aflându-se la Sighet, a avut amabilitatea de a-mi acorda interviul pe care îl redau mai jos.

Prin publicarea acestu inteviu doresc aducerea unui omagiu celei care a fost un personaj care s-a remarcat printr-o înaltă ținută morală, o luptătoare pentru emanciparea femeii, pentru respectarea drepturilor celor năpăstuiți, pe care nu a ezitat să îi apere în fața unui sistem adesea tarat și nepăsător față de drama celor aflați în momente de restriște.

Și-a dorit să revină în Maramureș, dar timpul nu a mai avut răbdare. Dumnezeu să o ierte și să o odihnească în pace! Va rămâne veșnic în sufletele celor care au cunoscut-o și apreciat-o.

Liviu Șiman: În ultima periodă de timp ați devenit cunoscută ca o ferventă militantă pentru emanciparea femeii, pentru schimbarea opticii în ceea ce privește rolul femeii în societate, în acest sens derulând o serie de activități și acțiuni în mass-media.
Paula Iacob: Într-adevăr. Am socotit că este de datoria mea. În primul rând, ca juristă am plecat de la considerentul că frumusețea normei de drept nu poate fi eficientă decât dacă o aplicăm astfel încât omul să aibă de câștigat prin aplicarea legii. Ori legea spune că femeia este egală cu bărbatul dar, din nefericire, acest lucru nu prea se vede. Am făcut tot ceea ce mi-a stat în putere, socotind că un adevărat profesionist al dreptului nu își face pe deplin datoria dacă, pe lângă preocuparea profesională, nu se ocupă și cu ajutorarea celui de lângă el, cu respectarea drepturilor oamenilor. Am depus eforturi pentru reînființarea uneia dintre cele mai vechi organizații din țară: “Asociația femeilor de carieră juridică’’, care a fost înființată în anul 1928 de către Bella Negruzzi, fiica marelui cărturar Costache Negruzzi, prima femeie avocat din România, care alături de alte femei din lume a înființat la Paris ‘’Federația Internațională a Femeilor de Carieră Juridică’’, în care de-a lungul timpului România a ocupat de două ori funcția de vicepreședinte, iar în prezent eu făcând parte din biroul de conducere. Pe lângă activitățile menite a apăra drepturile femeii și a copilului, desfășor activități și în cadrul UNESCO, socotind că necesitatea culturii la noi în țară este atât de mare că numai luptând pe această idee a unei culturi cât mai vaste, a unei renașteri a culturii noastre din trecut, care a dat mari personalități, și păstrând tradițiile vom reuși să ne păstrăm identitatea.

L.Ș: Cum vi s-a părut din acest punct de vedere Maramureșul ?
P.I. : Vizitând Maramureșul am constatat cu satisfacție modul în care tradiția este păstrată. Dragostea pentru tradiții m-a adus în Maramureș unde de câte ori vin, îmi vin în minte versurile unui cântec: “Tot ce-i românesc nu piere”. Iubesc Maramureșul. Am vizitat mânăstirea Bârsana și Rohia, unde am trait momente de înălțare sufletească și morală , cu precădere la Rohia unde am retrăit momentele evocate de părintele Nicolae Steinhardt, care a înțeles cu adevărat ce înseamnă și tradiția poporului român și credința în Dumnezeu. Sunt rari oamenii care își părăsesc credința initială. De aceea, nu pot decât să mă închin cu tot respectul în fața acestei personalități extraordinare, care a demonstrat că prin credința în Dumnezeu dispar originile sociale, etnice, etc și nu rămâne decât credința. De aceea, vă repet, iubesc Maramureșul din tot sufletul. Iubesc drumurile de aici, oamenii care sunt de excepție. În trecut iubeam mult Sibiul de care mă leagă multe amintiri, dar Maramureșul m-a cucerit. În Maramureș frumusețea locurilor se confundă cu frumusețea sufletului maramureșenilor.

L.Ș.: Ce impresie v-a lăsat vizitarea Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței?
P.I.: Pentru mine Memorialul de la Sighet este dovada vie a genocidului făcut de cei care au dorit să îngenuncheze tot ce a avut mai bun România. Este păcat că despre genocidul de la Sighet, Aiud și alte locuri se vorbește tot mai puțin. Trebuie ca noi românii să nu uităm aceste perioade întunecate așa cum nu trebuie să uităm și ce a fost bine în perioda trecută. Îmi vine minte, ca și exemplu, Casa Poporului și îmi reamintesc cuvintele unui străin, care vizitând clădirea a spus o frază care m-a impresionat, fiind de fapt un adevăr, dacă ne gândim la tot ce s-a dărâmat pentru a se construi Casa Poporului :”Casa Poporului este un copil frumos născut dintr-un viol’’. Clădirea chiar dacă are și părți chicioase este o realizare care a fost făcută cu sudoarea oamenilor care au muncit mult la ridicarea edificiului și, înaite de a o critica, trebuie să ne gândim și la aceste aspect. Edificiul a fost proiectat tot de o femeie, Anca Petrescu ( trecută și ea la cele veșnice n.red.). Este clar că a fost nevoită să accepte unele soluții arhitecturale nepotrivite, dar nu s-a putut opune, cum nici noi juriștii nu ne-am opus și am acceptat dispoziții care erau contrare legii și dreptului lucru care, din păcate, îl facem și astăzi. Se emit atâtea dispoziții care contravin principiilor de drept și sunt iscălite cu atâta ușurință de către cei care au calitatea de a aproba. La fel se făcea și atunci. Am greșit cu toții! Cred că dacă noi nu ne-am fi plecat capul sub uși la ideile unor oameni mai puțin pregătiți ca și noi altfel ar fi stat lucrurile.

L.Ș: Într-un moment dificil, în care toți cei care cândva nu știau cum să le pupe mâinile familiei Ceaușescu, s-au lepădat de ei ca și dracul de tămâie, dând dovadă de lașitate, ați acceptat să deveniți apărătoarea lui Nicu Ceaușescu (decedat n.red.) și, mai târziu, principalul susținător al demersurilor intreprinse de Valentin și Zoia Ceaușescu (decedată și ea n.red.) în obținerea aprobărilor legale de deshumare a soților Ceaușescu.
P.I.: Situația copiilor soților Ceaușescu se asemănă cu situațiile din anii 46’-47’ când doar pentru faptul că erai copilul unuia sau altuia aveai de suferit. Am considerat că este de datoria mea să le vin în ajutor. În ceea ce privește demersurile realizate de către Zoia, Valentin și Mircea Oprean (soțul Zoiei Ceaușescu n.red.) mi se par firești. Este cel mai normal lucru ca un copil să poată pune o floare la mormântul părinților, chiar dacă nu au fost perfecți. Soții Ceușescu au greșit mult dar, o repet, au făcut-o cu sprijinul nostru, al tuturor. Este clar. Soții Ceaușescu sunt morți. Procesul lor a fost unul penibil, dar acelea au fost timpurile. Important este să ne implicăm într-o democrație reală și nu într-una de mucava, de salon.

L.Ș.: Se știe faptul că ați început să faceți politică. Ce v-a determinat să intrați în politică?
P.I.: Uram ideea de politică. Socoteam un lucru rușinos a face politică, mai ales când vedeam ce se întâmplă în Parlamentul României. Cei ajunși acolo uită de rolul lor, urmărindu-și propriile intertese. Am devenit membră a unui partid micuț, fără importanță, dar unde există oameni de bunăcredință, realizați și care vor în timp să facă o politică curată. În clipa în care aș găsi cea mai mică pată de necinste aș pleca pe loc. Am intrat în politică pentru a încerca să îmbunătățesc cât de căt conceptul de politică și, în același timp, prin experiența mea dobândită de-a lungul unei vieți, să-mi pot ajuta semenii, considerând că orice om politic nu are voie să se gândească la altceva decât la ajutorul pe care îl poate da celui de lângă el, celui care l-a votat.

L.Ș.: Veți reveni în Maramureș?
P.I.: Cu siguranță. La anul doresc să-mi petrec vacanța în Maramureș și voi încerca să-i cunosc mai bine pe acești oameni minunați care sunt maramureșenii.

A consemnat,
Liviu Șiman

sursă foto: internet




Pe drumul “abrupt” al liberalismului…

dana-ivascu2Președinta în funcție a P.N.L. Sighet, avocat Daniela Onița Ivașcu, numită la conducerea organizației locale în cursul anului trecut, a fost nevoită să-și asume, împreună cu echipa, rezultatele slabe pe care le-a obținut partidul la alegerile din 11 decembrie 2016. Situația este destul de ingrată ținând cont că președinta P.N.L. Sighet are nu foarte multe luni de „administrare” a filialei locale și că, rezultatele – probabil – nu i se pot „imputa” în totalitate.

Și rolul nostru a fost unul „ingrat” în încercarea de a purta o discuție sinceră, fără a induce obsesiv ideea de critică… pură. De fapt, ne-am dorit pur și simplu să aducem în fața publicului cititor, o abordare a subiectelor sensibile din interiorul unui partid – brand, al doilea ca importanță din România, ce va trebui să asigure o opoziție fermă, constructivă, pentru următorii patru ani.

Salut Sighet: Cum explicați “dezastrul” din Maramureș și din țară la recentele alegeri parlamentare? Care credeți că sunt principalele motive pentru rezultatele slabe ale PNL-ului?
Dana Ivașcu: Cu un procent de 20,42% Senat; 20,04 % Camera Deputatilor obtinut in alegerile Parlamentare de catre PNL, nu putem discuta despre un rezultat bun. Alegerile parlamentare, spre deosebire de alegerile locale sunt cu siguranță caracterizate de un puternic vot politic. Sunt puține organizații județene care, datorită unor lideri puternici, au reușit să se ridice peste votul politic național. În PNL, spre exemplu, doar 3 organizații județene au obținut peste 30%, respectiv: Sibiu, Alba și Arad, restul organizațiilor județene fiind sub 30%. Alegerile locale din iunie 2016 au însemnat un puternic semnal de alarmă atât în plan național cât și județean. Spre exemplu, PNL Maramureș a obținut doar 20 de primării în județ și a pierdut în principalele orașe, spre exemplu în Sighet. În aceste condiții, PNL Maramureș a obținut în alegerile parlamentare 21,4 % la Senat și 20% la Cameră, ceea ce ne situează peste media națională, fiind a 12-a organizație județeană în clasamentul județelor. Nu putem pune pe seama unei strategii proaste “softul” care în urma redistribuirii a dus la obținerea unui procent de 20% a unui singur deputat pentru PNL, și a doi senatori și un deputat pentru PMP, partid ce a obținut sub 9% în aceste alegeri. Principalele cauze din punctul meu de vedere ar fi: rezultatul slab obținut de PNL în alegerile locale nu a fost luat în serios de către conducerea centrală, lipsa unui mesaj coerent de la centru, poziționarea oscilantă de multe ori a PNL față de Codul Fiscal și Electoral, impunerea unor candidați din alte județe pe listele locale, inconsecvența lui Dacian Cioloș față de PNL, ceea ce a determinat simpatizanții PNL și nehotărâții să voteze USR, nepromovarea suficientă în media a programului de guvernare, pierderea multor primării în alegerile locale, fapt ce a contat mult în aritmetica totală județeană.

Salut Sighet: Asumarea rezultatelor înseamnă și demisia din funcția de conducere?
Dana Ivașcu: Demisia este un act unilateral de voință, de maximă responsabilitate și onoare. Există cazuri în care se impun demisii, dar nu trebuie să generalizăm. Acest fapt trebuie să se întâmple după analize serioase pentru că altfel riscăm să dărâmăm ce s-a construit și să nu avem ce pune în loc. Președinta Alina Gorghiu și Secretarul General Ilie Bolojan, au demisionat asumându-și neîndeplinirea targetului propus, acela de a duce PNL la guvernare. Cred că după analize serioase în fiecare filială în parte demisiile se impun acolo unde rezultatele au fost sub scorul național obținut de PNL (nu este cazul PNL Maramureș sau PNL Sighet).

Salut Sighet: Considerați că ați aplicat strategia adecvată pentru alegerile parlamentare?
Dana Ivașcu: PNL a făcut greșeli în abordarea alegerilor parlamentare, în primul rând nu am învățat din rezultatul alegerilor locale că este important să ne concentrăm pe ce putem noi, PNL, să facem și să propunem electoratului, nu să criticăm tot timpul ce fac alții. Să venim cu soluții, cu candidați serioși și credibili.

Salut Sighet: Există diferende între membrii PNL din vechea și actuala echipă de conducere, care au afectat coeziunea partidului?
Dana Ivașcu: Da, trebuie să recunoaștem că în multe filiale procesul de fuziune între PNL și PDL nu s-a încheiat în fapt, ci doar în drept, sunt încă multe orgolii, resentimente. Există orgolii și între vechea echipă de conducere și noua echipă, și este trist să constați că există încă colegi care nu realizează că adevărații adversari politici nu sunt în interiorul partidului, ci în exteriorul acestuia și că, un adevărat liberal, membru de partid, face campanie nu doar când el candidează, pentru că, atunci când câștigăm, câștigăm toți, și dacă pierdem, pierdem toți. Așa ar trebui să funcționeze o adevărată echipă liberală unită și la bine și la rău.

Salut Sighet: Ce vă reproșați, personal, vis-à-vis de abordarea campaniei electorale?
Dana Ivașcu: Personal nu am ce să îmi reproșez, am candidat poziția 2 pe lista pentru Senat. PNL Sighet a obținut 22,33% la Senat și aproape 20% la Camera Deputaților, deci peste media județeană și națională. Nu a fost o campanie ușoară, însă am încercat în Sighet să demarăm o campanie pozitivă, am fost tot timpul în legătură directă cu oamenii în piețe, târguri, fabrici. Din nefericire, am întâlnit mulți oameni care nu știau cine sunt candidații la parlamentare, dar votau PSD pentru că li s-a promis printr-o campanie media națională că vor fi mărite salariile și pensiile. În condițiile în care nu discutăm despre un vot uninominal, cred că procentele obținute în plus față de media județeană și națională sunt rezultatul unui efort susținut, al subsemnatei și al echipei de campanie.

Salut Sighet: Și la nivel local, și la nivel național avem impresia că PNL-ul și-a pierdut din atractivitate. De ce, sau… ne înșelăm?
Dana Ivașcu: Nu cred, totuși, că putem discuta că PNL și-a pierdut atractivitatea, e mult spus. PNL a pierdut alegerile, însă reprezintă principala forță de opoziție și principalul partid de dreapta. Alegerile se caștigă și se pierd, totul este ca noi, liberalii, să învățăm din greșeli, și am convingerea că avem suficiente resurse să o facem astfel încât să revenim în prima poziție la următoarele alegeri, totul depinde de noi, de modul în care cu: rigoare, responsabilitate, fără patimă și ranchiună vom ști să ne evaluăm și să ne autoevaluăm cu maximă sinceritate fiecare dintre noi.

Salut Sighet: De ce credeți că tinerii și segmentul populației active (de regulă simpatizanții liberalismului) n-au ieșit la vot?
Dana Ivașcu: PNL nu a promovat o campanie populistă și, în general, prezența la vot în alegerile parlamentare este mult mai mică decât în alegerile locale (când comunitatea locală este mult mai interesată în a-și alege primarul și consilierii locali). Prezența scăzută la vot este un semn ce ar trebui să îngrijoreze politicienii, pentru că nu putem să spunem că la o prezență de sub 30% la vot, câștigătoriii sunt legitimați în mod credibil.

Salut Sighet: De ce credeți în doctrina liberală?
Dana Ivașcu: Cred în doctrina liberală pentru că este apropiată de profesia mea și structura mea interioară. Eu cred în egalitate de șanse, meritocrație, democrație în adevăratul sens al cuvântului, și libertate de exprimare.

Salut Sighet: Credeți că v-ați identificat suficient de mult cu imaginea partidului?
Dana Ivașcu: Cred că da, sunt deja consilier local PNL la al doilea mandat, am trecut prin toate campaniile electorale împreună cu colegii mei, alegeri locale, parlamentare, europarlamentare și prezidențiale și din toate am avut și voi avea ceva de învățat.

Salut Sighet: Ce trebuie modificat la strategia partidului pentru a fi mult mai credibil în fața electoratului local?
Dana Ivașcu: PNL a pierdut anul trecut Primăria Sighet și am pierdut și alegerile parlamentare din 11 decembrie 2016, acest lucru nu trebuie să ne demoralizeze, dimpotrivă. În fața electoratului nu poți să fii credibil decât dacă ești tot timpul în mijlocul oamenilor, le asculți și le afli problemele cu care se confruntă și găsești soluții. Credibilitatea se câștigă și prin multă seriozitate, profesionalism și competență.

Salut Sighet: De ce Țara Maramureșului, în special Sighetul, nu a avut un candidat pe locuri eligibile (locul I)?
Dana Ivașcu: PNL Sighet a pierdut în vară primăria Sighet și acest lucru a cântărit destul de mult în alcătuirea listelor pentru parlamentare. Organizația Sighet a solicitat conducerii județene locul 2 pe lista Camerei Deputaților pentru un reprezentant din Sighet, însă, în urma unor negocieri naționale, acest loc a revenit vechiului PDL fiind propusă doamna Anca Boagiu. Locul 1 la Cameră, în urma unei alianțe cu Coaliția pentru Baia Mare a revenit doamnei doctor Cherecheș, deputat în funcție, iar locul 1 la Senat a revenit președintelui organizației județene, dl. Mircea Dolha. Convingerea mea este că, așa cum am afirmat public de nenumarate ori, Sighetul, ca și capitală a Maramureșului Istoric, merita să aibă reprezentativiate în Parlament. Spre deosebire de alte partide care nu au poziționat candidați din Sighet pe locuri considerate eligibile, PNL a oferit acest loc doi la Senat Sighetului, un loc care, cu puțin mai mult efort, putea să ofere Sighetului un parlamentar din zonă.

Salut Sighet: Cum ar trebui să arate profilul liberalului model?
Dana Ivașcu: Integru, competent, serios, profesionist, credibil, apropiat de oameni.

Salut Sighet: Cum colaborați cu PSD-ul în Consiliul Local?
Dana Ivașcu: La nivel local PNL este în opoziție, suntem 7 consilieri PNL din 19, suntem adepții dialogului în Consiliul Local, facem și vom face o opoziție constructivă în sensul că vom vota proiectele benefice pentru sigheteni, însă vom sancționa orice derapaj al PSD în Consiliul Local.

Salut Sighet: Spuneți-ne care sunt aspectele negative din Sighet care vă îngrijorează.
Dana Ivașcu: Infrastructura deficitară, prezența din ce în ce mai vizibilă a câinilor comunitari, curățenia care lasă de dorit.

Salut Sighet: Dați-ne exemplu de una – două priorități pentru comunitatea sigheteană pentru care ați lupta până în… pânzele albe.
Dana Ivașcu: Rezolvarea problemei costului apei (VITAL), infrastructura, reabilitarea termică a blocurilor.

Salut Sighet: V-ați implicat la un moment dat pe palierul socio-cultural și în comunitatea locală. Veți continua, și cum, pe această direcție?
Dana Ivașcu: Cu siguranță îmi face mare plăcere și onoare să mă aflu în mijlocul sighetenilor talentați, avem multe talente și valori sighetene care merită atenția autorității locale și aprecierea noastră. Regret faptul că anul trecut, datorită campaniei electorale nu am reușit să organizez Gala Excelenței în cadrul proiectului Încurajează Performanța prin care elevii cu performanțe extra-școlare erau premiați, deoarece se încălca legea electorală, însă acest proiect va continua. Alături de colegii mei avem pregătite proiecte pentru sigheteni și vom identifica soluții pentru a sprijini activitățile socio-culturale din oraș.

Salut Sighet: Aveți vreun sfat constructiv pentru actualul primar, Horia Scubli?
Dana Ivașcu: Sunt convinsă ca actualul primar, Horia Scubli, primește suficiente sfaturi de la colegii domniei sale de partid, de asemenea, să nu uităm faptul că a câștigat primăria în baza unui program a cărui punere în practică îl obligă față de cetățenii municipiului. Cât va reuși să pună în practică programul electoral cu care a câștigat alegerile pentru Primăria Sighet, rămâne de văzut, iar măsura îndeplinirii acestui program o va da tot electoratul sighetean prin vot.

Salut Sighet: Mulțumim pentru interviu. Succes în… reconstrucția încrederii în PNL!
Dana Ivașcu: Și eu vă mulțumesc și am convingerea că, dacă esși bun în ceea ce faci, la un moment dat nu va fi nevoie să te prezinți, te vor prezenta faptele tale.

Brîndușa Oanță
Ion Mariș




Un bilanț transparent pentru liniștea… sighetenilor!

horia-scubliAnul 2016 se apropie de final. Buna ”tradiție” a bunului gospodar cere un… bilanț. Și, tot în buna tradiție, ne dorim și noi – site-ul pe care l-am lansat la începutul lunii decembrie cu sloganul “știrile tale zi de zi” – să vă aducem informații din “culisele puterii”. Ne plângem mai mereu de lipsa informațiilor din surse sigure, oficiale, alegem de multe ori să ascultăm “gura lumii”, iar când avem ocazia să ascultăm vocea pertinentă a oficialităților, ne simțim “datori” să suspicionăm de… părtinire, de favorizarea… unora sau altora.

Noi – site-ul salutsighet – nu ne dorim promovare, nu ne dorim… simpatia autorităților, dorim să fim ochii și urechile sighetenilor, așadar sperăm să nu vă dezamăgim dragi cititori – sunteți numeroși! – ai site-ului nostru. Dacă aveți întrebări justificate, reale, corecte, putem să le transmitem noi autorităților.
Până atunci, întrebările noastre!

Salut Sighet: Domnule Primar, cum se simte inginerul Horia Scubli după aproape șapte luni de… “primariat”?
Horia Scubli: Perfect. Cred că sunt complet integrat în sarcinile pe care le are un primar.

Salut Sighet: O întrebare de încălzire… cât de greu/ușor v-ați acomodat cu funcția?
Horia Scubli: Nu a fost defel complicat, pentru că făceam cam același lucru și înainte, doar că deciziile importante nu îmi aparțineau la acea vreme.

Salut Sighet: Tot din seria… încălzirii: care sunt punctele forte ale Sighetului?
Horia Scubli: Oamenii cu siguranță sunt punctul forte. Avem niște oameni minunați care încearcă să-și trăiască viața în acest nord de țară, să-și întemeize familii și mai ales să-și educe copiii, cel mai prețios capital al Sighetului. Performanțele copiilor fac din Sighet cu siguranță un campion între orașele de mărime mijlocie.

Salut Sighet: Cred că sunt suficiente întrebările ușoare! Trecem la partea “hard”. Ce ați găsit “dubios”/ ciudat în Primărie, la preluarea mandatului?
Horia Scubli: Am trecut peste controlul Curții de Conturi, s-au constatat prejudicii de peste 400.000 de lei a căror recuperare va începe după 1 ianuarie 2017, încă organigrama primăriei necesită modificări importante, am demarat această operațiune și așteptăm să se vadă primele rezultate.

Salut Sighet: Cum vi s-au părut angajații primăriei, ținând cont că “lumea” nu este întotdeauna mulțumită de prestația acestora?
Horia Scubli: Sunt în general oameni de ispravă, cu vechime în administrație, oameni ce muncesc mult pe salarii de toată jena. Dacă nu ar fi caracterul confidențial al salariilor, aș încerca să dau exemple care să vă lămurescă în acest sens. Mai avem câțiva care se simt oarecum rătăciți printre angajații primăriei, însă sperăm să găsim activități să se potrivească cu abilitățile acestora. Eu cred cu tărie că oamenii sunt recuperabili și pot să-și găsescă drumul în cele din urmă.

Salut Sighet: V-ar tenta să renunțați la serviciile unor angajați din Primărie?
Horia Scubli: Trebuie să recunosc că uneori sunt tentat să mă gândesc și la această variantă, însă, repet: cred în bunele intenții ale colegilor mei, cred că aceștia pot fi recuperați. În cazul în care aceste încercări eșuaează, desigur, va trebui ca de unii dintre aceștia să ne despărțim.

Salut Sighet: Ați promis transparență maximă dinspre Primărie. Ce măsuri ați luat în acest sens?
Horia Scubli: Transparența în acest moment este asigurată de publicarea pe site-ul primăriei a tuturor licitațiilor și achizițiilor noastre. După 1 ianuarie 2017 vom publica și toate contractele care, desigur, nu au un caracter confidențial, în acest fel toți având posibilitatea să fie la curent cu activitatea noastră.

Salut Sighet: Enumerați-ne, vă rog, două-trei probleme rezolvate în scurta perioada de când sunteți primar.
Horia Scubli: Reducerea cheltuielilor și a altor ”hemoragii financiare” care devalizau bugetul și așa sărac al municipiului. Apoi am reușit să eliminăm anumite chirii pentru utilaje pe care le foloseam, la prețuri inimaginabile și am reușit ca o parte din aceste utilaje să le achiziționăm în această scurtă perioadă. Din păcate, sistemul are o inerție destul de mare și ne luptăm permanent cu aceasta.

Salut Sighet: Ați promis soluții pentru dezvoltarea infrastructurii segmentului cultural. Cât ați reușit din ce v-ați propus?
Horia Scubli: Am terminat proiectul ce va face posibilă mutarea Centrului Cultural și a Bibliotecii în locația ce a aparținut Școlii generale nr. 4, locație la care vom construi o extindere capabilă să asigure spațiile necesare activităților specifice. Apoi, am demarat procedura de renovare a Sălii Studio, căci avem nevoie de o sală de spectacole adevărată, cu o scenă ce poate să găzduiască spectacole de teatru. Încercăm să finanțăm renovarea Casei Mihalyi de Apșa, care arată îngrozitor.

Salut Sighet: Utilizați instrumente specifice tinerilor gen facebook, comunicare on-line, prin urmare sunteți alături de ei. Cum îi ajutați/ încurajați pe tinerii din Sighet să-și dorească să rămână aici, acasă? Ce le oferiți pentru a nu risca să devenim un oraș de… pensionari?
Horia Scubli: Primăria are extrem de puține mecanisme pentru a interveni în dezvoltarea industrială a unei localități, în așa fel încât aceasta să devină tentantă pentru tinerii ce își doresc să plece în căutarea unor oportunități în afara țării. Am aplicat pentru un proiect în care am identificat finanțarea a 10 start-up-uri de câte 20.000 de euro destinate tinerilor din Sighet. Apoi am obținut finanțare pentru încă un bloc de locuințe, căci una din principalele motivații a rămânerii în Sighet ar fi asigurarea locuințelor destinate tinerilor specialiști. Încercăm în continuare să achiziționăm un teren pe care să-l destinăm unui parc industrial. Apoi ne legăm mari speranțe de viitorul pod peste Tisa care are menirea de a revigora comerțul și industria locală.

Salut Sighet: Ați încercat o apropiere mai mare de societatea civilă, de segmentul de business din municipiul nostru?
Horia Scubli: Desigur, sociatatea civilă și mediul de afaceri vor constitui un viitor Consiliu Local Cetățenesc, ce își va începe activitatea din luna februarie și care va avea rolul de a fi consultat atunci când va fi necesară luarea unor decizii importante pentru acest municipiu.

Salut Sighet: O problemă a orașelor, în general, este cea a locurilor de muncă. La noi nu există – din păcate – o mare diversitate de industrii. Care credeți că este perspectiva dezvoltării economice a Sighetului?
Horia Scubli: În general, Sighetul face parte din orașele ce dețin o platformă industrială extrem de puternică și modernă, ce oferă locuri de muncă mai multe decât media altor orașe asemănătoare. Având în vedere că circa 35 % din aceste locuri sunt ocupate de sigheteni, restul revenind celor din zonele rurale adiacente, nu putem să spunem că nu există o puternică ofertă de locuri de muncă. Din nefericire problema de bază cu care se confruntă aceste societăți industriale este lipsa forței calificate de muncă.

Salut Sighet: Suntem siguri că vom fi acuzați de către anonimii lumii virtuale de presupuse parti-pris-uri. Vrem să-i dezamăgim! Spuneți-ne de ce Vital-ul continuă să-și bată joc de sigheteni în privința prețului apei? Așa crede marea majoritate a sighetenilor.
Horia Scubli: Situația este mai complicată în relația noastră cu Vitalul și vă propun să o abordăm separat cu o viitoare ocazie. Ce este clar, suntem în perioada întocmirii unui audit ce ne va releva efortul financiar la care ne supunem, noi sighetenii, pentru a ”scăpa” din zona de captivitate pe care Vitalul o exercită. Deci le cer sighetenilor puțină răbdare pentru a rezolva problema retragerii noastre din ADI Maramureș și revenirea la o societate proprie de distribuție a apei potabile și recuperare a apelor menajere uzate.

Salut Sighet: Ce v-ați propus pentru anul viitor, pentru 2017?
Horia Scubli: Un buget echilibrat, cât mai multe proiecte prin care să aducem bani la dezvoltarea Sighetului, rezolvarea cel puțin parțială a infrastructurii rutiere, renovarea unor clădiri de patrimoniu și multe altele, pe care o să vă las să le constatați dumneavoastră.

Salut Sighet: Cât de “deficitar” este bugetul local pentru anul viitor? Unde nu sunt acoperite suficient necesitățile financiare curente sau investiționale?
Horia Scubli: Bugetul local este extrem de scăzut și el practic ne ajunge să supraviețuim doar la nivel de avarie. Investițional, trebuie să ne bazăm pe banii atrași din diverse surse de finanțare altele decat bugetul local. Vom încerca să folosim cu maximă eficiență puținii bani pe care îi avem și să aducem cât mai multe fonduri din exterior.

Salut Sighet: Veți fi ajutat de… sus, așa se pune în general problema din păcate sau din fericire, ținând cont că alegerile parlamentare au fost câștigate de partidul dumneavoastră?
Horia Scubli: Ne bazăm desigur pe investiții guvernamentale, cu siguranță, iar un guvern de aceeași orientare politică cu a mea ne este, desigur, de mare ajutor.

Salut Sighet: Ce le promiteți pozitiv sighetenilor – în scris! – pentru anul viitor ?
Horia Scubli: Promisiunea mea este… să aibă răbdare și încredere în mine și în dorința mea de a soluționa gravele probleme cu care se confruntă orașul nostru în acest moment.

Salut Sighet: Vă mulțumim și vă sugerăm să vă gândiți la sigheteni, în momentul când veți închina cupa de șampanie la trecerea dintre ani!
Horia Scubli: Și eu vă mulțumesc și doresc mult succes ziarului vostru. La mulți ani, Salut Sighet!

Autori, Brîndușa Oanță
               Ion Mariș

sursă foto (principal): Peter Lengyel




„Trebuie să-i întorc Sighetului ceva din ceea ce am primit” – interviu cu dr. Adrian Danciu, manager Clinica Life Support

Semnalam cu puțin timp în urmă, pe site-ul nostru, inaugurarea la Sighet a Centrului Medical Multidisciplinar “Life Support”. Am promis să revenim cu detalii, direct de la sursă, și l-am rugat pe domnul doctor Adrian Danciu, managerul Centrului, să ne răspundă la câteva întrebări. Solicitarea noastră a fost acceptată cu deosebită amabilitate, astfel că am reușit, sperăm, să aducem informații suplimentare vizând activitatea Clinicii.

Salut Sighet: De ce un astfel de centru, tocmai aici, la Sighet?
Dr. Adrian Danciu: În primul rând, cred că sighetenii (nu doar sighetenii, ci tot bazinul acesta al părții acesteia de dincoace de Gutâi) meritau o formă mai bună de asistență medicală și meritau condiții mai bune de-a fi serviți de către noi, cei care suntem în slujba sănătății, iar centrul nostru a apărut tocmai ca o necesitate a venirii în completare a asistenței medicale care în prezent se realizează în această zonă. Sigur, ne dorim lucruri ambițioase, dar să vedem și cât de mult vom reuși să ne ridicăm la nivelul așteptărilor pe care le-am creat deja.

Salut Sighet: Care sunt serviciile/ specializările de care pot deja dispune sighetenii?
Dr. Adrian Danciu: Pe lângă medicină internă avem cardiologie, chirurgie generală, chirurgie vasculară, urologie, endocrinologie, nutriție, diabet zaharat, psihologie, psihiatrie, etc. Acestea sunt, în mare, principalele direcții pe care ne-am axat. Ne-am străduit să asigurăm o dotare mai mult decât bună pentru aceste specializări, atât în ceea ce privește aparatura, cât mai ales, lucrul cel mai scump, resursa umană, iar, pe lângă colegii care sunt în corpul medical al celor care se ocupă cu sănătatea la Sighet, am mai adus și colegi din lumea medicală clujeană și băimăreană: cardiologie – d-na doctor Mariana Țăruși, domnul doctor Pop Sorin care este și cadru universitar la Cluj, pentru endocrinologie – doamna doctor Gruiță Teodora, domnul profesor Dumitru Zdrenghea la cardiologie, doamna profesor Andrada Seicean (profesor la Universitatea din Cluj pe catedra de gastro-enterologie), domnul conferențiar Radu Seicean (conferențiar la Chirurgie I, Cluj). Sunt doar câteva nume și dorim să lărgim această paletă a cadrelor care vor activa în centrul nostru, dar, bineînțeles, odată cu creșterea naturală a numărului de pacienți care se vor adresa – sperăm – instituției noastre.

Salut Sighet: Aveți încheiat contract cu Casa de Asigurări de Sănătate? Pentru care dintre servicii?
Dr. Adrian Danciu: Contractele cu Casa de Asigurări de Sănătate se încheie la început de an și, doar în anumite situații speciale cum ar fi rectificările bugetare putem să încheiem și la sfârșit de an contracte cu Casa. Intenționăm în luna ianuarie să încheiem contracte cu Casa de Asigurări de Sănătate pentru diabet zaharat, pentru medicină internă, cardiologie, urologie și psihiatrie, și să putem deservi și acei pacienți care vin cu bilet de trimitere de la medicul de familie.

Salut Sighet: Așadar, activați în domeniul privat al medicinei. Care sunt punctele forte ale dumneavoastră comparativ cu ceilalți competitori?
Dr. Adrian Danciu: În primul rând, consider că resursa umană este cea care asigură plusul de calitate a serviciilor, iar faptul că putem deservi în echipă un pacient cred că vine cu un plus de calitate față de colegii noștri. Nu doresc să evidențiez, sau să ne evidențiem pe noi; colegii noștri care sunt în Sighet sunt foarte valoroși, nicidecum nu dorim să aducem vreo umbră de-ndoială asupra calității actului medical pe care-l prestează, dar cred că la noi (n.r. în clinică), valoarea este dată de faptul că suntem o echipă care putem să deservim aproape integral un pacient.

Salut Sighet: Din păcate aici, la Sighet, resursele financiare sunt limitate. Ne puteți spune, fără să intrăm în detalii, cum vor reflecta costurile oferta dumneavoastră pe piața sigheteană?
Dr. Adrian Danciu: Nu dorim să avem niște prețuri de dumping și pe urmă să începem să creștem prețurile treptat, să încercăm să păcălim sub o formă de marketing mascat. Suntem situați undeva la media prețurilor de pe piața medicală privată. De asemenea, cred că putem să ne adresăm tuturor segmentelor de populație, chiar și celor care se găsesc în situații puțin mai delicate financiar.

Salut Sighet: Domnule doctor sunteți sighetean. Să-nțelegem că veți rămâne aici și veți continua să dezvoltați și-acest tip de business?
Dr. Adrian Danciu: Da, sunt sighetean, un sighetean care a lipsit vreo 30 de ani din oraș, m-am întors cu bucurie și constat că Sighetul a făcut niște progrese substanțiale în înțelegerea nevoilor unei sănătăți cât mai bine întreținută, și mai ales observ deschidere. Cel puțin în domeniul meu, al nutriției, am observat o deschidere extraordinar de mare, nu doar spre noul și extraordinarul din nutriție, cât spre prezervarea sănătății și spre a realiza lucrul acesta, calea fiind o alimentație bună. Sigur, avem multe de făcut în conștientizarea populației și cred că ar trebui să coborâm din turnurile noastre de fildeș, ale doctorilor – uneori suntem văzuți, suntem percepuți sub forma aceasta – și să mergem să ne ocupăm și de latura educațională. Dacă tot m-am întors acasă, aș dori să fac pași serioși în acest sens. În perioada aceasta am început câteva acțiuni care se desfășoară în școli, și-am început, bineînțeles cu școala care m-a pregătit, cu Școala Generală numărul 3 (Școala gen. “Dr. Ioan Mihalyi de Apșa”), a urmat C.N. „Dragoș- Vodă”, Școala gimnazială numărul 9, ș.a.m.d, în care, grupuri mari de copii împreună cu părinții, au asistat la prelegeri legate de alimentația sănătoasă, fiind o chestiune interactivă în care am putut să organizăm o sesiune de întrebări și răspunsuri legate de acest aspect. Cred că trebuie să facem ceva mai mult decât medicina de cabinet și în acest sens, doctorii care au conștiință din punct de vedere al implicării sociale ar trebui să se coboare din cabinet în rândul oamenilor.

Salut Sighet: Asta înseamnă că vom avea proiecte diversificate și care merg, în primul rând, pe educație, și, poate, veți găsi și surse și resurse pentru a schimba și mentalitatea în acest sens din cadrul unor școli, pentru că, probabil ați observat, lipsesc elementele educaționale de bază. Deci, proiectele, vor veni și din partea dumneavoastră?
Dr. Adrian Danciu: Evident, pe lângă latura de afacere pe care o reprezintă o policlinică (nu trebuie să ne ascundem de lucrul acesta, este o afacere), vizăm și o latură nobilă: lucrăm cu cel mai scump material și anume: omul. Dar, pe lângă aceasta, instituția noastră este gata să-și ofere serviciile din acest punct de vedere coborând la nivelul acelei celule care ar trebui să pregătească o societate sănătoasă: școala. Uităm foarte mult importanța pe care o are școala și importanța pe care o are dascălul. Dascălul este al doilea părinte al unui om, iar formarea oricărui individ începe acasă, dar se desăvârșește în școală. Ori, dacă noi vom veni în întâmpinarea dascălului, ajutându-l în formarea unui tineret care să fie din ce în ce mai sănătos, atât din punct de vedere fizic, cât și din punct de vedere mental, dacă vom reuși să facem lucrul acesta și să facem o îmbinare între ceea ce înseamnă o medicină modernă și preventivă, și rolul pe care trebuie să-l aibă un dascăl în școală, cred că vom fi cel puțin un centru – pilot din acest punct de vedere, în ceea ce privește o gândire nouă, o gândire puțin mai modernă.

Salut Sighet: Dispuneți de un background foarte serios pe nutriție. Înseamnă că vom avea la Sighet multe – multe surprize din partea dumneavoastră.
Dr. Adrian Danciu: Surprize plăcute să știți că au și apărut. În cei doi ani de când m-am întors, cred că am văzut undeva peste 3.000 de pacienți și, cam 85% dintre aceștia au reușit să scape de greutatea pe care o aveau în plus. M-am bucurat să văd complianța mare de care s-a bucurat disciplina mea, și, credeți-mă, e un domeniu fascinant al medicinei, pe care am reușit să-l implementez cu succes în orașul meu, în orașul în care m-am născut și în care m-am desăvârșit, cel puțin până la vârsta de 18 ani, și căruia trebuie să-i întorc cumva din ceea ce am primit până atunci. Asta este una din formele pe care am găsit de cuviință să le pun în aplicare.

Salut Sighet: Vă dorim mult succes și sperăm să ne vedem într-un an ca să analizăm și rezultatele care, cu siguranță, vor fi pozitive!
Dr. Adrian Danciu: Salut, Sighet! Vă invit să urmăriți site-ul acesta în continuare. Împreună cu echipa redacțională intenționăm să realizăm o rubrică în care să vă regăsiți în ceea ce privește curiozitățile dumneavoastră pe teme de alimentație. Salut, Sighet!

Brîndușa Oanță
Ion Mariș




Binomul Sighet+Cluj: un proiect social de succes cu…15 lei

we-careSigheteanca Mihaela Pop coordonează în Cluj Napoca un proiect social de succes pornind de la suma de doar 15 lei

„Nu există nimic mai puternic decât inima unui voluntar”, spunea Lt. Col. J. Doolittle. Într-adevăr, nimic nu este mai puternic decât inimile unor oameni care se adună din proprie inițiativă pentru a aduce puțin soare în viețile celor care îi așteaptă.

Putem face minuni și cu resurse puține, nu este nevoie decât de dăruire și dorința de a fi acolo pentru cei pentru care prezența ta este mai mult decât necesară, este o bucurie și o binecuvântare.

We Care își desfășoară activitatea nu doar într-un spațiu fizic, ci, mai ales, în inimile celor care îi primesc. Voluntarii care sunt implicați în acest proiect sunt de fapt colindătorii care merg în fiecare week-end la casele de copii și azilele de bătrâni. Pentru voluntarii și beneficiarii proiectului We Care, Crăciunul este în fiecare săptămână. Ce m-a impreionat de-a dreptul este că tot acest fenomen a pornit doar de la suma de 15 lei și din entuziasmul și bucuria inepuizabilă a doar două persoane: Mihaela Pop și Maria Paveliuc.

Acest lucru ne confirmă încă o dată că lucrurile mărețe nu pornesc decât din multă, multă dăruire.

Cam așa a început fenomenul We Care, din dorința de a ajuta, iar în momentul de față a strâns peste o sută de voluntari, mai mult decât orice organizație din Cluj Napoca. Ce admir cel mai mult la We Care este că se ocupă mai mult de oameni decât de hârtii. Că indiferent de obstacole și de greutăți, lumea din cadrul asociației este mereu senină.

We Care nu are încă un sediu, dar are ceva mai mult decât atât, are o forță de a trece dincolo de barierele indiferenței și de a găsi mereu timp pentru a petrece cu copiii și vârstnicii care sunt internați sau instituționalizați. Iată cum frumusețea din sufletele noastre se poate oglindi și-n sufletele celor din jur!

Am povestit cu una dintre inițiatoarele asociației We Care, este vorba despre Mihaela Pop, absolventă a Colegiului „Dragoș Vodă” și proaspătă absolventă a Facultății de Litere UBB Cluj Napoca, în prezent profesoară de limba engleză.

Antonia Dubovici : Mihaela, ce înseamnă We Care pentru tine?
Mihaela Pop: O modalitate de a mă implica în viața celorlalți, aducând o rază de speranță și bucurie într-o lume și așa cenușie. We care a fost gândit pentru a aduce o alinare copiilor și bătrânilor neajutoriați, de a le oferi un zâmbet, de a-i încuraja și de a le spune un lucru bun cu scopul de la însenina ziua. Ne desfășurăm activitatea numai în week-end în decursul a două ore/zi, sâmbătă mergem la centre de bătrâni și copii iar duminică la spitale și alte centre.

A.D. : Care este începutul poveștii We Care?
M.P: We Care a început de la o prietenie, iar prin această prietenie dintre mine și Maria (ce-a de-a doua coordonatoare a proiectului We Care), s-au legat multe alte prietenii cu oameni frumoși, cu inimi calde. Iar acest lucru ne propunem să găsim și pe mai departe, atât între voluntari cât și între beneficiari: prietenie, colaborare, entuziasm, dar și dorința de a face bine celor care sunt în nevoie. We Care a prins contur într-o zi frumoasă de primăvară însă toate demersurile necesare de la caritate la o asociație în adevăratul sens al cuvântului le-am efectuat abia în toamnă. Porțile ne-au fost deschise de o doamnă asistentă de la spitalul de oncologie care ne-a ajutat să ajungem la secția de onco-pediatrie. Am fost primiți cu brațele larg deschise și zâmbetul pe buze și acest lucru ne-a impresionat. Când am ajuns acolo, ne-am așteptat să vedem niște copilași bolnavi, în schimb am văzut copilași dornici de a se juca cu noi. Așa a început povestea We Care.

A.D.: Ce-și propune We Care și unde își desfășoară activitatea?
M.P: Am avut activități și-n Sighet, de trei ani încoace mergem împreună cu niște prieteni să-i colindăm pe vârstnicii de la Casa de Bătrâni. Pentru anul viitor ne propunem să ne extindem și să ajungem la fiecare centru de plasament, centru de bătrâni și fiecare spital din Cluj-Napoca. Ne propunem să ajungem și la Sighet și Baia Mare, după ce ne îndeplinim obiectivele în Cluj Napoca.

A.D.: Ați întâmpinat obstacole în desfășurarea acestui proiect, dacă da, de ce natură?
M.P: Da, am întâpinat mai multe obstacole în primul rând instituționale, apoi privind aprobările necesare, apoi înscrierea ca asociație, obstacole din partea altor asociații de profil care ne considerau concurență, care chiar ne-au închis accesul înspre anumite centre. Dar toate aceste obstacole le-am primit cu brațele deschise întrucât am înțeles că drumul spre ceva cu adevărat frumos și măreț nu este ușor. Am învățat să ne bucurăm de greutatea lucrurilor frumoase. Atât eu cât și Maria suntem două firi ambițioase, când nu mai credeam eu, credea ea și viceversa, atunci ne încurajam reciproc, atunci ne reaminteam că scopul We Care sunt oamenii, iar datorită a ceea ce credem și în ceea ce investim (în a-i face fericiți pe cei pe care-i vizităm), greutățile nu mai sunt obstacole, ci doar provocări. Proiectul l-am început cu 15 lei, și tot cu 15 lei am făcut fericiți peste 100 de beneficiari: copii și bătrâni.

A.D.: Care este motto-ul asociației We Care?
M.P: Împarte zâmbete.

A.D.: Echipa We Care este în creștere, cine se poate alătura?
M.P: Avem peste 150 de voluntari constanți și ni se poate alătura oricine are o inimă bună și dorește să dăruiască din timpul lui 2 ore/săptămână pentru a face pe cineva fericit. În fiecare weekend avem aproximativ 30 de persoane care se implică indiferent de vârstă, studii, poziție socială etc. Porțile noastre mereu sunt deschise pentru toți doritorii.

A.D.: Dacă și cum putem oferi vreun sprijin pentru asociația We care?
M.P: Avem nevoie de materiale în special: plastelină, creioane colorate, hârtii colorate, foarfece, bani pentru bilete de transport, pentru cadouri, pentru cheltuieli administrative etc., uneori avem donații anonime, alteori primim direct la mână, iar când rămânem fără provizii, punem din propriul buzunar deoarece încă nu avem donații constante, cim în general, ni se oferă doar pentru anumite activități. Iar când nu avem bani, mergem cu ce avem, de fiecare dată cu tot dragul. Avem un cont bancar, unde putem fi ajutați: RO95RNCB0106150102450001.

Mai multe despre comunitatea și activitățile asociației We Care, puteți afla de pe pagina de facebook: https://www.facebook.com/WeCare22/?fref=ts

Autor, Antonia Dubovici




Psihoterapia: arta de a atinge invizibilul (autor, Antonia Dubovici)

Psihoterapia: arta de a atinge invizibilul (interviu cu Ian Macilwain)

foto3-ianOmul este o ființă fasciantă. Un întreg univers al locuirii. Un tărâm în care granițele se desfac, se comprimă, alunecă și se zdrobesc. Nu poți măsura nimic. Profunzimea întrece orice măsurători.

Valea Stejarului, un apart foto profesionist, un om care poartă cu sine (zi de zi) povești uimitoare despre vieți care nu pot fi ocolite, ci doar trăite, iar într-o zi frumoasă de noiembrie, m-am gândit să colectez o mostră din aceste povești uimitoare realizând un interviu în aer liber pe o colină, lângă o bisericuță din lemn, lăsând de-o parte tehnica, metoda și folosindu-mă doar de poezie și intuiție.

Ian Macilwain a lucrat vreme de câteva decenii în calitate de medic psihiatru și este autor de cărți precum: „În căutarea de distilerii într-un sat din Maramureș: o odisee românească” (a cărei lansare a fost făcută și la Sighet), „Când aveam 19 ani”etc. Ian deține o bogată și fascinantă experiență profesională și, ocazional, revine pe plaiurile maramureșene să-și reîncarce bateriile, să facă fotografii, să scrie, să facă cercetări, să se bucure de frumusețea autentică și încă nealterată. Printre primele lucruri pe care le-am aflat despre Ian, a fost că la 11 ani a scris un eseu cu o temă simbolică destul de interesantă: “călătoria unui penny”. O analogie complexă cu viața de orice fel, întrucât nu poți bănui ce destinație, ce drum sau ce povești poate să adune și mai ales în jurul cui.

Prima întrebare pe care i-am adresat-o lui Ian a fost: de ce a ales profesia de medic psihiatru și nu orice altceva. Mi-a spus că provine dintr-o familie cu o puternică tradiție în de-ale medicinei, tatăl și mătușa au fost de profesie medici (mătușa lui medic de familie a interacționat cu medici și terapeuți celebri), așadar încă de la o vârstă fragedă, Ian declarându-se absolut captivat de natura umană și de lecturile (nu neapărat cele clasice, convenționale) privitoare la adâncurile ființei umane, unde nu poți pătrunde cu una cu două, ci numai realizând numeroase eforturi și răspunzând la serioase provocări.

Prin anii ’70, la 21 de ani a fost repartizat la o secție de oncologie, unde toate pacientele sufereau de cancer la sân. Nopțile și le petrecea la spital și dis de dimineața începea lucrul, în aceeași atmosferă- 6 zile/90 de ore pe săptămână, (prin anii ‘70 acest program de lucru era absolut obișnuit). Ian nu făcea decât să le asculte, zi de zi, pentru că, citez: “nimeni nu le asculta fiindcă le era frică, pentru că nimănui nu-i plac oamenii care sunt pe moarte, mai ales în spitale”, mai mult, oamenii se comportă ca și cum moartea ar fi ceva contagios. Iată o boală cu adevărat incurabilă: teama. Încearcă să o tratezi. Ian îmi explică faptul că acest comportament se declanșează deoarece omul tinde să evite ceea ce îi este frică. Nu și un om care ajută pe alții prin profesia pe care o practică, fiindcă acest om este prin excelență un demolator de bariere, un demolator de temeri. El nu evită sau fuge de problemă, ci o confruntă, o întâmpină ca pe un bun prieten, alegând strategia rezolutivă. În plus, îl învață și pe pacient să o confrunte, iar în acest scop, obține vindecarea, poate de multe ori nu neapărat fizică, dar cu siguranță psihologică și spirituală.

Având o înclinație naturală: ascultarea activă și empatie, și-a pus sufletul în profesia de medic psihiatru, fără să-și pună întrebări, pentru simplul fapt că psihiatria este o profesie plină de provocări.

Ian a început să lucreze ca practicant (pe la 20 de ani) într-o clinică din Anglia și, ca oricârui tânăr cu vise mari și forță de muncă, i s-au dat cazurile cele mai dificile, pacineți internați de zeci de ani diagnosticați cu schizofrenie, erau 20 de persoane considerate cazuri de „netratat”, în a căror dosare nu erau înregistrate schimbări pozitive dimpotrivă: pacienți a căror stare s-a plafonat sau chiar înrăutățit în timp. Mi-a povestit că a intrat într-o cameră de zi cu linoleum roșu pe jos, scaune metalice, iar pacienții stăteau în picioare cu ochii pierduți spre fereastră, nimeni nu vorbea cu nimeni, fiecare avea un monolog borborosind cuvinte de neînțeles, aproape în șoaptă. Pentru un tânăr practicant ceea ce Ian avea în fața ochilor era o imagine dezolantă, unde nici un milion de teorii nu te pot pregătit pentru izbirea de realitate, de adevărata confruntare cu cele mai dificile cazuri.

Toți erau tratați exclusiv medicamentos și în dosarele lor nu se înregistra nici măcar o îmbunătățire, în timp ce îmi povestea, îmi aduceam aminte de excelenta carte „One flew over the cuckoo’s nest” („Zbor deasupra unui cuib de cuci”). „Inaccesibil și tăcut”, acest lucru a citit Ian în dosarul unui pacient și s-a gândit că totul a fost o pierdere de timp până acum și că ar fi interesant să creezi circumstanțele pentru ca ceva să crească. Oricum nu avea nimic de pierdut, așa că primul lui gând a fost să adune toți pacineții în cerc și vă vadă ce se va întâmpla. Ian era foarte interesat de teoria atașamentului, cunoscându-l în carne și oase pe celebrul psihiatru John Bolwby, cu care a purtat numeroase discuții de-a lungul carierei.

Pacienții erau mutați dintr-un salon în altul ca niște saci de cartofi. Cam asta însemna o instituție, la vremea respectivă (cam asta înseamnă și astăzi în România, cel puțin). Ian ținea întâlnirea de grup, realizând cât de important este atașamentul pentru pacienți. Majoritatea dintre ei nu aveau niciun soi de interacțiune umană, erau împreună cu ceilalți și totodată teribil de singuri și în această singurătate nu era decât un imens spațiu gol, atât fizic cât și sufletesc.

Cu pacienții diagosticați cu diverse tulburări psihice trebuie lucrat în profunzime, iar în zilele noastre, la fel ca în trecut se pune prea puțin sau chiar deloc accentul pe empatie, pe o echipă interdisciplinară care să abordeze fiecare caz în toată unicitatea și individualitatea sa. La fiecare persoană, boala se manifestă altfel, întrucât fiecare ființă umană este un caz unic, particular.

Ian a lucrat cu numeroși pacineți, majoritatea care s-au confruntat cu experiențe traumatizante, afirmând că nu există un handbook pentru a trata așa ceva, pur și simplu îți pui întrebări despre viață și vezi cât de mult poți răspunde, iar cheia este interacțiunea.

Explicațiile pentru anumite boli sau tipuri de comportamente nu pot fi înțelese decât dacă te transpui în lumea pacientului, de ce i se întâmplă ceea ce i se întâmplă și cum poate obține controlul asupra vieții sale. Mecansimul și cauzele problemelor cu care se confruntă oamenii sunt atât de complexe, încât treebuie să fii un fin observator și mai ales implicat, avantajul tău fiind acela că ești suficient de aproape de subiect să remarci anumite pattern-uri dar și suficent de departe să păstrezi acea obiectivitate, acea distanță terapeut-pacient, evident nu fără riscuri, încât există pericolul acelor proiecții, care pot afecta relația profesională conducând chiar la sindromul burnout.

În lucrul cu oamenii, ajungi să realizezi la un moment dat că fiecare om este un purtător irepetabil de povești iar tu nu trebuie decât să fii dornic să le asculți. Aici începe adevăratul ajutor.

Autor, Antonia Dubovici

sursă foto: Ian Macilwain




Drumu-i lung, sau mi se pare, între Sighet și… Harare?

alina-pisuc3V-ar plăcea să călătoriți în… Zimbabwe?! Cred că știți, sau bănuiți pe unde se află această “exotică” țărișoară! De fapt nu e greu de aflat, pentru asta nu trebuie să “tocim” coordonatele geografice, nu e cazul să ne obosim mintea cu repere inutile, doar tasta pe “Google” și… gata! Și totuși, ce căutăm în Zimbabwe?

Alina Pisuc este sigheteancă. A parcurs etapele aparent “banale” din viața formală, specifică oricărui individ, a absolvit Colegiul Național “Dragoș Vodă” după care s-a orientat spre o meserie “adecvată” zilelor noastre: dreptul. A urmat facultatea în Vestul țării, la Timișoara și, după un popas la Universitatea Populară din Roma pentru obținerea certificării internaționale în cunoașterea limbii italiene a revenit în orașul de pe Bega unde a finalizat un master în Legislație și Integrare Comunitară Europeană. Pare un master destul de… pompos dar, așa se clădește educația europeană. Alina stăpânește foarte bine limbile engleză, franceză, italiană și spaniolă. Cu bagajul de cunoștințe acumulate a preferat însă să părăsească… Europa. La ora actuală Alina trăiește și studiază în… Harare (Zimbabwe). Ați înțeles de ce aveți nevoie de… Internet?!

Și dacă tot a ajuns Alina Pisuc acum, la începutul lunii decembrie și pe acasă, pe la Sighet, am convenit să o întreb și să… ascult/ascultăm!

Chiar rar pe la Sighet, doamnă Alina Pisuc?
Cam aşa, rar, însă intens fiindcă de fiecare dată când revin aici totul mi se pare nou şi fascinant.

Să studiezi la Tmișoara sună bine. Să dai o fugă până la Roma este… reconfortant. Să “evadezi” tocmai în Africa înseamnă… aventură?!
Aş răspunde reţinând ideea de evadare, însă aş nega ideea de aventură datorită sensului pe care îl implică, de acţiune riscantă şi supusă elementelor aleatorii. Faţă de lumea preponderent materialistă în care m-am format ca fiinţă socială, Africa reprezintă o „evadare” într-o altă lume care, contrar aparenţelor sau percepţiilor superficiale, este mult mai reală şi clar definită decât lumea materială, şi anume, lumea spirituală.

De ce Harare, de ce Zimbabwe?
Pentru că înţelegerea oricărei manifestări sau mişcări necesită studierea originilor. În urmă cu 78 de ani o apariţie mistică unui tânăr zimbabwean de 15 ani, Ezekiel H. Guti, i-a schimbat viaţa. De atunci şi până astăzi viaţa a milioane de oameni din peste 120 de naţiuni a fost transformată radical prin mesajul pe care acest tânăr, astăzi în vârstă de 93 de ani, l-a primit şi transmis mai departe (eu fiind unul dintre receptori). De aici porneşte de fapt întreaga mea evadare în Africa. Cu ceva ani în urmă când am început să studiez Biblia îndeaproape, atenţia mi-a rămas mereu pe un fragment din Evanghelia după Ioan unde Isus ne spune că vom face lucruri şi mai măreţe decat a înfăptuit El pe pământ. Mi s-a părut un “imbold” extraordinar însă problema era că nu reuşeam să găsesc corespondenţa în lumea din jurul meu. În acelaşi timp, am ajuns să îmi pun întrebări cu privire la diferitele ritualuri şi tradiţii religioase. Am ajuns să nu mai răspund mecanic la acestea dacă nu le regăsesc fundamentarea în „Constituţia” umanităţii (Biblia).

Astfel, am pornit într-o „călătorie” spirituală în aflarea „bazei legale”. După multe căutări, în anul 2015 l-am întâlnit pe slujitorul lui Dumnezeu, Ezekiel H.Guti (apostol, profet, evanghelist, pastor şi învăţător) la Birmingham, în Marea Britanie, iar mesajul transmis a fost în măsură să îmi demonstreze că acesta este singurul fundament, singurul „temei legal” care să facă posibilă îndeplinirea operelor de calibrul celor împlinite de Isus: vindecări miraculoase, alungarea spiritelor rele, schimbarea cursului naturii etc.

Până în anul 2015 pot să spun că nu mi-a lipsit nimic in viaţă. Din contră, am avut o bogată experienţă personală şi profesională însă am ajuns în punctul în care mi-am dat seama că viaţa e mai mult decât rutina mersului la serviciu, a încasării salariului şi a ieşirii la shopping.

Pentru ce perioadă ai decis să te stabilești la Harare?
Este o stabilire temporară, doar pe durata celor trei ani de studiu şi poate a unui alt an de practică.

Nu-i un “pic” obositor să trăiești în lumea exotică africană?
E obositor doar în ceea ce priveşte adaptarea la condiţiile calde de climă, a percepţiei relaxate asupra timpului şi a sincopelor în furnizarea utilităţilor. În rest, „exoticitatea” culturală şi etnică este o sursă permanentă de nou pe care pe mine mă încântă şi pe care o asimilez ca pe o îmbogăţire interioară.

Ești mulțumită cu viața din Zimbabwe?
Da, sunt foarte mulţumită fiindcă imi oferă mai mult decât imi imaginam. Eu oricum nu căutam confort material. Nu am dus niciodată lipsa, nici în România nici în Italia. Ceea ce căutam era o viaţă trăită la un nivel mai înalt spiritual.

Interacționezi cu populația și cultura africană locală?
Permanent. Personalul didactic şi majoritatea colegilor sunt africani, respectiv zimbabweni. Pe lângă acest fapt, particip frecvent la evenimente de evanghelizare a populaţiei locale care presupun predici adresate unei adunări compuse din mii de persoane precum şi consiliere personală. Interacţiunea e fructuoasă de ambele părţi. Localnicii sunt nemaipomenit de bucuroşi şi onoraţi de atenţia acordată şi de aportul adus în viaţa lor, iar eu mă simt tot mai bogată cu fiecare destin pe care îl ating şi păstrez în trezoreria inimii.

Colegiul la care ești înscrisă (Africa Multination for Christ College, Harare) este doar pentru creștini? Ce faci concret acolo?
Creştini şi aspiranţi. Oricine e binevenit. Ce fac acolo? Programa şi programul sunt menite să ne înveţe şi demonstreze cum să relaţionam cu divinitatea astfel încât aceasta să se manifeste pe deplin în vieţile noastre, iar noi să experimentăm o viaţă împlinită, în armonie, pace şi bucurie indiferent de circumstanţele care ne înconjoară. Pe scurt, o viaţă în Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ.

Există constrângeri pe care Zimbabwe le “impune” ?
Zimbabwe este o naţiune multietnică ce respectă diversitatea culturală. Astfel, obiceiurile şi tradiţiile culturale sunt respectate de localnici însă nu sunt impuse străinilor. Daca însă aceştia decid să le adopte şi practice, atunci îşi asigură o şi mai mare deschidere, acceptare şi respect din partea populaţiei locale.

Președintele Robert Mugabe conduce Zimbabwe de aproape 30 de ani. Există contradicții politice în statul condus de fostul aliat al lui Nicolae Ceaușescu?
Să fiu sinceră, nu am simţit. Poate şi pentru că majoritatea timpului îl petrec în campus, lecturând subiecte legate de viaţa spirituală. Am luat într-un fel o pauză de la mondenitate şi politică.

Cum este percepută Europa din inima continentului african? Dar România?
Europa şi implicit România sunt percepute ca destinaţii ideale pentru o viaţă confortabilă şi lipsită de griji datorită bunăstării materiale pe care o percep că le-ar caracteriza. Nu în ultimul rând sunt fascinaţi de moda noastră, ei acordând o destul de mare atenţie felului cum se îmbracă şi mai ales pe varietatea articolelor de îmbrăcăminte.

Diferențele culturale, sociale, economice dintre europeni și africani sunt puternice ?
La nivel cultural şi social nu resimt mari diferenţe între africani şi noi, cei din Europa de Est. Prioritatea materialului şi deci a capitalului nefiind aşa de pronunţată ca în Europa de Vest, societatea este clădită pe valori creştine în centrul cărora stă familia, creştineşte şi nu doar legal constituită, respectul faţă de semeni, îndeosebi faţă de persoanele în vârstă, aprecierea deosebită a femeii ca mamă şi pilon al vieţii casnice şi, în general, raportarea comportamentului uman faţă de divinitate şi nu atât faţă de partea sancţionatoare a legii ca şi limitare a libertăţii personale. La fel ca şi noi sunt foarte deschişi şi direcţi în relaţionarea cu cei din jur, neexistând „programarea” vizitelor care există în Vestul Europei, iar ca fire sunt foarte calzi, ospitalieri şi generoşi.

Din punct de vedere economic aş spune că da, există diferente în nivelul de trai. Din păcate furnizarea serviciilor de utilitate publică suferă întreruperi şi, în general, lipseşte confortul şi multitudinea de servicii cu care suntem obişnuiti noi, europenii. Legat de aspectul “economic” cred că este şi lipsa de creativitate în ceea ce priveşte designul interior. Casele mi se par un pic austere însă poate observaţia mea este şi subiectivă având în vedere că în cei 5 ani în care am locuit în Italia ochiul şi-a format un anumit standard al frumosului, al armoniei formelor şi al utilităţii obiectelor care alcătuiesc spaţiul de locuit.

Care sunt punctele forte ale statului african Zimbabwe?
Aeroportul Internaţional Cascada Victoria (una dintre cele 7 minuni ale lumii), bogata cultură africană, mâncarea preponderent organică, lacul Kariba, cel mai mare lac artificial din lume. Și, nu în ultimul rând, Zimbabwe pare să fie cea mai bogată ţară din lume în resurse naturale ca diamantul, aurul, platina, cromul, fierul, cuprul şi cărbunele.

Cum arată Sighetul văzut din… Africa?
Sighetul văzut din Africa este pur şi simplu „acasă”. Este origine şi formare. Este ceea ce reuşesc să dăruiesc Africii şi ceea ce mă face unică şi încântătoare în ochii ei.

Mama ta a publicat, cu doar câteva luni în urmă, la Editura Valea Verde, o interesantă carte: “Doar cu Dumnezeu în lume”. Presupun că-i moștenești talentul. Te-ai gândit să-ți așterni pe “ hârtie” experiențele tale interesante de viață?
În momentul de faţă, nu. Am impresia că viaţa începe abia acum (la 35 de ani), deci sunt undeva la „Prefaţă” (zâmbește!). Oare câţi dintre noi găsesc această parte a oricărei cărţi interesantă?

De ce ai nevoie pentru a fi fericit?
De o relaţie de dragoste cu Dumnezeu. O relaţie liberă de tradiţii sau ritualuri. O relaţie care implică experienţa personală a manifestării Sale, iar nu cunoaşterea Lui prin prisma teologiei. Cu alte cuvinte, Isus ne dezvăluie legea, în sens de principiu, care operează în relaţia dintre lumea spirituală şi materială. Şi anume că lucrurile materiale au fost create „să ne urmeze”, să ni se adauge vieţii noastre, iar nu noi să le urmărim.

Pentru tineri poate fi Sighetul o variantă pentru împlinirea profesională?
Desigur. Cred însă că înainte de a se stabili în Sighet este util să locuiască şi în alte oraşe mai dezvoltate ale ţării sau chiar în alte ţări pentru a fi expuşi şi altor moduri de abordare a lucrurilor. Dacă în urma acestor experiențe reuşesc să asimileze şi să pună în practică doar ce este bun, atunci Sighetul va rămâne mereu un oraş viu şi în acord cu vremurile.

Cine conduce lumea?
„dumnezeul veacului acestuia” (II Corinteni 4:4). Fiind scris cu literă mică, nu cred că are nevoie de introducere suplimentară. Şi o conduce într-un mod foarte subtil, din „scaunul” minţii noastre prin manifestări ce circumscriu înşelăciunii la nivel de percepere a realităţii, îndoielii, fricii, dragostei de bani (atenţie, nu a banilor) însă şi celor aparent pozitive, ca nenumaratele activităţi de „divertisment” care însă prin frecvenţa şi intensitatea lor ne consumă întreg timpul pe care ar trebui să îl dedicăm şi scopurilor nobile. Astfel, încet dar sigur, ni se ia viaţa întrucât ni se ia timpul, iar viaţa înseamnă timp.

Industrializarea, globalizarea accelerată din zilele noastre duc la… omogenizare? Se pierd și/sau estompează valorile locale, tradiționale?
Într-o anumită măsură, da. Nu cred că reuşim să ne opunem cu totul valurilor schimbării. Însă, cu privire la anumite valori locale, tradiţionale, nu pot să spun că regret pierderea sau estomparea lor. Mi se pare că multe dintre acestea sunt rezultatul unui amestec de elemente păgâne (unde noţiunea de idol înseamă orice manifestare spirituală sau materială căreia i se atribuie puteri supranaturale, în măsură să afecteze realitatea) şi creştine. Iar acest fapt îmi creează confuzie. Ca şi creştin, cum poţi să fii şi păgân, iar ca păgân să fii şi creştin? Cred tot mai mult că lucrurile nu se mai pot adopta doar pentru că „aşa se face” sau pentru că „aşa spune lumea”. Cred că e nevoie de a le fi cercetată originea şi mai ales „baza legală”.

Ce aștepti de la sigheteni? Cum crezi că va evolua Sighetul?
Aştept să îşi pună mai multe întrebări şi să fie mai înclinaţi către cercetarea personală a adevărului şi a corespondenţei sale cu realitatea înconjurătoare.

Mulțumesc mult pentru interviu și succes în tot ceea ce faci!
Şi eu vă mulţumesc şi vă doresc zile cu soare şi inspirate!

Autor, Ion Mariș




#CNDV100 – „Cred în capacitatea extraordinară a generației de acum de la Dragoș-Vodă”

Încă din Antichitate omul a fost însetat de Cunoaștere. De pildă Lucretius (poet și filosof al secolului I î.H) este adeptul cunoașterii prin simțuri. Pentru a explica simțul văzului, acesta apelează la teoria simulacrelor (un fel de membrane alcătuite din particule materiale diafane, emanate de lucruri și având forma și proporțiile lor –Lucretius, cartea a IV-a, “De rerum natura” – Despre natura lucrurilor). Aceste simulacre pătrund în sufletul nostru pe calea simțurilor, formându-se astfel percepția lucrurilor. Tot de vedere este preocupat și Marius Leordeanu în primul său volum de proză „Mă numesc albastru” (Editura „Valea Verde”, Sighet, 2016). Însă, de așa numita vedere computațională.

Absolvent al C.N. Dragoș Vodă din Sighetu-Marmației (născut la Cluj-Napoca în 11 mai 1980), Marius Leordeanu este acum conferenţiar la Universitatea Politehnică Bucureşti, unde predă cursurile de Vedere Computaţională şi Introducere în Robotică, pe care le-a introdus la programul de Master în Inteligenţa Artificială. Marius este şi cercetător ştiinţific la Institutul de Matematică al Academiei Române. Marius Leordeanu a primit titlul de doctor în robotică în 2009 de la Universitatea “Carnegie Mellon” din S.U.A., una din primele din lume în domeniul informaticii şi al roboticii. În 2003 a obţinut licenţa în matematică şi informatică de la Universitatea “City University of New York – Hunter College”.

Volumul „Mă numesc albastru” reprezintă pentru Marius o îngemănare și mai profundă între artă și știință, între munca de cercetare care poate părea ermetică și cea umană, liberă și deschisă.

Există o rețetă a succesului? Era diferit sistemul de învățământ în urmă cu 18-20 de ani? Dar elevii? În ce măsură au modelele influență asupra formării noastre profesionale? Sunt doar câteva întrebări la care Marius Leordeanu răspunde în interviul următor:

Brîndușa Oanță: Cum era viața de liceu în urmă cu 20 de ani?

Marius Leordeanu: La 16 ani viața e foarte frumoasa. Plină de speranță, culori, poftă de viață și bucurie! De abia așteptam să învăț încă ceva, de abia așteptam să experimentez ceva nou. Doream să devin adult, să cresc mare, atât intelectual cât și emoțional. Îmi era drag să mă bucur de prieteni, de oameni și locuri dragi. Acea perioadă era minunată, fantastică, mai ales după cum o văd acum. Sunt sigur însă, că atunci a fost câteodată și altfel. Au fost și momente grele, a fost și durere. Însa peste toate, iată, am rămas cu ce e frumos, cu ce contează. Acum mă uit înapoi și spun: „A fost minunat!” Toate au fost ca într-un basm cu întâmplări miraculoase. Exact la fel e și acum. Tot așa și elevii de azi vor vedea această zi precum o filă dintr-o poveste- când aveau 16 ani, într-o zi mereu frumoasă, de vară, de toamnă, de iarnă, de primăvară.

Brîndușa Oanță: S-a schimbat profilul elevului în contextul intensificării vieții on-line în detrimentul socializării clasice?

Marius Leordeanu: Oare s-a schimbat? Eu unul nu cred că viața on-line e în detrimentul întâlnirilor și a relațiilor interumane apropiate, directe. Cred că cei cărora le plac oamenii se vor întâlni cu oameni și dincolo de mediul on-line. Iar cei care înainte erau mai retrași și stăteau în camera lor, acum pot, măcar on-line, să fie mai sociabili. Ar fi bine însă, să fim atenți la această aglomerare de informații și la pericolul dependenței de mediul on-line. Să mai rărim din când în când „statul pe net”. Să oprim calculatorul. Să lăsăm telefonul pe raft și să ieșim la aer. În natură sau în oraș, la un film sau la o terasă, la o plimbare sau la o simplă odihnă pe bancă. Să ieșim!

Brîndușa Oanță: Cu siguranță în liceu a existat un profesor (sau mai mulți), care a avut o influență puternică, benefică, asupra evoluției tale. Mai putem vorbi în ziua de azi despre “modele”?

Marius Leordeanu: Avem tendința de a privi trecutul ca pe o perioadă de “aur”, de “glorie”, și de a privi prezentul ca pe o variantă mai slabă, mai puțin bună, mai departe de ideal. Avem tendința de ne forma mental “modele” și de a ne depărta, de fapt, de lumea reală. Nu cred în modele perfecte. Modelele ajută, bineînțeles. Fiecare model e o variantă mai bună, într-un fel sau în altul. Dar să nu uităm că modelele nu sunt perfecte. Cu toții sunem oameni, reali, vii. Drumul fiecăruia dintre noi e unic. E amprenta noastră, e ecuația sau, dacă doriți, cocktailul nostru. Nu există rețeta rețetelor, nu există modelul modelelor. Există drumul nostru prin lume care ne ofera o identitate, într-o îmbinare cu identitățile și personalitățile deosebite ale celor din jur.

În ceea ce privește profesorii mei, am avut parte de dascăli și profesori cu totul și cu totul deosebiți. La toate materiile. Nu cred că aș putea să pun pe cineva în față. Nu ar fi drept. Eu unul am simțit că profesorii mei m-au iubit. Chiar și când nu am meritat. Ei însă m-au iubit și au știut să mă călăuzească. M-aș bucura să pot să îi răsplătesc într-o zi pentru dragostea lor.

Brîndușa Oanță: Din punctul tău de vedere, mai este astăzi aplicabil termenul clasic de “lectură”?

Marius Leordeanu: Termenul de „lectură” se aplică și azi, doar că și-a schimbat puțin sensul. Acum oamenii citesc mai puține cărți, în schimb caută mai ușor informația pe internet. Pe de o parte s-a mărit capacitatea noastră de a străbate lumea rapid dintr-un colț în altul din punct de vedere informatic. S-a mărit astfel și capacitatea de a integra și sintetiza informații de mai multe tipuri și din mai multe surse. Suntem mult mai capabili acum de a selecta dintr-un ocean imens de informații. Nu mai ne e frică să citim ce spun ziarele dintr-o țară și să le comparăm cu cele din alta, sau să găsim punctul comun între mai multe puncte de vedere expuse online, într-un timp relativ scurt. Însă, depărtându-ne de cititul în liniște și profunzime al unei singure cărți, în același timp ne depărtăm și de noi înșine. Nu mai știm atât de bine cine suntem. Am stins lumina în camerele mai profunde ale ființei noastre. Avem așadar nevoie de mai multă liniște. Doar Noi și Cartea. Acel timp când ne regăsim printre paginile ei – pentru a redeveni cine suntem de fapt, mai profunzi, mai conștienți, mai puternici.

Brîndușa Oanță: Ai plecat să studiezi în S.U.A. dintr-un orășel despre care unii ar spune că este un „colț uitat de lume”: Sighetu-Marmației. Acum ești doctor în robotică, cercetător, conferențiar, autor sau coautor a peste 30 de lucrări științifice. În ce constă „rețeta” reușitei tale? Consideri că ai sacrificat ceva pentru a ajunge aici?

Marius Leordeanu: Mulțumesc lui Dumnezeu pentru tot ce am trăit, pentru tot ce am simțit și am reușit să fac până acum. Dacă am reușit să scriu versuri, proză, sau să public lucrări științifice trebuie să îi mulțumesc tot Lui. Dacă am scris și pe placul altora, e extraordinar, trebuie să îi mulțumesc încă o dată. Dacă am reușit să ridic probleme și întrebări interesante, spre drumuri noi, atunci e cu atât mai bine. Încerc să respir aerul cu cât mai multă recunoștință pentru că mi s-a dat pasiunea și forța necesară pentru a face ceea ce iubesc. Nu cred că am sacrificat nimic important. Da, de multe ori am sacrificat pofte. Însă nu mi-am sacrificat iubirea.

Brîndușa Oanță: Ai publicat până acum două volume: unul de poezie (“Povestea unui cuvânt”) și unul de proză (“Mă numesc albastru”) în care, de asemenea, inserezi și versuri. Vorbește-mi despre știința poeziei sau poezia științei.

Marius Leordeanu: Poezia pentru mine are mai puțină știință decât trăire. Da, există și o parte științifică să zicem – un program prin care pot să ajung să scriu versuri care să mă reprezinte. Programul ar fi așa: încep cu ceea ce gândesc la un moment dat, cu ceea ce mă preocupă, cu fapte și situații de viață, sau probleme de natură mai științifică. Cumva, fiecare zi are o lecție a ei, e o etapă în parcursul meu. Încep de acolo. Las apoi acea lecție să mă cuprindă și încerc să îi găsesc tot mai adânc, sensul. Sens înseamnă armonie. Când ceva prinde sens, prinde muzică și culoare. Așa devine mai pozitiv, mai luminos. Se apropie de ființa mea. Or, eu trăiesc în lumea firescului și a miraculosului uman. Nu trăiesc în ecuații. În lumea mea, cele mai esențiale sunt armonia și adâncimea vieții, cu imaginile, simțurile și cântecele ei cele dintâi. Astfel ajung la versurile care devin tot mai clare, precum o apă de izvor, precum o fântână în care mă oglindesc. Tot ce am înțeles parțial în ecuații, înteleg în acea fântână mult mai bine, pe mai multe nivele. În acea fântână se regăsesc mai multe adevăruri în același timp. Doar în câteva cuvinte. Acele cuvinte, prin conținut, culoare, ritm, muzică și poveste, mă leagă, mă fac unul. Și, pentru un moment, mă simt întreg. Prind sens. Acea zi în care scriu poezia, e sfântă pentru mine. Ea încheie, marchează o etapă din viața mea. După acea poezie urmează o nouă lume, cu noi întrebări. Un nou drum, cu o nouă știință.

Brîndușa Oanță: Spui în cartea ta, la un moment dat: „Noi recunoaştem ceea ce vedem, sau vedem după cum putem recunoaşte.” Ce înseamnă pentru tine “a vedea”? Dar “a iubi”?

Marius Leordeanu: La nivel conștient, vedem doar ceea ce am mai văzut. Chiar dacă suntem martorii unui eveniment complet nou, încercăm apoi să îl descriem prin cuvinte, concepte cu care suntem deja familiari. Vedem ceea ce se aprinde și în noi, la o întâlnire dintre ceea ce vine dinafară și ceea ce e deja înăuntru. Atenție, chiar și cea mai complexă și originală „descriere”, e de fapt o reducere în spațiul cunoscutului a unei povești noi, în termeni și moduri de relaționare cunoscute deja. Încercăm să explicăm Noul prin ceea ce știm deja, adică prin Vechi. În același timp, muzica descrierii, o anumită informație nespusă, nevăzută, care se ascunde dincolo de cuvintele explicite, poate fi însă cu adevărat nouă. Așa e și vederea. Vedem clar, concret, prin prisma a ceea ce știm deja. Suntem conștienți de ceea ce vedem atunci când ceea ce vine din memorie se potrivește oarecum cu ceea ce vine din afară. Noul se strecoară nevăzut. Ne dă un fior și un freamăt al prezentului viu ne cuprinde. O emoție. Atunci, fără să ne dăm seama de ceea ce se întâmplă, trăim altceva, încă nemaiîntâlnit și de neexplicat, de nerecunoscut. Atunci acel „ceva” începe să prindă prima lui seminifcație. Aceea pe care i-o vom da atunci când îl vom experimenta pentru a doua oară. Atunci îl vom recunoaște – e acel ceva, ce a mai fost atunci când încă nu știam ce e… Ei bine, în funcție de ce alegem, vom trăi un „acel ceva” mai mult sau mai puțin frumos și sănătos. Să avem grijă ce alegem. Recomand să alegem ceea ce iubim, pentru a ne încărca cu ceea ce iubim. Iubirea e cea mai frumoasă și mai sănătoasă devenire. E cea mai bună călăuză și cel mai viu izvor.

Brîndușa Oanță: Fă, te rog, un “promo” volumului tău de proză pentru a-i determina pe elevii de la C.N. “Dragoș Vodă” să-l citească.

Marius Leordeanu: E o carte deosebită. Le va schimba viața în bine. Mie mi-a schimbat-o!

Brîndușa Oanță: În universul mecanicist, guvernat de atomi, există un echilibru interior al ființei umane?

Marius Leordeanu: Acest univers mecanicist există doar în cărțile despre „universuri mecaniciste”. Ființa umană însă e reală, vie. Mai real decât noi nu e nimic pentru că prin noi a început până și lumina să prindă un sens. Prin noi au început întrebările să își caute și apoi să își găsească răspunsuri. Noi am fost primii, apoi teoria. Fiecare ființă vie e un miracol și o dovadă că acest echilibru ciclic, spațio-temporal al supraviețuirii există. Existența ființei vii e dovada unui echilibru foarte sofisticat și profund, în univers.

Brîndușa Oanță: Ce aștepți de la semenii tăi?

Marius Leordeanu: S-au spus multe idei valabile în această lume și de foarte mult timp. Dar multe s-au uitat. Altele se știu la nivel teoretic, dar nu se mai pun în practică. Doar pentru că s-au spus sau s-au scris, nu e suficient. Eu sunt pentru o atitudine practică și constructivă. Sunt pentru iubirea care pornește de la materie, de la primele exerciții de dimineață, continuă cu o relaționare bună la muncă și în viața socială, iar apoi se termină seara cu o perioadă de reflexie, mai meditativă și mai idealistă, să zicem. E adevărat că nu toate sunt roz în această lume și că e nevoie și de critică – o critică atentă și făcută cu inima curată. Totuși, parcă în societatea noastră s-a stricat puțin echilibrul dintre construcție și critică. Prea mulți critică. Prea puțini construiesc. Prea mult se vorbește. Prea puțin se face. Prea multă frică. Prea puțin curaj. Prea multă complexitate. Prea puțină simplitate. Și încă o dată: prea multa frică. Prea puțin curaj.

Brîndușa Oanță: Să presupunem că predai la C.N.”Dragoș Vodă”. Urmează să intri la oră. Cum ar arăta “planul” de lecție al cursului opțional “Vederea computațională”?

Marius Leordeanu: Aș preda cursul la fel cum îl predau și studenților de la Universitatea Politehnică din București. La „Dragoș Vodă” sunt studenți extraordinari! Nu îi văd ca fiind mai prejos decât studenții din vremea mea, sau decât cei din vremea părinților mei. Știu că mulți nu ar fi de aceeași părere. Este părerea mea și o mențin! Cred în capacitatea extraordinară a generației de acum de la „Dragoș Vodă”. Mă bazez pe multe lucruri frumoase pe care le-am auzit despre ei: rezultate deosebite la olimpiade, la concursuri de artă și sport – și asta la cel mai înalt nivel național și internațional. Cum să nu mă bucur! Sunteți fantastici! Și vă aștept la Universitatea Politehnică din București, ca să vă spun mai multe despre vederea computațională! Nu vreau să divulg secretul aici :). Sună interesant, nu? Ei bine, chiar este!

Brîndușa Oanță: Care este mesajul tău pentru “cenedeviști”?

Marius Leordeanu: Totul va fi bine! Vă iubesc și mă bucur pentru voi! 🙂

 

Autor, Brîndușa Oanță




Sport, aero(s)port, pe ruta Sighet – Aberdeen

Sport, aero(s)port, pe ruta Sighet – Aberdeen

Sorina Trifoi este sigheteancă.  A plecat “în lume” imediat după absolvirea Colegiului Naţional “Dragoş Vodă” şi s-a oprit în extremitatea vestică a Europei, tocmai în Aberdeen.  După studiile superioare cu specializarea sport finalizate în Aberdeen, a obținut un job ce o “fixează” în același oraș scoțian, dar pe… aeroport.  Revine acasă destul de rar, dar nu regretă  faptul că destinul i-a oferit șansa asumării… străinătății.

Ion Mariș: De ce ai ales să-ți faci studiile în afara României?

Sorina Trifoi: Mi s-a părut o oportunitate foarte bună să încerc alt sistem educațional decât cel cu care eram obișnuită din școală/liceu. Și având în vedere că am avut suport 100% din partea familiei am zis, de ce nu?

Ion Mariș: Au fost dificili anii studenției tale? Cum i-ai parcurs?

Sorina Trifoi: Studenția nu a fost grea. Aici se pune foarte mult accentul pe studiul individual, chit că este nevoie să te prezinți la toate cursurile, depinde de tine cât și cum mai studiezi după. Din motivul acesta ai libertatea și oportunitatea să muncești, să faci voluntariat și să te relaxezi, pe lângă studii.

Ion Mariș: De ce ai preferat să rămâi tot în Scoția, după absolvirea studiilor superioare?

Sorina Trifoi: În momentul în care am absolvit m-am întrebat „și-acum ce?”… exact la fel ca oricare student din țară sau din străinătate.  Aveam o idee despre ce voiam să fac, dar, cum bine știm, nu toate decurg conform planului și mai trebuie să adaptăm din când în când. Așa că „temporar” am început să lucrez la aeroport în Aberdeen și, spre surprinderea mea, m-am îndrăgostit de aviație și job-ul a devenit permanent.

Ion Mariș: S-a schimbat destinul tău prin “abandonarea” plaiurilor… natale?

Sorina Trifoi: Da. Mai mult ca sigur nu aș fi muncit în domeniul aviației.

Ion Mariș:  Cât de greu  este să fii departe de casă?

Sorina Trifoi: Sincer, este din ce în ce mai ușor.  În anii de facultate îmi permiteam vacanțe dese și lungi care au ajutat la tranziție.  Acum, de când cu munca, depind foarte mult de zilele de concediu.  M-a ajutat și tehnologia, în special Skype-ul, care face distanța de casă mai mică.

Ion Mariș: Ce îți “spune” România de acolo?

Sorina Trifoi: România de aici îmi spune multe și, din nefericire, câteodată suntem toți băgați în aceeași categorie nu foarte favorabilă.  Se știe că suntem un popor muncitor și silitor, dar, din păcate, din experiența profesională de traducător pentru poliție, am vazut cât de rău, noi, românii, ne putem strica imaginea.

Ion Mariș: Cum te împaci cu… scoțienii?

Sorina Trifoi: Foarte bine,  majoritatea prietenilor mei și cei cu care lucrez sunt scoțieni.

Ion Mariș: Cât și în ce mod te afectează Brexit-ul, recent decis de UK?

Sorina Trifoi: Momentan nu se simte nici cea mai mică diferență.  Pe termen lung poate lucrurile se vor schimba, dar asta rămâne de văzut.

Ion Mariș: De ce ai decis să te îndrepți spre zona aviației?

Sorina Trifoi: Am ajuns să lucrez în aviație din întâmplare. Pot să spun că nu am anticipat că voi ajunge să lucrez în domeniul acesta și să îmi și placă ce fac.

Ion Maris: În ce constă – concret – și ce satisfacții îți oferă jobul actual?

Sorina Trifoi: Eu sunt una din persoanele responsabile cu ce se întâmplă cu un avion din momentul în care parchează pe stand și până când pleacă. Coordonez îmbarcarea și debarcarea de pasageri, încărcarea și descărcarea de bagaje și alte bunuri care mai însoțesc călătorul. Gestionez serviicile de curățenie, alimentare cu combustibil și catering timp în care mă și asigur că toate documentele aferente zborului sunt corecte. Totodată colaborez și cu echipajul de la bord pentru un „departure” la timp. În principiu, trebuie să mă asigur că cei din jurul meu își fac treaba la timp și corect.

Ion Mariș: Vizitele tale – destul de rare – la Sighet te încarcă pozitiv (te rog să faci abstracție de motivele strict familiale!) sau… negativ?

Sorina Trifoi: Când ajung la Sighet e liniște, e relaxare, nu e aceeași forfotă ca într-un oraș mai mare.  Eu consider că sunt în vacanță așa că profit cât mai mult să-mi încarc bateriile pozitiv până la următoarea vizită.

Ion Mariș: Ce schimbări ai remarcat, dacă ai avut timp să sesizezi, în Sighet?

Sorina Trifoi: Am observat că au apărut oameni cu idei noi care s-au materializat sub forma de… cafenele noi. Mi s-a părut că orașul începe încet, încet să se modernizeze.

Ion Mariș: Avem de câteva luni un nou primar și o nouă echipă în fruntea administrației locale. Ce le-ai propune pentru îmbunătătățirea “imaginii” Sighetului?

Sorina Trifoi: Investiția într-o sală de cinema ar fi un început. Nu știu dacă asta ține neapărat de îmbunătațirea imaginii orașului dar oferă activități în plus tineretului și nu numai.

Ion Mariș: Te implici în viața societății civile de acolo? Mai simplu spus, te implici, voluntarizezi, ai timp și pentru așa ceva?

Sorina Trifoi: În momentul de față nu am atât de mult timp pe cât mi-aș dori. La începutul facultății am voluntariat într-un magazin local, iar pe parcurs am ajutata la un centru de reabilitare din cadrul facultății. Totodată am fost implicată într-un program organizat de consiliul districtual local, în care le ofeream copiilor proveniți din familii cu nevoi, activități sportive și sociale.

Ion Mariș: Ce ar trebui să-ți ofere un angajator pentru a reveni în România?

Sorina Trifoi: Echivalentul a £1500 pe lună și posibilități de avansare/dezvoltare profesională.

Ion Mariș: Cum îți imaginezi viitorul? Unde?

Sorina Trifoi: În viitorul apropiat știu că vreau să călătoresc cât de mult posibil. Unde?… asta chiar nu contează. Iar la viitorul…  îndepărtat nu am stat să mă gândesc încă.

Ion Mariș: Ce sfaturi ai da unui tânăr, proaspăt absolvent de liceu, cu bacalaureatul luat bineînțeles, pentru a-și continua “drumul” în viață?

Sorina Trifoi: Să-și asume riscuri, să facă ce iubește – și aici mă refer din punct de vedere profesional – și să călătorească.

Ion Mariș: Cum își petrec timpul liber tinerii, acolo?

Sorina Trifoi: Activitățile de aici sunt la fel de variate ca și în țară. Există numeroase cluburi sportive și cluburi cu obiective social – filantropice pentru cei care încă sunt studenți. Dar ai și nelipsitele cafenele, cluburi, baruri și săli de cinema care oferă câte ceva pentru fiecare.

Ion Mariș: Cum va arăta lumea peste un sfert de secol?

Sorina Trifoi: Asta este o întrebare foarte grea…. Vreau să fiu optimistă și să spun că va fi din ce în ce mai bine dar, pe de altă parte, vom fi “îngropați” în tehnologie, ceea ce, din punctul meu de vedere, nu este ideal.

Ion Mariș: Cum va evolua România în următorii zece ani?

Sorina Trifoi: Cred că vom prinde vremuri foarte grele înainte ca să ne fie mai bine, iar generațiile ce sunt momentan în școală vor avea cel mai mult de suferit.

Ion Mariș: Mulțumesc pentru timpul acordat și te așteptăm și-n proiecte… românești!

Sorina Trifoi: Voi încerca să identific și proiecte românești! (zâmbește) Mi-a făcut mare placere să vă răspund la întrebări. Mulțumesc și eu!

Autor, Ion Mariș