Mai înainte de-a vedea cum stă treaba cu politrucul premier Marcel Ciolacu (pesemne forma actualizată a arhaicului Ciolănaru sau Ciolănacu), se impun două precizări:
1) Făcătorii de politică din toate timpurile și de peste tot, dar mai ales de pe aceste meleaguri binecuvântate de Creator și groaznic necinstite de profitorii cu și fără rol decizional, se împart în patru categorii: cârmuitorii providențiali (ăștia, chiar în istoria omenirii, se numără pe degetele de la o mână), bărbații de stat, politicienii veritabili (născuți, iar nu făcuți peste noapte) și politrucii. Dacă în extrem de agitata și distorsionata noastră istorie oficială, doar Iancu de Hunedoara și Mihai Viteazul – zic eu – tind asimptotic la statutul de providențiali prin amplitudinea spațio-temporală a acțiunilor pe care au avut inspirația și curajul să le întreprindă în plin Ev Mediu, căci până și Alexandru Macedon (cel mai strălucit exponent al providențialismului eminamente politico-militar) nu se poate compara cu acela moral-spiritual al lui Buddha, Confucius, Iisus sau Mohamed, totuși, suferinda noastră istorie nu duce lipsă nici de remarcabili oameni de stat (în trecut: Decebal, Basarab, Bogdan I, Mircea cel Bătrân, Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare și Petru Rareș, în vremurile moderne și contemporane: Al. Ioan Cuza, regele Carol I, regele Ferdinand Întregitorul, mareșalul Ion Antonescu și Nicolae Ceaușescu, despre care Petre Țuțea spunea că a fost un mare patriot, scoțând România din feudalism) și nici de înzestrați oameni politici (precum, în perioada premergătoare Marii Uniri și în cea interbelică, regina Maria, Take Ionescu, Brătienii, Iuliu Maniu, Ion Mihalache ș.a.).
Firește, politrucii (aleșii, activiștii, trepădușii etc.) formează marea masă a pretinșilor făcători de politici, care – îndeosebi în campaniile electorale – se dau peste cap ca să-și impresioneze șefii (cică ei creează cadrul democratic al păcălelilor poreclite alegeri corecte!) și din rândul cărora (mai nou al celor mai mari lingușitori și nesimțiți, ba chiar al infractorilor sadea) se recrutează cadrele de nădejde ale formațiunilor politice, viitoarele „componente” ale mașinilor de vot din Parlament și absolut toate consiliile: județene, municipale, orășenești, comunale.
2) Cu excepția seniorilor Ion Rațiu, Radu Câmpeanu și Corneliu Coposu, tustrei formați în perioada interbelică (primii doi revenind în țară din Occident, după lovitura de stat, cel de-al treilea – fostul secretar și discipol al lui Iuliu Maniu – punând la iuțeală pe roate doctrina și partidul țărănist), cei peste 30 de ani de postdecembrism n-au produs nici măcar un politician autentic, ci doar au mărit până la sufocare numărul aflătorilor în treabă, care își fac mendrele (mint și fură pe rupte) cu legea în mână. Mă grăbesc să adaug că, în această uriașă și amorfă masă politrucianistă, mai există aleși (dacă nu foarte înzestrați și curajoși, măcar cu bun-simț) dornici să facă un dram de bine în folosul celor mulți și aduși la sapă de lemn chiar de ei și ortacii lor. Din păcate nu pot să facă mai nimic (în toată perioada postdecembristă, cârmuirile dâmbovițene nu s-au luptat cu cauzele răului, ci cu efectele lui suprătoare!), atât din pricina mașinii de vot de care aminteam mai sus, cât și din teamă să nu fie luați la ochi că nu respectă linia și disciplina partidului, caz în care riscă să fie marginalizați, ba chiar excluși, adică la viitoarele alegeri vor fi nevoiți să migreze la altă formațiune politică (ăsta-i netăiatul nod gordian al traseismului la vârf), deoarece ca independenți n-au nicio șansă.

N.B.: Fără un program de guvernare și având în frunte un fost ultraș, de la care învață cum să fie cât mai grobieni (să insulte, să înjure, să amenințe, să bruscheze), e limpede că în categoria aleșilor cu bun-simț intră doar câțiva auriști mai cizelați…
Din cele arătate, lesne se poate trage concluzia că Marcel Ciolacu este prototipul politrucilor postdecembriști, care prin bonomie, șiretlicuri și abureli, a izbutit – după căderea lui Liviu Dragnea și izgonirea sărmanei Viorica Dăncilă – să devină nemintosul președinte al pesediștilor, apoi președintele Camerei Deputaților (al treilea om de paie în statul nostru eșuat) și, cu câteva luni în urmă, să ocupe – potrivit rotativei – fotoliul de premier, fotoliu părăsit de exghinărarul plagiator pentru acela de președinte al Senatului, astfel ajungând la țanc neomul numărul doi în statul nostru de pomină.
În articolul Credinciosul și revoluționarul Ciolacu – un șarlatan în fruntea guvernului? (cred că măcar revoluționarul trebuia pus între ghilimele!), Cornel Nistorescu are numai cuvinte de nelaudă la adresa premierului: „Școală puțină, comportament de descurcăreț și mereu în față, speculând momentele, ierarhiile, valorile, performanțele. Undeva pe aproape de psihologia bișnițarului de altădată, care schimba valută pe bulevarde și vindea țigări Kent pe la colțuri și discoteci”. Puțin mai jos completează portretul „cameleonului politic cu apucături de șarlatan”: „Marcel Ciolacu este un hop Mitică. Jonglează și păcălește la greu. Cu promisiuni, cu taxe, cu vizite și declarații, cu ce nu-ți trece prin cap”.

Întrucât M. Ciolacu a cerut statutul de „Luptător cu rol determinant în Revoluție”, iar Secretariatul de Stat pentru Revoluționari (pe-atunci condus de Mihai Dodu), pe baza investigației făcută de Recorder și a adreselor trimise de Parchetul Militar, a respins cererea premierului cu patru voturi la unu, acesta n-a ezitat să acționeze în judecată propriul Cabinet (mai exact Secretariatul cu pricina) și să-l mazilească pe intransigentul Dodu.
Care, mă rog, este miza acestei ambiții ciolăcare, el susținând sus și tare că nu urmărește beneficii? Aceea, ne informează reporterii de la Recorder, că dacă premierul reclamant câștigă procesul, va încasa retroactiv de la stat suma de aproximativ 40.000 euro!
Astfel stând lucrurile cu bravul „revoluționar”, cred că Nistorescu era perfect îndreptățit să întrebe la sfârșitul articolului: „Nu cumva este vorba de un șarlatan de duzină, care se zbate să devină președintele României?!”

George PETROVAI

Foto: captura ecran emisiune TV.

mâine

voi fi eu cealaltă eu cu mai multe mâini și mai multe
picioare cu mai mult de o inimă
ca și o prelungire a simțurilor
îmi va fi ușor să scriu pagină după pagină
sânge din sângele meu cartea
de-a lungul peretelui adun colecția de crochiuri
serenada păpușilor cu membre distorsionate văd cum
țâșnesc din ramele ochelarilor din teatrul anilor
exact în acest moment interpretez fiecare mișcare a apei
picurând din robinetul defect și desenele de pe pereți o iau
razna (nu sunt convinsă că nu e mâine) prin toată viața mi
s-a strecurat picătura (vezi, chinezească!)
au fost zile și mai multe nopți
am iubit și am fost iubită
am fost acolo și nu am fost
am uitat și am fost uitată
am fost nesigură sau prea încrezătoare
voi scrie și nu voi scrie
însă viața va fi neiertătoare

am ajuns în acest corp de câteva ori mă trezesc prinsă în
faldurile unei propoziții am nevoie de un cuvânt de opoziție
lângă o listă de sarcini nesfârșite viața
sunt sigură că există un univers alternativ
timpul trece și lasă în urmă
sânge uscat la sud de cuvintele mele

sămânța albă între a fi și a nu fi

sâmburele de lămâi pe care l-am plantat nu demult
într-un vas cu pământ (acolo murise o plantă nu mai știu
ce era a trecut ceva vreme) acel sâmbure mic și alb și
înghesuit în sine încercând cu disperare să-și facă loc
în memoria mea și despre care nu sunt prea mute de spus
nu-mi era de trebuință nu știu nici acum
de ce l-am îngropat din obișnuință am udat vasul zile la
rând să nu văd pământ uscat

într-o zi fără nicio avertizare niciun mușchi al feței nu mi-a
tresărit niciun plâns niciun poem de laudă sâmburele
a încolțit a ieșit din pământ un lăstar vioi a fost o naștere
ușoară
ceea ce ar putea să-l transforme în cult merg cu el
am meditat mult pentru asta
din două în două zile îi pun apă la rădăcină
îl cresc după regula însetatului

știu să amestec lucrurile este amestecul tuturor lucrurilor
chiar și gândul zboară peste propria substanță crăpată
înainte să se transforme în fragmente
totul are sens spui
felul în care te aduni
lecție despre infinități

mărturisire. seamăn mai mult cu mine

din casă aud clopotul bisericii când bate
mă pierd în sunetul lui rătăcesc kilometri nesfârșiți
pot să mă legăn în sunetul lui să împietresc acolo
eu am biserică lângă bloc mai întâi a fost înălțată biserica
din lemn acum crește una de piatră cu un turn măreț și o
cupolă din cărămidă roșie

m-am mirat trecând pe lângă ea și făcându-mi cruce
am zis ce meșteri pricepuți. fac ziduri mișcătoare destul ca
să îmi imaginez fiecare biserică cum își curbează gâtul
pentru a privi dedesubt

mă împart în două stau și lângă zid și lângă clopot
nu pot spune ce imperiu al milei
mă înconjoară

pe măsură ce mi se amestecă bătăile clopotului în carne
seamăn mai mult cu mine
cea văzută în corp
sunt sigură de existența unui transfer de energie
de parcă aș fi înghițit sfârșitul zilei
și pieptul care spune: pliați aici tăiați aici
nu vedeți că aceste coaste ascuțite doresc să se încurce?

plouă peste o zi întâmplătoare

sunt ușor de spart spune ultimul rând dintr-un poem
odată am plâns pentru un sfârșit epic așa că prefer
descrierea afară plouă îmi iau umbrela
îmi place să ascult ploaia într-un decor nou

scriu despre ploaie și despre locul unde ajungi după ce
străbați jumătate din oraș jumătate de viață și te trezești
din senin sub nori grei
înseamnă să fii singură un pic mai mult

poezia în care plouă
îmi trec degetele greblă prin interstițiile ploii
iau pe limbă stropi dulci
și inima bate vie sub o pelerină roșie

astăzi altădată atunci
odată am plâns pentru un sfârșit
n-am putut împrumuta nimic din viitor
o altfel de ploaie pe care nu îndrăznești să o atingi pentru
că se rupe
ceva deschis dacă nu în tine atunci peste tot știu să mă
minunez de asta
o numesc culoarea universului peste zile întâmplătoare

(selecție din volumul „nu m-ai scos din coasta ta/  non mi hai tirato dalla tua costola”, Editura Grinta, 2023)

Rodica Brad Păuna

Nota redacției: Volumul doamnei Rodica Brad Păuna, „nu m-ai scos din coasta ta/  non mi hai tirato dalla tua costola”, a fost distins cu Premiul Editurii Valea Verde la ediția din anul 2023 a Festivalului Internațional de Poezie de la Sighet.

Și cîți o să mai treacă?!…
Nu vreau să fac bilanțuri de an, toate au venit cum au venit și au lăsat în urmă toate.
Singura certitudine care a rămas este că încă mai suntem, cu voia Celui De Sus, iar bilanțurile și planurile noastre depind în mare parte de El, dar, coroborat și cu acțiunile noastre.
El e singurul care proiectează deopotrivă eul și lumea lui oglinditoare, poate face mai mult decît orice forța exterioară pentru a destrăma pînza țesută ziua.
E mare lucru să numeri anii scurși și să constați cu satisfacție sau cu o umbră de regret că nu ți-au ieșit toate cum ai fi vrut…
Intențiile au fost bune dar, de multe ori s-au pierdut pe drum, ori n-au fost bine urmărite.

„Omul seamănă, dar nu acordă nicio atenție felului cum se dezvoltă sămînța. Ea încolțește și se coace, iar apoi fiecare trebuie să mănînce din rodul propriului său ogor. Nu numai acțiunile, ci și omisiunile noastre ne devin destin. Chiar și lucrurile pe care n-am reușit să le dorim sunt contabilizate prin intențiile și realizările noastre și se pot transforma în evenimente grave.” („Regele și cadavrul” de Heinrich Zimmer)

Vorbind de „evenimente grave”, n-o să mă refer la la ceva global, mondial, ci la ceva mai „personal” , aproape de ființa și înțelegerea mea: Orașul meu!

Încărcată fiind încă de magia sărbătorilor de Crăciun, mă întorc în timp la colindele de altădată, la zăpezile de odinioară și intru ca într-o transă și mă las purtată de melancolie și, mai presus de asta, de o tristețe inexplicabilă care mă cuprindea atunci cînd mergeam la colindat cete de copii pe la geamurile caselor din sat. Nu mă puteam bucura pe deplin de mila care mă cuprindea față de mama. Cum stătea ea acolo acasă, ne pregătea pe noi, dar ea rămînea în poartă să ne urmărească și să ne aștepte. Și dacă colindam, colindam cu glasul sfîrșit și de abia așteptam să mă întorc la ea. Această milă, sfîrșeală, neputință, toate la un loc n-au dispărut în timp. Mă încearcă și acum, în anumite circumstanțe. Cîteodată îmi pare că le-am uitat sau că măcar s-au estompat, dar sunt anumite corzi ale sufletului care, dacă le atingi, vibrează iar cu aceeași intensitate .

O astfel de „vibrație” simt de fiecare dată cînd plec din țară. În loc să mă bucur și să mă detașez de ceea ce-am lăsat în urmă, mă apucă așa o milă, o senzație de trădare că am putut să plec și s-o las… Cu cît contrastul e mai izbitor (vorbesc de America), cu atît vina că la alții se poate și la noi e tot așa e și mai mare și frustrarea e pe măsură. Mă îneacă un nod în gît și mustăcesc eu cu mine, conștientă fiind că sunt neputincioasă în a schimba lumea asta prost croită.

Am reușit după multe exerciții să-mi formez o lume mai mică a mea: Orașul meu! O lume în care, totuși, m-aș putea angaja să fac ceva, să încep de undeva. Să reacționez cumva la ceea ce nu-mi place, prin atitudine, prin scris, să nu trec ca și cum n-aș vedea sau nu mi-ar păsa.
Să las și eu ceva în urma mea, o dîră măcar. Mi-e drag orașul meu, de cînd l-am descoperit, din anii de Liceu. A fost ca o Fata-Morgana pentru mulți tineri de atunci, anii 1970 – 1975. A merge la oraș, la „Dragoș-Vodă” era ca acum la Oxford! Orașul era ca un magnet, oferea oportunități; cinematograf, sală de spectacole și teatru, centrul era animat de tineri, parcurile bine îngrijite, adevărate oaze de verdeață, fîntînă arteziană. Era o atmosferă cosmopolită, cu miros de civilizație la care toți speram, cu o industrie funcțională atît cît s-a putut. De atunci, nu s-a mai văzut vreun progres, dimpotrivă, în timp s-a degradat totul, s-a lăsat orașul în cădere liberă și ruină. S-a spoit pe ici pe colo în culorile curcubeului clădirile de patrimoniu, în funcție de cine le-a „acaparat” făcîndu-le – la parter – buticuri de un gust îndoielnic. Dintr-o „mică Vienă” a ajuns un tîrg murdar, scorojit, mutilat de tot ce a reprezentat verdeață, cu cinematograful care stă să se surpe, cu sala de spectacole așișderea, cu o industrie pe butuci, fără perspective pentru tineri. Ultima fiță, totuși este înțesarea orașului cu camere de supraveghere. Ca să ne apere de ce!? Poate de traficul de țigări sau droguri? Cît de orb să fii și să te faci că nu observi, să-ți pară o normalitate această imoralitate de interes din partea celor care-l păstoresc și-l spoliază de bani din bugetul local sub pretextul „strădaniei” lor?
Exact ca o armată plină de generali înstelați cărora nu le pasă că le mor soldații pe capete și pierd redute dupâ redute! Cel puțin Sighetul meu drag e o redută pierdută pentru actualii edili. Ei nici măcar nu se simt și nici nu sesizează!

A venit însă timpul să ne sesizăm NOI!
Oamenii de bună-credință, care sunt convinsă că sunt plictisiți, dezamăgiți și le e lehamite de tot ce ține de alegeri, politică, propagandă mincinoasă, luptă pe ciolan, nepotisme, amantlîcuri, parandărături, interese de grupuri, clanuri etc. Nu știu cîți dintre dumneavoastră ați aflat că s-a născut în perioada Crăciunului un partid în orașul nostru: Partidul Renașterii și Dezvoltării Maramureșului. A și fost deja botezat! PRDM. Să-l primim și să-l adoptăm fiecare dintre noi, cei care simt că așa nu se mai poate și trebuie schimbat macazul!

E un partid legal constituit, statutar, cu toate drepturile și prerogativele de a participa anul acesta la alegeri. Eu zic să-i acordați toată atenția și aveți încredere că nu veți fi dezamăgiți. Vrem să ne luăm orașu înapoi! Pentru că merităm!

Ileana PISUC

Foto: Tomi Hoffer

Săptămâna trecută, ca să nu spun anul trecut, în cadrul Festivalului de Datini și Obiceiuri de Iarnă „Marmația” (LV, 2023), Muzeul Maramureșan Sighetu Marmației a lansat al XIX-lea număr al revistei Acta Musei Maramorosiensis. Anuarul Muzeului sighetean este un volum consistent, care ne oferă, în 573 de pagini, articole de etnografie și folclor (8), studii de arheologie și istorie (12), de muzeologie și educație muzeală (8), de geografie, geologie și științele naturii (5), dar și studii dedicate unor personalități de seamă (7). Colegiul de redacție este asigurat de dr. Mirela Ana BARZ (redactor-șef), Dacia Mara BÂRTA (secretar de redacție) și Nicoleta NEMEȘ, drd. Vasile Timur CHIȘ (redactori). Consiliul Științific reunește nume consacrate în spațiul cultural și universitar românesc: prof. univ dr. Ioan OPRIȘ (Universitatea Valahia, Târgoviște), dr. Virgil Ștefan NIȚULESCU (Muzeul Național al Țăranului Român), conf. univ. dr. Delia SUIOGAN (Centrul Universitar Nord Baia Mare, Universitatea Tehnică Cluj-Napoca), dr. Livia ARDELEAN (Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Cluj), conf. univ. dr. ing. Ioan DENUȚ (Muzeul de Mineralogie Baia Mare), prof. Gheorghe TODINCA (fost director al Muzeului Maramureșan). Volumul este tipărit în condiții excelente la ASKA GRAFICA și reproduce, pe coperțile I și IV, două lucrări ale lui Traian Bilțiu Dăncuș, Am fo’ ș’oi si’ (1967), respectiv Din pridvor. Mara (1936).

Sfera magicului terapeutic deschide secțiunea dedicată domeniului etnografic cu articolul lui Ittu Constantin – Plante și mâncăruri de leac (trupesc și sufletesc) –, o incursiune în universul plin de conotații al grâului, așa cum apare în Mărginimea Sibiului, în binecunoscuta formulă Pâinea noastră sățioasă. Remedii empirice bazate pe leacuri vegetate, dar de această dată din zona Sălajului, găsim în articolul Olimpiei Mureșan, Leacuri și tratamente din medicina populară – nu mai puțin de 24 de rețete și remedii pentru tot atâtea boli, fără să mai punem la socoteală mătrăguna, spânzul, iarba lui Tahin, măceașa, potrocea și romaniță. Un studiu comparativ foarte interesant ne propune dr. Anamaria Iuga și Georgiana Vlahbei în Ritualuri cu măști la periferiile Bucureștiului, și anume două obiceiuri cu măști, carnavalești, jucate de comunitatea de aromâni din Pipera (Ilfov, la 7 km față de centrul capitalei) în ziua de Bobotează – Julamila, și de către comunitățile de români și bulgari din Brănești (Ilfov, la 23 km față de centrul capitalei) în prima zi a postului Paștelui ortodox – Cucii. Concluziile la care ajung cercetătorii atrag atenția și vă invit să le descoperiți în volum.

La 28 aprilie 1957, s-a deschis Castelul Bran, iar începând cu anul 1959, au fost deschise și primele monumente de artă populară din Parcul Etnografic Bran. Lucrarea propusă de dr. Mihail Iona Gorgoi, Nicoleta Petcu și Anemona Marilena Todor, O moștenire de suflet de la familia „Pușcăreștilor” creionează destinul casei de colibași din „Muzeul Satului Brătean”. Omul și natura mai trăiesc încă în deplină armonie? Tradițiile, biserica, cosmosul satului tradițional, îngrijirea pomilor, a pământului, a animalelor, precum și a pruncilor – toate acestea au intrat într-o stare de criză. Găsim aici imaginea unui sat scindat între supraviețuire și speranță. Care sunt cauzele? Dar soluțiile în vederea depășirii crizei? Edificator în acest sens este studiul Satul românesc din Țara Crișurilor de la esența spiritului la drama pierderii identității, al cercetătorilor Vasile Todica, Maria Flavia Pop și conf. univ. Mihăilă Ștefan. Tot în secțiunea Etnografie întâlnim și alte abordări interesante, precum: tipologia bijuteriilor tradiționale la huțuli (Tkachuk Yaroslava), Simbolul șarpelui în ornamentica porților maramureșene din Valea Stejarului (dr. Kosinszki Sorin-Alin, Nemeș Nicoleta, dr. Măran Petru Daniel) sau Zgarda de coral sau „zgarda scumpă” (drd. Măriuca Verdeș-Nemeș).

Secțiunea Istorie debutează cu câteva considerații pe marginea Epocii Bronzului în Depresiunea Maramureș. Arheologul Muzeului Maramureșan, Melania Pohaidac, răspunde pertinent la câteva întrebări legate de contextul descoperirii depozitului de bronzuri de la Săpânța și încadrarea cronologică a acestuia, în Depozitul de la Săpânța (datare și componență). Prof. Dura Claudia subliniază câteva sensuri profunde ale noțiunii și fenomenului de „descălecat”, iar dr. Gabriel-Virgil Rusu expune drumurile domnitorului pribeag Petru Cercel în Transilvania și Maramureș.

În primul studiu – Microistorii maramureșene: cronica unei corespondențe școlare a protopopului greco-catolic Vasile Crăciun –, cercetătorul Ioan Boroica surprinde, din corespondența epocii, activitatea asiduă în crearea unei școli primare sătești, în perioada 1858-1865, mentalități și atitudini din lumea satului din Protopopiatul Izei; în al doilea studiu, la fel de consistent, Familia Lazăr și Giuleștiul și tradiția familiilor nobiliare românești din localitate, face o trecere în revistă a evoluției cnezatului de vale Mara și a principalelor familii nobiliare, precum Dragoșeștii, Rednicenii, familia Pop, Ficze sau Fița, Pârja, Bercea, Țânțaș, Onița și Lăzăroii. Muzeograful orădean Tiberiu Alexandru Ciorba aduce la lumină în studiul său – Din istoria Societății de Arheologie și Istorie a orașului Oradea – cele patru categorii tipologice și tematice care au format primul registru de inventar pe anul 1872: monede, medalii, piese egiptene și tridimensionale. Nu putem încheia secțiunea Istorie fără a menționa paleta largă de teme tratate, de la Istoricul Mănăstirii Ortodoxe „Nașterea Maicii Domnului” din Vișeu de Sus (Ștefan Andreica), gaterul Coroana Prințului Rudolf din Perkalaba (Yaroslav Zelenchuk) și principalele Târguri din Maramureș în perioada interbelică (Mihaela-Cristina Gherheș), și până la Distrugerea comunității evreiești din Maramureș [este  vorba de întregul fost comitat Maramoros] (Alin Spiridon Pralea) sau Cimitirul eroilor victimelor din cel de-al Doilea Război Mondial din Sighetu Marmației (Maria și Marius Lauruc).

„Între patrimoniul imaterial și cel material (intangibil-tangibil) se observă un raport de reciprocă influență: primul a generat, în infinite forme, pe cel de-al doilea; dar și acesta din urmă a creat cadrul sau l-a motivat pe primul. Monumentele istorice și de artă și locurile cu rezonanță memorială sunt creații pe seama credinței și sentimentelor, dar și generatoare ori suplinitoare ale acestora” afirmă prof. univ. dr. Ioana Opriș în Virtuți, funcții și disfuncții pe seama Patrimoniului cultural imaterial. Vin să întărească cele afirmate de Alexandra Olteanu-Bucur în O vizită (online) la Muzeul „Casa Romanței” din Târgoviște, Laura Cristina Pop în Muzee, muzeologie. Jurnal venețian (cu prezentarea celor șase muzee din Veneția), Emanuela Cristina Stana în Lumea florilor în colecțiile Muzeului Curtea Domnească Târgoviște, Alin Pralea cu Istoria tabloului „Cetatea Hustului” (parte a identității regiunii istorice a Maramureșului), Camelia Repede în Moara la români. Conotațiile ei în literatură și proverbe, Oksana Somak și Mihai Covaci în The „Belz-Drohobych Workshop” in Ukrainian Galicia and its connection with Romanian Maramureș (cu cele patru superbe icoane prezentate) sau Nicholas Cantoni, în Adaptarea reședinței nobiliare extraurbane la tipologia rurală din Transilvania. Studiu de caz: conacul Bethlen Gábor din satul Presaca, comuna Păuca, județul Sibiu (integrarea curiei în structura țesutului rural al parcelei agrare).

Din cele cinci studii de geografie-geologie-științele naturii, trei sunt dedicate Tisei superioare: Lake Maricheyka, Chornohirsky (Zelenchuk Ivan, Zelenchuk Yaroslav), Unique natural Complexes of National Nature Park „Verkhovynsky” (Matsapiak L.F., Iaseniv Verhniy), Dynamics of the hydrochemical composition pf water in watercourses of the upper Tysa basin within the territory of the Carpathian Biosphere Reserve (Paparyha P.S., Pipash L.I., Dovhanych V.Ya., Andriychuk N.F., Vekliuk A.V.), unul Corcodelului mare, specie cuibătoare în Depresiunea Maramureș (Chiș Timur), iar altul descifrării inscripției din Grota lui Doboș din Dealul Camnea, Lunca la Tisa.

Secțiunea care încheie numărul XIX al Acta Musei Maramorosiensis conține șapte studii, la fel de interesante precum problematica atinsă: personalitatea meșterului Găvrilă Hotico Herenta, Un artist al lemnului, restaurator de monumente istorice, ctitor de biserici de lemn monumentale (Pamfil Bilțiu), Problema Timpului (Nicolae Lauruc), Curgerea Timpului prin reprezentări metaforice (Nicolae Iuga), despre omenie, credință și recunoștință, în Moș Godâncă în Țara Sfântă (Petrovai Ion), depre semiotica semnului plastic ca semn iconic în pictura Muzicanți în festival (Ioan Borlean), despre vin – Salonul de întâmpinare a Raiului sau de așteptare a Iadului (Ilie Gherheș) sau despre cele 15 biserici de lemn de pe cuprinsul Episcopiei Greco-Catolice de Maramureș, prezente în Biserici de lemn din Maramureș. Wooden Churches in Maramureș (Georgeta Maria Iuga).

Un număr special. Patruzeci de studii și articole provocatoare. Și, păstrând proporțiile, închei cu o parafrază după Terentianus Maurus, odată ajunse pe mâna cititorului, acestea își vor avea soarta lor.

Autor, prof. Marius VOINAGHI

În fotografie (anul 1974) este un grup de intelectuali sigheteni, într-un popas la izvorul de pe Hera: (de la stânga la dreapta) Rasch Ernest, Ion Ardeleanu, Tomoiagă Silvia, Abordán Karola, Csurka Judit, Elisabeta (Bobuș) Stupar (căsătorită Sîngeorzan).

Fotografia provine din arhiva familiei Sîngeorzan.

Salut, Sighet!

Mult mai numeroși și, în esență, mai oribili decât vânătorii de animale și păsări sălbatice (bunăoară, Ion Țiriac și invitații lui la decimarea mistreților din pădurile ce ne-au mai rămas) sunt vânătorii socio-culturali de putere, funcții plătite regește și tinichele de felul nemeritatelor titluri universitare și/sau obștești (tot mai mulți doftori hoinaris la plesneală și cetățeni de dezonoare la tocmeală), precum și cele de felul onorurilor, medaliilor și răsplăților (inclusiv cacademicieni fără operă, așa ca grețosul bolșevic Alexandru Bârlădeanu, ori dintre cei actuali – turnători dovediți, plagiatori și autoplagiatori renumiți), toate aceste uriașe și neîntrerupte făcături nefiind altceva decât o grosieră ofensă la adresa merituoșilor și a cetățenilor cu discernământ.

Sigur că da, astfel de sforării și manevre jegoase (marginalizarea valorii autentice și grasa răsplătire a nonvalorii descurcăreților) au avut loc din totdeauna și pretutindeni, nu numai în postdecembrism și pe meleagurile noastre. Dar în cele peste trei decenii de nedemocrație (de ce este ignorant în continuare rezultatul referendumului din 2009?!) și de libertate aparentă, la noi au fost atâtea megaticăloșii, trădări și nelegiuiri, încât România nu numai că a devenit colonia cea mai supusă și mai îndatorată din Uniunea Europeană (întreaga economie românească este la cheremul guvernelor și trusturilor occidentale, iar datoria ei externă a depășit 150 miliarde euro), ci și țara tuturor posibilităților mafiote pentru tâlharii autohtoni și din afara granițelor.

Și astfel, grație legilor făcute la iuțeală de hoți pentru hoți (legi cu dedicație) și a indestructibilelor legături dintre răufăcători și pretinșii adversari ai acestora (politruci, judecători, procurori, avocați, polițiști), România a ajuns raiul borfașilor, îndeosebi al aleșilor și ciocoilor, care la o adică fie că o șterg în străinătate, de unde – contra unei șpăgi consistente – nu mai sunt extrădați pentru ispășirea pedepsei în temnițele românești, fie – chiar în pofida probelor – rămân în țară și pe funcții, eventual se pensionează sau sunt mutați pe posturi echivalente, căci ei sunt răhățoasele scule ale atotputernicului stat parallel!…

Revenind la vânătorii postdecembriști de tinichele, eu spun că merită să vedem (firește, doar tangențial și fără vreo șansă reală de schimbare pe viitor în bine) cam cum stau lucrurile în puțina și anemica noastră cultură (mică a fost din totdeauna, de exemplu pe vremea și în autorizata opinie a lui Emil Cioran), indiscutabil că mai afectată ca celelalte compartimente sociale de mulțimea aflătorilor în treabă (foști activiști, securiști și milițieni, actuali politruci, pseudojurnaliști și agramați cu diploma rostuite), care aleargă cu limba scoasă după efemera „nemurire”, avortată de cele mai halucinante mâzgăleli (poreclite cărți, picturi, sculpturi, piese muzicale sau filme), de jenantele festivaluri și concursuri organizate de ăștia și pentru ei, de asociațiile/uniunile, publicațiile, cenaclurile, taberele (cică de creație) și alte multe forme ale fasolelii culturnice (a nu se omite frecventele și inutilele lansări de cărți în neantul banalității), făcături de la care n-au cum să lipsească, căci fără prezența ăstora s-ar prăbuși lumea.

De pildă, recent am văzut pe internet Lista completă a scriitorilor refuzați și admiși în USR (Uniunea Scriitorilor din România), listă – ne informează postatorul – care provine din interiorul USR-ului (deci secretă), care „a fost trimisă către șefii de filiale” și a cărei miză o constituie acel „25% din pensie”.
Ei bine, aflăm din respectiva listă cum talentați și apreciați scriitori (Georgeta Minodora Resteman, Gheorghe Răducanu, Ana Cristina Popescu și mulți alții) au fost respinși de necalificații cenzori useriști din motive realmente idioate (lipsă de valoare literară, veleitarism, receptare neconcludentă etc.), chit că „judecătorii” într-ale scrisului nu ajung la degetul mic al celor trei; mai aflăm cum total necunoscuta Anamaria Nastasă Kovacs, de exemplu, a fost acceptată în filiala Cluj, cum toți cei trei candidați (Botházi Mária, Demeter Zsuzsa, Papp Attila Zsolt) au fost admiși în filiala Târgu-Mureș și cum toți cei nouă traducători au intrat în filiala București (nu fiindcă era vreo nevoie urgent de ei, ci pentru că cerberii useriști habar n-au de limbi străine și traduceri).

În capul listei, postatorul a mai adăugat (oare din ce motiv?): „Maramureșul se respectă  prin Gheorghe Pârja”… Aferim, cu următoarele amendamente:
1) Exagerat de prudentul Pârja știe mai bine ca oricine (mă rog, obișnuința antedecembristă a devenit cea de-a doua natură a sa!) că „o tacă-i cât o vacă”;
2) În textele lui cu tentă politică, Gheorghe Pârja ba scrie la modul general (se ferește ca de foc să-i numească și să-i ia la refec pe atât de vinovații deținători ai puterii de la noi), ba ignoră cu totul subiectele incomode pentru confortul cetățenesc și crezul său jurnalistic (bunăoară, n-a comentat nicicum conduita și fuga din țară a lui Cătălin Cherecheș, de parcă nici n-ar fi fost);
3) Dar tot Pârja devine inepuizabil când se pune pe elogierea prietenilor și pe tămâierea celor cu puteri decizionale, înfățișându-i cititorilor mai curați ca lacrima.

Ajuns aproape de final, nu pot să nu evidențiez hazoasele excese (ca să nu le spun altminteri) ale lui Al. Florin Țene, care în articolul A apărut revista de creație și cultură Bogdania, nr. 113-114/2023, scrie negru pe alb următoarele: „Având membrii de onoare (este vorba de revista Bogdania, compl. mea, G.P.), mari personalități din cultura română, precum: prof. univ. dr. Florin Smarandache, prof. Cristian Petru Bălan, Al. Florin Țene…” Pentru ca lucrurile să fie cât se poate de clare la acest amuzant capitol, mai jos întărește: „Iar din cronicile literare remarcăm, în mod deosebit cele semnate de Al. Florin Țene, Maria Petrescu, Ionuț Țene”… Ce se întâmplă, domnule președinte al Ligii Scriitorilor din România (LSR)? Mai nou ați constatat că sunt neîndestulători vechii lăudători și cei din familia dumneavoastră?,,,

Cât privește cărțoaiele cu personalitățile Maramureșului (cele mai multe făcute din pix), iată ce scriam cu îndreptățire în articolul Poezia postmodernistă între iluzii și deziluzii din 1 nov. 2011: „ Și când te gândești că în recent apărutul cărțoi cu personalități maramureșene, cărțoi care se impune atenției doar prin greutate (circa 5 kilograme) și preț (colo către 800 lei), în această monstruozitate, zic, au intrat de-a valma, după vrerea autorului Vasile Iuga (de Săliște), străbuni cu biografia incompletă, dar mai ales nenumărați și însemnați contemporani, de la tehnicieni veterinari și pînă la dascăli universitari, a căror operă este cuprinsă între zero cu ochi, vorba lui Shakespeare, și inepuizabilele plachete de care am tot amintit!
Da, dar cei mai firoscoși dintre aleșii lui Vasile Iuga își completează biografia (totodată își dovedesc dreptul incontestabil la statutul de personalitate a locului) fie prin  precizarea faptului că sunt neobosiți activiști pe tărâm cultural (fac parte din naiba știe câte cenacluri literare) sau pe tărâm social (cetățeni de onoare ai unor renumite localități de pe văile Maramureșului), fie că sunt coautori ai unor importante lucrări pentru cultura și știința locală.
Pesemne că Vasile Iuga a urmărit ca prin recenta apariție editorială să se apropie de performanța celebrului logician englez Bertrand Russell, cel care și-a cărat cu trăsura manualele de logică elaborate în colaborare cu A.N.Whitehead, motiv pentru care conjudețeanul nostru s-a văzut nevoit să-i ridice la rangul de personalități atât pe prieteni și consăteni, cât și pe sponsori (coșcogeamite cărțoiul costă nu glumă!). Pe lângă aceștia mai este și grupul celor cu care autorul pare să se fi înțeles în prealabil să strecoare pe careva din familie printre personalități, cu condiția ca aceștia să-i pună în palmă prețul de coșmar al unui exemplar, bani cu care la o adică puteau să-și cumpere aproape o jumătate de bibliotecă.

Dar, de, nu poți fi personalitate, fie și a locului, fără să ieși în evidență prin ceva anume…
De altminteri, dorința de evidențiere cu orice chip, chiar cu riscul de-a părea ridicol, este atât de aprigă pe aceste plaiuri, încât mi-a fost dat să cunosc pe autorul unui volumaș pricăjit (la propriu și la figurat) de versuri postmoderniste, care după ce s-a văzut cu opera în brațe, se gândea foarte serios să-și facă dosarul pentru intrarea în USR… Dar iarăși revin și zic că o fi avut el niscaiva informații despre felul cum și-au aranjat alți confrați intrarea în acest club hiperlăbărțat, caz în care fenomenul devine de masă, iar ridicolul se banalizează până la dispariție”.

             George  PETROVAI

Foto: Ion Mariș (lucrare a sculptorului polonez Jerzy FOBER)

Transmis’au cronicarii noștri, obicei din moși strămoși,
Ca la praznice de seamă, la cântatul de cocoși
Să se facă pomenirea, celor ce-au fost altă dată
Printr’o stihuire anume, zisă cronică ritmată –
Care-ades era stropită cu vin bun de viță veche,
Ce’ndemna pe bietul hronic, să le spună-ntr-o ureche
Și de-aceia peste veacuri, prin nori grei, prin zări cu ceață
Cronica de „Sfânt Vasile” s-a transmis mai șugubeață.

Tot acest-ar fi și rostul rândurilor de mal jos,
Ca să’nșiruie aicea, tot ce-a fost mai arătos,
Într’o formă cam poznașe și cu slove mai cu haz
În anul ce l’a dus Domnul, și-l putem îngropa azi.
Dar regret, de data aceasta, noi vom strica veselia
Și în strofe mai amare, vom releva sărăcia
Unui an hapsân, mișelnic, ce-a trecul prin astă lume
(An de crime și de jale, piară pe veci al tău nume!)
Fapte rele săvârșite, anul ce-i săpăm mormântul
Și-a cernit în semn de doliu, până la Ocean pământul.
[…]

Iar poporul pare vesel și-i prezent la sindrofie
Mai în fiecare seară. Cluburi multe, cărți de joc.
La „ruleta” pe la „toți” la „pocher” si la „noroc”
Toată lumea joacă într-una, joacă să se-mbogățească.
Și discută românimea, cum mai mult să se-mpărțească.
Doi cu doi nu-s laolaltă. Toți „deștepți” și toți se-njură.
Nu vezi patru de-o părere, parc’ar fi o făcătură!
Fiecare-i „cel mai nemeș”, mai deștept și mai român
Și mai bun ca să conducă. (Dar străinul e stăpân!)
[…] Și se ceartă ca țiganii care are mai mult drept
Ca să stăpânească orașul. Care este mai deștept.
Și în loc să stea cu toții braț la braț, umăr la umăr.
Ei se tot împart, românii, în „societăți” fără număr
Cu’n comitet fiecare, un program și-un prezident
Și discută cu ardoare „un subiect foarte ardent”,
Din care să fiți prea siguri, că nimic n-o să se vadă,
Decât peste vreo trei zile un nou motiv de gâlceavă.
Dacă vezi stând mai aproape trei persoane sau chiar două,
Să știi că ei pun la cale „o societate” nouă,
Unde vor vorbi de alții și vor pierde vremea’n vânt,
Numai din iubirea sfântă, de norod și de pământ.
Iar streinii vor rămâne, tot stăpâni pe-a ta avere
Maramureș, țară trista, țară plină de durere!

Încheind răvașul nostru, noi rugăm pe Domnul Sfânt,
Care e stăpân pe toate, peste ape și pământ:
Să nu uite că pe lume este si-acest colț de țară
Unde-i jale și durere și e foame legendară
Să nu uite și s’aducă – în anul care ne vine –
Pentru bietul Maramureș, cât se poate mai mult bine… […]

M. Mohor
(Graiul Maramureșului, Sighet, „Cronică”, nr. 71 – 72, 25 decembrie 1934)

Salut, Sighet!
urează colaboratorilor, cititorilor, prietenilor, din Sighet și din lumea largă:

LA MULȚI ANI!
Boldog új évet!
Frohes Neues Jahr!
Felice Anno Nuovo!
Happy New Year!
Bonne Année!
Щасливого Нового року!
Feliz año nuevo!
Adveniens Annus vobis fulgida et optima portet!

Salut, Sighet!

Așa a fost creată lumea, așa a fost creat tot ce ne înconjoară, așa am fost creați, așa ne-am creat jobul, familia, așa ne creăm prezentul și viitorul, totul a început și începe cu o dorință. Dar, ce e mai important dintre toate acestea, este prezentul, ce facem azi, acum, aici, în acest moment.

Suntem la sfârșitul anului 2023 și, bineînțeles, facem o retrospectivă cu tot ce am realizat și ne gândim deja la ce dorim să realizăm pe viitor. Și eu făceam în fiecare an – în ultimii 12 – o retrospectivă a tot ce am realizat, dar azi nu mai fac; ce am realizat pe plan profesional sau personal a trecut și sunt recunoscătoare pentru absolut tot ce am făcut sau nu am făcut. Dacă ne gândim bine și, probabil nu ne dăm seama pe moment, chiar ceea ce nu am făcut are un impact pentru viitorul nostru, nu-i așa? Fiecare acțiune și inacțiune au impact pentru absolut tot ce ni se întâmplă nouă înșine și în tot ce ne înconjoară.

Dorința spusă și dorită din suflet prinde viață sub o formă sau alta, fiți siguri de ce vă doriți și mai ales capabili și pregătiți să acceptați consecințele dorințelor împlinite. Am renunțat la dorințele mele odată cu terminarea liceului, NU-ul auzit la tot pasul când îmi doream ceva m-a descurajat și am abandonat de fiecare dată. Din anul 1996 până anul 2010, am fost în „stand by” nu mi-am dorit nimic și, bineînțeles, nu s-a întâmplat nimic în viața mea. Aveam încredere în toți cei care mă înconjurau, ca și cum ei erau responsabili de viitorul meu, de fericirea și împlinirea mea, nu aveam nicio încredere în forțele mele și în dorințele mele. Dar, într-o zi, viața mea a luat o altă cale, în momentul când mi-am pus prima dorință și am crezut cu tărie în ea și apoi încă una și încă una și una după alta mi s-au împlinit. Crede! Și se va împlini… să credem, asta este cel mai important, să credem că ziua de mâine va fi mai bună decât cea de azi, să credem că situația dificilă în viața noastră va trece și că într-o zi nimic nu ni se va părea complicat, să credem că într-o zi vom întâlni iubirea adevărată, dacă nu am întâlnit-o deja, să credem că într-o zi vom practica jobul pe care l-am visat, să avem curajul să pornim afacerea pe care ne-am dorit-o dintotdeauna. Să credem fără oprire în puterea noastră interioară, pentru că este energia vitală care ne propulsează. Și să nu credem numai azi, să credem în fiecare zi.

Să credem – de ce nu? – că într-o zi, autoritățile care ne conduc vor deveni responsabile și că își vor ține promisiunile făcute. Chiar dacă sunt momente când ne pierdem credința, să credem că o vom regăsi.

Nu am avut șansa să trăiesc cu oameni care să mă încurajeze, deși aveam nevoie de încurajare ca de aer, probabil trebuia să învăț să am încredere în mine de una singură. Nicio învățătură a vieții nu e mai bună decât cea trăită pe propria noastră piele. Sunt pregătită pentru provocările ce vin. Cumpăna dintre ani mă va găsi pregătită pentru tot ce urmează în viața mea. Și de data asta am să țintesc cât mai sus. Vă doresc să faceți la fel!

An Nou Fericit!!

Ionița Năneștean
(Québec, Canada)

Până nu demult (în opinia lui Nae Ionescu, lenta și continua decădere moral-spirituală a început cu Renașterea, pentru ca actuala perioadă globalistă să dea întreaga lume peste cap!), omul încă putea fi considerat, între anumite limite și cu mult necesara îngăduință din partea puritanilor, drept încoronarea creației divine, prin alesele însușiri cu care a fost înzestrat de Dumnezeu la Facere (rațiune, conștiință și grai articulat), dar mai ales prin virtuțile cardinale (prudență, cumpătare, justiție, curaj) și cele teologice (credință, dragoste, speranță), respectiv prin capacitatea/libertatea de a distinge între bine și rău, esențialul proces existențial din care rezultă pentru unii mântuirea și pentru alții (cei mulți) veșnica osândă.

Căci iată opinia gânditorului interbelic Nae Ionescu despre Renaștere, „singurul și adevăratul moment de cotitură din istorie” (firește, adaug eu, după singura și adevărata Revoluție înfăptuită de Mântuitor): „Până la Renaștere, omul își cerea zilnic scuze de la Dumnezeu că există; după Renaștere, Dumnezeu își cere în fiecare zi scuze de la om că există”…

Dacă astfel stau lucrurile (mă rog, sunt destui dintre aceia  – globaliștii și mass-media, politrucii și ortacii lor – care neagă evidența), nu trebuie să ne mai mire că, îndeosebi pe meleagurile noastre și după totalul eșec al statului în cei 34 de ani de atroce postdecembrism, tot mai mulți români nu numai că n-au putința să-l dezmintă pe Constantin Brâncuși („La plecarea din țară v-am lăsat săraci și proști, la întoarcere v-am găsit și mai săraci și mai proști”), dar au  devenit atât de resemnați și nostalgici, încât regretă amarnic perioada ceaușistă (enorm de mult spune despre prezent faptul că se dă uitării sinistra triadă foame-frică-frig!), precum și „pachetul”  cu istoria, școala clasică și cultura mai veche, chit că mereu ei le-au tratat cu indolența ignorantului, dimpreună cu credința, tradițiile și obiceiurile.

Și cum cele trei componente naționale și individuale (credința, tradițiile, obiceiurile) sunt pe ducă în aceste ticăloase vremuri ale globalismului, inclusiv în cele mai „îndărătnice” zone ale României, precum sufocatul Maramureș de mașinism și modernism (a nu se uita că paganus=păgân desemnează locuitorii satelor, mult mai refractari ca orășenii la ofensiva creștină din primele secole), iată-i pe politruci, pe activiștii culturali și pe agitatorii religioși cum se dau peste cap ba să participe la diverse festivaluri de datini și obiceiuri (dar nu oricum, ci – așa ca la recentul festival sighetean – îmbrăcați în aproximative și tendențioase costume populare), ba să fie prezenți la slujbe religioase, aidoma întârziatului (la propriu și la figurat) Marcel Ciolacu, cel care în mod intenționat sau poate inconștient și-a făcut apariția la sfârșitul slujbei de Crăciun din Catedrala Patriarhală (după rugăciunea Tatăl Nostru, precizează Petrișor Peiu).

În pofida agitației pe care o provoacă în lăcașurile de cult, în instituțiile statului eșuat și la tembelizor, de ce oare actualele sărbători creștine n-au nici pe departe farmecul (la modă este acuma termenul „magie”) celor de altădată? Două, zic eu, sunt cauzele majore care au sărăcit sărbătorile de iarnă de miracolul lor îndătinat, miracol mult prețuit și gustat de credincioși (de unii fățiș, de cei mai mulți cu teamă și pe furiș) chiar în păcătoasa perioadă bolșevică, în care – comparativ cu fioroșii ani ai pandemiei – nu s-au închis toate lăcașurile de cult nici măcar în Rusia leninisto-stalinistă:
1) Poluarea tot mai accentuată (sforarii planetari caută să acrediteze caraghioasa idee că vinovate de această pacoste sunt doar… bășinile vitelor!), care – în absența zăpezii și a gerului – aproape că anulează miracolul natural al sărbătorilor de la sfârșitul anului în curs și de la începutul noului an. În luna decembrie a acestul an, de pildă, a căzut extrem de puțină zăpadă (nici pomeneală de ea în perioada Crăciunului și, potrivit prognozelor, tot așa va fi la trecerea dintre ani), iar meteorologii ne fac cunoscut, implicit ne avertizează, că anul acesta  la noi în țară s-a înregistrat cel mai călduros/ neobișnuit decembrie din toată perioada măsurătorilor. În plus, de ani și ani pe meleagurile noastre (și nu numai) nu se mai poate vorbi de cele patru anotimpuri, ci doar de două sezoane: unul fierbinte și secetos, celălalt rece și cu multe precipitații (în principal ploaie și lapoviță, rareori zăpadă).
2) Progresiva decădere moral-spirituală, inclusiv din cauza marilor schimbări ale climei (păi da, căci oamenii sunt minuscule părți ale Totului natural!), face ca sărbătorile să fie văzute de copiii-colindători ca o afacere (acuma se mulțumesc cu lei românești, dar după cum involuează lucrurile, în curând vor pretinde valută), iar de către maturi ca o modalitate de-a împărți cadouri și de-a primi ei înșiși măcar o parte din ceea ce-și doresc de multă vreme. În felul acesta se vorbește în lumea creștină tot mai mult de moș Crăciun/ moș Gerilă (mai nou, în ton cu ascensiunea feminismului, se bagă în seamă crăciunițele) și din ce în ce mai puțin (în țările occidentale aproape deloc) despre Nașterea Domnului. Unde mai punem uriașele profituri realizate de comercianții din întreaga lume: în „luna cadourilor”, cîștigurile ăstora sunt comparabile cu cele realizate în restul lunilor anului…

N.B.: Dar nebunia cadourilor și a înfulecatului pe rupte (foarte mulți dintre acești mâncăi și băutori ajung la spital) se dezlănțuie și în perioada Sărbătorilor pascale, întrucât diferența dintre Nașterea și Învierea Mântuitorului nu este apreciată/ onorată de atâți pretinși creștini – de la noi și de aiurea – cu mintea, inima și sufletul, ci cu… pântecele: știu că tradiția le „cere” ca iarna să bage în ei sarmale și felurite „porcării”, iar primăvara să se îndoape cu miel umplut, ouă roșii și pască.

George  PETROVAI

Sursa foto: Colecția Oscar Dahinten (imagine de la Festivalul de Datini și Obiceiuri de Iarnă „Marmația”, Sighet, 1972).

Joi, 28 decemebrie 2023, o sală arhiplină a rezonat cu grupul de colindători MA RA MU. Cei opt tineri (majoritatea fiind deținută de familia Hojda) au interpretat colinde preluate din „repertoriul” părinților și bunicilor trăitori în atât de îndrăgitul nostru Maramu’. Mulțumim, Flavia, Ligia, Alexandra, Francesca, Iuliu Augustin, Pavel, Corneliu și Mircea (Timișoara)!

Foto & Video, dr. Sorin MARKUS

„Inteligenţa”despre care vreau să scriu aici nu e chiar inteligenţă, de aceea am pus-o în ghilimele. Desigur, nu este o pacoste cu care să ne întâlnim la fiecare pas pe care-l facem prin oraş. Totuşi, ea îşi face simţită prezenţa câteodată. Pare neimportantă, neobservabilă şi nederanjată. Se întâmplă, ca din când în când, din loc în loc, să ne arate că există şi că poate deranja ordinea firească a lucrurilor.

Despre ce este vorba, în fapt, în rândurile de faţă. Pe strada Ion Buteanu s-a renunţat la sensul unic. Cine vine la cumpărături la magazinul din zona străzii, trebuie să parcheze în spatele magazinului. În preajma Crăciunului, lume multă, aglomeraţie de maşini, locuri de parcare ioc. Singura variantă legală e parcarea din spatele magazinului, cel cu de toate alimentele. Doar că nici parcarea asta nu-i suficient de mare pentru câte maşini ar dori să-şi aştepte în apropiere şoferii plecaţi la cumpărături.

Marea problemă a început când s-a făcut un plan de modernizare a străzii Buteanu, plan probabil făcut de specialişti care nu prea trec şi nici n-au trecut prea des prin această parte a oraşului. Despre strada Ion Buteanu am scris şi cu alte ocazii. Reiau aici doar observaţia că trotuarul de pe aceeaşi parte cu biserica e inutil de larg. Lumea nu prea trece pe acolo. Se preferă trotuarul de pe partea opusă. Aşadar, dacă trotuarul ar fi fost micşorat, ar fi fost lărgită strada, cu posibilitatea de parcare pentru maşini, aşa cum sunt şi alte zone, în special în partea centrală a oraşului.

Trotuaru-i prea lat, daaar… are  nişte borduri mândre, mari, înalte, de ţi-e mai mare dragul să le priveşti!  Ca să nu se simtă singure, la marginea trotuarului au „crescut” nişte stâlpişori a căror menire rămâne incertă, aş zice chiar inutilă, având în vedere impozantele borduri.

Avem, prin urmare, locul destinat tomberoanelor de gunoi ocupat cu maşini venite la… cumpărături şi parcate în spatele magazinului. Gunoaiele, pe 23 decembrie, când am făcut constatarea, dădeau pe-afară din tomberoanele prea pline şi prea imposibil de golit în maşina care adună gunoiul.  De două ori am văzut eu în acea zi maşina trecând pe strada Buteanu (e singura posibilitate de a intra în locul de ridicare a resturilor menajere) şi, neavând pe unde să fie scoase tomberoanele şi vărsate în maşina cea mare,  gunoiul a rămas neridicat, iar Comisia care reglementează şi optimizează traseele maşinilor prin oraşul mototolit şi nesemaforizat, se poate felicita. Şi Comisia responsabilă cu sistematizarea se simte la fel de bine.

Au lucrat pentru noi! Adică, ne-au făcut-o!

Poza pe care o vedeţi în articol am făcut-o pe 26 decembrie 2023.

Bine că avem comisii şi regulamente. O mare comisie – sau cum s-o numi –  îsi zice ADIGD Maramureş şi tocmai ea, care zice că va face, nu face! ADIGD Maramureş are pe internet postat „Regulamentul serviciului de salubrizare din judeţul Maramureş pentru activităţile de colectare separate şi transport separat al deşeurilor menajere şi al deşeurilor similare , reediat conform Hotărârii AGA nr.10/2919”

La articolul 23, aliniatul (7), scrie:

„Platformele spaţiilor necesare colectării deşeurilor care se vor realiza prin grija autorităţilor administraţiei publice locale vor fi în mod obligatoriu betonate sau asfaltate, în mediul urban, şi în cazul în care nu sunt asigurate condiţii de scurgere a apei provenite din exfiltraţii ori a celei meteorice  vor fi prevăzute cu rigole de preluare, racordate la reţeaua de canalizare”.

Rog cititorii acestui articol să arate celor de la AGA cu pricina unde e spaţiul ăla betonat sau asfaltat, unde-i rigola de etc., etc., pentru că, s-avem pardon, eu nu le văd…

La art. 36, alin.1, se poate citi: „Deșeurile de sticlă colectate separat de la producătorii de deșeuri pot fi vândute direct unui reciclator”.

Aici îmi permit o sugestie pentru noua formă a Regulamentului. După „… direct unui reciclator” să se menţioneze: gata sparte, pentru că prin cădere liberă, în igloo-ul cu sticlele, asta e cel mai probabil să se întâmple!!!

Articolul 50 zice că „Utilizatorii au următoarele drepturi:
j) să primească răspuns în maximum 30 de zile la sesizările adresate operatorului sau autorităților administrației publice locale și centrale cu privire la neîndeplinirea unor condiții contractuale”.

O sesizare adresată administraţiei publice locale (preocupată doar cu găsirea unei gropi gata de umplut cu gunoi) voi face! Mai precis, vom face!!!

„Prevăz” ce se va întâmpla cu sesizarea. Având în vedere că va fi în format electronic, va ajunge în „Recycle bin”, pe undeva…

Horia Picu

Mass-media de la noi și din toată lumea astă prostită și ticăloșită, se dă peste cap să ne încredințeze (doar teoretico-ideologic, nicidecum faptic) că noi, românii și alte popoare, ieșite în urmă cu peste trei decenii din universul concentraționar al bolșevismului (parțial marxist, integral leninisto-stalinist), am fi acuma beneficiarii democrației și libertății de tip occidental.

De ce „de tip occidental”? Pentru că, mai înainte de sfârșitul celui de-al doilea război mondial și, potrivit detestabilelor înțelegeri dintre cei trei mari criminali (Roosevelt, Churchill, Stalin) privind sferele de influență (anglo-americane și sovietice), nu numai România, ci întreaga Peninsulă Balcanică (mai puțin Grecia), Europa centrală (mai puțin Austria) și o însemnată parte din Europa nordică (Polonia, Estonia, Letonia, Lituania) au cunoscut, vreme de aproape cinci decenii, jugul de fier al Moscovei și al dictaturii proletariatului, jug instaurat de I.V. Stalin și ciracii lui, întreținut de urmașii săi (cu excepția lui Mihail Gorbaciov) și de sculele alogeno-naționale. Culmea abjecției în acest experiment istoric a fost cunoscută pe meleagurile noastre, prin întinsa rețea de pușcării politice (Pitești, Gherla, Aiud, Poarta Albă, Târgu Ocna, Malmaison, Jilava, Craiova, Râmnicu-Sărat, Sighetu Marmației etc.), prin Canalul Dunărea-Marea Neagră, bandele de torționari (îndeosebi alogeni cu rang politic sau ofițeresc – ruși, evrei, unguri etc) și, desigur, prin atrocele program de reeducare, demarat politic de sinistrul securist Alexandru Nicholschi (Boris Grünberg) la închisoarea din Pitești și pus în practică de fiorosul Eugen Țurcanu, apoi aplicat și în alte închisori din România.

Astăzi, după referențiala întâlnire de la Malta (ce mi-i Yalta pentru unii, ci mi-i Malta pentru alții!) dintre George Bush senior, președintele Statelor Unite, și Mihail Gorbaciov, liderul sovietic, respectiv în urma aranjamentelor cu bătaie lungă dintre cei doi mahări planetari, nu numai că bolșevismul rusesc și european a primit o atare lovitură politică sub centură, încât de îndată, dar nu pretutindeni și pentru totdeauna (dovadă sfidătoarea continuitate a celui chinezesc și nord-coreean, la întrecere cu neomarxismul de sorginte occidentală), o consistentă parte a lumii a luat-o, în preajma mileniului trei, pe calea postcomunismului: Uniunea Sovietică s-a dezmembrat, Iugoslavia așijderea, cele două Germanii (separate fizic și ideologic de zidul Berlinului) s-au unit peste ruinele acestuia, iar celelalte popoare, sătule până peste cap de marxism și variantele lui naționale (aceeași Mărie, dar cu altă pălărie), de activiști, securiști, milițieni, anchilozatele mecanisme ale economiei ultracentralizată și dezumanizanta triadă foame-frică-frig (îndeosebi pe meleagurile noastre), au început să se îndoape de zor cu democrație și libertate occidentală, fără să mai ia aminte la avertismentul lui Jean-Paul Sartre (vulgul din neștiință, „elita” din calcul politic și interes material) cum că suntem cu toții „condamnați la libertate”.

Cu toții, dar în primul rând aceia care, recent ieșiți din lagărul bolșevic, băgau cu polonicul în ei demonocrație (la noi din cea originală) și libertate aparentă, adjudecate și întărite de gașca alogeno-moscovită a lui Ion Iliescu (alde Silviu Brucan/Saul Bruckner, Nicolae Militaru, Gelu Voican Voiculescu,  Petre Roman/P. Neulander, Virgil Măgureanu/Imre Asztalos și mulți alții), la început prin ruinătoare măsuri fesenisto-populiste (cumpărarea locuințelor ceaușiste pe bani de nimic – câteva lefuri, desființarea părților sociale și, din această cauză, decapitalizarea industriei, aberanta reducere a săptămânii de lucru la cinci zile, fapt care a încurajat nemunca și inflația), puțin mai târziu prin agresiuni și crime de felul mineriadelor.

Mă rog, unii (ciocoii și beneficiarii postdecembrismului) pot să invoce șubredul motiv că societatea românească de la acea vreme era încă amețită de pe urma discutabilului succes al Decembriadei (cică revoluție), că a greși este omenește (atenție, din totdeauna greșelile politice distorsionează milioane de destine!) și că nicio cârmuire nu numai că nu poate, dar nici nu vrea să se sustragă de sub paralizanta influență a isteriei naționale, pentru că – spun cei în cauză – ar fi anistorică și condamnată la grabnică dispariție, iar noi ceilalți spunem că apele tulburi ale istoriei sunt cele mai prielnice nu numai pentru pescuitul politic…

Sigur că da, toate cârmuirile vrednice și patriotice trebuie să priceapă cursul evenimentelor (de exemplu, prăbușirea bolșevismului în anii ’90 ai secolului trecut) și, cu întreaga lor capacitate, să acționeze în folosul concetățenilor și a țării pe care pretind că o reprezintă, cârmuiri rezultate mai puțin prin neconcludentul vot al alegătorilor și mai mult (de fapt în chip decisiv) prin vrerea globaliștilor, via marile cancelarii ale lumii, și a serviciilor secrete subordonate lor. Nicidecum ca toți ăștia (președinți, guvernanți, aleși, funcționari fără obraz) să fie plătiți regește din banul public, căci toată bătălia politrucianistă se dă (de regulă la noi) pentru înfruptarea lor din buget, iar după înșfăcarea puterii aparente prin promisiuni deșănțate, minciuni sfruntate și pomene nemascate, să se pună – direct sau indirect (prin intermediul șefilor, diplomaților și europarlamentarilor) – în slujba străinilor: guverne și indivizi influenți (Geoge Soros, Bill Gates și alții), trusturi, răhățoase organisme internaționale (OMS, FMI etc.) și organizații supranaționale (Uniunea Europeană, NATO).

De altminteri, cu toții știm că, de peste trei decenii, aleșii și cârmuirile noastre asta au făcut, asta fac și – după toate probabilitățile – asta vor continua să facă: să fure cu legea în mână și să vândă/închirieze/privatizeze tot ce mai mișcă în țara asta pusă pe butuci (pentru ei comisioane substanțiale, pentru statul eșuat cele mai mici redevențe), așa încât neam de neamul lor să o ducă, aici sau pe alte meridiane, mai ceva ca-n sânul lui Avraam.

Dar nu numai la noi, raiul tuturor răufăcătorilor interni (de la consilieri comunali până la primul om în stat) și externi (de la găinari până la marii tîlhari), se întâmplă astfel de mizerii, deoarece nu există nicăieri în lumea asta societăți perfecte, chiar dacă statul Bhutan, de pildă, are un minister al Fericirii (așa ceva pe meleagurile noastre ar fi realmente de râsul curcilor). Dar, mă rog, câte popoare se pot compara cu românii postdecembriști la frecvența și densitatea „descurcărelilor” de tip infracțional ?!…

Nu-i așa că parșivul de Vladimir Putin și sadicul de Kim Jong-un, mai nou prieteni la toartă (Coreea de Nord, săracă lipită pământului, cică ajută Rusia să poarte războiul nimicitor împotriva Ucrainei!) nu puteau să lipsească din lumea asta tot mai imbecilizată (vezi penultimul loc ocupat de elevii României „educate” la testele PISA) și de-a binelea cu gaibaracele în sus? Păi da, căci după generalizarea lor (prin războaie, foamete, droguri, sodomie, ipocrizie, minciună, cruzime, ură, necredință), prostia și ticăloșia se banalizează, adică sunt detectate și condamnate de tot mai puțini pământeni onești și cu discernământ.

                                              George  PETROVAI

Foto: Brîndușa Oanță