Cu câteva luni în urmă eram cu toții martorii unei mici găuri pe strada pietonală la care se tot lucra de zor aproape zi de zi. Ce să fie oare? Obișnuiți cu atâtea lucrări de reparație, de schimbare a conductelor de pe timpul verii, am trecut ignorând noua groapă.

Astăzi în schimb, trecătorii au putut vedea un „monument” să-i zicem, la începutul pietonalei. Un „cui” destul de înalt la baza căruia e scris frumos: „Deoarece se spune că aici se agață harta în cui, ei bine, acesta este cuiul cu pricina.” Trecătorii s-au oprit nedumeriți privind noutatea, iar unii s-au întrebat amuzați: „oare se face o horă în jurul cuiului?”

Probabil că acest cui, fiind poziționat pe pietonală, va mai atrage noi turiști. Așteptăm pe rețelele de socializare selfie-uri la cui, iar mai pe la vară, mirese pozându-se cu un cui după nuntă.

Noi să fim sănătoși, că încet le-om duce pe toate ce stau să vină!

Apropo, ca să ajungeți la cui, nu uitați să alegeți trotuarele principale. Pe restul, vă puțeți deplasa cu patinele. Profitați de gheață, cât încă mai este !

Diana Apopi

Casa primarului oraşului, dr. Papp Tibor, a fost construită între anii 1896-1897. Proprietarul a avut mai multe funcţii importante printre care cea de profesor şi director al Academiei Reformate de Drept şi era mare maestru al lojii francmasonice “Tisza”.

Una din atracţiile casei o reprezenta frumoasa şi valoroasa bibliotecă. Mobilierul, bogat sculptat cu frunze, avea printre ornamente şi două statui mari: un soldat roman şi o femeie din Roma Antică, având un paner cu fructe în mână.

Este interesant de remarcat că această casă nu a fost construită la mijlocul terenului. Motivul este unul simplu: doar două străzi sighetene ofereau posibilitatea construirii de case tip vilă, celelalte fiind ocupate de construcţii în şir.

Terenul ales de dr. Papp Tibor, aflat la colţul străzii Jókai Mór, obliga constructorul să ridice casa cu faţada laterală lângă trotuar, primarul respectând regulile stricte din acea vreme. În jurul casei au fost plantaţi copaci aparţinând unor specii valoroase, iar lângă casă se afla un mic părculeţ, cu un podeţ, pe sub care se scurgea apa de ploaie spre stradă.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

n.r.: Actualmente clădirea găzduiește Centrul Bugetar.

La scurt timp după răspândirea protestantismului, majoritatea locuitorilor Sighetului au îmbrăţişat această religie.
Date privind existenţa unei şcoli reformate există încă din anul 1540. La început, ea a funcţionat într-o clădire de lemn, ulterior fiind mutată într-una de piatră, ridicată în 1802. La 28 iulie 1805, instituţia a fost vizitată de prinţul Josef Nádor al Ungariei. Clădirea iniţială, cu un aspect sobru, având un singur etaj, a fost extinsă în anul 1883 cu aripa de sud. În 1886, un incendiu distruge clădirea, ea fiind reconstruită în 1887 pe baza planurilor arhitectului Krupás Károly care adoptă un stil clasicizant.

Din 1836, clădirea a devenit şi sediu al Academiei de Drept, ea fiind prima instituţie de învăţământ în care s-a predat dreptul în limba maghiară. Primul profesor a fost Pataky János. În anul 1913, construcţia este extinsă prin adăugarea în partea dinspre strada Szilágyi István a unui corp cu două etaje. La parter, situată între cele două intrări principale, se afla o bogată bibliotecă cuprinzând aproximativ 30.000 de volume, cel mai vechi fiind „Codexul de la Esztergom” datat 1299.

În timpul războiului, armata germană a folosit clădirea ca depozit de alimente, la retragerea trupelor fiind incendiată. Cărţile din biblioteca şcolii au fost salvate de locuitori care, printr-un lanţ uman, au dat cărţile din mână în mână pentru a le depozita în biserica reformată din apropiere. Mai târziu, o parte din volume au fost confiscate de noul regim iar altele dispersate prin diferite locaţii.

În 1899, în parcul din faţa liceului a fost amplasată statuia de bronz a directorului şcolii, academicianul Szilágyi István, lucrare realizată de sculptorul Tóth András din Debrecen.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

n.r.: În perioada comunistă clădirea a găzduit Sala de Spectacole „Studio”, actualmente nefuncțională, și poartă, azi, numele „Viorel Costin”.

Porţile Şcolii Superioare de Fete au fost deschise în anul 1861, un important rol în realizarea acestui proiect avându-l Leövey Klára, care considera că educaţia fetelor este un scop nobil.

Din nefericire, în luna noiembrie a aceluiaşi an, şcoala este închisă, respectându-se ordinele venite de sus.
Redeschiderea a avut loc în noiembrie 1870, la intervenţia prefectului Iosif Man de Şieu şi a soţiei acestuia, baroana Sztoika Mária, sub titulatura de “Şcoala Superioară de Fete Elisabeta”. Scopul era educarea tinerelor fete, fără a ţine cont de religie şi apartenenţa socială. Şcoala avea cinci clase, dar după 1877, la ordinul ministrului învăţământului şi cultelor, Trefort Ágoston, şcoala se organizează în patru clase superioare şi două pregătitoare, astfel îmbunătaţindu-se calitatea educaţiei oferită în cadrul instituţiei.

Clădirea datează din secolul al XVII-lea, încă din timpul contelui Bethlen István, fiind construită în stil baroc. Înainte de transformarea în şcoală, a fost sediul Administraţiei Zootehnice a Comitatului Maramureş. De-a lungul secolelor au loc modificări succesive ale clădirii, fiind remodelată în stil neoclasic, ca mai târziu, în jurul anului 1901 să primească o înfăţişare art nouveau.

Deasupra intrării principale se putea observa stema ţării, înconjurată de lauri şi anul reconstrucţiei (1901), alături de inscripţia: “Şcoala regală maghiară Superioară de Fete”.

În perioada interbelică ea a fost redenumită Liceul de fete “Domniţa Ileana”.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

n.r.: actualmente clădirea găzduiește Liceul Pedagogic Ucrainean „Taras Șevcenko”

Cu toate că actul oficial de acreditare a fost semnat de către regele Karol al III – lea abia la 5 octombrie 1737, gimnaziul piarist funcţiona deja din anul 1721 sub titulatura de “Gimnazium regium”.

La început, şcoala a funcţionat cu un profesor şi 28 de elevi într-o clădire de lemn. Ulterior, ordinul piarist ridică o clădire de piatră în vecinătatea bisericii. Unul din profesorii școlii a fost poetul Juhász Gyula. Între anii 1911-1912, Ordinul Piarist construiește o nouă clădire în capătul parcului bisericii romano-catolice, la intersecţia străzilor Jokái Mór şi Şcolii (azi Colegiul Naţional „Dragoş Vodă”). Proiectantul clădirii a fost arhitectul Baumgarten Sándor din Budapesta, construcţia fiind atribuită firmei “Fuchs es Társa”, din Beregszász. Deasupra intrării principale, şase îngeri susţin o coroană împletită, în mijlocul căreia se afla emblema Ordinului Piarist, cu inscripţia “Gimnaziul Piarist”, iar pe faţadă, doi îngeri flanchează stema ţării. La intrare se află două plăci de marmură cu inscripţia: “Pentru educarea, etică, religioasă şi patriotică a tinerilor, impulsionarea culturii naţionale, ridicată cu sacrificiul nobil al statului maghiar, de către Ordinul Piarist, în 1912. A fost construită în timpul domniei regelui apostolic Franz Josef, ministrului educaţiei şi cultelor contele Zichy János, conducătorului ordinului Magyar Gábor, inspectorului şcolar regal, Mázy Egelbert, directorului gimnaziului piarist Kelle János, sub supravegherea controlorului constructor Novákovics Peter.” La realizarea planşeelor la nivelul I şi II s-a folosit pentru prima dată în Sighet betonul armat.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

Aşezată cu faţada spre Piaţa “Regina Elisabeta” (n.r. azi Piața Libertății) şi flancată de strada Coroana, clădirea hotelului datează din secolul al XVIII-lea. Devine proprietatea arhitectului şef al oraşului, Mandel József, care îi modifică stilul, în 1891, conferindu-i un aspect eclectic clasicizant.

Decorarea pereţilor interiori îi aparţine pictorului Tilger, printr-o execuţie de un înalt nivel calitativ.
Mult timp hotelul a fost cel mai cunoscut din oraş, aici fiind cazaţi chiar şi membri familiei imperiale de Habsburg.
Ca şi în cazul celorlalte hoteluri din oraş, Coroana avea un apartament special, unde erau cazate personalităţile dar, spre deosebire de restul, această cameră era mobilată în stil popular, pereţii fiind împodobiţi cu trofee de vânătoare şi covoare ţărăneşti specifice Maramureşului.

Graţie numeroaselor oglinzi veneţiene cu rame sculptate și încrustate cu bronz, care sclipeau în lumina arămie a candelabrelor, cafeneaua amenajată la parter, în colţul clădirii, era considerată un punct special de atracţie. Restaurantul, închiriat de Östereicher Sámuel, servea meniuri renumite, printre care şi meniuri cuşer.
Grădina de vară era locul unde, la umbra copacilor, se puteau servi sortimente de bere şi băuturi scumpe.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

n.r. Hotel Korona, actualmente Hotel Coroana

Un lucru mai puțin știut este faptul că Ignatius von Born, descoperitorul telurului și al bornitei, s-a născut la Cavnic.

Acesta a văzut lumina zilei în anul 1742, într-o familie nobilă, fiind fiul unui ofițer de artilerie, concesionar minier. Copilăria și-o petrece la Alba Iulia și Sibiu, după care, în 1755 se înscrie la un colegiu iezuit din Viena. După absolvirea acestuia, petrece o periodă scurtă ca membru al ordinului iezuit, dar îl părăsește, și este admis la Universitatea din Praga unde primește licența în drept în 1763. Se dedică studiului geologiei și domeniilor conexe.

A fost primul care a organizat și clasificat colecțiile de minerale, a scris mai multe tratate de mineralogie, științele naturii, metalurgie și minerit. Lucrările lui au fost tipărite în engleză, germană, latină și italiană. Datorită meritelor sale este ales membru al unor academii și societăți științifice din Anglia, Italia, Germania și Suedia. Ca semn de apreciere și recunoaștere internațională, bornita, un cunoscut mineral, îi poartă și în prezent numele. În urma activităților de experimentare realizate de el, a fost introdus și larg utilizat în Europa procedeul de amalgamare a minereurilor auroargintifere. Este una din descoperirile majore în minerit. Maria Tereza îl invită, în 1776, la curtea vieneză și îi încredințează catalogarea și administrarea colecției imperiale de minerale. Este numit consilier aulic. Ulterior, organizează și coordonează activitățile miniere din imperiu, deschiderea multor mine în Transilvania fiind datorate lui. După ce împărat a devenit Joseph al II-lea, Ignatius von Born este numit consilier intim al acestuia având aceleași idealuri umane. În 1785 i se oferă titlul de Cavaler imperial. Cu sprijinul împăratului, în 1786, organizează primul congres de minerit și metalurgie din lume, la Skleno, Slovacia.

Ignatius von Born are legătură și cu descoperirea telurului, când la Scarâmb, lângă Zlatna, se descoperă un zăcământ mineral ce se asemăna foarte mult cu aurul. Se implică în cercetarea acestui nou mineral și, până la un moment dat, toți erau convinși că s-a descoperit Piatra filozofală.

Ignatius von Born s-a afirmat și ca literat, pe lângă lucrările de specialitate publicând și lucrări pamfletare și satirice în care ironia și malițiozitatea sunt caracteristici definitorii. Ignatius von Born a fost implicat și în Masonerie. Încă de pe vremea studenției este inițiat, iar ulterior este consacrat maestru, după care ajunge maestru venerabil al Lojii Adevărata Concordie, una dintre cele mai puternice loje din imperiu. Din această postură îl consacră în Lojă pe Mozart, care, în semn de gratitudine și recunoștință, îi dedică exclusiv cantata Die Maurerfreude.

Ignatius von Born a fost și un militant pentru susținerea principiilor egalității oamenilor, aducând din Africa un băștinaș pe care îl inițiază în Lojă. Există supoziții, neconfirmate științific, că Ignatius von Born l-ar fi cunoscut și susținut pe Horea. Sigură este legătura cu Budai Deleanu, care a frecventat anturajul lui. Ignatius von Born moare în 1791, fără a mai apuca premiera operei Flautul Fermecat de Mozart, operă inspirată de epopeea descoperirii telurului, care se credea a fi Piatra filozofală, iar personajul Sarastro din operă întruchipându-l pe Ignatius von Born.

Autor, Liviu Șiman
n.r. Mulțumim domnului Sorin Gădăleanu pentru sprijinul acordat la documentarea acestui material. .

Fraţii Armin şi Herman Groedel, originari din Friedberg (Hessen), s-au stabilit la Sighet în 1874, fiind câştigătorii concursului organizat de Administraţia Regală a Pădurilor. În scurt timp, au devenit cei mai bogaţi oameni din comitat.

În anul 1887, cei doi fraţi construiesc pe strada Thököly Imre, câte o vilă în stil eclectic, una în vecinătatea celeilalte. La scurt timp după terminarea lucrărilor, Hermann se mută la Braşov, vila fiind cumpărată de fratele său Armin. Ulterior, cele două clădiri sunt unificate printr-un corp central, mai impunător, conferind vilei un aspect unitar.

În jurul vilei se amenajează un frumos parc, cu dealuri artificiale, alei de castani sălbatici decorate cu sculpturi. Pentru copiii familiei Groedel, a fost amenajată o grădină specială, cu ciuperci, pitici, şi alte figurine de mari dimensiuni, confecţionate din ceramică. Grădina, care se întindea până în apropierea cimitirului reformat, avea un lac artificial, iar în grădina de flori a baronesei au fost ridicate filigorii şi pavilioane bogat decorate.

În interior, vila era la fel de somptuoasă: tavanul şi pereţii erau pictaţi de artişti, mobilierul sculptat avea o mare valoare, iar camerele şi holurile erau pline de sculpturi şi picturi de o inestimabilă valoare.

În anul 1903, Armin Groedel primeşte rangul de baron, cu toate că bârfele susţin că, de fapt, l-ar fi cumpărat. Soţia, Weiner Melania, era una dintre cele mai frumoase femei din oraş. Ultima ei dorinţă a fost să parcurgă ultimul drum prin grădina vilei. Doamna ei de companie, Hrotkó Terezia, o femeie cultă, i-a înălţat piatra funerară din cimitirul romano – catolic.

Imaginea grafică și text, Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012

n.r. Vila Groedel este azi Căminul de Bătrâni de pe strada Dragoș Vodă, nr. 41

Peştera ”Mohelca” din Crăciuneşti, unicat în România

Situată pe raza localităţii Crăciuneşti, peştera ”Mohelca” este singura peşteră din România conglomerat de terasă.

”Peştera are o vechime de peste 1000 de ani. Se presupune că această peşteră a fost creată de apele Tisei care, pătrunzând în baza pietrişului de terasă, a spălat liantul nisipos, creând o peşteră cu geneză fluviatilă, formată prin levigare. La săpăturile efectuate în anul 1972 în această zonă, la circa 100 de metri de peşteră s-au descoperit locuinţe din secolul I-IV atestând continuitatea prezenţei umane în zonă”, spune muzeograful Timur Chiş.

Locul este încărcat de mister. Sunt teorii potrivit cărora peştera a fost săpată manual, un argument fiind pietrişul scos din peşteră şi care a fost depozitat la baza intrării. Amplasarea peşterii la răsărit şi panta descendentă a peşterii permite pătrunderea razelor solare pâna la oglinda lacului. Exact la răsărit razele solare se reflectă perpendicular pe luciul de apă, creând un spectacol unic, lucru care sugerează că peştera ar fi fost construită pentru a folosi la unele ritualuri, fiind probabil un loc sacru. La mijlocul laturii estice, la o înălţime de 4 metri, se află intrarea în peşteră. Galeria de acces în peşteră este scundă, după o distanţă de 9 metri se ajunge la baza unui mic lac unde înălţimea peşterii este de 1 metru, zonă ce permite staţionarea a 3-4 persoane pe marginea lacului. Cartată în 1977 de Clubul de Speologie ”Emil Racoviţă” din Bucureşti, a fost recartată în 1999 de Clubul de Speologie ”Montana” din Baia Mare, printre cei care au participat la operaţiunea de cartare numărându-se şi regretatul Iştvan Dumitru. Cuvântul ”mohelca” vine din limba ucraineană şi este un diminutiv al termenului de ”mohela” ceea ce înseamnă mormânt. Se spune că aici ar fi fost îngropată comoara regelul maghiar Attila, lucru care i-a atras şi-i atrage pe căutătorii de comori, ale căror urme se pot vedea în zonă.

”Au fost mulţi care au încercat să descopere comoara. Îmi aduc aminte pe când eram copil cum un om înstărit şi-a cheltuit toată averea încercând să găsească comoara”, a spus un localnic.

”Cred că este doar o legendă existenţa acestei comori, dar, după cum se poate observa, există încă mulţi care continuă să caute comoara în speranţa că o vor găsi”, a adăugat muzeograful Timur Chiş.

Peştera poate constitui un punct de atracţie turistică dacă va fi pusă în valoare.

Autor, Liviu Şiman