O mare parte din populația din localitățile Depresiunii Maramureșului este în continuare în sărbătoare!

Mai ales în satele de pe Văile Izei, Marei și Cosăului, Boboteaza (6 Ianuarie) și Sântionul – Sfântul Ion (7 Ianuarie) sunt precedate de un obicei străvechi, „umblatul preotului cu Iordanul” (imediat după Sf. Vasile) pe la casele credincioșilor pentru a le sfinți. Grupuri de copii merg înaintea preotului cu uratul de „Chiralesai”, locuitorii îmbrăcând straie tradiționale, contribuind astfel la spectacolul lumii satului maramureșean. În ziua de Bobotează are loc sfințirea apei. Jocul caprei se desfășoară și de Bobotează și Sântion, încheind astfel o perioadă de 12 zile – începută de la Crăciun – de fascinant spectacol cu măști.

În noaptea dinaintea Bobotezei, conform unor vechi tradiții, fetele își pun busuioc sub pernă pentru a-și visa ursitul iar apa sfințită de Bobotează se crede că are puteri miraculoase și nu se strică niciodată.

Kirie eleyson!…. Chiralesai Doamne!….

Salut, Sighet!

Foto: Miya Kosei

Vadul Izei a fost și este – nu doar geografic – în zona de „influență” a Sighetului.

Poarta de ieșire spre Valea Izei (dinspre Sighet), comuna Vadu Izei și-a „conservat” intact specificul eminamente românesc de-a lungul secolelor. Familia tradițională, românească, de pe Văile Izei și Marei, și-a păstrat cu sfințenie limba, obiceiurile, credința, rădăcinile.

Una dintre familiile foarte respectate din comuna Vadu Izei a fost familia Drimuș.

În poza pe care o publicăm azi, făcută în jurul anului 1930, apare familia Drimuș, Iosif și Todora, împreună cu cei 11 copii. Unul dintre copiii familiei – Ileana – a devenit ulterior cadru universitar la Cluj – Napoca.

Salut, Sighet!

NR: Fotografie din arhiva d-lui Drimuș Ioan.

Probabil primul mijloc de transport în comun (cursă-autobuz cu peste doi cai putere) din Sighetul anului 1960. Stația se afla în fața Hotelului Tisa și, după cum se poate vedea, Sighetul era un oraș… eco. Toate celelalte mijloace de transport în comun din capitala Țării Maramureșului aveau doi cai putere.

Locuri de parcare, berechet!

O Duminică minunată și Sărbători Fericite tuturor sighetenilor și cititorilor noștri!

Salut, Sighet!

Fotografie din colecția prof. dr. Mihai Dăncuș

Absolvenții clasei a VI – a (echivalentul de azi al clasei a X – a), Liceul Dragoș Vodă, diriginte Gavril Godja, în parcul central din Sighet, fotografie realizată în iunie 1948. În centrul fotografiei, alături de elevi, este profesorul de latină Török.

Au absolvit 25 de tineri, dintre care, în luna august a aceluiași an au fost arestați 7 elevi. Acuzați de “uneltire contra ordinii sociale”, au fost condamnați și au executat – la prima condamnare – între 2 și 4 ani.

Cei arestați (cu vârsta cuprinsă între 16 – 19 ani) au fost: Andreica Gheorghe, Codrea Petru, Coman Gavrilă, Dunca Ioan (Nelu), Ilban Ioan, Motrea Ioan, Rad Constantin. Din grupul celor șapte, la câteva luni după arestare, Coman Gavrilă a decedat.

O parte dintre cei 7 au fost arestați și în al doilea val, în anul 1958.

Salut, Sighet!

Divergenţele existente în comunitatea evreiască între rabinii Káhán şi Teitelbaum au dus la divizarea comunităţii în două, adepţii rabinilor Káhán formând o comunitate separată numită “sefardă”, faţă de cea ultraortodoxă condusă de rabinii Teitelbaum.

Sinagoga “sefardă” a fost construită în stil eclectic cu influenţe baroce, pe strada Nagyköz (azi Basarabiei) între anii 1885-1886, din donaţiile înstăritei familii Káhán.

Ea a funcţionat ca lăcaş de cult până în anul 1902, an în care s-a terminat construcţia noii sinagogi. După 1902, clădirea a fost folosită ca ieşiva (şcoală superioară religioasă pentru băieţi). După schimbarea funcţiei, clădirea a păstrat sala de rugăciune, pereţii purtând mult timp după aceea draperiile pictate în violet, cu margini aurii.
Sinagoga era unită cu locuinţa rabinului printr-un culoar de piatră, la etaj se afla biblioteca, accesul făcându-se pe trepte de piatră, iar beciul a funcţionat mult timp ca abator pentru păsări, în vanele de piatră fiind smulse penele zburătoarelor.

După terminarea războiului, în fosta sinagogă au fost depozitate cărţile adunate din lăcaşurile de cult evreieşti săteşti, bibliotecă pierdută în anii ‘70, când clădirea a fost demolată.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

Construită la intersecţia străzilor Timár şi Hajnal, sinagoga Mahazike Totra a fost una dintre cele mai impozante şi artistic realizate sinagogi din oraş. Înălţarea ei se datorează muncii asidue a rabinului Lejb Joszovitz.

Fiind singura sinagogă din zona numită “Felszeg” şi datorită măreţiei arhitectonice, nu trecea neobservată de cei care veneau dinspre Vadul Izei.

Războiul nu a dus la distrugerea ei, cu toate că, asemeni celorlalte lăcaşuri de cult evreieşti, a fost folosită de armată ca depozit de porţelanuri şi obiecte din sticlă confiscate din casele evreilor, iar în balconul femeilor au fost depozitate băuturi alcoolice.

Armata sovietică sosită în oraş a jefuit sinagoga: având în vedere că interesul era axat doar asupra alcoolului, obiectele fragile au fost distruse în întregime.

În anii ‘60, sinagoga a fost demolată: pereţii dintre ferestre au fost legaţi cu sârmă şi cu ajutorul unui tractor au fost dărâmaţi, ceea ce a dus şi la prăbuşirea tavanului. După demolare, localnicii şi-au însuşit materialele de construcţie pentru a le folosi în interes propriu.

Singura încăpere care a rezistat mult timp demolării a fost baia rituală, folosită după dărâmarea sinagogii ca centru de colectare a sticlelor şi borcanelor.

Astăzi, în locul sinagogii Mahazike Tora se află staţia de autobuz de la „Big”, precum şi succesiunea de blocuri de după staţie.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

În secolul al XVIII-lea, pentru a-i feri de epidemia de ciumă, sighetenii au apelat la ajutorul Fecioarei Maria. Astfel, cu suportul financiar al directorului Rudnyánszki Farkas şi al enoriaşilor romano – catolici, în anul 1776, în piaţa centrală este înălţată statuia Preacuratei Fecioare Maria.

În imagine se poate observa obeliscul octogonal deasupra căruia, plutind pe nori, se afla figura Fecioarei Maria cu coroană. De remarcat de asemenea şi micul gard de fier forjat care împrejmuieşte statuia. În cele patru colţuri, pe piedestaluri de piatră erau montate lampadare din fontă. Cu ocazia sărbătorilor, lumânările adăpostite de aceste lampadare degajau lumină şi căldură. Pentru sigheteni, monumentul era “Státua” sau “Statuia”.

După tragica moarte a reginei Elisabeta, la 1898, în cinstea mult iubitei şi îndrăgite regine, sighetenii au hotărât ca piaţa din centrul oraşului să-i poarte numele, dorind ca amintirea ei să rămână şi în conştiinţa generaţiilor viitoare.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

În camera de veghe din turnul cu clopotniţă izbucneşte un incendiu, datorat unei sobe de tuci nesupravegheate, incendiu în care este prins şi paznicul Riskovits Károly. Focul a fost observat târziu de un ofiţer ce se plimba pe strada Lónyay Iános (azi Iuliu Maniu), care a alertat paznicul. Acesta a intervenit şi a aruncat din turn mobilierul care, prin cădere, a distrus una dintre garguie.

Proiectul de reconstrucţie a fost întocmit de arhitectul orădean Kótay Pál. Acesta înlocuieşte garguiele în formă de balaur cu altele în formă de ţeavă de tun şi desfiinţează camera de veghe. Cea mai semnificativă schimbare este adusă acoperişului bisericii, care a fost înălţat cu mulţi metri.

Ceasul din turnul clopotniţei, fabricat în anul 1893 de către ceasornicarul orădean Dadai József, a fost distrus complet, nemaiputând fi reconstituit. În schimb orga, construită de firma „Rieger Otto” din Budapesta, a fost singurul obiect ce nu a suferit avariii.

După refacere, biserica a fost sfinţită la 30 octombrie 1932, zi care va rămâne de referinţă pentru istoria bisericii reformate din Sighet.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

Data de 4 mai 1872 marchează izbucnirea unui nou incendiu devastator, care distruge oraşul, biserica reformată fiind şi ea grav afectată. Lipsa fondurilor necesare pentru refacerea ei a determinat pe pastorul bisericii, Szikszay Zoltán, să plece prin ţară pentru a cere sprijin confraţilor.

Turnul cu clopotniţă a fost refăcut la doi ani dupa incendiu de către Asociaţia Pompierilor Voluntari din oraş, care a primit dreptul de a-l folosi ca punct de observaţie pentru prevenirea incendiilor. Restul bisericii a fost reconstruit între 1891-1892, sub supravegherea arhitecţilor Kassay Endre şi Krupás Károly, care au adus unele modificări aspectului clădirii.

Turnuleţele octogonale aflate în capul scărilor în spirală sunt modificate în turnuleţe cu patru laturi, fiind în acelaşi timp consolidate şi contraforturile.

Cele mai frumoase ornamente sunt reprezentate de garguie: cele aparţinând turnuleţelor fiind în formă de câini, iar cele aferente turnului cu clopotniţă având forma unor balauri cu aripi de liliac. Interiorul este refăcut în stil eclectic.
Biserica a fost sfinţită în data de 11 septembrie 1892 de către episcopul Kiss Áron.

În anul 1887, în partea de est a bisericii este ridicat un obelisc dedicat memoriei a doi eroi paşoptişti, Asztalos Sándor şi Móricz Samu. Banii necesari ridicării monumentului au provenit din donaţii publice şi din partea Asociaţiei Honvezilor, iniţiatorii proiectului. Materialul utilizat este granitul suedez, asigurat de firma „Gerenday és Fia” din Budapesta. În colţul din nord-est a bisericii a fost înălţat un alt obelisc, de această dată din marmură albă, în memoria revoluţionarei Leövey Klára, ridicat iniţial în grădina Liceului Reformat şi mutat în locul ei actual în anul 1899.

În anul 1910, parcul din jurul bisericii este împrejmuit cu un gard din fier forjat, în stil neogotic, demontat în 1942. Astăzi, acest gard înconjoară piaţa de alimente din localitate şi diferite şcoli din judeţ, ca de exemplu cea din Rozavlea.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

În data de 11 august 1859, un puternic incendiu pornit din strada Bastionului (azi Dr. Ioan Mihalyi de Apşa), care a mistuit o mare parte dintre clădirile din oraş, a provocat bisericii reformate distrugeri aşa de grave încât presbiteriul ia decizia demolării.

Proiectul noii biserici este realizat de Mozer József, un inginer din Sighet, iar reconstrucţia s-a bazat doar pe voluntariatul enoriaşilor sub coordonarea inginerului proiectant. Zidurile sunt demolate în totalitate, rămânând doar jumătatea turnului cu clopotniţă, care a fost întărit cu două contraforturi: a rămas neatinsă biserica de la subsol şi cripta, locul de veci al oamenilor de vază ai oraşului.

Punerea pietrei de temelie a avut loc în cadru festiv la 15 iunie 1862.

Anul 1867 marchează terminarea acoperişului, iar anul următor se finalizează tavanul în boltă al navelor. Prima slujbă a fost celebrată la 21 august 1870, an în care au fost terminate lucrările interioare.

Imaginea prezintă partea de sud-est a bisericii, construită în stil gotic anglo-saxon, specific gustului epocii. Scările în spirală, ce se termină în turnuleţe octogonale, duc spre balcoanele interioare. Pentru construcţie a fost folosită piatra sedimentară, adusă de pe dealul Solovan din cariera de piatră a familiei Várady.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

Desenul evidenţiază sacristia gotică ataşată părţii de nord a absidei. În secolul al XVII-lea cele două nave laterale sunt dotate cu câte o intrare, astfel că biserica are trei căi de acces. Elementul specific al clădirii este reprezentat de acoperişul turnului relizat în stilul baroc târziu.

În 1524, la Sighet a activat Ramaschi Mátyás din Sibiu, un pastor adept al reformei, care a convins populaţia să treacă la religia protestantă, la început la cea luterană, iar ulterior la cea calvină. Schimbarea religiei majoritare din localitate a dus la modificarea interiorului bisericii: pereţii au fost zugrăviţi în alb. Cu această ocazie, frescele au fost acoperite, ele fiind scoase la lumina zilei de cutremurul din anul 1844.

În 1633 tavanul este casetat pe cheltuiala contelui Bethlen István. În anul 1668 este terminată renovarea turnului cu clopotniţă, sferă şi steaua din vârf fiind montate la 23 iunie.

În anul 1774, la porunca reginei Maria Tereza, acoperişul turnului este coborât pe scripeţi: ocazie cu care o parte din structură se frânge, turnul rămânând nefinalizat până în 1796, când va fi construit un acoperiş nou.

Pagubele suferite de biserică în timpul cutremurului din 1844 vor fi remediate abia în anul 1855.

Frescele descoperite în urma cutremurului din 1844 prezintă momente din viaţa Sfintei Ecaterina de Alexandria şi din legenda Sfântului Gheorghe. Ele acopereau peretele nordic/ sudic al bisericii. În urma cercetărilor, ele au fost datate ca aparţinând secolului al XIII-lea.

În absidă se aflau două portrete, realizate în secolul al XIV – lea, unul reprezentând o femeie şi celălalt un bărbat, probabil ale donatorilor.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

În cel mai înalt punct al oraşului din acea vreme s-a aflat biserica romano – catolică, sfinţită în cinstea Sfântului Imre (St. Emeric). În privinţa construirii bisericii, părerile sunt împărţite: unii istorici o datează 1050, alţii în jurul anilor 1150.

La acea dată, biserica a fost cea mai mare şi impozantă clădire de piatră din comitatul Maramureş. Planul de construcţie este cel al unei bazilici cu trei nave, nava principală fiind mai înaltă decât cele două nave laterale. În jurul bisericii a fost construit un zid de piatră în formă ovală, cu bastioane, prevăzut cu două porţi, una spre vest şi alta spre est. În lipsa unor săpături arheologice, existenţa bastioanelor se bazează pe numele de atunci al străzii, respectiv strada Bastionului. Mai târziu ea îşi schimbă numele în strada Lyceum, pentru ca astăzi să fie cunoscută sub numele de strada Dr. Ioan Mihalyi de Apşa.

În secolul al XIII-lea, absida bisericii care avea formă de semicerc specifică stilului romanic, este reconstruită într-o absidă cu cinci laturi, pe exterior fiind întărită de contraforturi specifice stilului gotic. În acelaşi timp, se construieşte şi un turn nou cu clopotniţă, în stil gotic, cu portal, fereastră gotică şi o fereastră luminator în formă de rozetă. Tot în această perioadă se poate data şi construcţia sacristiei, cu fereastra tot în formă de rozetă.

Sub ocupaţia trupelor moldoveneşti, biserica este jefuită, frescele şi mobilierul distruse; pentru refacerea bisericii, locuitorii oraşului sunt nevoiţi să ceară sprijin financiar regelui Matei Corvin.

Accesul în biserică se făcea prin poarta turnului cu clopotniţă, la vremea aceea fiind şi singura cale de acces.

Desenul alăturat este realizat pe baza unei gravuri de epocă ce reprezintă biserica aflată în reconstrucţie, probabil după un incendiu. Se poate observa că, în partea superioară, turnul cu clopotniţă are deja forme specifice stilului baroc, iar buştenii sunt pregătiţi pentru refacerea acoperişului. Interesant de remarcat prezenţa celor şase pietre de moară, folosite la măcinarea tencuielii căzute, materialul urmând a fi refolosit.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

Între anii 1803-1804 locul unei mici bisericuţe de lemn a fost ocupat de o biserică în stil baroc, înălţată în cinstea Naşterii Maicii Domnului din donaţiile enoriaşilor greco-catolici români şi ruteni. Datorită divergenţelor dintre credincioşii celor două etnii, biserica a rămas în folosinţa rutenilor, devenind astfel cunoscută drept „biserica greco-catolică ruteană”.

În jurul anului 1900, este splendid pictat interiorul bisericii de către pictorul băimărean de origine sigheteană Kádár Géza. Pe cupola bisericii, susţinută de console aurii, a fost reprezentat un cerc de sfinţi. Iconostasul a fost realizat în stil baroc, fiind bogat decorat cu ornamente florale aurite.

Anul 1894 aduce cu sine schimbarea hramului bisericii. Episcopul Firczák Gyula din Ungvár sfinţeşte biserica şi îi dăruieşte hramul Înălţării Sfintei Cruci. Construcţia mică alipită faţadei a fost realizată ulterior, având trei uşi de acces, tavanul fiind pictat în stil rococo, înfăţişând doi îngeri purtând un coş cu trandafiri.

În faţa bisericii a fost înălţată o cruce de piatră sculptată, pe piedestalul căreia a fost inscripţionat în limba maghiară următoarea frază: „A fost înălţată cu prilejul jubileului anului sfânt la 1900 septembrie 21, în timpul preotului Balogh Mihály şi îngrijitorului Hostsuk János”.

Biserica deţine singurul vitraliu original din Sighet, de o frumuseţe compoziţională şi calitate aparte.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)