Piaţa cea nouă. Stop-cadru comentat la filmul de prezentare. (autor, Horia Picu)

M-am uitat şi eu cu speranţă şi bucurie la filmul de prezentare a proiectului „îndrăzneţ” despre viitoarea piaţă de alimente a Sighetului şi mult amânata şi răsamânata refacere a aleii de la piaţă. E cel mai tare film de ficţiune pe care l-am văzut! „Avatar” sau altele oscarpremiate se pot duce să se ascundă! Fimuleţul cu piaţa noastră cea nouă e cel mai tare! M-am uitat… şi mi-au trecut şi speranţa, şi bucuria!

Țin să subliniez aici că aşa cum arată piaţa acum, suntem invidiaţi de alţii din alte localităţi, pentru bogăţia de legume şi fructe care se găsesc pe tarabe în fiecare zi! Da, în fiecare zi, pentru că sunt locuri în ţara asta unde pieţarii vin o dată pe săptămână! Desigur, pentru modul cum arată piaţa în momentul de faţă, cu improvizaţii peste improvizaţii, nu primim prea multe aprecieri…

Filmul, care ţine 3 minute şi câteva secunde l-am văzut de mai multe ori. L-am oprit de mai multe ori şi acum pot să-l comentez pe diferite momente de stop-cadru.
– secunda 9: blocul de locuinţe de pe partea dreaptă a aleii, în sensul de mers spre centrul oraşului, nu mai are copacii care-i fac (probabil) prea multă umbră. Unde i-aţi trimis? Cum i-aţi convins să dispară din filmul pe care ni-l prezentaţi?
– secunda 10: gardul de pe partea stângă a aleii, în sens tot spre centrul oraşului e greu de observat în animaţie. În schimb, în pozele edificatoare de pe facebook, se vede că gardul va fi tot acolo. Asta-i bine, fiindcă-i cu vechime şi cu încărcătură istorică.
Construcţiile care acum stau cu spatele la gard au dispărut. În locul lor va apărea alta, mai lungă, mai albă, în care, probabil, vor avea loc mai multe magazine. De unde se vor lua banii pentru asemenea minunăţii, când până în prezent simpla asfaltare a aleii nu s-a făcut pentru că nu s-au găsit banii necesari? Se va întocmi un nou „Caiet de sarcini” în care se va licita dărâmarea şi apoi construcţia cea nouă, de lângă alee? Înţeleg că planul cel măreţ înseamnă nu numai că se va construi, ci şi că se va dărâma. Mult…
– secunda 36: Sensul pentru maşini str. Mihai Viteazu – centrul oraşului e blocat de nişte stâlpi. Sper că cei care stau la blocul de pe alee să poată folosi intrarea de la piaţă până la garajele lor, deci sensul celălalt de mers.
– secunda 51: în stânga e un fel de loc de joacă pentru copii. Din căsuţa de lemn, copiii pot coborî voioşi pe tobogan, direct pe pavaj, care presupun că nu-i din burete!
– tot la secunda 51: în faţa băiatului cu tricicleta, e un domn care are o atitudine de chelner în aşteptare. Pare că se uită înăuntru şi aşteaptă să-i facă cineva semn să vină ca să ia comanda. Pesemne că terasa are şi un loc în interior, dar de ce stă chelnerul afară? Să fie discreţia?…
– secunda 57: treci drumul (e oare o trecere de pietoni pusă acolo?) şi dai de altă terasă. Lume elegantă, n-am ce zice… Apar două doamne bine îmbrăcate. Nicio mătuşă, niciun bade, niciun pierde-vară pe-acolo! Felicitări!
– minutul 1: am înţeles că vor fi terase în aer liber. Multe.
– minutul 1 şi 13 secunde: din clădirea cu clase ale Colegiului Pedagogic, traversând aleea, se poate merge direct în piaţă. Acolo se vede altă terasă în aer liber. Cum ziceam: terase multe, multe…
– minutul 1 şi 23 secunde: se vede că se va folosi piatra cubică. De unde se va lua, cine o va pune? Mai există meşteri sau maşinării care să fabrice piatră cubică? La Cluj, în zona statuii ecvestre a lui Matei Corvin e o piatră cubică destul de…ascuţită. Cum va fi cea din Sighet?…
– minutul 1 şi 29 de secunde: un bărbat stă la masă şi priveşte clădirea Centrului Cultural, care-i refăcută şi ea. Probabil, vorba aia, cu-n drum se va reface şi Centrul Cultural. Mira-m-aş…
– minutul 1 şi 36 secunde: se văd tarabele pentru legume şi ce va mai vinde omul.
– minutul 1 şi 43 secunde. Lângă tarabe se văd nişte maşini parcate. Asta… cam pe unde „va să fie”?
– minutul 1 şi 50 secunde. Se vede că tarabele cele noi vor avea un acoperiş unic, dar vor fi tot în aer liber, fie vară, fie iarnă… poate greşesc şi vor fi şi pe-acolo ventiloconvectori, cum vor fi în spaţiile închise.
– minutul 2 şi 5 secunde. Florăresele vor avea un spaţiu mare de care vor dispune. E bine gândită treaba, pentru că acolo vor vinde „ flori şi arbori”! Vreau s-o văd şi pe-asta!
– minutul 2 si 11 secunde: iar spaţii de parcare pentru maşini. Pe unde vor intra în piaţă? Spaţiul din dreapta, pe unde se plimbă fericită o domnişoară cu trotineta, nu pare cam prea lat? Se vede că borduri avem destule şi nu se scapă nicio ocazie să mai fie „plantate” câteva. Maşinile stau parcate cu spatele la un zid care e parte componentă din mai multe construcţii legate între ele. Oare de unde se vor lua banii, că Europa nu plăteşte filme de ficţiune!!!
– minutul 2 şi 30 secunde: ce construcţie o fi aia? E pe un drum, la capătul căruia se vede un câmp. Acum, din piaţă nu se vede niciun câmp!… E clar … Avem de-a face cu un film S.F., cum bine comenta cineva pe facebook!

Concluzii

1. În film sau în pozele mai nou puse pe facebook văd doar lume tânără flendurându-se pe-acolo. Nimeni nu duce vreo sacoşă cu el. Oameni de 30-40 de ani sau copii cu biciclete, vreo doi adolescenţi cu trotinetele. Dacă e piaţă de alimente, asta presupune că pe-acolo e plin de sacoşi burduşite cu ceapă şi cartofi atârnând în mâinile cumpărătorilor, care sunt de toate vârstele! O piaţă de alimente nu-i loc de promenadă, aşa cum apare în prezentare! Acolo, omul se duce cu un scop. Să intre cu sacoşa goală şi să iasă cu ea plină. Oare în imagini sunt doar oameni care intră la cumpărături?
2. Pe 30 ianuarie a.c. ce trebuie să aprobe Consiliul local? Un film mustind a imaginaţie mai multă şi mai tare decât orice film S.F., sau un proiect bine documentat, bine desenat, cu cheltuieli, cu termene?
3. „Climatizarea spațiilor se va realiza cu ajutorul ventiloconvectorilor, iar alimentarea cu agent termic se va realiza prin centrale termice pentru fiecare clădire în parte”.
– Adică iarna vor sufla aer cald, vara vor sufla aer primăvăratec. Un ventiloconvectoraş din ăla costă 1550 lei (poate cel mai ieftin!) şi are dimensiuni 1,3m/0,5m. S-a făcut un calcul cam de câte ar fi nevoie?
– Vor fi 7 clădiri. Fiecare va avea propria-i centrală termică. Banii, de unde vor veni banii???

4. „Pe ordinea de zi a ședinței de Consiliu local din 30 ianuarie 2024 va intra proiectul de Hotărâre privind aprobarea studiului de fezabilitate și a indicatorilor tehnico-economici aferenți proiectului de „Regenerare urbană prin revitalizarea pieței agroalimentare din municipiul Sighetu Marmaţiei”. Durata de realizare a investiției este de 30 luni”.
– E bine că s-a fixat un termen. Anii trec repede. Doi ani şi jumătate. Dar, în prezentare, nu se precizează de când va începe numărătoarea inversă.

5. S-a format, de câţiva ani, pe facebook, un grup numit „Ficţiuni reale”, unde apar texte scurte, unele dintre ele absolut admirabile. Nu vreau să dezvolt subiectul aici. Vreau doar să adaug că Primăria Sighet ar putea deschide un grup pe internet numit „Ficţiuni fictive”. Ar avea locul întâi asigurat. Concurenţa nu există!

Concluzia… concluziilor

Oare nu cumva un traseu peste munţi pe ruta Sighetu Marmaţiei – Baia Mare ar fi mai ieftin de realizat decât reamenajarea pieţei de alimente?

Horia Picu




Scrisoare deschisă adresată sighetenilor (autor, Ionița Năneștean)

Sunt deja mai mult de 18 ani de când am părăsit Sighetul, dar, ca orice sighetean mă gândesc acasă în fiecare zi și citesc publicația online „Salut, Sighet!” la fel de des.

Asta s-a întâmplat și zilele trecute, când am citit articolul d-lui Horia Picu, articol ce m-a adus într-o stare de nostalgie a timpului trecut, tristețe a timpului prezent și la conștientizarea că orașul nostru se „prăbușește” la propriu. Mi-a dat o stare de neputință în a face ceva să ajut într-un fel la reclădirea lui, aflându-mă la 8000 km distanță…

Dar, citind diversele articole „avertisment”, speranța a reînviat, și mi-am zis… bineînțeles că pot să fac ceva, pot să fac tot ce vreau și doresc, eu am puterea de decizie și acțiune chiar dacă sunt departe. Am să folosesc cuvintele, deoarece cuvintele au putere și, în cazul meu, este ceea ce am la îndemână.

Deci, iată mesajul pe care îl am pentru tine, drag sighetean/a… orice post ai deține în Sighet sau funcție publică și civilă, pentru că nu contează ce post ai, toți sunteți în aceași oală cum se zice, toți suntem cetățeni ai Sighetului, deși recunosc că cei mai sus puși în ierarhia orașului au o putere de decizie și acțiune mai însemnată. Dar asta nu înseamnă că tu, cetățean de rând, nu ai putere. Ai putere dar nu ești conștient de ea, fiecare din noi are putere, numai că trebuie să conștientizezi și să o pui în aplicare.

Nu am să te învinovățesc pe tine, funcționar public pentru că nu faci nimic sau mult prea puțin în a contribui la creșterea și dezvoltarea orașului, nu te învinovățesc pe tine, cetățean al orașului Sighet pentru că aștepți ca aleșii locali să facă ceva, este normal să aștepți, au un contract social cu voi, cetățenii Sighetului. Nu te învinovățesc pentru că nu îți faci datoria de cetățean, în a-ți cere drepturile, în a acționa, în a fi ferm, decis și motivat, sigur pe tine, așa cum mulți au făcut în Decembrie 1989.

Deși toată lumea arată cu degetul, eu nu am să fac acest lucru. Probabil nu știi că ai drepturi de cetățean și că funcționarul public, oricare ar fi el, lucrează în interesul tău și pentru tine. În Constituția României este scris negru pe alb în capitolul II, de la articolul 22 până la articolul 53, sunt enumerate toate drepturile pe care le ai ca cetățean român. Toată lumea în acest moment are acces la informare, te invit să accesezi site-ul Constituției Române pe internet și citește-ți drepturile. Conform Constituției României ai drepturi câștigate la naștere, iar cei străini câștigate la obținerea cetățeniei. Funcționarul public care nu își îndeplinește obligațiile postului pe care îl deține, trebuie pedepsit prin lege dacă nu își respectă mandatul. Dar sunt conștientă de felul cum legea se aplică în România, și cei vinovați de nerespectarea drepturilor cetățenilor scapă de lege; cea pământească bineînțeles, dar să nu uităm că există justiție divină, justiția divină îi va pedepsi cu siguranță pe cei vinovați. Și când vorbesc de justiția divină nu zic că se va întâmpla o minune sau un miracol, vorbesc de echilibrul Universului, ce dai aia primești sau răul la rău trage, fiți fără grijă. Și nu este nimic magic în ceea ce zic, este pură fizică, energia faptei rele va atrage alta după ea tot atât de rea dacă nu și mai rea. Efectul bumerang, va lovi când nici nu te aștepți.

Acum, am să îți spun ceva ce poate nu știai despre tine, în afară de drepturile pe care țara în care te-ai născut ți le-a dat, este dreptul divin în a face bine sau rău, pe care l-ai dobândit tot la naștere. Cu toții cunoaștem binele și răul, nu-i așa?… și poate credeți că, atunci când faceți rău dacă nu află nimeni sunteți protejați… vă înșelați amarnic. Conștiința ta știe și emoția resimțită în acel moment se transmite la cer.

Unde vreau să ajung cu asta, veți descoperi în rândurile următoare.

Ai simțit vreodată atâta iubire în tine până acolo încât ai perceput conexiunea pe care o ai cu Universul și Creatorul nostru? Pentru cei ce au simțit foarte bine, știți ce înseamnă iubirea adevărată, dar pentru cei ce nu au simțit vă invit să închideți ochii și să vă imaginați această conexiune pe care o aveți cu divinitatea, oricare ar fi crezul vostru, în Dumnezeu, Univers, natură sau alt profet sau îndrumător spiritual … când vei ajunge în acel stadiu de iubire deplină, lacrimile îți vor curge pe față fără măcar să îți dai seama. Te vei simți în al nouălea cer. Această iubire cu care te naști este încă acolo în interiorul tău, numai că trebuie răscolită. O pierdem cu timpul, imitând societatea, suferind și învinovățind pe cei din jur pentru asta, sau soarta, dar nu ei sunt de vină pentru că am pierdut iubirea ce era în noi, și nici soarta, „soarta” este ce decizi tu să fi sau să faci. Noi înșine nu mai credem în iubire, din cauza decepțiilor suferite de-a lungul vieții, și a eșecurilor și atunci când ne pierdem iubirea și încrederea în noi înșine și Dumnezeu ne abandonează.
La fel se află și ura, ca și iubirea, lăcomia, invidia, orgoliul, frica toate aceste sentimente și emoții se află în noi înșine… Este absolut omenesc să simțim ce simțim. Sentimentul și emoția ce o hrănești cu gândurile tale va fi exact ceea ce vei deveni. Când hrănești gândurile pozitive speranța învie, când hrănești emoțiile negative, speranța moare. Tu ești creatorul a tot ce ești și devii, ești creatorul a tot ce te înconjoară. Tot ce fac cei din jur nu contează, tot ce faci și simți tu însuți este tot ce contează. Pentru că tot ce faci și simți se va întoarce la tine într-un fel sau altul. Ai încredere.
Dar când vei simți acea iubire de care vorbeam mai sus, iubirea pentru  tine însuți, pentru divinitate și pentru univers, absolut nimic din ce este în jurul tău nu îți va aduce fericire. Nimic. Tot ce este în jur îți va aduce confort dar nu fericire. Banii îți vor aduce confortul zi de zi dar nu fericire, să bei o sticlă de vin bun îți va aduce plăcere, dar nu fericire, o mașină frumoasă îți va aduce satisfacție dar nu fericire, când câștigi un examen sau o competiție înseamnă mândrie, nicidecum fericire, când mergi la un concert înseamnă entuziasm dar nu fericire. Toate aceste lucruri sunt superbe, dar dacă totuși cauți fericirea, nu o vei găsi niciodată în aceste lucruri. Adevărata fericire te face să descoperi, iubirea, bucuria, pacea, răbdarea, frumusețea, fidelitatea, acceptarea, cumpătarea, blândețea, bunătatea. Adevărata fericire nu este în a poseda sau controla, adevărata fericire nu este în a părea cineva cine nu ești, este în a fi tu însuți. Adevărata fericire nu este în bogăție materială ci în cea sufletească.

Tot ce se întâmplă în Sighet, in Romania și pe planeta întreagă la ora actuală, la nivel de guvern, administrație publică, este pentru că omul care se află în acea funcție nu a găsit fericirea și iubirea și merită toată compasiunea și iubirea noastră. Este singur și nefericit și știe asta… când este singur cu el însuși. Unde nu există iubire, nu există nimic, totul se distruge și moare.

Iubește-ți orașul, reconstruiește-l, până și cel mai mic gest contează. Cu pași mici și siguri Sighetul se poate reclădi.

Așadar vă urez curaj tuturor, pentru a lua cele mai bune decizii, a face ceea ce este corect și just pentru oraș, pentru a acționa, pentru a da tot ce e mai bun, pentru că tot ceea ce faceți vi se va întoarce amplificat. Un oraș frumos, dezvoltat și întreținut, atrage bogăție. Faceți din el cel mai frumos oraș din Maramureș!

Ionița Năneștean
(Québec, Canada)




Sighetul este mereu vizibil la… ȘAH!

Joi, 25 ianuarie 2024, la Colegiul Național „Dragoș – Vodă” din Sighet s-a desfășurat Olimpiada Națională a Sportului Școlar (ONSS) – disciplina Șah, ZONA SIGHET – Maramureșul Voievodal.
Au participat fete și băieți la două categorii, gimnaziu și liceu. S-au jucat câte cinci runde, șah rapid.

S-au calificat – cu rezultate foarte bune – la faza județeană următorii tineri șahiști:

Gimnaziu Fete:
1. MOLDOVAN ALINA (CSM Sighet)
2. MUNTEAN ANDREEA MARIA (CS SIG-MAR Sighet)
3. RUS MARIA (CS SIG-MAR Sighet)
4. LENGHEL MARA (CS SIG-MAR Sighet)
5. NEMES AMALIA (CS SIG-MAR Sighet)
6. SIDAU SOFIA (CS CS SIG-MAR Sighet)

Gimnaziu Băieți:
1. SOFINETI DAVID (CS SIG-MAR Sighet)
2. SOFINETI ALEXANDRU (CS SIG-MAR Sighet)
3. CODREA TUDOR (CS SIG-MAR Sighet)
4. KRAUS IVAN (CS SIG-MAR Sighet)
5. IERIMA STEFAN (CS SIG-MAR Sighet)
6. VIȘOVAN GIORGIO (CNP „Regele Ferdinand”)

Liceu fete:
1. ROȘU ALEXIA (CN „Dragoș – Vodă”)
2. ULICI NARCISA (Lic. Tehnologic Marmația)
3. BERINDEA IONELA (CNP „Regele Ferdinand)

Liceu băieți:
1. MUSCALI VIOREL
2. MARIȘ ANDREI
3. FLOREA PAUL

Succes dragi elevi șahiști în următoarele etape ale ONSS!

Salut, Sighet!




Trecătorule grăbit, ştii tu pe lângă cine treci? (autor, Horia Picu)

Prea mult ocupaţi cu mărunţişurile zilei, trecem pe lângă două busturi aşezate la stânga şi la dreapta de intrarea bisericii greco-catolice din Sighetu Marmaţiei fără a ne gândi că dacă n-am fi avut oameni ca cei reprezentaţi acolo, istoria noastră ar fi fost alta, ţara ar fi arătat altfel, noi am fi fost şi mai fără de speranţă faţă de cum suntem azi. Tit Bud şi Victor Mihályi de Apşa – pentru că despre ei  este momentul să ne aducem aminte – au luptat pentru neamul nostru şi rândurile care urmează sunt dedicate memoriei lor, cu preţuire pentru modul cum şi-au construit viaţa.

Am găsit informaţii interesante pe https://adt.arcanum.com, despre subiectul pe care vreau să-l abordez aici. Presa vremilor trecute a vorbit mult despre cele două personalităţi.

Despre Tit Bud, „vrednicul vicar al Maramureşului”.

În „Ilustraţiunea Română” din anul 1937 apărea articolul: „În 1871, românii ardeleni au înfiinţat o societate pentru strângerea fondurilor necesare creării unui teatru românesc. Societatea îşi ţinea adunările anuale în diferite oraşe din regiunile româneşti. Pentru anul 1882, la 7, 8, 9 August adunarea „Societăţii pentru crearea unui fond de teatru” era fixată la Sighetul Marmaţiei. La 26 Iulie, prefectul ungur comunică ministerului de interne teama că fruntaşii adunaţi acolo vor face agitaţii patriotice. Apoi, la 9 August 1882, cu adresa No.432, acelaş prefect dă relaţii asupra modului cum a decurs adunarea. Totul s’a desfăşurat în ordine. Numai la banchetul pentru familiile Mihali şi Tuca, preotul unit din Sigetag, Tit Bud, a spus, că nu e om cinstit cine nu urmează exemplul lor şi nu îndrăzneşte a se numi cu mândrie român. S’a ridicat atunci Vincenţiu Babeş, şi deşi se afla de faţă reprezentantul Budapestei, a avut nemaipomenita îndrăzneală să adăuge că nimeni nu trebue să se teamă de numele de daco-român”.

„Revista Fundaţiilor Regale” din ianuarie-martie 1934, sublinia în articolul „Societatea pentru crearea unui fond de teatru” din Sighet: „Prefectul accentuează că adunarea de la Sighet are o mare importanţă,fiindcă de aci înainte, va avea şi Maramureşul un partid, care se va numi pe faţă partid daco-român”.

Acum, în secolul XXI, ni se pare normal ca Maramureşul să fie plin de pomi fructiferi. Lucrurile n-au stat întotdeauna aşa, iar cel care a schimbat atitudinea maramureşenilor despre „pomărit” a fost Tit Bud.

În revista „Foaia poporului”din anul 1904, apărea  articolul „Folosul pomăritului”:  „Foile ungurești scriu, că Românii din comitatul Maramurășului fac venit foarte bun, an de an, din pomărit. Sânt mulț economi, cari pe un juger sau un juger și jumătate de grădină, plantată cu pomi nobili și bine îngrijiți, au venit de câte 1600—2000 coroane pe an. Şi prăsirea de pomi nu este de mult introdusă în Maramureş. Meritul introducerii pomăritului în popor este al vrednicului vicar al Maramureşului Tit Bud, care a întemeiat o şcoală minunată de pomărie şi ca un apostol a propoveduit lucrarea de pomărie între credincioşii sei, dăruind la mulţi altoi nobili. Astfel s’a răspândit pomăritul, care şi anul trecut a adus milioane de coroane poporului. Dacă aceasta, la îndemnul apostolic al dlui Tit Bud, s’a făcut în Maramureş, întrebăm, că nu s’ar putea face şi în alte părţi locuite de Români?”.

Ziarul „Curentul”, din august 1944, îl evoca sub alt aspect pe Tit Bud: „[…] a tipărit la Bucureşti poezii populare din Maramureş. În 1897 a tipărit Viaţa Sfinţilor, singura colecţie complectă de vieţi ale sfinţilor tipărită în biserica noastră, cu litere latine. S’au tipărit vieţi de sfinţi, dar colecţie care să cuprindă pe toţi sfinţii nu s’a tipărit din secolul al XVlII-lea, de când au început învăţaţii călugări de la Blaj, să tipărească cu slove vechi slavoneşti. Pe lângă cărţile pomenite Tit Bud a mai scris multe lucruri de suflet prin toate foile bisericeşti din vremea sa”.

Despre Victor Mihályi de Apșa, „bărbatul doririlor”, „cap al bisericei greco-catolice române din Transilvania şi Ungaria”.

Revista „ Familia” în  6.11.1894, publica articolul (l-am retranscris cu ortografia originală): „Cu o şcire care va umplé de bucurie toté inimele româneșci deschidem acuma colónele revistei  nóstre. Notiţa publicată de noi în nr. trecut s’a adeverit. Majestatea Sa a numit archiepiscop şi mitropolit la Blaş pe bărbatul doririlor, pe ilustrul episcop de la Lugoş dr.Victor Mihályi de Apşa, care în sinodul electoral ţinut la Blaş în 1893 în dumineca Tomei, a obţinut cele mai multe voturi. Această numire se va publica ȡilele aceste şi in ȡiarul oficial, apoi vor urmá obicǐnuitele formalităţi, după cari se va ţiné instalaţiunea nou alesului şi numitului cap al bisericei gr. c. române din Transilvania şi Ungaria”.

Apoi, tot în revista „Familia”, „şcirea” continuă cu prezentarea CV-ul (cum pretenţios zicem noi azi), biografia (cum ziceam când preţuiam limba română) lui Victor Mihályi de Apşa:

„De o parte, dorind să contribuim şi noi la bucuria generală; de alta, pentru ca şi cu ocasiunea acésta să aducem omagiul nostru distinsului prelat, grăbim să ilustrăm pagina de frunte cu portretul său. Acesta îl înfăţoşază în timpul când a fost numit episcop la Lugoş, cu alurele unei tinereţi viguróse. În curȇnd şi anume la instalare vom publicá un portret nou, care ni-l va representá în etatea actuală. Deocamdată notăm numai următorele date biografice: S’a născut la 1841, 19 maiu, în comuna Iod în Maramureş; părintele seu a fost Gavril Mihályi de Apşa, fost vice-comite, deputat şi’n urmă jude la Curia regească din Budapesta. A studiat gimnasiul în Sighetul-Marmaţiei, Oradea-mare, Tȇrnavia şi Caşovia, iar cursul teologic la Roma. Reîntors în patrie la 1864, a fost numit prefect de studii la seminarul teologic din Gherla, de la 1865-69, totodată şi profesor de istoria şi dreptul bisericesc. Vancea, episcopul de atunci al Gherlei, ales şi numit archiepiscop şi mitropolit la Blaş, duse pe tinerul Mihályi, la 1869, cu sine, în calitate de secretar mitropolitan, post ce ocupà până la 1884, când fu numit episcop la Lugoş, unde prin atitudinea-i corectă ş-a atras stima generală, care îl petrece și în scaunul mitropolitan”.

În revista „Familia” din 22 ianuarie 1895 apărea portretul mamei mitropolitului greco-catolic dr. Victor Mihályi de Apşa, Iulia Mihályi născută Man (1813—1881): „Mama noului mitropolit din Blaş, Iulia Mihályi de Apşa[…], al cărei portret decorază pagina aceasta, s’a născut la anul 1813 în comuna Sarasău, comitatul Maramureş”.

Revista „Familia”, pe 21 mai 1895, în comentariul despre „Instalarea mitropolitului Mihályi”: „Vineri […], mitropolitul dr. Victor Mihályi de Apşa a ţinut cea din urmă liturghie în Lugoş, la care au luat parte toţi românii de acolo, fără deosebire de confesiune. La sfârşit s-a luat remas bun cu lacrime în ochi. […] Sâmbătă la 25 mai, a pornit pe linia Arad-Teiuş spre Blaş, fiind întâmpinat la toate staţiunile […] dintre cari cea mai imposantă a fost cea dela Radna-Lipova, unde oratorul a fost de advocat dr. George Popescu. […] De la Teiuş şi până la Blaş, la toate staţiunile şi haltele a fost aclamat de mulţime de popor, în frunte cu preoţii. La Blaş a fost întâmpinat de vr’o zece mii de omeni cu cel mai mare enthusiasm”.

Desigur că „opoziţia” trebuia să-şi facă şi ea simţită prezenţa la emoţionantul traseu feroviar al lui Victor Mihályi de Apşa. „Telegraful Român” comenta: „Gherla. O tristă împregiurare este de remarcat și de astădată. Funcționarii dela tren în timpul vorbirilor de întâmpinare și în timpul răspunsurilor puneau mașinele dela trenuri în mișcare apărând astfel cu publicul aglomerat, încât putea să se întâmple și nenorociri. La Jibou, precum se spune, I. P. Sa era să rămână pe jos, dacă nu întrerupea vorbirea și alerga să se urce în tren”.

Mitropolitul s-a luptat pentru drepturile românilor. Citez un fragment din „Revista „Tribuna” din 17 martie 1988: „Unchiul meu Victor Mihályi, care era Mitropolit de Alba Iulia și Făgăraș, a făcut trei drumuri la Viena pentru a interveni în vederea grațierii și eliberării memorandiștilor. De fiecare dată audiența la împărat i-a fost respinsă de primul ministru al imperiului…” (fragment din „Dialog cu fiica luptătorului și cărturarului patriot Ioan Mihályi de Apşa”)

În acelaşi registru, „Amicul Poporului” din 1901 consemna: „Ca archiepiscop I.P.S. Sa a ţinut două sinoade archidiecesane, la 1896 şi 1899, dintre cari cel din urmă este de o importanţă deosebită prin faptul, că acel sinod a luat o posiţie demnă şi hotărâtă în contra tendenţelor catolicilor maghiari din Ungaria de a contopi biserica română unită în organismul autonomic ce este proiectat pentru biserica catolică latină din Ungaria”.

Numele „cărturarului patriot” apare în revista „Transilvania” din 1915, în lista membrilor  „Asociaţiunii pentru literatura română şi cultura poporului român”, alături de alte nume ilustre, din care nu pomenesc aici decât unul singur: Titu Maiorescu.

A fost un om de mare valoare, recunoscut de marii scriitori români care i-au fost contemporani. Drept urmare, numele său apare în numărul jubiliar (a XXV-a aniversare) al revistei „Familia” din 1890, alături de: George Bariţiu, V. Alecsandri, Titu Maiorescu, B. P. Haşdeu, Duiliu Zamfirescu, Ioan Slavici, A. D. Xenopol, Petre Dulfu, dr.Victor Babeş şi Iosif Vulcan.

Tit Bud şi Victor Mihalyi de Apşa, doi oameni extrem de importanţi pentru ţara noastră, care au avut legături cu Sighetul. Azi, trecem pe lângă busturile lor şi ni se pare normal ca ţara în care locuim să fie România şi slujbele religioase să fie ţinute în limba română. Să nu uităm că şi lor le datorăm aceste împliniri ale neamului.

Când treceţi pe langă busturile lor, aruncaţi-le o privire şi trimiteţi-le un gând bun! Cei doi despre care am scris aici au contribuit la făurirea istoriei noastre!

Foto & text: Horia Picu




Și la Sighet s-au sărbătorit cei 165 de ani de la „Mica Unire” | VIDEO

Pe platoul din parcul central, oficialitățile Sighetului, alături de elevi, tineri, vârstnici (nu în număr foarte mare) au sărbătorit cei 165 de ani scurși de la Unirea Principatelor Române. Au fost rostite scurte alocuțiuni, a fost prezentat publicului un adecvat program artistic și, la final, cei prezenți și-au dat „mână cu mână” într-o mult așteptată… Horă a Unirii.

Foto & Video: dr. Sorin Markus




Dezbatere susținută de Cluburile Rotary din Sighet: „Drogurile – de la fascinație la dependență”

Comunicat de presă

Rotary Club Sighetu Marmației Voievodal și Rotary Club Sighet, în parteneriat cu Inspectoratul Școlar Județean Maramureș, vă invită să participați la dezbaterea care va avea loc Vineri, 02 februarie 2024, la Școala Gimnazială cu Program Suplimentar de Muzică și Arte Plastice Sighet (str. Mihai Eminescu, nr. 6), prima întâlnire de la ora 12:00 și, respectiv a doua întâlnire, de la ora 17:00, în cadrul proiectului districtual „Drogurile – de la fascinație la dependență”. Proiectul a fost inițiat de Rotary Club Danubius Giurgiu, derulat de peste un an de către Rotary Club București Phoenix, fiind preluat de majoritatea cluburilor Rotary din Districtul 2241 (România & Republica Moldova).
Scopul proiectului este prevenția consumului de droguri și de substanțe interzise de către tineri și adolescenți.

Context:
Agenția Națională Antidrog (ANA) a publicat in 20 februarie 2023 Raportul Național privind situația drogurilor în România cu date privind anul 2021 (*www.ana.gov.ro)
✓ Cea mai mare rată de consum se înregistrează la grupa de vârstă 15-34 ani. Cea mai mică vârstă de debut a fost 13 ani, fiind știut că adolescența reprezintă perioada cu vulnerabilitatea cea mai mare pentru inițierea consumului de droguri.
✓ 10,7% dintre cei cu vârsta cuprinsă între 15-64 ani au consumat cel puțin un tip de drog ilicit de-a lungul vieții (consum experimental), în timp ce 6% dintre ei au consumat și în ultimul an (consum recent).
✓ Canabisul este cel mai consumat drog. Alte droguri consumate sunt: consumul de medicamente, opiacee, substanțe psihostimulante (cocaina fiind unul dintre acestea).
✓ Transmiterea bolilor infecțioase asociate consumului de droguri arată procente diferite: 20.7% dintre persoanele care primesc tratament specific, declară că au consumat droguri injectabile în ultimele 30 zile de consum și au infecție HIV, 68.7% au declarat că sunt pozitivi pentru infecția cu virus hepatita B.

Acțiuni:
✓Rotary Club Sighetu Marmației Voievodal și Rotary Club Sighet se implică activ în proiectul Districtului 2241 – Rotary & Republica Moldova vizând conștientizarea și prevenirea consumului de droguri în rândul tinerilor: „Drogurile – de la fascinație la dependență”.

Scop:
✓ Conștientizarea tinerilor elevi și liceeni privind riscurile la care se expun prin consumul de stupefiante și/sau substanțe psihotrope – interzise, prin prezentarea unor studii de caz, întrebări deschise, discuții libere, împărtășirea experiențelor unor foști consumatori.

Public țintă (la Sighet):
✓Liceeni din clasele IX-XII, părinți, profesori, consilieri școlari.

Unde:
✓ Școala Gimnazială cu Program Suplimentar de Muzică și Arte Plastice Sighet, cu sprijinul corpului profesoral. Vor avea loc două întâlniri: de la ora 12:00 (liceeni clasele IX – XII, profesori, consilieri școlari) și de la ora 17:00 (părinți, profesori, consilieri școlari).

Prezentarea este susținută de către o autoritate competentă, Prof. Dr. Cătălin Țone, expert antidrog și antidoping, autor al volumului intitulat „Marijuana, zborul spre iad”. Volumul va fi distribuit și la cele două întâlniri.

Rotary Club Sighetu Marmației Voievodal – Danci Adina (coordonator proiect)
Rotary Club Sighet – Roșu Vasilică (președinte)




Ziua Culturii Maghiare la Sighet

Maghiarii sărbătoresc în fiecare an, în 22 ianuarie, Ziua Culturii Maghiare și oficializarea imnului național al Ungariei.
Sâmbătă, 20 ianuarie 2024, la Școala Gimnazială cu Program Suplimentar de Muzică și Arte Plastice din Sighet a avut loc evenimentul dedicat Zilei Culturii Maghiare și decernarea distincțiilor Hollósy Simon (înființate de organizația județeană UDMR Maramureș).

Premiile – a căror decernare a demarat anul trecut – sunt acordate pentru cinci categorii unor  personalități/ organizații din Maramureș care contribuie la păstrarea culturii și identității maghiarilor de pretutindeni.

În acest an distincțiile au fost acordate următoarelor personalități/ organizații: Zolopcsuk Róbert (Sighet) –artă, Molnár Judit (Dămăcușeni) – educație, Clubul de Seniori (Ocna Șugatag)- organizare socială, Nagy Lajos (Mânău) – cultură, Várady Csongor (Baia Mare) – tineret.

Decernarea premiilor a fost urmată de un concert extraordinar susținut de binecunoscuții artişti maghiari Sebestyén Márta (muzică folk), artistă populară laureată cu premiul UNESCO, cunoscută printre altele pentru colaborarea sa cu formația Deep Forest și pentru colaborarea la coloana sonoră a filmului Pacientul englez (The English Patient, Judit Andrejszki, interpretă de muzică veche și Szerényi Béla Jr., muzician popular.

Evenimentul de la Sighet a fost organizat de UDMR Maramureș.

Salut, Sighet!

 

Foto: Gringo Pictures




Istoria ca taină (autor, Marius Voinaghi)

Joi, 18 ianuarie 2024, Muzeul Etnografic al Transilvaniei – Galeria Cellarium a găzduit lansarea volumului Programul iconografic din bisericile de lemn maramureșene. Document istoric și discurs teologic, semnat de Dumitrița Daniela Filip, câștigătoarea celei de-a IV-a ediții a Concursului „Publicare teze de doctorat”, lansat de prestigioasa editură MEGA din Cluj-Napoca, director Cristian Sincovici. Volumul face așadar parte din colecția „Teze de doctorat”, cooordonată de Vlad Popovici; un volum elegant, redactat impecabil de Andrei Doboș, care surprinde cititorul, la o primă răsfoire, prin cele 36 de pagini ilustrate cu 93 de imagini color, din totalul de 293 de pagini ale sale. Autoarea dedică această carte memoriei Înaltpreasfințitului Justinian Chira, Arhiepiscop al Maramureșului și Sătmarului, iar Prefața este semnată de către pr. conf. univ. dr. habil. Daniel Buda (Universitatea „Lucian Blaga” Sibiu. La lansarea acesteia, au luat cuvântul: PS Benedict Bistrițeanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului, dr. Ioana Rustoiu (Muzeul Național al Unirii Alba Iulia), dr. Livia Ardelean (Serviciul Județean Cluj al Arhivelor Naționale), pr. conf. univ.dr. habil. Cristian Sonea (Facultatea de Teologie Ortodoxă Cluj-Napoca), iar moderatorul evenimentului a fost dr. Tudor Sălăgean, directorul Muzeului Etnografic al Transilvaniei.

Foto 3

Structurată pe trei capitole, cartea oferă un bogat conținut ideatic, foarte bine argumentat: I. contextul istoric delicat, de la primele tentative de propagare a Unirii în zonă, până la canonizarea episcopiei de Muncaci (cu principalele repere cronologice: 1720 – Decretul împăratului Carol VI, care interzice episcopului Dosoftei II Teodorovici să-și exercite atribuțiile, 1740 – moartea ultimului episcop maramureșean neunit, Gavril de Bârsana, 1751 – vizitația canonică a episcopului unit Mihail Manuil Olavszky ca sursă istorică, 1771 – canonizarea episcopiei); II. programul iconografic din bisericile maramureșene: conținut tematic, zugravi și surse folosite (sunt prezentați factorii care au influențat pictura din biserica maramureșană: elevația, sistemul de boltire, comanditarii, temele majore prezente, biografia zugravilor Alexandru Ponehalschi, Radu Munteanu din Ungureni, Gheorghe Plohod din Dragomirești, Toader Hodor din Vișeul de Mijloc etc.); III. programul iconografic: document istoric și discurs teologic (corespondența dintre iconografie, arhitectură și simbolismul spațiului sacru, ansamblul iconografic – o teologie a Triodului, teme teologice pictate în bisericile maramureșene), toate acestea însoțite de concluzii pertinente și surse bibliografice, în care sunt prinse sursele primare (colecții de icoane, carte veche bisericească, antimise și documente din arhive, conscripții sau pictura parietală și icoanele din bisericile de lemn din Maramureș), surse edite, surse biblice și patristice, respectiv sursele bibliografice secundare.

Pe de altă parte, dincolo de construcția ideatică amplă și de abundența detaliilor tehnice, lectura acestei cărți este o mare bucurie. Cititorul născut în Maramureș, care a vizitat aproape toate aceste biserici de lemn, prezentate în carte (Cuhea, Călinești Căeni, Desești, Borșa, Ieud Deal, Poienile Izei, Cornești, Bârsana Jbâr, Ferești, Rozavlea, Șieu, Budești Susani, Budești Josani, Săliștea de Sus, Nistorești, Săliștea de Sus Bâleni), are sentimentul că revine în locurile atât de familiare ale copilăriei, a căror adevărată semnificație, însă, abia acum o descoperă. Cu alte cuvinte, chiar dacă a știut dintotdeauna că Maramureșul e un tărâm fascinant, că oamenii locurilor sunt atipici, liberi, dar conservatori în același timp, parcă abia acum se conturează unele întrebări cu privire la maniera inedită în care sunt împodobite bisericile maramureșene de lemn, altfel decât majoritatea bisericilor ortodoxe: Ce rol a jucat venirea habsburgilor în Maramureș? Care este legătura cu introducerea unor noi scene din Apocalipsă la cumpăna secolului al XIX-lea, scene care au accentuat caracterul eshatologic al discursului iconografic, cu transformările contextului istoric? O viitoare monografie a Maramureșului nu va putea face abstracție de răspunsurile pe care le găsim aici. Dumitrița Daniela Filip, în cartea ei, ne oferă cheia de înțelegere a scenelor pictate și perspectiva din care ar trebui să privim iconografia. Iar din acest punct de vedere, descoperim aici un nou istoric al Maramureșului și o încercare inedită de analiză semiotică a imaginilor. Cu mult tact, autoarea ne învață cum să citim succesiunea de scene și, mai ales, care este ordinea în care trebuie „citite”: centrul bolții naosului, poalele bolții, pereții naosului, altarul și, la final, pronaosul, elementul central constituindu-l ideea de cădere și restaurare a firii căzute prin răscumpărare, jertfa Logos-ului întrupat. Elementul de noutate pe care Dumitrița Daniela Filip îl aduce în cartea sa îl reprezintă ideea că întreg ansamblul iconografic maramureșean ar urma logica teologică a duminicilor Triodului cu pericopele Evanghelice și paremiile vetero-testamentare (rămâne de cercetat de ce niciun zugrav nu a pictat scenele duminicilor dedicate Sfântului Grigorie Palama, Sfântului Ioan Scărarul și Ortodoxiei).

Fără îndoială, această carte este un eveniment editorial. Este lăudabilă pasiunea cu care autoarea a dus la bun sfârșit acest proiect de cercetare, deschizând noi căi de înțelegere și explicitare a perioadei complicate din istoria Maramureșului de la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XIX-lea, atât pentru cititorii avizați, cât și pentru cei mai puțin avizați duhovnicește și fără o cultură teologică solidă, preocupați însă de spiritualitate și misterele credinței; în acest sens, cartea   Dumitriței Filip oferă un reper consistent și pentru cititorul situat în afara spațiului sacru al Bisericii, mai puțin familiarizat cu tipicul și mesajul teologic prezent în iconografie. Am găsit în paginile cărții motivul pelicanului care-și sfâșie pieptul, pictat în biserica din Poienile Izei, în interiorul scenei Răstignirea lui Hristos pe muntele Golgota, amplasată pe bolta naosului; lângă imagine, textul în limba română cu litere chirilice: această paseră pelican de dragostea puilor runpe trupu său și-i hrănește, așe și XC (Hristos)… Sei. Suficiente argumente, cred, pentru a vă achiziționa cartea. De ce nu și un autograf. Urmăriți-ne. Dumitrița Daniela Filip își va lansa cartea și acasă, în Maramureș: joi, 1 februarie 2024, la Baia Mare, și vineri, 2 februarie 2024, la Sighet.

Foto 1: afișul evenimentului,
Foto 2: coperta 1 a cărții,
Foto 3 : răstignirea lui Hristos (detaliu), Poienile Izei1794, Gheorghe Plohod.

Prof. Marius Voinaghi




Sighetul i-a „unit” pe tinerii șahiști!

Sâmbătă, 20 ianuarie 2024, a demarat a cincea ediție a Cupei „Unirea Principatelor Române” la șah. În prezența primarului Sighetului, av. Vasile Moldovan, a neobositului director de turnee (șahiste) Ioan Costiuc, a gazdei competiției (prof. Ovidiu Sechel – director CNP „Regele Ferdinand” Sighet), concursul a fost prefațat de o atractivă „lecție” de istorie – pe tema „micii uniri” – susținută de profesorul Gheorghe Todincă, lecție apreciată atât de elevi cât și de părinți.
Două categorii de tineri elevi (toți Under 16 ani), fete și băieți, legitimați și nelegitimați, și-au luat rolurile foarte în serios și au abordat cele 7 runde pe care le aveau de jucat cu maximă… concentrare și inteligență. Jurassa Andrei și Ioan Costiuc, arbitrii turneului, au asistat la partide bine gândite, dominate de fair play.

Cei 24 de șahiști înscriși în concurs au luptat cu ambiție în cele două zile de concurs (20-21 ianuarie 2024), iar la final și-au primit binemeritatele diplome, medalii, cupe și… dulciuri bonus.
„Principatul” Șahului i-a re_unit pe toți elevii în jurul tablei… strategice.

Dar, iată clasamentele:

A. LEGITIMAȚI:

Băieți, U8:
1. Perța Antonie-Ioan, CS Sig-Mar Sighetu Marmației, U8, loc I

Băieți, U10:
1. Codrea Tudor-Ioan, CS Sig-Mar Sighetu Marmație, loc I
2. Perța Eduard, CS Sig-Mar Sighetu Marmației, loc II
3. Ulici Andrei-Bogdan, CS Sig-Mar Sighetu Marmației, loc III

Băieți, U14:
1. Sofineti David-Andrei, CS Sig-Mar Sighetu Marmației, loc I
2. Ananie Cosmin-Dacian, CS Sig-Mar Sighetu Marmației, loc II
3. Coman Alexandru, CS Sig-Mar Sighetu Marmației, loc III
4. Utan Andrei Marius, CS Sig-Mar Sighetu Marmației, loc IV

Băieți, U16:
1. Jolopciuc Darius-Iustin, CS Sig-Mar Sighetu Marmației, loc I

Fete, U10:
1. Lenghel Sonia-Mara, CS Sig-Mar Sighetu Marmației, fete, loc I
2. Aczberger Sarah-Maria, CS Sig-Mar Sighetu Marmației, fete, loc II
3. Muntean Andreea-Maria, CS Sig-Mar Sighetu Marmației, fete, loc III

Fete, U12:
1. Sidău Sofia-Ioana, CS Sig-Mar Sighetu Marmației, fete, loc I.

B. NELEGITIMAȚI:

Băieți:
1. Chindriș Alexandru – Tudor, Sighetu Marmației. I
2. Mich Andrei, Sighetu Marmației II
3. Rus Ștefan, Baia Mare, II
4. Tivadar Sasha, Sighetu Marmației, loc II
5. Grijac Tudor, Rona de Sus, loc III
6. Shmiliak Mykola, Scoala de Sport Velykyi Bychkiv (Ucraina), loc III

Fete:
1. Grijac Anita, Rona de Sus, fete, loc II
2. Pop Ilinca, Botiza, loc II
3. Pop Maria, Botiza, loc II

Felicitări șahiștilor, antrenorilor, arbitrilor, părinților, organizatorilor și… succes la toate competițiile ce vor urma în anul 2024!

N.B. Pentru că nu am reușit să fiu prezent și să consemnez rezultatele de la Cupa „Luceafărul” la Șah, ediția a – IV –a, open U16, desfășurată în 14 ianuarie 2024, vreau să-i menționez – post factum – pe primii trei clasați (în ordinea punctajului), pentru a le „impulsiona” pasiunea pentru șah și a-i încuraja și pe viitor: 1. Ananie Cosmin-Dacian, 2. Codrea Tudor-Ioan, 3. Moldovan Alina-Cristina.

I. Mariș




Primele lecții ale studenției (autor, Antonia Ilaria Ștețiu)

O să încep prin a spune „bine v-am regăsit” după o pauză… destul de lungă din cauza schimbărilor majore ce au avut loc în viața mea după terminarea liceului (CNDV Sighet). Din fericire, m-am întors și am o mulțime de lucruri de comunicat, mai ales persoanelor de vârsta mea sau apropiate de vârsta mea. Dar pentru început am o micuță „lecție” ce cred că se potivește tuturor, indiferent de vârstă: fiecare moment fericit este suficient, iar „excesul” nu duce niciodată la lucruri mai bune. Doar se îngrămădește și se îngrămădește peste lucrurile care sunt deja din belșug în fața noastră, cum ar fi respiratul, dansul, certurile, râsul și țipatul din toți rărunchii pe melodii naive de dragoste.

Două dintre cele mai importante lucruri pe care le-am învățat până acum au fost că dacă nu sângerezi, nu vei crește niciodată (mulțumesc, Taylor Swift!). Al doilea în schimb… e dintr-un film care m-a marcat de prima dată când l-am văzut și a devenit unul dintre filmele care mereu îmi aduc zâmbetul pe buze și îmi oferă o stare de familiaritate, mai exact momentul din „Mamma mia” când Dona spune „viața e scurtă, lumea e mare… iar eu vreau să creez niște amintiri”. Nimeni nu crește rămânând în zona de confort… și recunosc… e cel mai greu lucru să pleci și să te rupi de tot, asta până o faci. După aceea vei realiza că este cea mai bună decizie și vei avea un sentiment de eliberare ca și cum ai întreaga lume la picioare (Și ghici ce? Chiar o ai!)

Am aproape 20 de ani, m-am mutat în celălat capăt al țării, undeva departe de părinți, bunici, prieteni. Nu cred că aș fi putut lua o decizie mai bună. Am avut o groază de momente la început în care, atunci când încercam să adorm, mă întrebam Oare am luat decizia cea bună? Oare nu mai bine mergeam la Cluj, mai aproape de casă și, mai ales, în același oraș cu prietenii mei? Cu toate acestea, în timp, am realizat că am găsit locul unde îmi doresc să fiu și pe care îl descopăr în fiecare zi… puțin câte puțin.
Cea mai mare frică a mea în momentul în care m-am mutat într-un oraș imens nu a fost traficul (deși mă sperie și mă va speria posibil încă mult și bine), ci teama că nu îmi voi face prieteni. Și, Doamne, cât am greșit! Odată ajunsă la facultate am realizat că toți colegii mei erau în aceeași situație ca mine și toți ne doream două chestii care merg mână-n mână: să ne facem un grup de prieteni cu care să ne putem distra și să profităm împreună de anii studenției. Când am realizat asta, totul a devenit ușor și am găsit niște persoane pe care nu le-aș schimba pentru nimic în lume și pe care le iubesc din suflet. Nu zic nu, puteți găsi toate tipurile de persoane, unele mai bune, altele mai puțin bune. Dar pe cei potriviți îi puteți recunoaște imediat. Ca să descriu altcumva… e exact ca atunci când eram la grădiniță și ne împrieteneam foarte ușor cu toți. Da, nu se mai folosește întrebarea „Vrei să fim prieteni?”, dar e la fel de ușor ca atunci. Nu gândi prea mult și doar… go with the flow.

Alt sfat pe care l-aș putea da, în oricare oraș ai merge, important este să… ieși. Ieși și profită de acești ani care nu se mai întorc (chiar dacă testele, colocviile și mai ales sesiunea vor fi și ele un stres). Ia-ți prietenii care îți acceptă toate nebuniile și planificați măcar o mică chestie în fiecare lună. O să vezi că așa viața va deveni mai palpitantă și mai frumoasă și vei fi mult mai fericit/ă.

Spre exemplu, eu și o prietenă am mers la un concert la Hard Rock Cafe zilele trecute și chiar dacă a fost o decizie destul de impulsivă (și îi mulțumesc, în caz că citește acest articol că a mers cu mine la cafenea cu 2 ore înainte de concert, ca să ne asigurăm că prindem loc în primul rând și m-a ascultat „țipând” toate piesele) a fost unul dintre cele mai frumoase momente pe care le-am avut în ultima perioadă și pe care, sincer, nu îl voi uita prea repede. Iar după concert, târziu în noapte, am mâncat burgeri în mașină și am povestit cum a fost concertul, chit că urma să ne trezim în câteva ore pentru că aveam curs de la 7:30 dimineața. Deci, cum ziceam… ieși și creează-ți amintiri. Și în caz că prietenii tăi nu vor să iasă sau nu au chef în acel moment de concerte/ cafele/ explorat orașul… fă-o tu pe cont propriu. Du-te și profită de fiecare ocazie să cunoști oameni noi, niciodată nu ai de unde să știi pe cine vei întâlni și cum îți va schimba viața.
Cum am afirmat și la început… viața e scurtă, lumea e mare… du-te și fă-ți amintiri. Pentru că atunci când vei ajunge la o vârstă mai înaintată și vei privi înapoi la momentele astea nu-ți vei aminti că plângeai din vina lui X sau Y, nici definițiile învățate în liceu, ci îți vei aminti de momentele când ai simțit că ai trăit. Fericirea e o „opțiune” și e decizia noastră dacă vrem să fim fericiți sau nu. Așa că, de ce să lăsăm viața să treacă pe lângă noi, nu?

Dacă ești de-o vârstă cu mine și ai momente în care te gândești ce faci cu viața ta, sfatul meu e să respiri și să realizezi că ești acolo unde trebuie. Poate că perioada asta este despre momentele când ai o mini criză existențială și decizi într-un mod foarte impulsiv să-ți vopsești părul acasă, să plănuiești cu prietenii călătorii în care probabil nu veți merge prea repede, rețete eșuate, să fii rănit/ă în moduri în care nu vei mai permite nimănui să te rănească vreodată, să te separi de persoanele de care ai crezut că vor fi acolo pentru totdeauna, să te îndrăgostești atunci când crezi că nu o vei mai face vreodată, să plângi și să dansezi ca și cum nu te-ar vedea nimeni (chiar dacă poate cineva o face). Poate vârsta asta e despre încercarea de a înțelege viața, doar ca să realizezi că viața nu a fost niciodată vreun rebus pe care trebuie să îl rezolvi, ci doar un caleidoscop de experiențe pe care ești obligat/ă să le trăiești.

Așa că dragilor, poate v-am mai spus-o, bucurați-vă de tot. Bucurați-vă de fluturașii pe care îi aveți în stomac, bucurați-vă de naivitatea pură pe care o aveți în voi. Bucurați-vă de emoție și de presiune. Bucurați-vă de procesul de maturizare și vă garantez că veți găsi niște persoane minunate pe… drum. Înconjurați-vă de oameni de care vă pasă și pe care îi iubiți și se bucură să fie lângă voi pe drumul pe care mergeți. Petreceți timpul cu oamenii care vă iubesc. Profitați de fiecare oportunitate ce vi se arată și să nu vă pese ce au alții de „povestit” despre voi.

Ștețiu Antonia Ilaria
Studentă, anul I
Academia de Studii Economice București
Relații economice internaționale




Redescoperirea uneia dintre cele mai vechi biserici de lemn a ucrainenilor din România

Cunoscutul istoric maramureșean Teofil Ivanciuc, adunând fărâme de informații legate de soarta bisericii de lemn din Rona de Sus, aranjându-le asemenea unor piese de puzzle, a făcut o descoperire remarcabilă: bârnele care alcătuiau vechea biserică de lemn, demontată în 1895, considerate dispărute, au fost redescoperite de către dânsul, în anul 2023. Despre epopeea acestei redescoperiri ne vorbește însuși Dl. Ivanciuc în captivantul interviu de mai jos.

Pr. Marius N. Lauruc: Domnule Teofil Ivanciuc, ați făcut o descoperire importantă nu doar pentru comunitatea ucraineană din Rona de Sus, dar pentru toți ucrainenii din România, pentru istoria lor. Vă rugăm să ne spuneți câteva cuvinte despre această descoperire.
Teofil Ivanciuc: Este vorba despre identificarea celor două părți care au constituit biserica de lemn din Rona de Sus. Prima parte, prima serie de lemne se află în apropierea bisericii din Rona, deci se află la fața locului, remontată, reasamblată sub forma unei șuri cu grajd, o practică curentă. În Maramureș avem o mulțime de biserici care au fost deconsacrate și lemnele lor folosite ba la construirea de case, ba la șuri cu grajduri, deci nu este nimic șocant în această situație. Al doilea grup de lemne a fost montat la casa parohială din Rona de Sus, sub forma unei alte șuri, iar această parte a lemnăriei nu se mai află acolo, la fața locului, ci în Muzeul Satului din Sighet. La prima vedere, după cum pare volumul de lemn din cele două construcții, dă senzația că ar fi întreaga biserică. Sunt lemne suficiente pentru o biserică întreagă. Acum, chiar și dacă nu este așa, chiar dacă sunt și adaosuri ulterioare, dacă lemnele unor alte construcții au fost incluse în aceste două clădiri, oricum am lua-o, acest grup de lemne constituie cel mai mare fond. Oricum, din toate bisericile demolate, niciuna demolată și salvată parțial, nu are mai mult lemn original decât aceste două construcții puse împreună. Mă refer la Maramureș. Așadar, din acest punct de vedere, situația este absolut specială. Cum am aflat? O să râdeți. În monografia Comunei Rona de Sus, apărută în 2010, la istoricul bisericii, scrie că biserica actuală, construită în 1895, a fost construită peste biserica veche, la sfârșit, cea veche a fost demolată, o parte dată la familia cutare, la Rona de Sus, nr 12**, și cealaltă la parohie. Deci scrie acolo, în monografia Ronei. Eu știam informația încă de atunci, de când a apărut monografia, dar n-am ținut cont de ea. În noiembrie, anul trecut, în 16 noiembrie, făcând o cercetare de teren, am ajuns la Slătioara și, întotdeauna când treceam prin Slătioara, treceam pe la grajdul cu șură, care este construit din lemnele vechii biserici din Slătioara. Când ajung, în 16 noiembrie, cu o lună înainte am mai fost, nu era nimic schimbat, aoleu, proprietarul începuse lucrări masive, cu drujba secționa lemnele într-o veselie, spunând că el transformă grajdul într-o construcție mult mai arătoasă, pentru că este prea veche și urâtă și îi e rușine. I-am spus: „Știi că e biserică?” – „Da”. Bun. Am dat telefon rapid la Baia Mare, Consiliul Județean Direcția de Cultură, Muzeul Județean de Etnografie, pe toată lumea am alertat-o. Omul s-a oprit. A doua zi au și venit cei de la Baia Mare; s-a discutat. Peste patru zile lemnele fostei biserici au fost demontate din grajd și duse la Baia Mare în siguranță. A doua zi după ce am văzut grajdul, am zis „Stai. Mai este o construcție în pericol. Cea din Rona de Sus, pe care tot am omis s-o caut. Să văd, nu cumva am întârziat vreo 13 ani și deja e demolată și făcută praf? Ia să mă duc eu până la Rona”. M-am dus la Rona, la familia respectivă. Un grajd masiv, bârne masive, în curte, cu șură. Vine proprietarul și zice „Da știu. E din biserică”. Mă duce înăuntru și îmi arată acea cruce inscripționată în interior. Apoi am luat legătura cu dumneavoastră, preotul Marius Lauruc. În paralel, în Monografia Ronei scria că acea construcție din curtea parohiei Rona, care a fost ridicată din lemnele fostei biserici, a fost vândută Muzeului Național al Satului „Dimitrie Gusti”, din București. Era o informație complet eronată, care te deruta și te arunca complet departe. Am verificat. În București nu au nici un fel de construcție din Rona de Sus. Și atunci mi-a picat fisa. „Măi, păi cea mai masivă construcție din Muzeul Satului din Sighet, cea mai masivă șură este din Rona de Sus”. Vorbesc cu directoarea Muzeului, cu dna Mirela Barz, zic „Uită-te, te rog frumos, în fișă, ce zice acolo la șură?” Zice. „Da. E cumpărată de la parohie în 1970”. De acolo încolo totul a fost legat.

Pr. Marius N. Lauruc: Pe baza materialului existent, pentru că spuneați că s-a păstrat aproape tot materialul care a intrat în componența bisericii, se poate face o estimare asupra dimensiunilor, asupra particularităților arhitecturale, dacă a fost ceva deosebit sau nu, legat de biserica din Rona?
Teofil Ivanciuc: Revenind la cele două grupuri de lemne, șura din Rona și șura din Muzeu, la șura din Rona, în momentul reconstrucției, în 1895, în acea proprietate locuia primarul de atunci. Practic, s-a împărțit între parohie și primărie lemnăria veche, pentru că erau niște bârne foarte frumoase, foarte masive. Și în ziua de astăzi, iată, la atâtea sute de ani, încă arată impecabil. Sunt salvate ca atare. Acolo îmbinările sunt, cum spunem noi, în coadă de rândunică, îmbinare nemțească, o îmbinare mai sofisticată. În timp ce șura din Muzeul Satului este în îmbinarea veche, cheotoare românească, cum i se spune, acea îmbinare mai primitivă. Asta i-a derutat pe toți. Și de aceea nu a băgat nimeni în seamă șura de la Muzeul Satului. Dată fiind această îmbinare simplă, care de obicei era folosită la casele oamenilor simpli sau la grajduri, nimeni nu s-a gândit că poate să fie îmbinare de biserică. Apropo, aceste îmbinări par să fie originale, de la șură; o parte dintre ele. Și celelalte au fost tăiate după același model. Dar, lumea nu știe, în Ucraina, în Maramureșul de Nord, există, în picioare, acum, trei biserici vechi, de secol 16-17, 17-18, cu acest tip de îmbinare. Așadar, acest tip de îmbinare, cheotoarea românească, a fost folosită și la biserici și avem martori în picioare. Când i-am spus dlui Alexandru Baboș (arhitect, expert în cercetarea patrimoniului, n.r.) că l-am contactat și pe cel mai mare expert în biserici de lemn din România, care trăiește în Suedia, a rămas și el ultra-surprins, pentru că nici el nu s-a așteptat ca acea șură din Muzeul Satului să fie parte de biserică și că acel tip de cheotoare a putut fi folosit și la Sud de Tisa. Deci, încă un motiv pentru care această biserică este unică și specială. Nu știu să mai existe undeva, în România, o biserică cu acest tip de cheotoare, care dintr-un anumit punct de vedere pare simplă, dar este mult mai deosebită, pentru că, iată, face legătura între casă și biserică. Aceea a fost prima etapă. Când credincioșii au ieșit din casa în care se rugau la început și și-au construi o biserică. Indiferent ce vechime au lemnele. Dar principiul, tipul de construcție este, clar, prima etapă pe care o putem semnala. Revenind din nou, la întrebarea dumneavoastră, da, un expert, și mă refer neapărat la Alexandru Baboș și la ceilalți pe care îi mai avem pe teritoriu românesc, trebuie mai întâi să facă expertizarea dendrocronologică a lemnelor. Din câte am dedus, după ce am trimis un articol scris despre bisericile pierdute ale Maramureșului, care este acum în curs de publicare la Baia Mare, la Muzeul Etnografic al Maramureșului, am aflat ce vă spun acum. Șura de la Muzeul Satului a fost datată dendrocronologic. Eu nu am știut, așadar articolul nu conține această poveste. În articol vorbesc despre faptul că, în conformitate cu tradiția satului, biserica a fost construită în anul 1640. Eu am găsit un Șematism din anii 1760-1774 care zice că biserica a fost construită în anul 1646, Șematismul fiind, așadar, scris la 100 și ceva de ani după și că a fost reparată în anul 1745. Aia spune Șematismul. Datarea dendrocronolgică despre care n-am știut la momentul potrivit, dar acum știu, a descoperit, iarăși, o situație neobișnuită. Au scos 30 de mostre de lemn din acele bârne de la Muzeul Satului și constatăm că primul lemn, cel mai vechi, are datare 1485, există alte trei lemne din jurul anilor 1540-1550. Deci, la prima senzație, credem că s-a refolosit lemnăria veche ori a unei case, ori a unei alte biserici, datate de la 1550. După care avem un alt grup de lemne, de la anii 1630, 1640, 1690 și un grup mare de lemne din jurul anilor 1740. Deci, ar bate cumva, ceea ce a spus tradiția istorică semnalată în acel Șematism cu aceste datări făcute la Muzeul Satului care, cred eu, ar trebui repetate într-un alt laborator, cu o altă serie de inele dendrocronologice pentru acuratețe; la fel și toate lemnele din Rona de Sus, din grajdul din Rona, trebuie obligatoriu datate. După ce avem datările știm odată perioada, după care, un expert ca Dl. Baboș trebuie să vadă îmbinările, ce a fost tăiat atunci, ce a fost salvat din îmbinările vechi. Dacă s-au păstrat îmbinări vechi, da, automat, deja putem vedea. Eu am văzut minuni făcute de dl. Baboș, chestii incredibile; el, din trei bârne, a fost în stare să refacă tot iconostasul, reconstituirea virtuală. Din trei bârne. Deci am toată încrederea că dacă Alexandru Baboș vine și vede cele două corpuri de lemn ale fostei biserici, o va putea reconstitui. Atunci când s-a făcut datarea dendrocronologică la șura din Muzeul Satului, care conține bârnele bisericii de la Rona de Sus, s-a mai constatat un lucru care, cred că este unicat pe teritoriul național: dimensiunea lemnelor. Aceasta se referă nu neapărat la câți centimetri grosime are o bârnă, ci câte inele se află în acea bârnă, deci ce vârstă avea lemnul acela. Dacă mergem să vedem bârnele celor mai vechi biserici, cum ar fi altarul bisericii din Cornești, care este datat ferm 1515, sau altele, vom vedea, de cele mai multe ori, că bârnele au 80 de inele, 60 de inele, 100 de inele, deci vârsta lemnului bun. Pentru că s-a scos exteriorul, cu coaja și ce era sub coajă. Ei bine, la Rona există cred că 10 sau 12 bârne care au peste 200 de ani și este una de 282 de ani, deci 282 de inele. Asta sunt aproape sigur că nu mai există nicăieri în România. E ceva fabulos. Fabulos.

Pr. Marius N. Lauruc: În încheiere, o întrebare puțin mai amplă. Știm că tradițiile și obiceiurile unui popor sunt într-o continuă fluctuație, chiar dacă lucrul acesta este mai puțin sesizabil de-a lungul unei singure generații. Credeți că trecerea de la arhitectura în lemn la arhitectura în zidărie a avut și are anumite efecte în tradițiile și cultura unei etnii, unui popor?
Teofil Ivanciuc: Foarte greu să mă hazardez să dau un răspuns. În acest stadiu îmi este imposibil să spun. Chiar nu știu. Și da și nu.

Pr. Marius N. Lauruc: Toate bisericile de lemn poartă amprenta particularităților arhitecturii zonale. Bisericile noi, construite de la începutul secolului al 19-lea încoace, poartă deja amprenta unor curente arhitecturale moderne. Este mai puțin vizibilă amprenta locală.
Teofil Ivanciuc: Da. În acest context, la arhitectura bisericească, da.

Pr. Marius N. Lauruc: Această întrebare este legată și de arhitectura bisericească dar și de arhitectura oamenilor de rând.
Teofil Ivanciuc: Este, clar, o rupere. Noi am emigrat la noi acasă. Aceasta este formula. Noi nu am părăsit teritoriul acesta, ne aflăm în locul de unde avem rădăcinile, dar noi am emigrat într-o altă lume. Am părăsit lumea aceea simplă, cu ferma de subzistență în care noi ne asiguram totul. Am asistat la inaugurarea primului supermarket în Maramureșul istoric în 2003, Artima, și a fost un moment istoric, că toată lumea era fericită iar mie îmi venea să plâng, pentru că știam că de aici încolo începe sfârșitul. Iar acum, așa cum ați văzut, în toate comunele există supermarketuri. Încet – încet am fost obligați și de societate, de modul de trai și de asimilare a tot ce vrem noi. Am fost și obligați, dar și voluntar facem aceste modificări. Dar nu atât exteriorul mă doare pe mine la construcții. Mergem la Săpânța și vedem că acolo 90% din fondul construit sunt case noi, cu geamuri termopan și așa mai departe. Dar sunt cel puțin 100 de case noi în care există o cameră tradițională, integrală. Nu numai că au mutat din casa veche tot ce au avut textil și mobilă și altele, dar în Săpânța pereții sunt zugrăviți într-o manieră specială. Costă enorm. Sunt pictați, practic. Se pictează toți pereții și tavanul. Sunt doi meșteri în Săpânța care fac acele picturi în continuare. Costă enorm. Și au făcut eforturi să-și mute esența, până la urmă, legătura lor cu trecutul, în casa nouă. Ei bine, acest lucru, în alte comunități, este aproape dispărut. Deci, pur și simplu, ne-am luat lucrurile vechi, obiectele strămoșești și le-am aruncat la gunoi. Le-am dat la anticari, în cel mai bun caz, la muzeu, dar de cele mai multe ori le-am aruncat. Am șters cu buretele tot. Și lucrul acesta are efect distructiv total asupra noii generații, care nu are cum să se regăsească în trecut. Nu are cum copilul care apare acum. El trăiește într-o comunitate modernă, merge într-o școală modernă, nu are un obiect de care să se lege, nu are o poză de familie, nu are trăistuța bunicului, cum o am eu. Eu am trăistuța bunicului dinainte de Primul Război Mondial. Am primit-o, am reușit să îmi conving rudeniile să o salvez să îmi rămână mie. Înainte ca bunicul meu să meargă la război, avea trăistuța lui de fecior și uite, o am și eu și vreau să o transmit mai departe. E o legătură esențială cu trecutul. Dar câtă lume are așa ceva? Extrem de puțină. Și pierdem foarte mult pentru că ajungem ca și oșenii. Acesta e riscul. Nu e vorba de arhitectură, e vorba de mentalitate. Putem vorbi mult pe această temă. Dar aceasta este ideea: am emigrat la noi acasă și asta va avea efecte catastrofale în viitor.

Pr. Marius N. Lauruc: Vă mulțumim foarte frumos pentru interviu și vă felicităm pentru descoperirea făcută.
Teofil Ivanciuc: Mulțumesc, dar nu am făcut chiar nimic.

Acest amplu interviu ne-a fost acordat vineri, 12.01.2024, la sediul Vicariatului și la Muzeul Satului din Sighetu Marmației. Părintele Vicar Nicolae Lauruc i-a înmânat D-lui Teofil Ivanciuc o Diplomă de Onoare, pentru prețuirea pe care o are față de istoria acestor meleaguri, în numele Preafericitului Părinte Patriarh Daniel.
La sfârșit, Părintele Vicar a spus: „Este o zi deosebită, pentru că am văzut cu ochii mei această clădire (șura de la Muzeul Satului, n.r.), pentru că domnul Teofil Ivanciuc a făcut o descoperire în premieră, care va bucura pe locuitorii din Rona de Sus, iubitori de istorie și de cultură. Dar cel mai mult va bucura Vicariatul nostru Ortodox Ucrainean, pentru că de multe ori suntem întrebați: „Ce aveți din istoricul dumneavoastră? Ce păstrați dumneavoastră din valorile trecutului?” Astăzi a fost o zi deosebit de importantă datorită faptului că ne-am dus cu domnul Teofil Ivanciuc exact acolo la șura de la Muzeul Satului, iar lemnul vechi, foarte, foarte vechi, de aproape 3-400 de ani, este luat din fost biserică de la Rona de Sus. Știam de la domnul Pipaș (Nicolae Pipaș, proprietarul impresionantului Muzeu de la Tisa, n.r.) că în aproape toate localitățile erau biserici vechi și, cu timpul, ele au fost ori distruse, ori strămutate. Spunea chiar și de Sighet „Și la dumneavoastră, părinte, au fost alte două biserici vechi”. Și e normal să credem acestor cuvinte, pentru că avem, în Biblioteca noastră, a parohiei noastre Ortodoxe din Sighet, cărți vechi, de la 1650, 1601. Așa cred că este și la Rona de Sus și în alte localități. Or, cărțile acestea n-au stat în văzduh, ci au fost folosite în bisericile vechi, care nu știm cum au fost demolate, cum au fost distruse. Să rămână această descoperire un imbold puternic pentru părintele de la Rona de Sus, Cinar Yura, pentru locuitorii din Rona de Sus, pentru intelectualitatea de acolo, și pentru întregul Vicariat, în a prețui trecutul, cum spune și psalmistul în psalmul 101, „să se scrie acestea pentru neamul ce va să vină”. Să știe tinerii noștri că au o istorie foarte bogată. Să fie această zi și această descoperire spre bucuria Ronei de Sus, spre bucuria Vicariatului și spre slava lui Dumnezeu.”
Datarea bârnelor păstrate la Muzeul Satului din Sighetu Marmației ne îndreptățește să afirmăm că în această construcție au fost încorporate bârne dintr-o altă biserică, mai veche, posibil cea mai veche biserică a ucrainenilor din România, cu câteva decenii mai veche decât biserica de lemn din Poienile de sub Munte (1595). Însă cercetarea rămășițelor acestei biserici de abia acum începe.

Preot Consilier Marius N. Lauruc




Dragul meu Sighet… (autor, Horia Picu)

Dragul meu  Sighet,

Dac-ai fi om, te-aş invita undeva, la o cafea, la un ceai, un vin, sau orice ţi-ar plăcea ţie, să bem şi să stăm de vorbă şi să-mi povesteşti cum e să fii o aşezare multietnică, multiconfesională, cum te-ai simţit când s-au construit bisericile, sinagogile, monumentele, blocurile, casele, mai apoi garajele improvizate, cum a fost când ţi s-a pietruit prima stradă, cum a fost prima asfaltare. Poate mi-ai povesti şi despre iluminatul public, cum a fost la început, cum ţi se pare acum…

Fac un exerciţiu de imaginaţie şi mă gândesc cum m-aş simţi dacă ar trebui să te privesc în ochi şi să răspund dojenilor tale adresate mie, şi prin mine, tuturor sighetenilor…

Să ştii că sunt un tip orgolios şi simt în mine patriotismul local revoltându-se! Vreau să arăţi şi tu, dragul meu Sighet, la fel de înnoit ca alte oraşe de mărimea ta sau mult mai mici decât tine! Mi-ar plăcea când vine cineva pe la mine, care locuieşte în altă parte, să te admire pe tine ce mândru şi frumos eşti şi pe mine să mă invidieze că locuiesc aici!

Deocamdată, suferi tu, sufăr eu, suferă mulţi sigheteni. Dacă te-ai putea transforma într-un bătrânel şi te-ai plimba pe propriile-ţi străzi, ai fi dezamăgit, ai vedea ce periculoase sunt. Au denivelări pentru că pe ele se tot toarnă asfalt, dar fundaţia a rămas aceeaşi de zeci de ani. Unele au gropi, pe altele nu merg taxiurile că ar rămâne împotmolite.

Îţi mărturisesc că nu credeam că mă voi adresa unui oraş, pentru că tu, dragul meu Sighet, asta eşti, un oraş cu privilegii care ţi-au fost acordate încă din secolul XIV. Şi de-atunci, o duci când mai bine, când mai rău. Te apropii de 700 de ani de existenţă şi multe trebuie să fi văzut în viaţa ta…

… şi de-asta mi-am permis să mi te imaginez „bătrânel”, dar afecţiunea şi respectul pe care le am pentru tine cred că le simţi de fiecare dată când, la plimbare sau cu treabă prin urbe, mă gândesc la tine şi câteodată oftez pentru că şi eu, ca mulţi sigheteni, sunt îngrijorat de modul cum arăţi… Ți se jupoaie tencuiala de pe clădiri…, eşti plin de gropi, te-ai umplut prin centru de mici pete albe care câteodată se lipesc de talpa pantofului, ţi-au crescut nişte cocioabe improvizate pe tot corpul, dar pentru toate astea nu cred că vârsta ta să fie cauza!

Ştiu că nu te simţi bine şi-ai vrea să fii altfel.

Am uitat să-ţi spun că acum avem maşini, prea multe la îngustimea străzilor. Circulaţia se face după nişte reguli. Lumea s-a modernizat, să ştii, s-au inventat semafoarele pentru maşini şi pietoni. Sunt câteva, dar nu funcţionează. Se zvoneşte că vor apărea şi altele.

Stai puţin! Încă nu te bucura! La noi, de la vorbă la faptă, e distanţă mare… Nu mai e ca pe vremea când cine locuia în Sighetu Marmaţiei era invidiat de alţii, nenorocoşi. În alte vremuri, promisiunea era rapid transformată în fapt. Azi, se mai face o licitaţie, se contestă, se mai amână un termen, ba vin banii, ba nu vin banii, şi tot aşa, până când lumea uită, se plictiseşte sau i se face lehamite.

Avem trotuare, dragul meu Sighet, pe unde poţi merge ferit de maşini. Eşti ferit de maşini, că ele au treabă pe stradă, dar asta nu înseamnă că tu poţi merge pe trotuar fără să vezi pe unde calci! Sunt şi pe-aici denivelări, gropi şi gropiţe.

Te-aş sfătui să priveşti şi-n sus, nu numai în jos. Când erai tu mai tânăr, s-au construit tot felul de edificii. Proprietarii au murit de mult şi să ştii că nici măcar n-au murit în casele lor! Au fost alungaţi din ele. Lumea, în secole, aşa cum e viaţa ta măsurată, a trecut prin mai multe orânduiri sociale, şi de-aici au apărut şi beneficii, şi dezamăgiri. Unora le-a mers din bine, în rău. Altora, le-a mers din rău, în bine. Desigur, unora le-a mers din bine în mai bine, iar alţii, din rău au ajuns şi mai rău…

Spuneam că trebuie să priveşti şi sus, adică să fii atent să nu-ţi cadă ceva tencuială, cărămidă, sau alt material de construcţie în cap, pentru că multe clădiri cu care s-ar mândri orice oraş din lume sunt abandonate sau neîngrijite.

Sunt sigheteni cărora le pasă ce se-ntâmplă cu clădirile tale, oraşule multisecular! Nu ştiu dacă sunt mulţi sau puţini. Ştiu doar că cei care ar putea să te salveze, n-o fac!

Cum era iluminatul public pe vremea tinereţii tale, dragă Sighet? Acum, avem iluminat electric, dar cei care iau decizii pe-aici au pus nişte becuri care au însuşirea fundamentală că sunt văzute, nu că se vede la lumina lor.

Îmi imaginez că mă plimb la braţ cu tine, Sighetul meu de suflet, şi-ţi simt dezamăgirea că nu mai eşti ca o piatră preţioasă dorită de lume.

Lacrima pe care mi-o imaginez curgându-ţi pe obrazul multisecular, pe obrazul meu chiar curge…

Ştii foarte bine că noi, oamenii, avem ceva „treabă” prin viaţă, apoi ne ducem „dincolo”. Tu, vei rămâne! Mie şi multora ca mine nu ne e indiferent modul cum te vom lăsa, pentru că vrem să fii veşnic şi mândru de modul cum arăţi!

Horia Picu




Cupa „Unirea Principatelor Române” la Șah

Cupa „Unirea Principatelor Române” la Șah, ediția a V-a, se va desfășura la Sighetu Marmației (locația – Colegiul Național Pedagogic „Regele Ferdinand”), în intervalul 20-21 ianuarie 2024.
Turneul este organizat de CS SIG – MAR Sighetu Marmației, Primăria și Consiliul Local Sighet.
Participanții vor concura la categoria legitimați, open U16 (s-au înscris 13 șahiști, fete și băieți, toți din Sighet) și la nelegitimați sub 16 ani (12 participanți, fete și băieți, din Maramureș și Ucraina).
Turneul se desfășoară în sistem elevețian pe durata a 7 runde.

Premiile vor include cupe, medalii și… dulciuri.

Directorul turneului: Ioan Costiuc.
Arbitri: Jurassa Andrei (arbitru șef) și Costiuc Ioan.

Turneul se desfășoară sub egida Federației Române de Șah.

Salut, Sighet!