Nopți de vis la… Sighet!

După o zi obositoare
Omul caută odihnă:
Câteodată somnul doare
Și n-aduce pace, tihnă.

Fericiți cei ce nu strigă,
Nu vorbesc și nu reclamă,
Iar pe noi nu ne obligă
Să-nțelegem nicio dramă!

Sigheteanul care doarme
E un cetățean onest,
Trece noaptea fără spaime,
E om liber, nu-n arest!

E o „noapte” chiar senină
Ce ne-arată-n plină vară
Destinația creștină:
Prea turistică și-amară.

Ars Publica




Blestemul spulberat (autor, Rada Pavel)

Căutam, pentru un proiect, școli abandonate. Prin județul Satu Mare. Ajungem și în satul Hotoan, ceva așa, antonimul lui „idilic”, pustiu în stânga, pustiu în dreapta, în spate o aspră și foarte distrusă șosea, din peisaj nu lipsea nici fântâna cu ciutura grea. În față, satul. Aparent, uitat de Dumnezeu (însă avea să ni se demonstreze, în curând, contrariul).

Ne îndreptăm țintit spre turla bisericii, căci școala pe-acolo ar trebui să fie și ea. Am deja ochiul format pentru clădirile de școli părăsite, e imposibil să nu le remarc, fără bâjbâieli. Însă uite că cea din Hotoan întârzie să se arate, așa că oprim în dreptul unor oameni adunați într-o mică reuniune lângă biserică și îi întreb:
„Îmi spuneți, vă rog, unde e școala veche?”
„Nu știm, nu suntem de aici”, îmi răspunde unul dintre ei.
Câțiva metri mai încolo, alt pâlc de oameni așteptând ceva, nu știu ce, oricum ulița era suspect de populată, trecusem înainte prin sate fără suflare și fără țipenie de om.
„Caut școala veche, mai există clădirea?”
„Noi nu știm, nu suntem de aici”, primesc iar răspuns.
Încep să răsuflu greu, de la căldură și de la nedumerire, să tot fi fost vreo 30 de grade și vreo 7-8 oameni care nu erau de acolo.
„Uite, crâșma”, spune Dani, „la crâșmă sigur sunt localnici.” Oprim, așadar, în dreptul crâșmei, cu vreo două mese ocupate pe o terasă improvizată.
„Pe unde o luăm ca să ajungem la școala veche?”
„Nu suntem de aici!”
Nu se poaaaateeee! Ăștia s-au înțeles, își bat joc, asta e distracția satului.
Peste câțiva metri, gata satul. Gata. Tufe.
„Mă duc la femeia aia în curte. Uite, acum a ieșit din casă în papuci, nu se poate să nu fie de aici.”, îi zic lui Dani…
„Doamnă, știți să fie o școală abandonată pe aici?” Femeia îmi spune că da, am trecut pe lângă ea. De la „monument”, o iau în dreapta.
„Dar cu oamenii ăștia care nu-s de aici, ce-i cu ei? De unde sunt, dacă nu de aici?”
„Așteaptă să intre la părintele la dezlegare. Știe să dezlege blesteme.”, îmi răspunde unica localnică a Hotoanului.
Tăcere.
„Dani, dacă tot am venit până aici, ne băgăm la o dezlegare?”
„Nu, că trebuie să ajung la 5 în Satu Mare”.

În fine, ce să vă mai zic. Am găsit școala, vai de ea. Una dintre încăperi avea un perete prăbușit, cealaltă avea ușa închisă cu lacăt. Nu am dezlegat lacătul, nici blestemele, dar măcar fusese dezlegat misterul satului cu cei mai mulți oameni care nu sunt din el.

Autor, Rada PAVEL




Tabăra de vară: animator zâmbete pentru cei mici

Asociația „Frați Minori Capucini” anunţã cã a obţinut sprijin financiar în valoare de 9.000 de lei de la Consiliul Judeţean Maramureş prin programul de finanţare nerambursabilã, domeniul tineret.

Asociația va asigura din contribuție proprie suma de 1.000 de lei pentru implementarea proiectului „Tabãra de varã animator zâmbete pentru cei mici” derulat în Poienile de Sub Munte în parteneriat cu Şcoala Gimnazialã Nr. 4.

Sursa: echipa de implementare a proiectului




Tabita (autor, Ileana Pisuc)

Mi-a trebuit o viață ca să am parte de o așa experiență, cum poate mulți nici n-ar visa-o vreodată. Cum ați reacționa când ați intra în curte și v-ar întâmpina la poartă un pui de căprioară în carne și oase?

Deloc speriată, dimpotrivă, bucuroasă că în sfârșit ai venit acasă, adulmecându-te cu botișorul umed și fin, și zburdând în jurul tău, de parcă te-ar ști de când lumea.

Pe moment, mi-am înăbușit un strigăt de uimire, zicând-mi că așa ceva e de domeniul irealului. E adevărat că în urmă cu o seară, până noaptea târziu s-au auzit în dealul din vecinătate niște urlete ciudate, ce răsunau până în apropierea casei mele. Le-am asociat unui animal rănit sau încolțit și, la gândul că proprietatea mea este protejată de un gard destul de înalt, m-am liniștit și, în cele din urmă am adormit.

N-am bănuit niciodată ce semnificau acele urlete. Numai după ce m-am trezit cu puiul de căprioară în față am realizat și am refăcut filmul întâmplării.

Pe undeva, m-am simțit și vinovată, deoarece am contribuit fără voia mea la „escapada” acestei mici sălbăticiuni în curtea mea. Curte pe care am amenajat-o ca pe o oază de verdeață, cu pitici, ciupercuțe, cu flori de toate culorile, cu straturi cu toate soiurile de legume și zarzavaturi. Degeaba mama capră a încercat s-o tempereze pe zvăpăiata cornută prin toate mijlocele (chiar și sonore), curiozitatea a fost mai mare și cred că dintr-o săritură mai înaltă de pe deal, a săltat gardul și s-a trezit în „grădina mea minunată”.

Pentru ea, fiecare floare, fiecare ciupercuță era ceva inedit, cu atâta curiozitate o atingea pe fiecare în parte, iar dacă îi plăcea și cum miroase, ele sfârșeau în botișorul delicat. Cel mai mult i-au plăcut crinii, îi mirosea, iar apoi, petală cu petală, dispăreau în gura fremătândă după alte delicii.

Tot ce era roșu o atrăgea, begoniile de pe straturi în mod deosebit erau atracția principală. Asta până când a descoperit straturile cu zarzavat. Lujerii de castraveți cu florile lor galbene erau un adevărat festin. Ba o crenguță de mărar, ba un fir de ceapă, de pătrunjel… n-a rămas nimic neexperimentat. Nu avea nici o reținere. I-am pus apă să bea, după atâta osteneală. Pe toate le primea fără nici o frică.

Din când în când, avea însă așa, ca o tresărire, își îndrepta urechiușele în direcția dealului pândind parcă un semnal. Dădea înconjur gardului viu din fundul curții, apoi se apropia de mine, mă lăsa s-o cuprind pe după gât și să-mi lipesc capul de al ei.

Îmi treceau prin gând o mulțime de gânduri, ce să fac cu ea, cum s-o protejez, pe cine să anunț, până ce nepoata care studiază Zootehnia, mi-a explicat că acele urlete (behăituri) ciudate din noapte, erau plânsetele mamei capre care o aștepta, și că ar trebui s-o eliberez dincolo de gard. Pericolul era că s-ar putea ca mama să-și piardă răbdarea s-o mai aștepte și să plece fără ea. Am desfăcut o bucată din gard –  frică mi-a fost ca nu cumva odată eliberată s-o apuce către case unde putea fi rănită de vreun câine.

Am condus-o încet, încet spre deal, se uita parcă cu părere de rău după mine, iar se întorcea, asta până când un foșnet venit din hățișurile din spatele ei i-a atras atenția și, din câteva sărituri, s-a făcut nevăzută. Cred că mama o aștepta și bucuria revederii celor două, mi-a compensat umbra de tristețe ce m-a cuprins că visul frumos se terminase.

A fost ca în viață. Câteodată, prețul curiozității îți poate pune viața în pericol, dar frumusețea experienței merită câteodată riscul. Cred că pe viitor va învăța și acest pui de căprioară că nu tot ce e roșu e și bun de mâncat, și că nu tot ce-ți ia ochii îți e și de folos. Tot secretul e să se găsească omul care să te ghideze, să-ți arate calea, să te ajute să scapi din capcane.

Îmi doresc o lume din care să dispară sintagma „vânător-vânat”, iar glonțul să nu fie soluția finală nici măcar pentru dobitoace!

Ileana Pisuc,
29 iunie 2017




Creativ de Sighet – ediția a II-a

În perioada 28-30 iulie 2017, Muzeul Maramureșean în parteneriat cu Grupul „Creativ de Sighet” organizează cea de-a doua ediție a Târgului CREATIV.

Prima ediție a Târgului Creativ a reunit 17 artizani din zona Sighetului și a fost realizat la inițiativa dlui Mihail Manole. Practic, el a fost cu ideea, iar eu am mobilizat meșterii urbani. Împreună cu dna Barz Mirela din cadrul Muzeului Etnografic Sighet am organizat acest mic eveniment. Eu am dat numele grupului și astfel ne-am adunat sub denumirea „Creativ de Sighet”. Am considerat prima ediție a acestui târg un succes având în vedere că am avut peste 300 de vizitatori și că produsele noastre au avut trecere, începând de la bijuterii și sculpturi, până la lumânări și picturi.

Anul acesta avem noi surprize pentru sighetetnii care ne vor vizita.

Va așteptăm cu drag la Muzeul Etnografic, între orele 09:00 și 18:00! (Ancuța Pop, organizator)




Jurnalul Adelei – Ziua I – Cracovia (autor, Ștefania Adela Pop)

Destinația: Cracovia. De ce? Cracovia este o bijuterie arhitecturală, culturală, istorică şi artistică. Obiectivele turistice sunt vizitate de milioane de oameni anual. După deportările evreilor din Cracovia, polonezii au păstrat toate activităţile pe care evreii le conduceau înainte de a fi deportaţi, ca simbol al memoriei lor.

Primul obiectiv: „Fabrica lui Schindler” devenită muzeu în anul 2010. Muzeul este situat pe strada Lipova nr.4. Fabrica unde s-a alcătuit cea mai cunoscută listă din lume, „Lista lui Schindler”, listă ce cuprinde numele a peste 1000 de evrei ce au scăpat de „soluţia finală”.

La începutul turului, într-o sala de cinema este prezentat un filmuleţ cu mărturii ale evreilor care au supravieţuit şi alte câteva informaţii interesante cu privire la funcţionarea uzinei şi a vieţii de atunci. Partea administrativă a clădirii a rămas intactă – aici este amplasată Arca Supravieţuitorilor executată din mii de vase metalice emailate, în interior fiind scrise numele celor peste 1000 de evrei pe care Schindler i-a salvat. Este necesar un tur de cel puţin 3 ore ca să poţi trece prin toate cele 45 de încăperi pentru a urmări cu atenţie oferta muzeului ce constă în prezentări multimedia, ziare, obiecte personale ale localnicilor şi naziştilor, documente personale şi oficiale care au portretizat perioada tragică din perioada războiului. Fiecare camera are o tematică. Poţi umbla pe „străzile pietruite din Cracovia”, poţi intra într-un „apartament evreiesc” şi vizita o parte a ghetoului reconstituit în muzeu.

Trecerea dintr-o încăpere în altă îţi dă anumite stări ce greu le poţi rosti, aerul parcă este şi el aparte. Încărcătura istorică, dovezile păstrate, obiectele ce pot nu doar să fie privite ci şi atinse… o haină aruncată peste o bancă, o pălărie prin care poţi să vezi gaura glonţului ce a curmat viaţa celui ce a purtat-o, jucăriile pe care le aveau copiii în ghetou, frizeria, farmacia… toate au avut rostul lor… temporar pentru unii, salvator pentru alţii.

De asemenea, este prezentată viaţa polonezilor în timpul ocupaţiei naziste din perioada 1939-1945, viaţa oraşului şi soarta evreilor din Cracovia în timpul celui de al doilea război mondial, mărturiile supravieţuitorilor, ilustrarea prin obiecte, înregistrări audio şi video ale perioadei de la începutul războiului până la eliberarea Poloniei în 1945.

Dacă am rămas impresionată? Unii dintre noi asta văd în vizita unui muzeu… nu, nu am fost impresionată, m-am simţit vinovată, vinovată pentru noi, specia umană şi ceea ce suntem capabili să facem, să gândim. Ai impresia că toate traumele omenirii nu ne-au învăţat destul, am simţit ruşine, ruşine faţă de modul nostru de a percepe şi expune anumite lucruri. Indiferenţa şi superficialitatea fac rău oamenilor, acţiunile nostre în scopul unei ideologii ne determină la fapte pe care cu greu le poţi digera în conştiinţă, pentru cei ce avem.

Mă întreb care a fost factorul declanşator al conştiinţei lui Oskar Schindler. Mirosul morţii? Sau există şi alte lucruri ce determină trezirea?

Nu ştiu de ce şi în zilele de azi se întâmplă fapte împotriva omului… Acţionăm tot conştient? Ce este conştiinţa?! Rămân la această întrebare.

Autor, Ştefania Adela POP, artist plastic




Sighet – Cupa Presei la Tir

Marți, 18 iulie 2017, a avut loc Cupa Presei la Tir, concurs organizat de Inspectoratul Teritorial al Poliției de Frontieră Sighet.

Reprezentanții presei au lăsat pentru câteva zeci de minute reportofonul, pixul și carnetul de luat notițe și au învățat să tragă la țintă cu pistolul. După un instructaj atent realizat și o simulare a tragerii la cele două ținte, concursul a debutat cu un foc de 12 gloanțe de calibru mic, îndreptate spre ținte.

Din cei 12 oameni de presă prezenți, locul întâi a fost obținut de Radu Ona, cameraman la TV. Sighet, urmat de regizorul tehnic Sergiu Șerban. Nu doar bărbații s-au descurcat bine la acest concurs, mențiunea fiind luată de Ioana Popovici, reporter Radio România Sighet. Diplomele au fost înmânate de chestorul de poliție Liviu Bute, șeful ITPF Sighet, și purtătorul de cuvânt Radu Lungu.

„Cupa Presei la Tir face parte dintr-un șir de evenimente organizate cu ocazia sărbătoririi Zilei Poliției de Frontieră Române care va avea loc pe data de 24 iulie”, a precizat chestorul de poliție Liviu Bute.

Autor, Diana Mariana APOPI




Fii tu! (autor, Mădălina Danci)

Cel mai periculos lucru este să consideri o persoană mai mult decât o persoană. Acum mult timp m-am simțit blocată. Pierdută în propriul corp și propria minte. M-am simțit pierdută în timp. Am fost disperată să scap… să ies.

Am vrut să vină epoca mea lipsă, pe care să nu o parcurg și să nu o trăiesc la fel cum fac restul oamenilor. Am vrut să mor.

Dar ceva s-a întâmplat… am simțit că această condamnare la viață e de fapt o binecuvântare. Viața e un joc care merită jucat. Deși sunt într-un ocean uman plin de nepăsare în care indiferența pare un colac de salvare, eu am ales să fiu eu. Ofer ceea ce aș vrea să primesc. În acel moment m-am înecat în misterul divinității și mi-am creat propriul mit.

Acum mă comport ca atunci când eram doar o copilă, în lumea mea, senină și pură. Simt viața și o trăiesc în toată perfecțiunea ei defectă. Observ totul cu admirație, mă descompun în universul meu și renasc din praful viselor mele și esența de flori. Distrug iluzii și vindec durerea din ochii oamenilor.

Facultate, slujbă, soț… Ispita vieții adevărate. Eu nu-s aşa. Nu am nici un plan pentru viitor… încă. Îmi trăiesc prezentul. Nu sunt un miracol. Nu sunt o aventurieră. Nu sunt un lucru prețios. Sunt doar o fată. Sunt fata care are un mit ce e doar o iluzie pentru oameni. Fata pe care oamenii mereu au privit-o și au văzut ceea ce au vrut ei să vadă.

Tu ai simțit vreodată că ești pe cale să cazi în brațele morții și totul să se ducă într-un loc care aparent nu există? Nu fii un simplu muribund pierdut în neant și plăcerile vieții. Pare așa greu să scapi din mintea ta, să-ți părăsești idealurile și toate gândurile negative pe care le-ai acumulat până în acest moment. Pare așa greu să renunți la oameni, pare așa greu să pleci de lângă ceea ce nu te face fericit, dar la un moment dat o să ai curajul să evadezi.
O să ai curajul de a gândi într-un alt mod. Până la urmă omul devine ceea ce gândește. Credința înseamnă să ai încredere în puterea binelui. Teama echivalează cu credință în puterea răului. Înțelepciunea oamenilor nu există, oamenii sunt doar suma informațiilor pe care le-au primit. Oamenii se feresc să devină ceea ce deja sunt: DIVINI! Se desconsideră și se distrug.

Le mulțumesc tuturor oamenilor doar prin simplul fapt că au existat şi există în viața mea. Ştiu că nu am fost vreodată fiica ideală, cea mai bună elevă, cea mai înțelegătoare prietenă şi o iubită perfectă. Îmi pare rău dacă la un moment dat am fost cuprinsă de orgoliu şi furie, manifestările mele nu sunt exemplare şi nici nu ar trebui să fie comparate având în vedere că toți suntem diferiți. Chiar dacă suntem diferiți aveam fiecare în parte ceva special.

Autor, Mădălina DANCI
clasa a X-a F, C.N. „Dragoș Vodă”




Amorțire (autor, Crina Voinaghi)

E singură în camera de zi, de fapt e singură în tot apartamentul. Iar dacă e să fie sinceră până la capăt, apartament e mult spus pentru cei 24 de metri pătraţi care înghesuie o cameră, o bucătărie şi o baie în care niciodată nu ar fi încăput mai mult de o persoană. Ai fi zis că se simte părăsită dar nu, nici vorbă. Nu prea are cum, cu toate zgomotele care intră de afară prin fereastra larg deschisă, acoperită cu perdea, ca o adolescentă pudică ce mai păstrează un colţ de cămaşă care să-i ascundă goliciunea. Lumea de afară, vie, vorbitoare, e la un pas de ea, răzbate prin perdea, îşi face simţită prezenţa. Adolescenţii din cartierul cu renume îndoielnic se ceartă de la nişte bani ori de la o fată, nu poate să descifreze prea bine, franceza e o limbă imposibilă, prea muzicală să fie vorbită. O motocicletă trece în viteză oprind pentru câteva secunde discuţiile. Din blocul din faţă, aşezat atât de aproape încât intimitatea fără draperii e nulă, se aude o voce piţigăiată de femeie care strigă „N’y va pas! Léon! M’entends-tu?” Vecinul de la doi încearcă să deschidă uşa de la apartament care nu vrea să se deschidă, rămâne blocată undeva, într-un colţ şi sunt necesare multiple smucituri destul de gălăgioase însoţite de câte un „merde” sonor.

Mara încerca să se sustragă tuturor zgomotelor pentru a se putea în sfârşit concentra la ceea ce o interesa mai mult. După toată ziua lungă în care se întâmplaseră lucruri cât într-un an, nu-şi dorea decât să fie singură şi să se gândească, încercând să atribuie fiecărui eveniment un sens. Dar toate acele zgomote erau prea aproape, nu le putea îndepărta, le auzea cu ecou şi repetitiv, asemenea picăturii chinezeşti. Se ridică şi  închise fereastra cu toate că era cald şi avea senzaţia că se sufocă. Toate zgomotele şi mai ales glasurile oamenilor, răsunând aproape şi spart, pătrunzând în intimitatea ei şi răzuindu-i carapacea, o iritau  mai mult decât căldura. În scurt timp începu să transpire dar nu dădu importanţă acestui lucru. Merse la bucătărie, deschise frigiderul bucurându-se sincer de răcoarea ce o dădea şi îşi luă o sticlă de pepsi. Când închise uşa, imaginea câinelui care dădea din coadă şi care apăruse brusc în raza ei vizuală o făcu să rămână încremenită vreo 20 de secunde. Era un maidanez de mărime medie, negru ca smoala, cu urechi ascuţite şi o coadă ce părea să fi fost cândva ciuntită pentru a-l face să arate mai de rasă. Mara îl privi încercând să-i găsească şi lui un loc în toată povestea asta.

Când i-a spus Sandu că vor pleca împreună, nu l-a crezut. Apoi a văzut că era serios şi a zis de ce nu, în ţară nu o aştepta la vie en rose ca în cântecul acela cu multe r-uri. A trebuit să facă faţă lamentărilor alor ei dar nimic nu putea să-i schimbe hotărârea, aceea de a pleca cu Sandu la Paris. Erau tineri, tocmai terminaseră liceul, credeau că se iubesc iar anii 2000 nu erau tocmai o perioadă în care să-ţi facă plăcere să trăieşti în România. Dacă prindeai ocazia să pleci, plecai fără să te uiţi înapoi, aşa gândea atunci iar acum, după 16 ani, nimic nu s-a schimbat din punctul acesta de vedere.

A pus câteva felii de salam pe un şerveţel, oferindu-le câinelui care continua să dea din coadă şi a completat festinul cu un bol de lapte.

– Hai, mănâncă, măcar tu, eu nu pot, simt că mi-ar bloca traheea dacă aş încerca, a spus neîndrăznind să-l mângâie.

L-a găsit în acea după-amiază şi nu a mai putut scăpa de el, s-a ţinut scai de ea, oricât l-a alungat, oricât a alergat sau  a încercat să-l păcălească într-un fel sau altul. Când a văzut-o plângând, nu s-a mai dezlipit de ea. Doctorul acela drăguţ cu mustaţă i-a spus „trebuie să facem analize complete, mai multe investigaţii, e o tumoare anormal de mare, de ce aţi aşteptat până acum”, normal că plângea, ce altceva poţi să faci atunci când te gândeşti că te aşteaptă o perioadă cu multe chinuri care se poate sfârşi cu nimic, mori şi gata.  Ce poţi face, plângi şi te gândeşti că nu-i drept, că la 30 şi ceva de ani e nepotrivit să mori mai ales când tot ce ai făcut până atunci a fost să munceşti printre străini, singură, pentru că Sandu a părăsit-o după vreo două luni, insensibil la toate protestele ei şi ridicând din umeri la vestea că e însărcinată.

Lăsă câinele în bucătărie şi se îndreptă din nou spre camera care plutea într-un soi de gelatină vâscoasă, imposibil de respirat. Auzi câteva tunete şi deschise fereastra, expunându-se resemnată zgomotelor care făceau atmosfera de seară a acelui cartier parizian îndepărtat de tot ceea ce ştie turistul, cu miros de ploaie, urină şi asfalt încins. Poate că în sinea ei îşi dorise să o urmeze câinele, poate printre lacrimi îi spunea hai cu mine, sunt complet singură şi voi muri într-un an, poate mai puţin.  Îl întrebase pe doctorul care în alte condiţii i s-ar fi părut drăguţ:

– Je vais mourir, monsieur le docteur? cu un accent care nu se prea îmbunătăţise cu timpul.
– Pas de panique, madame, on va voir, on va voir.

Dar ea ştia ce înseamnă asta. Ştia că speranţe sunt puţine, că asigurarea medicală nu-i acoperă toate costurile pentru investigaţiile plănuite de doctor, că nu va face faţă efortului de a munci în fiecare zi pentru a putea trimite bani în ţară şi pentru a plăti tot. Iar doctorul avea o privire în care se putea citi foarte clar mila. Nu putea suporta mila, orice suporta dar nu mila, aşa că a avut ca de obicei în aceste situaţii un acces de furie în care a înjurat româneşte şi a trântit scaunul de podea astfel încât doctorul a poftit-o scurt afară să se calmeze. Nu s-a mai întors în cabinet.

Oftă la gândul că va trebui să caute alt doctor sau să se scuze cu puţinele mijloace lingvistice pe care le avea. Nimeni nu aşteptase de la ea să gândească, poate doar profesorul de matematică din liceu pe care oricum îl dezamăgise neprezentându-se la bacalaureat, totdeauna îi spunea Mara, tu ai o minte brici dar trebuie să o foloseşti, dacă nu faci asta va amorţi şi nu te vei mai putea folosi de ea. Cu timpul amorţise, într-adevăr, mai mult sau mai puţin confortabil, era o piesă pe care o ascultase demult, nu mai contează, nimeni nu a aşteptat de la ea să vorbească, să gândească mai mult decât strictul necesar: să nu fie scame, să pui mâncarea în cuptorul cu microunde, să iei copiii de la şcoală, să cumperi portocale, să calci cămăşile, nu cine a luat premiul Nobel, nu ce a mai scris Michel Houellebecq, nu ultimul film de la Cannes. Nu era plătită pentru asta, nu interesa pe nimeni ce crede despre asta şi nu câştiga nimic gândindu-se ba mai mult, gândurile îi dădeau tot felul de suferinţe, o făceau să-şi pună întrebări şi mai tot timpul sfârşea plângând. Aşa că nu, nu gândise. Dar acum… Acum nu i se lasă alternativă. Acum nu mai poate spune mâine, luna viitoare, vara viitoare, este un mare semn de întrebare dacă mai ajunge până acolo, trebuie să gândească în prezent, să facă planuri de scurtă durată şi asta de câteva ore. Ore în care primise vestea, fugise din cabinetul doctorului, nu se prezentase la familia Corbin pentru curăţenie ba mai mult, nici nu luase copiii de la şcoală şi cireaşa de pe tort, avea un câine. Mătuşa ei tot aşa murise: cancer la sân. Şi o verişoară îndepărtată de-a mamei ei.  Şi acum venise rândul ei. Ce altceva putea fi tumoarea pe care o simţea de fiecare dată când făcea duş? Şi privirea plină de milă a doctorului?

Privi în jur. Camera era atât de mică încât nu încăpea mare lucru, de fapt nici nu ar fi avut ce să pună în ea dacă ar fi fost mai mare. Patul, o masă la care mânca pentru că în bucătărie, de când îşi cumpărase frigiderul nu mai era spaţiu decât pentru gătit, un dulap şi un ghiveci cu un trandafir japonez care înflorea cu regularitate etalând o floare superbă timp de 24 de ore. Aici căuta, întoarsă înspre interior, locul perfect pentru discuţii cu ea însăşi. Pentru că trebuia să-şi stăpânească lacrimile, să nu se lase dărâmată, întotdeauna a fost o luptătoare, nu putea să se lase în ultimul an din viaţă. Asta dacă mai rezista atât de mult. Ezita între o sală de balet cu oglinzi de jur împrejur şi cu toate neoanele aprinse şi un luminiş în plină zi de vară unde nu exista picior de om, doar animalele care o cunoşteau şi veneau să socializeze cu ea, mişcându-şi abia perceptibil botul umed. Avusese cândva prin liceu un loc al ei dar îl uitase repede. Îi explicase mamei ei când o dusese pe fetiţă în ţară, după un an de chin, răceli, otite, plâns şi nopţi nedormite.

– Nu mai pot să am grijă de ea, ia-o tu, m-ai crescut pe mine şi pe Doru, o vei creşte şi pe ea. Voi veni cât de des voi putea şi îţi voi trimite bani în fiecare lună.
– Nu te mai duce, draga mamii, îi spuse mama ei, de ce să mai pleci, rămâi şi tu, vei găsi aici ceva de lucru.
– Şi să murim toţi de foame? Pensiile voastre abia vă ajung vouă, eu cât aş putea câştiga, nici măcar bacalaureatul nu-l am!

A plecat din nou fără să stea prea mult pe gânduri. A muncit fără să se menajeze, când la o familie când la alta. Trimitea bani mamei ei, vorbea din când în când cu fetiţa, Maria, care devenise între timp o adolescentă deşirată, cu părul lung şi faţa plină de coşuri. Petrecuseră câteva sărbători împreună dar nu o cunoştea deloc, nu ştia ce-i place, era o străină care semăna cu Sandu şi avea mersul ei. Era interiorizată, tristă, nu vorbea decât monosilabic cu ea, parcă ar fi vrut să-i îngreuneze şi mai mult conştiinţa.

O bătaie scurtă în uşa urmată de un lătrat o smulse din locul în care putea să gândească şi unde nu mai fusese de ani buni. Îşi descoperi obrazul ud de lacrimi. Se şterse repede încercând în acelaşi timp să-şi aducă aminte ce caută un câine în casa ei şi îndreptându-se spre uşă se întreba cine putea fi. Aruncă o privire în oglinda mică de pe hol şi văzându-şi cearcănele mari, părul murdar dar încă negru, fără nici un fir alb, puţin prea lung pentru că de obicei îl purta scurt de tot, ridurile care săpau şănţuleţe, i se păru că totul e o farsă, era mult prea bătrână la cei 34 de ani ai ei, mult prea slabă, mult prea tristă.  Deschise uşa, împingând câinele care i se tot încurca printre picioare. Era Dana din scara vecină, româncă şi ea, venită acum 2 ani, mai tânără decât ea dar tot cu cearcăne, tot tristă.

– Dana, e vreo problemă?
– Bonsoir, ar fi una mică de tot. Dar ce-i cu tine, zise, dând cu ochii de câine şi zărind-o cum îşi mai şterge o lacrimă.
– Nimic deosebit, mă gândeam ce să fac mai departe, cred că e timpul pentru o schimbare.
– Aha, şi eu m-aş gândi dacă nu ar fi atâtea de plătit şi atâtea guri de hrănit. Cât suntem sănătoşi le facem pe toate, nu?
– Da, suspină Mara făcându-i loc să intre.
– Nu intru. Ştii, voiam să-ţi spun ceva dar să nu te îngrijorezi prea tare.
– Hai înăuntru doar n-o să-mi spui pe scară!
– Doar 2 minute intru. Nu aş fi venit în seara asta dar mi s-a părut important.
– Hai, intră, mergem în cameră, în bucătărie nu am loc de stat. Iartă-mă, spuse, eliberând un scaun de haine, nu prea primesc vizite.
– Stai liniştită, şi la mine e la fel, cine are timp de aşa ceva?
– Suntem ca cizmarii fără cizme… ştii … facem curat în alte case iar la noi e dezastru, spuse Mara uitându-se la dezordinea din jur. Îngrijim alţi copii… Nu mai continuă, simţind că începe să-i tremure vocea. Câinele se ghemui la picioarele ei.
– Da… se prefăcu Dana că nu-i observă tulburarea. Uite, în seara asta am vorbit acasă. Tu ai apucat?
– Nu, nu încă, poate sun doar mâine, nu vorbim în fiecare zi.
– Cred că ar trebui să suni azi, spuse grav Dana încercând să culeagă câteva scame invizibile de pe genunchi.
– De ce?
– Fata mea o ştie pe a ta, ţi-am spus, sunt la aceeaşi şcoală.
– Da, mi-ai spus. S-a întâmplat ceva?
– Cred că da. Mi-a spus azi că nu a mai fost la şcoală de aproape o săptămână iar atunci când cineva o sună mama ta îi spune că fata a plecat la tine în Franţa.
– Cum?  Am vorbit acum două zile cu mama, totul părea în regulă.
– Poate n-ar strica să verifici, eu ţi-am spus ce am aflat de la fiică-mea, şi eu aş vrea să ştiu dacă ar fi vorba despre copilul meu, de aia ţi-am spus.
– Da, merci, spuse melancolică Mara, simţind că toată presiunea clipei e pe umerii ei. O să sun, precis e vreo neînţelegere.
– Poate, spuse Dana şi se ridică brusc, mişcarea făcându-l pe câine să se ridice şi el. Şi scapă de câinele ăsta , e ciudat şi apoi ce să faci cu el? Noi ne permitem doar să muncim, adaugă cu un strop de invidie faţă de Mara care nu era complet singură, avea un câine.
– O să scap, repetă mecanic, cu privirea rătăcită şi nefiind în stare să lege două gânduri unul de altul, de fapt era ca şi cum mintea s-ar fi apărat, forţând-o să se gândească la blugii Danei uzaţi de la atâta spălat, la tricoul ei cu două numere mai mari care presupunea că e al bărbatului care mai vine pe la ea seara târziu şi pleacă dimineaţa devreme, la părul ros de la folosirea în exces a unui acaju demodat. Care o îmbătrânea deşi era lung până la umeri şi ar fi fost frumos cu o culoare mai normală.

Rămasă din nou singură, îşi apăsă fruntea de uşa de la intrare, tare de tot, până când simţi că-i dau lacrimile. Câinele scheuna încetişor. Intră calmă în camera pe care în acele momente o ura din tot sufletul, de parcă ar fi găsit-o vinovată pentru toată disperarea şi neputinţa ei. Mecanic, îşi luă o geantă de umăr mică în care îşi îngrămădi vreo două lucruri, poşeta, se îmbrăcă cu singura fustă pe care o avea, îşi luă şi pantofii cu toc mic cu care aproape uitase să meargă, un tricou din bumbac si un jerseu. S-a spălat pe faţă şi abia după a fost în stare să gândească ceea ce până atunci făcuse automat. Va pleca pur şi simplu, nimeni nu-i va duce dorul, nimeni nu o iubea, nimeni nu avea cu adevărat nevoie de ea. Câinele se agita şi el, bănuind că se  întâmplă ceva.

– Cu tine ce să fac? Vedem pe drum, rămâi şi tu pe undeva, oricum în avion nu te lasă, aşa că, poate vrei să pleci de acum, spuse deschizându-i uşa.

Dar câinele se uita la ea, nemişcat, dând doar din coadă.

– Bine, condu-mă până la taxi dacă vrei aşa. Eu plec.

O pufni iar plânsul. Mai aruncă o ultimă privire în jur, închise uşa, lăsă cheia sub prag şi coborî scările în goană, tropăind un pic cam tare cu pantofii de care se dezobişnuise purtând toată ziua tenişi. Câinele lătra din când în când,  bucuros că are parte de acţiune şi sărind în jurul ei. Îndepărtându-se de cartier, Mara traversă în goană piaţa ce risca dintr-un moment într-altul să-şi piardă lumina slabă care o scălda după ploaie, gândindu-se ce ciudat că nu se simţise niciodată mai liberă ca în acel moment când alerga să-şi reîntâlnească viaţa uitată, însoţită de un câine străin care poate o iubea pentru că se bucura pentru ea şi lătra din când în când ca şi cum i-ar fi spus  „În sfârşit! De-acum înainte e doar o chestiune de timp.”

Autor, Crina VOINAGHI




Concert la Sinagogă

Cu ocazia aniversării a 30 de ani de activitate, Corul „Nostalgia” din Haifa – Israel îi invită pe toți sighetenii la spectacolul de marți, 25 iulie 2017, de la ora 17.00, la Sinagoga Evreiască (str. Basarabiei, nr. 10).

Corul „Nostalgia”, înființat în anul 1987, a prezentat spectacole în Spania, Germania și în alte țări de pe Continentul European.
Dirijor: Uzi Essner.

Corul „Vocile Hebronului” este alcătuit din membri din localitățile Zichron Yakov (Amintirea lui Yakov -localitate înființată din donația baronului Yakov de Rothchild în anii 1882-1888) și Ghivat Ada (Dealul lui Ada). Prezintă spectacole în localitățile din Israel.
Dirijor: Haim Essner.




În grădina lui Ion (Bledea): „Dialogul artistului cu prietenii” [FOTO] [VIDEO] – autor, Brîndușa Oanță

Sâmbătă, 15 iulie 2017, Ion Bledea și-a invitat și întâlnit prietenii – artiști, iubitori de artă, cunoscuți – pentru a-i delecta cu lucrările sale într-o ambianță familială oferită de galeria personală de… acasă. Evenimentul „Dialogul artistului cu prietenii”, demarat împreună cu Editura „Valea Verde”, a ajuns la ediția a III-a.

Douăzeci de lucrări recent create au fost amplasate pe simezele imaginare ale curții tapetate cu un covor verde, în ton cu natura, acolo unde se naște materia primă a artistului: lemnul.

Întâlnirea a fost „moderată” de prietenii lui Ion Bledea care au subliniat valoarea artistului și au prezentat publicului din grădină repere din biografia sculptorului. Ioan Dorel Todea, Ion Mariș, Mihai Dăncuș, Gheorghe Iancu, Valentin Rozsnyai, Ioan Tivadar și Adela Ștefania Pop au punctat, în mod personalizat, traiectoria artistului și rezultatele remarcabile pe care le-a obținut Ion Bleadea de-a lungul parcursului artistic.

Un moment aparte, sincer și sensibil a fost intervenția nepoatei artistului, Antonia  Ilaria Ștețiu, care și-a „elogiat” artistul-bunic-sculptor, menționând, printre altele, că din mâinile bunicului ei s-au născut peste 1.200 de lucrări.

Partea „oficială” a fost încheiată cu un frumos cântec de dragoste interpretat de cunoscuta culegătoare de folclor autentic și de păstrătoare a tradițiilor, Măriuca Verdeș.

Publicul a admirat lucrările expuse, cu o tematică diversificată și incitantă, s-au depănat amintiri, grădina devenind și un studio foto-video ad-hoc, participanții simțindu-se favorizați că intră în grupul de prieteni ai sculptorului Ion Bledea, artist care face cinste Sighetului și României.

La întâlnirea din grădina-galerie – de artă a lui Ion Bledea au participat aproape 70 de persoane.

Ne dorim să participăm la cât mai multe întâlniri în grădina-galerie – de artă a sculptorului sighetean Ion Bledea!

Urmăriți un film documentar (realizat în  2 ianuarie 2017, marca Green Valley Films) dedicat sculptorul Ion Bledea:

Autor, Brîndușa Oanță

 

 




Sighet – Biserica Reformată (II)

Desenul evidenţiază sacristia gotică ataşată părţii de nord a absidei. În secolul al XVII-lea cele două nave laterale sunt dotate cu câte o intrare, astfel că biserica are trei căi de acces. Elementul specific al clădirii este reprezentat de acoperişul turnului relizat în stilul baroc târziu.

În 1524, la Sighet a activat Ramaschi Mátyás din Sibiu, un pastor adept al reformei, care a convins populaţia să treacă la religia protestantă, la început la cea luterană, iar ulterior la cea calvină. Schimbarea religiei majoritare din localitate a dus la modificarea interiorului bisericii: pereţii au fost zugrăviţi în alb. Cu această ocazie, frescele au fost acoperite, ele fiind scoase la lumina zilei de cutremurul din anul 1844.

În 1633 tavanul este casetat pe cheltuiala contelui Bethlen István. În anul 1668 este terminată renovarea turnului cu clopotniţă, sferă şi steaua din vârf fiind montate la 23 iunie.

În anul 1774, la porunca reginei Maria Tereza, acoperişul turnului este coborât pe scripeţi: ocazie cu care o parte din structură se frânge, turnul rămânând nefinalizat până în 1796, când va fi construit un acoperiş nou.

Pagubele suferite de biserică în timpul cutremurului din 1844 vor fi remediate abia în anul 1855.

Frescele descoperite în urma cutremurului din 1844 prezintă momente din viaţa Sfintei Ecaterina de Alexandria şi din legenda Sfântului Gheorghe. Ele acopereau peretele nordic/ sudic al bisericii. În urma cercetărilor, ele au fost datate ca aparţinând secolului al XIII-lea.

În absidă se aflau două portrete, realizate în secolul al XIV – lea, unul reprezentând o femeie şi celălalt un bărbat, probabil ale donatorilor.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)




Ziua Franței la Sighet – ecouri (autor, Adela Neag)

Bonjour, mes amis!

Vineri, 14 iulie 2017, am avut onoarea să celebrez una dintre cele mai frumoase țări de pe Pământ. FRANȚA! Doar când aud aceste cuvinte îmi aduc aminte de zilele când îi călcam străzile fierbinți de căldura soarelui, când îi admiram frumusețea și, nu în ultimul rând, când încercam să o văd dincolo de aspectele exterioare. Mai pe scurt, să descopăr fiecare colțișor ascuns al existenței ei, ceea ce o compune cu adevărat.

La Sighet, alături de elevii Colegiului Național „Dragoș Vodă” și ai Liceului Tehnologic Marmația, am reușit să-mi reamintesc fiecare detaliu legat de Franța, unele fiind uitate de atâtea amănunte pe care ți le oferă viața de-a lungul timpului. Nu doar că am parcurs detalii geografice, istorice și gastronomice, mintea mea fiind absolut fascinată de câte poate cuprinde un asemenea loc, cât și detalii culturale, printre care m-am regăsit bucuroasă și eu.

Cine s-ar fi gândit că într-o zi, oameni minunați, oameni de valoare ai orașului nostru, te-ar putea face să te simți ca acasă, totuși, fiind vorba despre o țară străină, un teritoriu pe care nu ești obișnuit să-l calci cu pași siguri. Domnul Gheorghe Todinca, directorul Muzeului Maramureșean ne-a povestit cu pasiune despre Napoleon și geniul său, iar doamna profesor Luminița Colopelnic, cu sensibilitate și atenție la detalii, ne-a convins că și azi Franța se bucură de un dinamism cultural de invidiat, având artiști consacrați în toate domeniile.

Am văzut adevărate talente în această zi de 14 iulie, oameni pasionați de ceea ce fac, oameni mândri că pot să se afirme atunci când vine vorba despre Franța. Prin prestanța lor, mi-am dat seama că omul, atunci când iubește, iubește cu tot sufletul. Ne-am bucurat de ajutorul neprețuit oferit de doamna director Adriana Vescan și de doamna profesor Pălăguța Stan (Liceul Tehnologic Marmația) în călătoria geografică și istorică, al doamnelor profesor Ileana Petrovan (C.N. „Dragoș Vodă”) și Rodica Gheorghiu (Liceul Pedagogic „Regele Ferdinand”) în minunata călătorie muzicală.

Franța… dragă țară, toți acești oameni minunați doresc să îți adreseze câteva cuvinte: nu doar te-am citit precum o carte deschisă, dar am simțit că am colaborat cu tine. Ne-am adus aminte de toată istoria ta, de toată frumusețea ta și, nu în ultimul rând, ne-am întărit „le sentiment d`amour pour toi!”

Adela NEAG,
clasa a XI-a F, C.N. „Dragoș Vodă”