Sâmbătă, 23 mai 2026, la Lacul Albastru din Baia Sprie, a avut loc o nouă activitate din cadrul proiectului Școala Naturii în Geoparcul Gutâi-Maramureș, organizată de către Asociația pentru Promovarea Turismului și Dezvoltare Durabilă Nord-Vest, în parteneriat cu Primăria orașului Baia Sprie și Muzeul Județean de Mineralogie „Victor Gorduza” Baia Mare.

Evenimentul informativ, intitulat De la Marea Tethys la Lacul Albastru, și-a propus să aducă publicul mai aproape de fascinanta istorie geologică a zonei, prin prezentări susținute de specialiști despre o lume dispărută, Marea Tethys, care acoperea aceste locuri în era mezozoică, despre rolul acestei mări preistorice în evoluția reliefului Munților Gutâi și transformările care au modelat, de-a lungul timpului, peisajul pe care îl vedem astăzi. Participanții au aflat mai multe despre geneza Lacului Albastru, arie naturală protejată, monument al naturii și despre particularitățile acestui sistem lacustru. Sub coordonarea dr. ing. Valeria Brezoczki de Facultatea de Inginerie a Centrului Universitar Nord Baia Mare, s-au realizat observații directe privind culoarea și transparența apei lacului, mirosul acesteia, prezența depunerilor minerale și cromatica lor, vegetația și fauna acvatică, precum și influența condițiilor meteorologice asupra lacului.

Pe durata evenimentului, participanții au putut descoperi piese din colecția didactică a Muzeului de Mineralogie din Baia Mare, prezentate într-un stand amenajat special lângă Lacul Albastru: „Au fost expuse eșantioane reprezentative pentru Dealul Minei și pentru zăcământul polimetalic Baia Sprie, precum cuarț, baritină, stibină, calcit, gips, galenă, blendă, pirita și calcopirită. La stand, s-a organizat și un mic atelier dedicat proprietăților macroscopice ale mineralelor, cu ajutorul unor instrumente și dispozitive specifice.” (conf. univ. dr. Ioan Denuț, managerul Muzeului de Mineralogie „Victor Gorduza” Baia Mare)

Activitatea s-a adresat în mod special celor mai tineri membri ai comunității locale, așa că ne-am bucurat să avem parte de implicarea unui grup de elevi, membri ai Clubului Green Impact Baia Sprie, coordonați de d-na profesor Iolanda Strelenczuk.

Evenimentul De la Marea Tethys la Lacul Albastru face parte din seria de activități educative desfășurate prin proiectul Școala Naturii în Geoparcul Gutâi-Maramureș, finanțat prin „BRAVoluntar” ediția 2026 – program dezvoltat de Fundația OMV Petrom și Asociaţia pentru Relaţii Comunitare (ARC) și implementat de Asociația pentru Promovarea Turismului și Dezvoltare Durabilă Nord-Vest.

APTDD NV & Echipa proiectului Geoparcul UNESCO Gutâi-Maramureș
Email: [email protected]
www.facebook.com/geoparcMM
www.instagram.com/geoparcmaramures

Miercuri, 11 iunie 2025, începând cu ora 17:00, la Muzeul de Mineralogie din Baia Mare va avea loc evenimentul de lansare publică a proiectului „Geoparcul UNESCO Gutâi-Maramureș”. Demarat în 2024, proiectul se desfășoară în cadrul Acordului de cooperare dintre Consiliul Județean Maramureș, Universitatea din București, Muzeul Județean de Mineralogie „Victor Gorduza” Baia Mare și Asociația pentru Promovarea Turismului și Dezvoltare Durabilă Nord-Vest și beneficiază de sprijinul financiar al Consiliului Județean Maramureș.

Ce urmărim?

Obiectivul final al proiectului este înființarea, până în anul 2027, a unui Geoparc Internațional UNESCO în zona munților vulcanici Gutâi, o zonă cu un patrimoniu geologic valoros, un îndelungat și fascinant trecut minier, biodiversitate impresionantă și o moștenire culturală bogată. Teritoriul vizat cuprinde atât localități urbane, cât și rurale, aparținând următoarelor 13 unități administrativ-teritoriale: municipiul Baia Mare, orașele Baia Sprie, Cavnic, Seini și Tăuții-Măgherăuș, comunele Băiuț, Botiza, Budești, Cicârlău, Desești, Poienile Izei, Ocna Șugatag și Șișești.

Despre Geoparcurile Internaționale UNESCO

Potrivit UNESCO, geoparcurile internaționale sunt „zone geografice unitare, în care situri şi peisaje de importanță geologică internațională sunt administrate printr-un concept holistic de conservare, educație şi dezvoltare durabilă.”(www.unesco.org) Geoparcul este, în esență, o apreciere a patrimoniului unui teritoriu, în ansamblul său. Un Geoparc UNESCO nu este o arie protejată și nu impune restricții, el creează un cadru de cooperare între actorii locali, dezvoltă parteneriate, propune proiecte comune şi urmărește să fie un motor al dezvoltării teritoriului. În lume, există azi 229 de astfel de geoparcuri, răspândite în 50 de țări de pe toate continentele. În România, avem două geoparcuri recunoscute de UNESCO: Țara Hațegului și Ținutul Buzăului, iar Maramureșul dorește să se alăture acestei rețele:

„Înființarea unui Geoparc UNESCO în zona vulcanică din Maramureș este un vis mai vechi de-al meu, inspirat de cei 50 de ani de cercetare geologică desfășurată exclusiv aici. Mi-aș dori ca acest proiect să fie o încununare concretă a unei pasiuni de o viață și o contribuție reală la protejarea și punerea în valoare a acestor locuri”, mărturisește dr. geolog Marinel Kovacs, inițiatorul, sufletul și coordonatorul proiectului.

Un rol cheie în demersul nostru este deținut de Alexandru Andrășanu, de la Universitatea din București, expert UNESCO și partener în proiect, care subliniază că: „Proiectul Geoparcul UNESCO Gutâi-Maramureș propune cel mai bun model de cooperare pentru utilizarea inteligentă a patrimoniului geologic și minier excepțional al zonei și transformarea lui într-o resursă economică, socială și educațională pentru generațiile de azi și cele viitoare”.

Așadar, un Geoparc UNESCO este un proiect-punte între patrimoniu și viitor, rezultatul unui proces complex, care se derulează pe termen lung și care necesită colaborarea între administrație, instituții, universități și organizații, antreprenori, oameni de presă și simpli membri ai comunității. Evenimentul care va avea loc în data de 11 iunie 2025, la Muzeul de Mineralogie din Baia Mare, își propune să aducă acești actori laolaltă, să ofere informații despre etapele, provocările și așteptările proiectului. Ne dorim ca fiecare participant să plece cu o înțelegere mai clară a ceea ce înseamnă un Geoparc UNESCO și cu sentimentul că face parte dintr-un demers colectiv cu sens și impact.

Vă mulțumim și vă așteptăm!

Echipa de proiect Geoparcul UNESCO Gutâi-Maramureș
[email protected]
www.facebook.com/geoparcM

O mare parte din populația din localitățile Depresiunii Maramureșului este în continuare în sărbătoare!

Mai ales în satele de pe Văile Izei, Marei și Cosăului, Boboteaza (6 Ianuarie) și Sântionul – Sfântul Ion (7 Ianuarie) sunt precedate de un obicei străvechi, „umblatul preotului cu Iordanul” (imediat după Sf. Vasile) pe la casele credincioșilor pentru a le sfinți. Grupuri de copii merg înaintea preotului cu uratul de „Chiralesai”, locuitorii îmbrăcând straie tradiționale, contribuind astfel la spectacolul lumii satului maramureșean. În ziua de Bobotează are loc sfințirea apei. Jocul caprei se desfășoară și de Bobotează și Sântion, încheind astfel o perioadă de 12 zile – începută de la Crăciun – de fascinant spectacol cu măști.

În noaptea dinaintea Bobotezei, conform unor vechi tradiții, fetele își pun busuioc sub pernă pentru a-și visa ursitul iar apa sfințită de Bobotează se crede că are puteri miraculoase și nu se strică niciodată.

Kirie eleyson!…. Chiralesai Doamne!….

Salut, Sighet!

Foto: Miya Kosei

Vadul Izei a fost și este – nu doar geografic – în zona de „influență” a Sighetului.

Poarta de ieșire spre Valea Izei (dinspre Sighet), comuna Vadu Izei și-a „conservat” intact specificul eminamente românesc de-a lungul secolelor. Familia tradițională, românească, de pe Văile Izei și Marei, și-a păstrat cu sfințenie limba, obiceiurile, credința, rădăcinile.

Una dintre familiile foarte respectate din comuna Vadu Izei a fost familia Drimuș.

În poza pe care o publicăm azi, făcută în jurul anului 1930, apare familia Drimuș, Iosif și Todora, împreună cu cei 11 copii. Unul dintre copiii familiei – Ileana – a devenit ulterior cadru universitar la Cluj – Napoca.

Salut, Sighet!

NR: Fotografie din arhiva d-lui Drimuș Ioan.

Probabil primul mijloc de transport în comun (cursă-autobuz cu peste doi cai putere) din Sighetul anului 1960. Stația se afla în fața Hotelului Tisa și, după cum se poate vedea, Sighetul era un oraș… eco. Toate celelalte mijloace de transport în comun din capitala Țării Maramureșului aveau doi cai putere.

Locuri de parcare, berechet!

O Duminică minunată și Sărbători Fericite tuturor sighetenilor și cititorilor noștri!

Salut, Sighet!

Fotografie din colecția prof. dr. Mihai Dăncuș

Absolvenții clasei a VI – a (echivalentul de azi al clasei a X – a), Liceul Dragoș Vodă, diriginte Gavril Godja, în parcul central din Sighet, fotografie realizată în iunie 1948. În centrul fotografiei, alături de elevi, este profesorul de latină Török.

Au absolvit 25 de tineri, dintre care, în luna august a aceluiași an au fost arestați 7 elevi. Acuzați de “uneltire contra ordinii sociale”, au fost condamnați și au executat – la prima condamnare – între 2 și 4 ani.

Cei arestați (cu vârsta cuprinsă între 16 – 19 ani) au fost: Andreica Gheorghe, Codrea Petru, Coman Gavrilă, Dunca Ioan (Nelu), Ilban Ioan, Motrea Ioan, Rad Constantin. Din grupul celor șapte, la câteva luni după arestare, Coman Gavrilă a decedat.

O parte dintre cei 7 au fost arestați și în al doilea val, în anul 1958.

Salut, Sighet!

Divergenţele existente în comunitatea evreiască între rabinii Káhán şi Teitelbaum au dus la divizarea comunităţii în două, adepţii rabinilor Káhán formând o comunitate separată numită “sefardă”, faţă de cea ultraortodoxă condusă de rabinii Teitelbaum.

Sinagoga “sefardă” a fost construită în stil eclectic cu influenţe baroce, pe strada Nagyköz (azi Basarabiei) între anii 1885-1886, din donaţiile înstăritei familii Káhán.

Ea a funcţionat ca lăcaş de cult până în anul 1902, an în care s-a terminat construcţia noii sinagogi. După 1902, clădirea a fost folosită ca ieşiva (şcoală superioară religioasă pentru băieţi). După schimbarea funcţiei, clădirea a păstrat sala de rugăciune, pereţii purtând mult timp după aceea draperiile pictate în violet, cu margini aurii.
Sinagoga era unită cu locuinţa rabinului printr-un culoar de piatră, la etaj se afla biblioteca, accesul făcându-se pe trepte de piatră, iar beciul a funcţionat mult timp ca abator pentru păsări, în vanele de piatră fiind smulse penele zburătoarelor.

După terminarea războiului, în fosta sinagogă au fost depozitate cărţile adunate din lăcaşurile de cult evreieşti săteşti, bibliotecă pierdută în anii ‘70, când clădirea a fost demolată.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

Construită la intersecţia străzilor Timár şi Hajnal, sinagoga Mahazike Totra a fost una dintre cele mai impozante şi artistic realizate sinagogi din oraş. Înălţarea ei se datorează muncii asidue a rabinului Lejb Joszovitz.

Fiind singura sinagogă din zona numită “Felszeg” şi datorită măreţiei arhitectonice, nu trecea neobservată de cei care veneau dinspre Vadul Izei.

Războiul nu a dus la distrugerea ei, cu toate că, asemeni celorlalte lăcaşuri de cult evreieşti, a fost folosită de armată ca depozit de porţelanuri şi obiecte din sticlă confiscate din casele evreilor, iar în balconul femeilor au fost depozitate băuturi alcoolice.

Armata sovietică sosită în oraş a jefuit sinagoga: având în vedere că interesul era axat doar asupra alcoolului, obiectele fragile au fost distruse în întregime.

În anii ‘60, sinagoga a fost demolată: pereţii dintre ferestre au fost legaţi cu sârmă şi cu ajutorul unui tractor au fost dărâmaţi, ceea ce a dus şi la prăbuşirea tavanului. După demolare, localnicii şi-au însuşit materialele de construcţie pentru a le folosi în interes propriu.

Singura încăpere care a rezistat mult timp demolării a fost baia rituală, folosită după dărâmarea sinagogii ca centru de colectare a sticlelor şi borcanelor.

Astăzi, în locul sinagogii Mahazike Tora se află staţia de autobuz de la „Big”, precum şi succesiunea de blocuri de după staţie.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

În secolul al XVIII-lea, pentru a-i feri de epidemia de ciumă, sighetenii au apelat la ajutorul Fecioarei Maria. Astfel, cu suportul financiar al directorului Rudnyánszki Farkas şi al enoriaşilor romano – catolici, în anul 1776, în piaţa centrală este înălţată statuia Preacuratei Fecioare Maria.

În imagine se poate observa obeliscul octogonal deasupra căruia, plutind pe nori, se afla figura Fecioarei Maria cu coroană. De remarcat de asemenea şi micul gard de fier forjat care împrejmuieşte statuia. În cele patru colţuri, pe piedestaluri de piatră erau montate lampadare din fontă. Cu ocazia sărbătorilor, lumânările adăpostite de aceste lampadare degajau lumină şi căldură. Pentru sigheteni, monumentul era “Státua” sau “Statuia”.

După tragica moarte a reginei Elisabeta, la 1898, în cinstea mult iubitei şi îndrăgite regine, sighetenii au hotărât ca piaţa din centrul oraşului să-i poarte numele, dorind ca amintirea ei să rămână şi în conştiinţa generaţiilor viitoare.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

În camera de veghe din turnul cu clopotniţă izbucneşte un incendiu, datorat unei sobe de tuci nesupravegheate, incendiu în care este prins şi paznicul Riskovits Károly. Focul a fost observat târziu de un ofiţer ce se plimba pe strada Lónyay Iános (azi Iuliu Maniu), care a alertat paznicul. Acesta a intervenit şi a aruncat din turn mobilierul care, prin cădere, a distrus una dintre garguie.

Proiectul de reconstrucţie a fost întocmit de arhitectul orădean Kótay Pál. Acesta înlocuieşte garguiele în formă de balaur cu altele în formă de ţeavă de tun şi desfiinţează camera de veghe. Cea mai semnificativă schimbare este adusă acoperişului bisericii, care a fost înălţat cu mulţi metri.

Ceasul din turnul clopotniţei, fabricat în anul 1893 de către ceasornicarul orădean Dadai József, a fost distrus complet, nemaiputând fi reconstituit. În schimb orga, construită de firma „Rieger Otto” din Budapesta, a fost singurul obiect ce nu a suferit avariii.

După refacere, biserica a fost sfinţită la 30 octombrie 1932, zi care va rămâne de referinţă pentru istoria bisericii reformate din Sighet.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

Data de 4 mai 1872 marchează izbucnirea unui nou incendiu devastator, care distruge oraşul, biserica reformată fiind şi ea grav afectată. Lipsa fondurilor necesare pentru refacerea ei a determinat pe pastorul bisericii, Szikszay Zoltán, să plece prin ţară pentru a cere sprijin confraţilor.

Turnul cu clopotniţă a fost refăcut la doi ani dupa incendiu de către Asociaţia Pompierilor Voluntari din oraş, care a primit dreptul de a-l folosi ca punct de observaţie pentru prevenirea incendiilor. Restul bisericii a fost reconstruit între 1891-1892, sub supravegherea arhitecţilor Kassay Endre şi Krupás Károly, care au adus unele modificări aspectului clădirii.

Turnuleţele octogonale aflate în capul scărilor în spirală sunt modificate în turnuleţe cu patru laturi, fiind în acelaşi timp consolidate şi contraforturile.

Cele mai frumoase ornamente sunt reprezentate de garguie: cele aparţinând turnuleţelor fiind în formă de câini, iar cele aferente turnului cu clopotniţă având forma unor balauri cu aripi de liliac. Interiorul este refăcut în stil eclectic.
Biserica a fost sfinţită în data de 11 septembrie 1892 de către episcopul Kiss Áron.

În anul 1887, în partea de est a bisericii este ridicat un obelisc dedicat memoriei a doi eroi paşoptişti, Asztalos Sándor şi Móricz Samu. Banii necesari ridicării monumentului au provenit din donaţii publice şi din partea Asociaţiei Honvezilor, iniţiatorii proiectului. Materialul utilizat este granitul suedez, asigurat de firma „Gerenday és Fia” din Budapesta. În colţul din nord-est a bisericii a fost înălţat un alt obelisc, de această dată din marmură albă, în memoria revoluţionarei Leövey Klára, ridicat iniţial în grădina Liceului Reformat şi mutat în locul ei actual în anul 1899.

În anul 1910, parcul din jurul bisericii este împrejmuit cu un gard din fier forjat, în stil neogotic, demontat în 1942. Astăzi, acest gard înconjoară piaţa de alimente din localitate şi diferite şcoli din judeţ, ca de exemplu cea din Rozavlea.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

În data de 11 august 1859, un puternic incendiu pornit din strada Bastionului (azi Dr. Ioan Mihalyi de Apşa), care a mistuit o mare parte dintre clădirile din oraş, a provocat bisericii reformate distrugeri aşa de grave încât presbiteriul ia decizia demolării.

Proiectul noii biserici este realizat de Mozer József, un inginer din Sighet, iar reconstrucţia s-a bazat doar pe voluntariatul enoriaşilor sub coordonarea inginerului proiectant. Zidurile sunt demolate în totalitate, rămânând doar jumătatea turnului cu clopotniţă, care a fost întărit cu două contraforturi: a rămas neatinsă biserica de la subsol şi cripta, locul de veci al oamenilor de vază ai oraşului.

Punerea pietrei de temelie a avut loc în cadru festiv la 15 iunie 1862.

Anul 1867 marchează terminarea acoperişului, iar anul următor se finalizează tavanul în boltă al navelor. Prima slujbă a fost celebrată la 21 august 1870, an în care au fost terminate lucrările interioare.

Imaginea prezintă partea de sud-est a bisericii, construită în stil gotic anglo-saxon, specific gustului epocii. Scările în spirală, ce se termină în turnuleţe octogonale, duc spre balcoanele interioare. Pentru construcţie a fost folosită piatra sedimentară, adusă de pe dealul Solovan din cariera de piatră a familiei Várady.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

Desenul evidenţiază sacristia gotică ataşată părţii de nord a absidei. În secolul al XVII-lea cele două nave laterale sunt dotate cu câte o intrare, astfel că biserica are trei căi de acces. Elementul specific al clădirii este reprezentat de acoperişul turnului relizat în stilul baroc târziu.

În 1524, la Sighet a activat Ramaschi Mátyás din Sibiu, un pastor adept al reformei, care a convins populaţia să treacă la religia protestantă, la început la cea luterană, iar ulterior la cea calvină. Schimbarea religiei majoritare din localitate a dus la modificarea interiorului bisericii: pereţii au fost zugrăviţi în alb. Cu această ocazie, frescele au fost acoperite, ele fiind scoase la lumina zilei de cutremurul din anul 1844.

În 1633 tavanul este casetat pe cheltuiala contelui Bethlen István. În anul 1668 este terminată renovarea turnului cu clopotniţă, sferă şi steaua din vârf fiind montate la 23 iunie.

În anul 1774, la porunca reginei Maria Tereza, acoperişul turnului este coborât pe scripeţi: ocazie cu care o parte din structură se frânge, turnul rămânând nefinalizat până în 1796, când va fi construit un acoperiş nou.

Pagubele suferite de biserică în timpul cutremurului din 1844 vor fi remediate abia în anul 1855.

Frescele descoperite în urma cutremurului din 1844 prezintă momente din viaţa Sfintei Ecaterina de Alexandria şi din legenda Sfântului Gheorghe. Ele acopereau peretele nordic/ sudic al bisericii. În urma cercetărilor, ele au fost datate ca aparţinând secolului al XIII-lea.

În absidă se aflau două portrete, realizate în secolul al XIV – lea, unul reprezentând o femeie şi celălalt un bărbat, probabil ale donatorilor.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)