Muzeul Maramureșan, în parteneriat cu Centrul Cultural „Reduta” din Brașov, vă invită în data de 7 noiembrie 2023, ora 15.00, la vernisajul expoziției „Redutele culturale din Transilvania și Banat”, care va avea loc la Muzeul Etnografic al Maramureșului „Francisc Nistor”. Expoziția este parte a proiectului „Zilele redutelor culturale din Transilvania și Banat” cofinanțat de Administrația Fondului Cultural Național, în cadrul sesiunii de finanțare I/2023, care s-a desfășurat în perioada februarie-iulie 2023, la Cluj-Napoca, Timișoara și Brașov.

Proiectul „Zilele redutelor culturale din Transilvania și Banat” este un demers cultural care și-a propus promovarea reciprocă a unor valori culturale comune din Cluj-Napoca, Timișoara, Brașov și Sighetu Marmației, prin cercetarea și documentarea istoricului și specificului edificiilor culturale cunoscute sub numele de Reduta din cele trei centre urbane, valorificarea în forma unei expoziții foto-documentare a istoricului și specificului acestor redute cu rol important în găzduirea și crearea de evenimente culturale, precum și conceperea și prezentarea publică a unui program cultural, artistic și educațional specific acestor instituții culturale din Transilvania și Banat: Muzeul Etnografic al Transilvaniei Cluj-Napoca, Teatrul German de Stat Timișoara, Centrul Cultural Reduta Brașov și Muzeul Etnografic al Maramureșului din Sighetu Marmației.

Expoziția foto-documentară „Redutele culturale din Transilvania și Banat” își propune să evidențieze, cu ajutorul fotografiilor de arhivă, care a fost rolul acestor instituții de cultură de-a lungul timpului, cum s-a modificat arhitectura lor datorită diverselor politici urbanistice locale, ce evenimente mai importante au avut loc în aceste edificii istorice, ce personalități ale vremii au trecut pragul „redutelor”. În cele 20 de panouri expoziționale sunt punctate, concret, datele cele mai semnificative din istoria fiecărei clădiri prin apelul la sursele bibliografice puse la dispoziție de fiecare instituție și conțin fotografii însoțite de texte explicative și trimiteri la sursele de informare.

Coordonator Proiect,
Bogdana Ioana Banu
Centrul Cultural „Reduta” din Brașov

Manager,
Dr. Barz Mirela Ana

În anul 1735 în satul Berbești trăia o familie de evrei care avea șase copii. În decurs de 100 de ani, mai exact în anul 1840, comunitatea evreilor număra 141 de persoane, aceștia reprezentau aproximativ 12% din totalul populației. Cei mai mulți evrei au fost consemnați în anul 1910, mai exact 568 de suflete, iar la ultimul recensământ aceștia erau în număr de 508 persoane.

Toți evreii din localitate și-au declarat limba maternă limba idiș. Majoritatea evreilor erau agricultori sau mici comercianți. Cu toții erau evrei hașizi de Vijnița sau Sighet.

Comunitatea propriu zisă s-a înființat în anul 1850, când au construi o sinagogă din lemn și o casă de învățătură. În 1859 își aleg și primul rabin în persoana lui Iacov Teitelbaum. Acesta rămâne rabin până în anul 1890 când ginerele său, Rafael Grosz, vine în locul lui. Ultimul rabin al comunității a fost Leopold Grosz care supraviețuiește Holocaustului, dar în anii 1950 emigrează în Israel.

În vara anului 1941 autoritățile maghiare au declarat apatride aproximativ șase familii și i-au deportat în Galiția. În iarna anului 1941, 50 de bărbați evrei au fost mobilizați în departamentele de muncă forțată ale armatei maghiare și trimiși pe frontul de Est. Majoritatea au murit acolo.

Evreii din Berbești au fost ghetoizați de jandarmeria maghiară și armata germană în anul 1944. În ghetoul din Berbești au stat în condiții inumane aproximativ 3000 de evrei din Berbești și alte 19 localități pentru aproximativ o lună de zile. Bătăile și torturile au fost la ordinea zilei. În 17 mai 1944 au foști mutați cu toții în Sighetu Marmației, iar în ziua următoare au fost îmbarcați în trenuri spre Auschwitz-Birkenau. Au fost uciși aproape cu toții.

După război au revenit în localitate aproximativ 100 de evrei, însă aceștia au emigrat treptat, iar azi în Berbești nu mai trăiește niciun evreu.

Comunicat de presă – Asociația Maramures Heritage (Baia Mare)
Cotos Robert – președinte

Redăm mai jos, pentru comparație dar și pentru „deliciul” cititorilor, un articol dedicat Sighetului anului… 1938, publicat în ziarul Universul, nr.  199, Luni, 25 Iulie 1938. Unele dintre probleme persistă în urbea noastră chiar și la aproape 90 de ani distanță. Precizăm că am păstrat neschimbată ortografia articolului original, din anul 1938. (Salut, Sighet!)

* * *

„Infăptuirile realizate în ultimul timp în Sighet, tind să ridice oraşul din starea mizerabilă în care se află. Ceeace nu s’a realizat în 20 de ani, este greu de realizat acum. Bugetul primăriei era mare, dar şi diurnele, deplasările şi tantiemele cuvenite primarilor, ajutorilor de primari, consilierilor şi membrilor comisiei erau şi mai mari şi puteau fi satisfăcute cu mari greutăţi. Lucrările proectate şi promise, rămâneau pentru anii viitori, când se întâmpla acelaş lucru. Străzile reparate costau zeci de mii lei, şi după câteva săptămâni se aflau în starea pe care au avut-o înainte de a fi reparate.
In câteva luni acum s’a realizat mult, dar lucrările care se cer urgent, sunt nenumărate. Astfel în Sighet, în afară de baia evreească, clădire veche, cu un bazin murdar în care fac baie deodată, toate persoanele care vin la baie şi cu cabine neigienice, focare puternice pentru răspândirea boalelor molipsitoare, nu mai este altă baie comunală.
Necesitatea construirii unei băi comunale, mare, încăpătoare şi curată, se simte din ce în ce mai mult. S’a pus în discuţie problema aceasta în mai multe rânduri, dar a rămas tot nerezolvată. In prezent s’au luat măsuri, ca pe un teren al oraşului, situat în strada Gh. Şincai, să se construiască cu ajutorul societăţii „Crucea Roşie”, o baie publică şi un dispensar. Costul lucrării va fi de 1.500.000 lei. Credem că de data aceasta nu va rămâne măsură luată, ca şi până acum.
Secţia de pompieri n’are o cazarmă corespunzătoare. In mai multe rânduri a voit să ocupe localul căminului de ucenici, faptă ce nu s’ar fi putut accepta niciodată. Până acum a fost plasată în cazarma fostei reuniuni a pompierilor voluntari, ce nu este încăpătoare, pentru un efectiv de 24 soldaţi — câţi are secţia — şi nici autopompa comandată acum pentru pompieri, nu poate fi aşezată la cazarma actuală. S’a început construirea unei cazărmi modern în strada Bogdan Vodă nr. 34, care va costa vreo 331.000 lei în afară de mâna de lucru ce se dă din partea corpului de pompieri şi în afară de cea mai mare parte din materialul ce-l are primăria (din teatrul de vară dărîmat).
Altă necesitate ce se simte este construirea unui abator comunal. Vechiul abator a fost renovat, s’a făcut încă unul mai mic pentru tăiat porcii, dar este neîncăpător. Acum s’a proectat pentru a se construi o secţie pentru tăierea viţeilor, care va costa 194.000 lei.
Oborul comunal de vite, în care se vând şi vacile „Algau”, căutate atât de mult de negustorii din Grecia, Turcia, Italia şi în special din Palestina, n’are un edificiu corespunzător pentru birou de eliberarea biletelor de vite. In curând vor începe lucrările pentru zidirea unei clă- diri care va servi ca locuinţă pentru supraveghetorul oborului şi ca birou pentru eliberarea biletelor.
Strada Bogdan Vodă ce duce la târg, cu şanţurile nedesfundate şi plină de gropi, necesită reparaţii urgente. La cerea locuitorilor din această stradă d. primar Emil Simonca a luat măsuri ca să înceapă lucrările cât mai curând. Cu ajutorul premilitarilor şi cu ajutorul dat de locuitorii din această stradă, care vor pune la îndemână care şi unelte, strada va fi reparată curând. Strada Petre Grădişteanu, care merge până în faţa gării, este întro stare de nedescris. Toţi călătorii care vin în Sighet şi în special străinii, sunt isbiţi de starea acestei străzi, care în timpul primăverii este o baltă plină cu noroi, iar vara un depozit de gunoi. Primăria ar trebui să ia măsuri urgente, ca în capătul acestei străzi (în faţa gării şi în faţa restaurantelor „Astoria”, „Tisa” şi „Panonia”), cu concursul şefului de gară şi al hotelierilor şi comercianţilor din această stradă, s’o repare şi să facă o grădină mică, plantată cu flori şi cu arbori. In felul acesta strada ar deveni un loc de atracţie pentru locuitori (nu numai noaptea), iar privirile călătorilor s’ar opri mai mult asupra acestei străzi.
Realizările făcute şi planurile de lucrări pentru viitor, arată că a început o muncă intensă pentru ridicarea oraşului Sighet.”

(articol publicat în Universul, nr.  199, Luni, 25 Iulie 1938)

Ieșit din închisoare în august 1964, cu sănătatea zdruncinată după 16 ani de iad, Aurel Vișovan se întoarce la Sighet, își regăsește mama și sora și se încadrează în muncă la cooperativa „Deservirea”, apoi la „Mara”, cu un salariu minim. Atmosfera de parțială relaxare politică din țară îl face să spere în posibilitatea reluării studiilor universitare, dar aici se va lovi de un baraj organizat din partea sistemului comunist, care bloca în mod constant promovarea persoanelor indezirabile.

„Într-una din zile, nu ştiu nici eu cum mi-a venit ideea – sau poate mi-a fost sugerată de cineva ? – să mă adresez Facultăţii de Drept din Cluj, prin care să solicit reînmatricularea. Astfel că am făcut prima cerere. La arestarea mea, în 1948, eram student în anul III la Drept. Mă gândeam că, poate, mi se va acorda posibilitatea de a-mi termina studiile. Se vorbea atâta despre legalitatea socialistă, despre dreptul la învăţătură, încât m-am gândit… Cine ştie ?!
Ştiam că întreprinderea era supravegheată pas cu pas de un ofiţer de Securitate, ca, de altfel, peste tot în ţară. Acest ofiţer se ocupa cu strângerea de informaţii prin oamenii lui. Eram, desigur, în centrul atenţiei, dar asta nu mă neliniştea. Îmi făceam atât de conştiincios munca, încât ajunsesem să fiu apreciat. Discuţii duşmănoase nu mi se puteau reproşa. Eram convins că oricine ar fi dat informaţii despre mine nu avea lucruri grave de menţionat.
Nu fără emoţie, am făcut cererea, în care am explicat detaliat situaţia. Spre surprinderea mea, nu după mult timp primesc un răspuns pe cât de politicos, pe atât de încurajator. Mi se cerea doar să trimit un memoriu care să fie avizat favorabil de conducerea Cooperativei. Mă şi vedeam din nou student!
Sora mea, fiind secretară, face un plan de acţiune. Aveam aprecieri pozitive din partea tuturor factorilor decizionali, trebuia, totuşi, evitat… preşedintele Terner. Acesta, ca fost ofiţer de Securitate, s-ar fi putut opune. Astfel că, după ce redactez memoriul, îl dau la semnat. Îl avizează favorabil şeful contabil Gheorghe Negrea, juristul întreprinderii şi, culmea!, chiar şi secretarul de partid, un om simplu şi cinstit. Spunea că aşa este corect, să mi se dea posibilitatea să-mi termin studiile. Sora mea plănuise să ducă memoriul la semnat la vicepreşedinte, în ziua când preşedintele era plecat. Aşa am făcut.
Întâmplarea – sau poate nu era întâmplare – a făcut ca vicepre-şedintele să întârzie prin oraş, iar preşedintele să vină mai repede de la Baia Mare decât de obicei. Îi plăcea în mod deosebit să-şi pună rezoluţia pe acte, cu scrisul lui aproape analfabet. Am aflat mai târziu că în dosarul său personal la rubrica studii scria: „doi ani ziar de perete”. Ce-o fi însemnat asta cine poate şti! Dar a fost suficient, ca să ajungă ofiţer de Securitate şi apoi… preşedinte!
Când a dat cu ochii de memoriul meu, s-a făcut foc de nervos şi a convocat, imediat, toată conducerea la el în birou. Ce le-a spus am aflat mai târziu…   „Cum aţi putut semna favorabil un asemenea memoriu?! Să ajungă Vişovan Aurel procuror sau judecător în republica poporului împotriva căreia a luptat ?!… Niciodată !…”
Mi-am revenit cu greu, dar mi-am zis: Am trecut eu prin situaţii mult mai grele! …

Anul următor am încercat din nou… De data aceasta, mă adresez Ministerului Învăţământului, unde auzisem că funcţionează o comisie pentru cazuri mai deosebite. Îmi iau inima în dinţi şi scriu un memoriu cât mai exact al situaţiei mele. Ştiam că datele vor fi verificate ! După vreo două-trei săptămâni, răspunsul: „Cererea dv. NU se aprobă!”. Nici nu m-am mai mirat. Mă aşteptam…, dar am simţit încă o dată gustul amar al nedreptăţii. Anul următor, din nou cerere și același rezultat. Am sunat la Cluj și la întrebarea mea: „De ce nu mi se aprobă ?” mi s-a răspuns : „Știți dumneavoastră de ce…”

În al patrulea an, am mai făcut o cerere de reînmatriculare. Eram sigur de refuz, dar îi „bombardam” cu cereri şi ca să mă răzbun pe refuzul repetat. Mă gândeam la parabola din Evanghelie cu judecătorul nedrept la care femeia s-a adresat de atâtea ori, până a obţinut dreptatea. Era deja a patra cerere şi totodată al patrulea refuz. „Nu-i nimic, vă scriu eu şi la anul!” Şi – ca să anticipez puţin – până în 1973 am trimis 8 cereri. Aproape că mă jucam repetând cererea de atâtea ori, dar continuam această luptă atât de ingrată.

După sărbătorile de Paşti din 1973, îmi zic: Hai să mai fac o cerere de reînmatriculare la facultate! Era a opta, în opt ani consecutivi. N-o să mi-o aprobe, dar nici eu nu renunţ, nu-i las în pace! Cât despre informaţiile venite de la Sighet despre mine (din partea cui ?) și despre care mi-a vorbit inspectoarea generală la Minister, cerusem să fie verificate. Erau infame… dar așa se explică probabil refuzurile repetate la cererile mele din trecut.

După vreo trei săptămâni, mă caută la birou soţia mea. N-am văzut-o demult surâzând.

– Ce crezi că este în acest plic?
– O fi rezultatul de la Minister – mă aşteptam!
Citeşte: „Prin prezenta vi se aduce la cunoştinţă că vi s-a aprobat cererea de reînmatriculare la Facultatea de Ştiinţe Economice din Cluj, cu susţinerea tuturor examenelor din anii I, II, III în anul şcolar 1973-1974. Vă prezentaţi la secretariatul Facultăţii pentru explicaţii suplimentare.”
– Uraaa!!!, a fost prima mea reacţie. Soţia mă privea cu oarecare rezervă.
– Ai citit bine adresa?
– Bineînţeles. Sunt reînmatriculat în anul III, an în care fusesem arestat…
– Dar unde eşti reînmatriculat ?! Citesc cu atenţie.
– Cum unde? La Cluj… Abia atunci observ: „Facultatea de Ştiinţe Economice”.
– O, asta este o greşeală! O scăpare de redactare. Eu am fost la Drept. Sunt sigur că au greşit. Le cer imediat să verifice!

Merg triumfător la preşedintele Negrea, care mă felicită din toată inima. Îl rog să-mi dea voie să dau un telefon la Minister, pentru a face corectura… Mă prezint la telefon, mulţumesc pentru aprobare şi-i atenţionez de greşeala strecurată în adresă.
– Nu, nu este nici o greşeală, tov. Vişovan… Aţi fost reînmatriculat la Ştiinţe Economice, cu susţinerea celor 3 ani într-un singur an.
– Dar, doamnă, eu am fost student la Drept!
– Ştim, dar aşa am hotărât noi ! Şi pune jos telefonul.

Hmmm… Nu am dorit niciodată să fac științe economice, cu atât mai puțin într-o economie comunistă. Mă voi duce la Cluj şi voi lămuri acolo situaţia. Preşedintele a fost de acord imediat. A treia zi, eram deja la secretariatul Facultăţii. Soţia mea a ţinut să mă însoţească. Acolo, o doamnă mai în vârstă, distinsă, cu trăsături frumoase.
– Sunt Aurel Vişovan şi am fost îndrumat de la Minister să mă prezint la dvs. în legătură cu reînmatricularea.
– Da, am primit şi noi o adresă prin care am fost anunţaţi că aţi fost reînmatriculat la noi prin transfer de la Facultatea de Drept, direct în anul III. Aveţi obligaţia să promovaţi toate examenele din anii I, II, III în acest an şcolar, 1973/1974. Cred că vă daţi seama ce vă aşteaptă… Am mai avut unul sau două cazuri când s-au făcut doi ani într-un an. Dar 3 ani?! Credeţi că e posibil? Mai ales că ştim că aţi trecut prin multe necazuri… Și cum veţi face să susţineţi atâtea examene? În sesiuni, nu văd cum! Vă sugerez să faceţi o cerere la Senatul universitar să vă aprobe sesiune deschisă.

Când Senatul a răspuns favorabil, am scos primul oftat de uşurare. O rudă din Cluj îmi spune să cer părerea unui profesor universitar originar din Maramureş, Ioan Florea. În urma unui telefon, ne întâlnim în aceeaşi zi. Spre marea mea surpriză, sunt întâmpinat cu o voce caldă.
– Domnule profesor, îmi spune, v-am fost elev la Sighet. Sunt Ioan Florea din Șieu. Vă amintiţi de mine? Sunt bucuros să vă văd. Am auzit de dvs. de-a lungul anilor… Caut să-l plasez în căsuţa memoriei, dar n-am reuşit să identific băiatul de 14-15 ani cu autoritatea universitară de acum. Mă bucuram mult de această coincidenţă.
– Am auzit că sunteţi student la noi.
– Da, dar în nişte condiţii cu totul excepţionale. Pe scurt, îi expun situaţia.
– Este într-adevăr greu, dar vă ştiu de pe vremea când eraţi un tânăr curajos. Aşa că… Ştiţi cu ce aş putea să vă ajut eu?… întrucât aveţi aprobată sesiune deschisă, va trebui să stabiliţi cu fiecare profesor data prezentării la examen. Când veţi avea vreo dificultate de programare, să mă căutaţi. Poate voi reuşi eu.
Ne-am despărţit cu o strângere bărbătească de mână. Mai sunt pe lume oameni buni şi curajoşi, mi-am zis… Iată-mă student la 47 de ani!

Cu aceste gânduri, mă trezesc în faţa bisericii Universităţii – biserica piariştilor. Cu 15 ani înainte, pe treptele acestei biserici părintele Vasile Chindriş, preot greco-catolic de mare valoare, a oficiat împreună cu alţi preoţi o liturghie în aer liber, demonstrând autorităţilor comuniste că Biserica Greco-Catolică există, că n-a pierit odată cu desfiinţarea ei prin decretul din 1948. Mulţimea îngenuncheată, peste 5.000 de oameni, cu lacrimi în ochi, participa cu tot sufletul. A fost scump plătit acest act de curaj. Alţi ani de închisoare s-au adăugat celor dintâi, dar momentul liturgic a avut un răsunet până departe în inima celor prigoniţi pentru credinţă.  După ce a ieşit din închisoare şi după ce i s-a ridicat domiciliul obligatoriu, a venit prin Maramureş. Fiind unchiul soţiei mele, în drum spre Ieud ne-a vizitat şi pe noi. Era în vara anului 1970. De atunci nu l-am mai întâlnit – nu mult după aceea a trecut într-o altă lume, mai bună.

Intru în biserică pe uşa laterală. Un hol mic cu o cruce de lemn, de pe care Isus, bătut în cuie, cu cununa de spini pe frunte, însângerat, privea trist. Îngenunchez. Îmi ridic privirea spre crucifix:
– Doamne, iată-mă în faţa unei noi încercări, de care nu ştiu: să mă bucur sau să-mi fie teamă? Fi-voi eu în stare să răspund acestei provocări ? Trei ani de facultate într-un singur an? Și în paralel serviciul la Sighet si familia… Numai la Tine poate fi ajutorul!  Dacă aceasta nu este împotriva voinţei Tale, Te rog, ajută-mă! Dar fie voia Ta!”

Aurel Vișovan
(din volumul „Dincoace de gratii”)

Se apropie cu pași repezi sfîrșitul de lună Octombrie și implicit și data de 31, dată la care se „sărbătorește” Hallowenul. Termenul este împrumutat și adoptat din cultura americană. Eu i-aș spune noncultură, deoarece n-ar trebui ca urîtul, grotescul, hidosul să fie sărbătorite și să se facă din acestea o adevărată isterie națională.
Se amenajează parcuri cu tematică (zic ei, culturală!?) pentru a aduce în prim-plan o tradiție care are în centru promovarea Răului.
Orb să fii și să nu realizezi că Răul, sub toate formele lui, cotropește Pămîntul, că doar o mică parte din el nu e angrenat în vreun conflict armat.

Noi, am putea spune că suntem printre puținii norocoși care pînă acum privim sau suzim doar de la știri despre pîrjolul din jur.
Și atunci uimirea mea e cu atît mai mare cu cît constat că nu învățăm nimic din ce se întîmplă, ci, dimpotrivă, parcă vrem cu orice preț să provocăm forțele negative prin atitudinea noastră.
De unde atîta înverșunare și implicare în a practica acest Hallowen, de care cei mici sunt fascinați, prin prisma pregătirilor făcute de cei mari pentru a-l întîmpina?

S-a creat o adevărată industrie cu accesorii și costume de vrăjitoare, scheleți, țeste de morți, paianjeni uriași, etc., toate împreună menite să creeze o atmosferă de spaimă și groază! Cui folosește? Avem nevoie de o personificare a Răului, cînd el există la tot pasul și ne lovim de el?
E drept are denumiri multiple;  Hamas, grupări teroriste, de crimă organizată, de trafic de carne vie, de trafic de droguri, etc. De ce e nevoie ca această „sărbătoare” s-o celebrăm?
Cum? Urîțindu-ne proprii copii, pictîndu-i pe față cu desene grotești sau cu măști hidoase, profitînd de inocența lor, ei luînd totul ca pe o joacă. Doar că această „joacă” cu focul are repercusiuni în timp…
Cum să realizeze ei crescînd, că practicile părinților cu ei, mici fiind, nu erau dintre cele mai sănătoase?!
Dacă tata și mama se amuză văzîndu-le fețele schimonosite, de ce ajunși la adolescență n-ar fi bune drogurile, armele, sau alte lucruri interzise?

Mare grjă, că veți crește ce semănați, că inocența odată pierdută nu se mai întoarce.
Dacă Omul este chipul și asemănarea lui Dumnezeu, de ce se vrea, cu orice preț, mutilarea, urîțirea, desfigurarea chipului uman?
Nu vă afectează cu nimic chipurile acelor copii din teatrele de război, scoși de sub dărîmături, mutilați de schije și explozii, munca celor care vor să-i salveze, chinul lor de a trăi apoi cu cicatricile pe viață!?

De ce favorizăm cu tot dinadinsul energiile răului și ale întunericului? Să fim recunoscători pentru pacea și starea de acalmie în care trăim și să nu întindem coarda.

Asemeni multor altor „curente” la modă, dar fără esență, care s-au perimat, haideți să ignorăm și acest Hallowen. Am fi mai puțin cool sau nu am fi în trending? Pagubă-n ciuperci!

Avem atîtea alte sărbători frumoase care ne reprprezintă și care omagiază viața, lumina, frumosul, încît nu avem nevoie să ne aliniem la aceste „fițe” americănești. America are și alte valori care ar trebui adoptate: munca asiduă, seriozitate, civilizație, empatie, etc.
Să ne simțim privilegiați în fiecare zi că putem să vedem chipurile celor dragi, frumoase și neumbrite de nicio frică.
De ce să ne urîțim cu tot dinadinsul?
Nimic, nici măcar Hallowenul nu merită dezumanizarea și desfigurarea chipurilor cu orice pret, doar de amorul artei!?

Ileana Pisuc

Dacă – pe jos – linia ferată e într-o continuă modernizare care nu se va termina prea curând, dacă trenurile sunt vai de mama lor, dacă drumurile sunt pline de şoferi care văd dublu sau nu văd nimic în faţa lor, m-am gândit că distanţele ţărişoarei s-ar putea parcurge în cel mai scurt timp – pe sus – cu avioanele, între aeroporturile noastre.

Cum informaţia se poate lua uşor de pe internet, am căutat aeroporturile româneşti şi destinaţiile oferite. M-a interesat să aflu ce legături aeriene există între oraşele ţării. Credeam că cerul patriei e împânzit de curse interne. De fapt, nu-i deloc aşa… Să luăm aeroporturile pe rând:

Arad

Nu scrie pe site nici unde pleacă, nici de unde vin avioanele. Pot, în schimb,  să vă informez că acolo aveţi WI-FI gratuit pentru toți vizitatorii, 6 ghişee de check-in, Mama și Copilul, 150 de locuri de parcare disponibile. Deci site-ul e varză, si bine-ar fi dacă măcar am fi siguri că-i românească.

Bacău

Avioanele pleacă sau vin la sau de la Londra, Milano, Roma. Păi ce, nu-i suficient?

Târgu Mureş

Din 25.10.2023 până pe 18.02.2024  sunt programate  doar 2 aterizări la Bucureşti, dar în aceeaşi perioadă  între Târgu Mureş şi aeroportul din Bauvais, Franţa  vor fi 38 de plecări-sosiri.

Bucureşti – Otopeni

În sfârşit, găsesc un aeroport românesc care să facă legături între Capitală şi restul ţării! Sunt trecute pe site sosiri şi plecări pentru Cluj, Iaşi, Timişoara, Suceava, Oradea.

Braşov

Dacă aveţi ceva treabă prin  Barcelona, Madrid, Dortmund, Stuttgart, etc., folosiţi cu încredere noul aeroport dat în funcţiune la Braşov. Dacă vreţi să mergeţi la Constanţa, descurcaţi-vă la sol.

Constanţa

De aici se merge la Londra, sau se vine de acolo. Oferta de nerefuzat  e valabilă în perioada 25 oct. 2023-28 martie 2024.

Craiova

Servicii disponibile oferite călătorilor: parcare, închiriere maşini, Shopping (uau!!!). De aici puteţi pleca  în Tunisia, Turcia, Grecia. N-am găsit informaţii despre rute interne.  Păi ce, CFR-ul fu inventat degeaba?

Iaşi

Pe 25.10.2023 se poate ajunge la Otopeni sau se poate veni de-acolo. Sunt 4 curse dus-întors programate. Celelalte, sunt pentru alte meleaguri, unde calea ferată nu-i aşa de dezvoltată cum e la noi. Pentru convingere(?), vă invit să intraţi pe site-ul aeroportului.

Oradea

Văd că există o strânsă colaborare între aeroporturile din Oradea şi Bucureşti. Din 25.10.2023 până pe 1.11.2023, din 15 zboruri, 14 sunt la sau de la Bucureşti. Excepţia se numeşte Hurgada, cu plecare pe 28.10.2023, la ora 16;30.

Satu Mare

Aici e uşor de ţinut minte: Bucureşti, Londra. Şi înapoi. Doar în anumite zile. De exemplu, dacă e marţi, 31 octombrie, e spre Londra.

Sibiu

Plecări spre România nu sunt! La sosiri, e la fel. Se lucrează doar cu străinătatea.

Suceava

Dacă e marţi, avionul zboară spre  Bucureşti. În celelalte zile, avioanele n-au treabă cu aeroporturile din  România. Nu pot face alte precizări, site-ul aeroportului e în nemişcare.

Târgu Mureş

Plecări şi sosiri în România nu sunt.

Timişoara

Sunt plecări şi spre Bucureşti. Doar Bucureşti, dar nu aşa, oricum… O putem face cu Air France sau cu Alitalia.  Pentru rute în afara patriei  sunt 20 de aeroporturi  care colaborează cu cel din Timişoara.

Tulcea

Nu se specifică unde se duc şi de unde vin avioanele, dar să ştiţi că în aeroport se face concurs pt. șofer, altul pentru agent SSI. Vă spun si eu ce-am găsit pe site.

Cluj-Napoca

Are din când o cursă spre Bucureşti. Restul zborurilor sunt peste graniţă. Dacă vreţi să mergeţi de la Cluj la Constanţa, sau la Oradea, e bun trenul.

Baia Mare

Oferă între 25.10.2023 şi  18.02.2024  39 de plecări, din care 3 spre Otopeni, în 25, 26 şi 27 octombrie. La sosiri scorul e acelaşi: 36 la 3.

Aşadar, cu avionul nu, cu trenul nu. Cu maşina există riscul ca din sens opus să vină o maşină condusă de un şofer Beatman, sau să vină o groapă bine dezvoltată.

Acum, la modul cât se poate de serios. Întreb pe cei care conduc ţara asta: astea-s aeroporturi? Astea-s destinaţii interne? Astea-s legături între oraşele ţării?

Horia Picu

P.S. N-am scris nimic despre preţul biletelor. Mă gândesc să nu se „reaşeze”. În sus…

Încă dinainte să existe apa și focul, înainte de formarea triburilor și de vremea lui Ghilgameș, un fir de suferință s-a răspândit către ceea ce avea să devină viață.

Venită pe o frunză de lotus, născută dintr-un ou plutitor pe învelișul apei, apărută din neant sau dintr-un germen, forma creatoare a Universului a operat învăluită de suferința ideii de Unitate. Prima emanație de ordin spiritual, deja intelectuală și individuală a clădit Universul din dorința de proiectare a existenței. Astfel, dorința devine obârșia ansamblului de suferințe viitoare.

Sângele morților noștri ne strigă înfiorător din tenebrele pământului neatins de suflări vii. Auzul și vederea noastră se închid și se recreează odată cu începutul fiecărei generații, căci noi nu mai putem vedea și auzi așa cum am făcut-o înainte. În fiecare generație e câte un Adam și câte o Eva peste care apasă regrete, cenușă și îngânarea unui șarpe astăzi rămas fără glas. Suferința este fundamentală rațiunii și conștiinței, căci după rușine, ea a fost primul simț. Lumea, indiferent de subiectivitatea fiecărei percepții, este cuprinsă de o forță necunoscută și târâtă într-un ciclu de relativitate, adevărul absolut neexistând.

Astăzi, nu știm adevărul aflat dincolo de apă și foc, nici nu putem tălmăci scrijelirea de pe tăblițele din lut, însă, dacă facem liniște, putem auzi descompunerea pergamentelor, uscarea florii de lotus, înecarea oului și închiderea porților divine pentru ultima dată. Dacă facem liniște, putem să ne dăm seama cu adevărat cât de singuri suntem de fapt…

Drd. Daniela Ileana Berciu

sursă foto ilustrativ: pinterest

În acest moment, tezaurul de aur de la Sarasău, datând de acum 3200-3300 ani, unul dintre cele mai frumoase din Europa acelor vremuri, este expus la Field Museum of Natural History din Chicago, în Statele Unite ale Americii.

Tezaurul de la Sarasău (mai concret, partea de comoară păstrată la București), a devenit pentru prima dată ambasador al Maramureșului între noiembrie 2019 – aprilie 2020, când a fost vedetă în cadrul expoziției „Originile Europei. Civilizații preistorice între Carpați și Dunărea de Jos”, deschisă la Muzeul Grand Curtius din Liège, Belgia.

Apoi, ambele părți ale tezaurului, atât cea de la București cât și cea de la Budapesta (reunite pentru prima dată de la descoperirea lor în anul 1847!), grupate împreună cu obiecte din 11 țări central și est-europene, în expoziția itinerantă „First Kings of Europe”, au fost prezentate între septembrie 2022 – februarie 2023, la Institute for the Study of the Ancient World din inima New York-ului (SUA).

În prezent, începând din martie a.c. și până în ianuarie 2024, tezaurul îi uimește pe privitorii din Chicago pentru ca, în final, expoziția să se mute (între martie anul viitor – ianuarie 2025) la Canadian Museum of History din Gatineau, Quebec, Canada.

Două cuvinte despre tezaur: acesta a fost descoperit accidental în primăvara ploioasă a anului 1847 de către un tânăr care-și păștea vaca pe terenul lui László (Vasile) Man din Sarasău (este vorba despre fiul fierarului rom al moșiei). A urmat o goană după aur (doar de la primul descoperitor fiind confiscate de către autoritățile imperiale, 4,5 kg aur), cea mai mare parte a tezaurului dispărând, părți din acesta suspectându-se că au ajuns, ulterior, în felurite mâini și țări.

Din ceea ce s-a salvat, o parte a fost vândută de către familie, chiar atunci, Muzeului Național din Budapesta. Iar din ce a rămas și s-a împărțit apoi între familiile celor 3 moștenitori ai lui Man, s-a mai păstrat până azi doar partea nepotului Ioan Mihalyi de Apșa, care, prin moșteniri succesive, a ajuns la Iosif Pop din Sighetu Marmației. Iar acesta, în anul 2016, a vândut întregul lot Muzeului Național de Istorie a României.

Partea de la Budapesta conține acum: 4 discuri spiralice plus un fragment de disc, 3 pandantive tip lunulă, 81 verigi crestate și 43 de mărgele, iar cea de la București: 7 discuri spiralice și un fragment de disc, 3 verigi crestate și 239 de mărgele, toate piesele fiind din aur pur, prelucrat prin batere.

Frumusețea și unicitatea tezaurului este dată de enigmaticele discuri spiralice, bogat decorate cu motive fie de tip solar, fie de tip serpentiform (ornamentele aduc cu desenul dorsal al viperei), a căror destinație ne rămâne necunoscută…

Apărut miraculos din misterioasa și îndepărtata lume a epocii bronzului, tezaurul de aur de la Sarasău ne reprezintă, iată, prestigios, la cel mai înalt nivel peste hotare, în calitate de ambasador al Maramureșului etern.

În imagine: ambele părți ale tezaurului de la Sarasău (de la București și de la Budapesta), reunite în expoziția ”First kings of Europe”. Foto: Field Museum, fotograf Ádám Vágó.

Teofil Ivanciuc

Fosta CNDV-istă Mihaela – Ioana Trifoi ne-a obișnuit de-a lungul anilor cu rezultate deosebite la șah. Mai tot timpul – la categoria ei de vârstă – ocupa locul I, se întorcea acasă cu medalii și cupe care ne bucurau și – periodic – ne mândream cu performanțele ei.
La ora actuală Mihaela este studentă la Universitatea Tehnică din Cluj – Napoca, Facultatea de Inginerie Electrică și – bineînțeles – se dedică în continuare și… șahului.

Zilele trecute (20 – 22 octombrie 2023) Mihaela Trifoi a participat la competiția „Toamna Șahistă Clujeană”, ediția a II – a și și-a mai adăugat un succes în panoplia personală cucerind locul I. Șahista legitimată (încă) la CSM Sighet a jucat 6 partide (la categoria U18), câștigând 5 și făcând o remiză. Cu punctele acumulate sigheteanca noastră a depășit coeficientul ELO 2000.

Putem previziona că Mihaela va îmbina optim studenția cu șahul și vom putea consemna constant și alte performanțe.

Mult succes, Mihaela, pe toate palierele activității tale educaționale, dar și sportive!

I. Mariș

Dacă în urmă cu aproximativ două milenii, Marcus Tullius Cicero spunea „Historia magistra vitae” (Istoria este învățătorul vieții), fapt care i-a îndreptățit pe istoricii și gânditorii de mai târziu să susțină că „Un popor care nu-și cunoaște trecutul e condamnat să-l repete” (Nicolae Iorga), eu zic că i se potrivește și următoarea definiție: Istoria omenirii nu este altceva decât neîntrerupta coexistență a crimelor politice comise de cei puțini și a enormelor suferințe la care sunt condamnați cei mulți”.

Da, căci așa cum afirm în textul Despre stat și democrație, politica este o activitate atât de specifică bipedului fără pene, „încât Aristotel definea omul prin sintagma zoon politikon”. Îndeosebi astăzi, în vremurile de maximă aparență, libertinaj și derută din globalismul biruitor, când se face atâta vorbire despre democrație, pentru ca ea – prin găunoșenia parlamentarismului paralitic și a votului orb – să-și poată urma, cu demențială prostie și îndărătnicie, calea pernicioasă spre demonocrație.

Desigur, neuitând de justa și mereu actuala opinie a lui M. Eminescu: „Greșelile politicianului sunt crime, căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovați, se împiedică dezvoltarea unei țări întregi și se împiedică, pentru zeci de ani înainte, viitorul ei”.

Adică taman ce se întâmplă acuma la noi (în peste trei decenii de democrație „originală”, România se situează la coada țărilor din Uniunea Europeană, cu economia vraiște, o atotputernică pătură de înciocoiți, o datorie externă de aproape 150 miliarde euro, un gol populațional de vreo șase milioane, o sănătate extrem de precară, o educație de-a dreptul catastrofală) și cam peste tot în lumea asta anapoda și tot mai imbecilă: în fiecare oră mor de foame circa 500 de pământeni (200 dintre acești nefericiți sunt copii!) și tot într-o oră pământenii (guverne și țări, de-a valma bogate și sărace) cheltuie/ risipesc cu înarmările peste 100 de miliarde dolari; se pălăvrăgește la nesfârșit despre pace, dar – de la terminarea celui de-al doilea război mondial și până în prezent (aproape 80 de ani) – n-a trecut nici măcar o singură zi fără cel puțin un conflict militar pe micuța noastră planetă (tot acuși-acuși lovituri de stat și războaie civile, cu ani în urmă războaiele regionale din Coreea, Vietnam, Afganistan, fosta Iugoslavie sau Irak, de aproape doi ani invadarea Ucrainei de către hoardele putinisto-muscălești, iar de câteva zile încleștarea israeliano-palestiniană); tot mai multe organisme internaționale (Organizația Națiunilor Unite – ONU, Organizația Mondială a Sănătății – OMS, Curtea Penală Internațională – CPJ ș.a.m.d.) se dovedesc – cu excepția celor financiare (Fondul Monetar Internațional – FMI, Banca Mondială etc.) –  atât de ridicole și ineficiente, încât Rusia, urmașa de fapt și de drept a fostei Uniuni Sovietice, nu a întâmpinat nici cea mai mică piedică din partea membrilor fondatori (mai ales Statele Unite, Marea Britanie și Franța) cu preluarea, în luna aprilie 2023, a președinției Consiliului de Securitate ONU, chit că pe 24 februarie 2022 ea invadase Ucraina și, în mai bine de un an, se făcuse vinovată de agresiune militară și nenumărate crime de război.

De aceea, să ne rugăm bunului Dumnezeu ca războiul israeliano-palestinian, care – la fel ca cel din Ucraina – se anunță de durată, să nu se extindă prin intrarea în „hora morții” (inspirata sintagmă rebreniană) a altor state musulmane din zonă, și astfel să se ajungă la o fatală conflagrație mondială!…

Din mulțimea atrocităților de pe teritoriul devastat al Ucrainei, mai nou din Fâșia Gaza și din teritoriile israeliene învecinate cu aceasta, orice om nepervertit ideologico-religios în esența sa umană, vede și cu ușurință deduce că, în absolut toate conflictele umane, nu marile bestii politice și militare au de suferit (ăștia, îmboldiți de orgolii și interese, doar le pornesc și le întrețin!), ci combatanții și populația civilă (copii, femei, bătrâni, bolnavi), dimpreună cu infrastructura și instituțiile statului pe al cărui teritoriu se duc luptele: locuințe, spitale, școli, centrale electrice, drumuri, poduri etc.

Căci marii criminali politico-militari huzuresc departe de front (cică poartă povara războiului și a cetățenilor pe care-i mint și îndoctrinează cu nerușinare, mai puțin povara atâtor drame și crime săvârșite cu mâinile altora) și în caz de pericol/ bombardament au la îndemână costisitoare adăposturi subterane, iar atunci când înfrângerea se profilează la orizont, tot netrebnicii ăștia au șansa ca, în anumite condiții favorabile pentru ei și ciracii lor (firește, când nu li se impune capitularea necondiționată), să încheie un fragil armistițiu sau acord de încetare a focului.

Păi nu spunea  dihania de Stalin, cu cinismul ce-l caracteriza, că „moartea unui om este tragedie, pe când moartea unui milion de oameni este statistică”? Și el exact așa a procedat în perioada epurărilor: a ordonat și autorizat întemnițarea și lichidarea mai multor milioane de potențiali adversari sau pretinși contrarevoluționari!

Și iată marele paradox al demonocraților moderni: lesne se obișnuiesc cu ideea unui război și cu enormele pierderi umane și materiale provocate de acesta, bașca milioanele de destine frânte, ba mulți dintre ei chiar iau apărarea agresorilor (de pildă, cam câți români sunt de partea muscalilor?), dar se arată foarte afectați sau – funcție de temperament – teribil de indignați de vreo faptă barbară: tâlhărie, viol, omucidere. Ce să mai spunem de crimele cu premeditare, îndeosebi cele în serie, precum (încă) neelucidatele crime ale monstrului Gheorghe Dincă din Caracal, care – pornind de la câteva scrieri ale lui Edgar Allan Poe (Crimele din Rue Morgue, Secretul Mariei Rôget, Scrisoarea furată) – au generat literatura polițistă, astfel înfățișată de mine în articolul Fantasticul și obsesia irealului din 12 septembrie 2012: „Literatura polițistă, o literatură mult gustată de cam toate categoriile de cititori, care, după modelul celebrului detectiv C. Auguste Dupin al lui Poe, a ajuns ca prin prodigioasele opere ale lui Arthur Conan Doyle, Agatha Christie și Georges Simenon să facă nemuritoare deducțiile unor personaje proverbiale, precum Sherlock Holmes, Poirot și Maigret”.

N.B: În citatul de mai sus, Mihai Eminescu nu-i interesat de erorile politicienilor, care sunt de natură logică, ci de greșelile lor, care sunt de natură morală, deci mult mai grave pentru țară și nație. Iar sodomismul agresiv și ateismul dizolvant al globalismului, conferă citatului o redutabilă actualitate, pe care oamenii vrednici și cu frică de Dumnezeu nu au dorit-o…

La final, iată două idei extrase din cartea mea Istoria – perpetuă pendulare între tragic și măreț, Editura Echim, 2005 (După unii războiul este o artă: arta de-a ucide și schilodi, arta de-a lovi pe cei mulți și nevinovați în dreptul lor la existență!”; „Meritul unor tirani, satrapi, dictatori malefici și benefici consistă în abilitatea cu care au știut să se muleze pe cerințele vremii”), precum și chipurile a doi superahtiați după glorie deșartă și putere personală prin milioane de jertfe umane (războaie și/ sau epurări):
1) Nabulione Buonaparte (nume sub care apare într-un registru bisericesc corsican), ne înștiințează ilustrul Jacob Burckhardt în textul Napoleon I, după cele mai noi izvoare „nu se jena nicicât să ordone măsluirea comunicatelor oficiale, astfel încât – din proverbiala sa lipsă de respect pentru adevăr – să rezulte două lucruri: pe de o parte, admirația tuturor celor care le citeau față de atotștiința lui (în realitate, el poseda cunoștințe de matematică la nivelul unui ofițer de artilerie, cu istoria nu stătea mai bine, era un călăreț submediocru și, nu în ultimul rând, n-avea caracter: era invidios, iubea bârfele și minciunile, adora lingușeala și întreținea, cu o perversă voluptate, suspiciunile dintre apropiați și curteni), pe de altă parte, din hiperbolizarea celor mai mărunte fapte de arme ale unora dintre mareșali (pe André Masséna îl invidia și-l ura), să contribuie la ridicarea tonusului militar al armatelor tot mai greu de stăpânit, implicit la crearea efectelor scontate în țară și străinătate”;
2) Întrucât o cumnată a lui I.V. Stalin (soră cu Nadejda, a doua soție a ipochimenului) „și-a permis să vorbească cu o oarecare lejeritate ireverențioasă” despre istoria „adevărată” privind revoluția, războiul civil și al doilea război mondial, istorie la a cărei elaborare/ măsluire lucrase – împreună cu un grup de „istorici” – însuși țarul roșu, așa încât „toate meritele izbânzilor se îndreptau spre el ca spre un deux ex machina”, acesta n-a ezitat s-o înlăgăreze ani de zile, nesinchisindu-se de faptul că „femeia pur și simplu îl diviniza pe cel ce, în mintea ei și a altor mulți ruși, întruchipa măreția Rusiei și a noilor idealuri umane”.

Tocmai de aceea fac următoarea afirmație tranșantă la începutul articolului O faimă construită din condei, va fi stimată numai de mișei (15 oct. 2016): „Cred că niciun om cu scaun la cap nu se mai îndoiește de faptul că istoria a fost scrisă și va continua să fie scrisă (astăzi în varianta corporatocratică) după vrerea învingătorilor și la comanda atotputernicilor zilei”…

                                              George  PETROVAI

În imagine: „The Rider of the Apocalypse”, lucrare de Andrzej Szarek (foto – Ion Mariș)

Cvartetul FOUREVER din Satu Mare revine cu un recital în orașul nostru la invitația și în organizarea Clubului Rotary Sighet – Vineri, 10  noiembrie 2023, ora 18:00 – în parteneriat cu Școala Gimnazială cu Program Suplimentar de Muzică și Arte Plastice Sighet. Concertul se va desfășura în sala „Monica Chifor” a Școlii de Muzică.

Ansamblul cameral Fourever a luat naștere în 2015, cei patru membri dorind să aducă un suflu nou muzicii de cameră. Absolvenți ai Academiei de Muzică Gheorghe Dima din Cluj – Napoca, artiștii implicați în acest proiect au reușit împreună să creeze, prin cvartetul format, un nucleu.

Au susținut numeroase recitaluri, atât în țară cât și în străinătate, precum și concerte ca soliști cu filarmonica sătmăreană. În 2018 au fost invitați în cadrul unei emisiuni a postului național de televiziune TVR, unde au susținut un mic recital și au vorbit despre tradiții. În prezent sunt membri activi ai Filarmonicii Dinu Lipatti din Satu Mare.

Repertoriul cvartetului acoperă un domeniu muzical foarte diversificat, lucrări de la cele clasice până la apogeul muzicii pop rock din zilele noastre. Această versatilitate face acest ansamblu cameral să fie foarte îndrăgit și foarte căutat de publicul larg. Au o energie aparte pe care reușesc să o transmită tuturor celor care îi ascultă.

Cvartetul FOUREVER este format din Kovács Emőke (directoarea Filarmonicii din Satu Mare) – vioara 1, Mija Alina – vioara 2, Budean David – violă, Cătuna Dan – violoncel.

Salut, Sighet!

Să ne gândim cum ar fi fost viaţa noastră dacă într-o zi ar fi venit câţiva reprezentanţi ai unei armate străine şi ne-ar fi spus ca în câteva minute să fim pregătiţi că vom lua drumul pribegiei, al necunoscutului, al foamei, al dorului de cei dragi şi de locurile natale.

Aniţa Nandriş şi familia ei au pătimit toate astea. O ţărancă din Bucovina, care în primii ani de căsătorie n-a avut altceva în gând decât cum să-şi îmbunătăţească nivelul de trai şi să-şi crească copiii după datina străbună, a scris un impresionant jurnal de memorii în care povesteşte deportarea şi viaţa ei şi a copiilor ei în Siberia.

O femeie fără multă carte, dar cu un deosebit simţ al naraţiunii. Jurnalul ei se citeşte cu uşurinţă. Scrierea e cursivă şi are farmec prin limbajul specific bucovinean.

Aniţa Nandriş îşi povesteşte viaţa înainte şi după venirea moscalilor. „Eu aviam atâta de mare frică de moscali! încă din timpul războiului care s-a început în anu 1914 s-a vârât atâta de mare frică în mine, căci acuma, când am văzut că vin a doilia oară, eu nu mai aviam inimă în mine”.

Un aspect din viaţa Aniţei, înainte de venirea ruşilor. „…buhaiul până la un an era blând, dar dacă trecia de un an, să facia rău. Era foarte în grije să îmble cu dânsu. Îi dai drumu la o vacă şi până îl legai înapoi erai cu zilele în mână, căci te putia strânge de un părete şi te făcia turtă acolo. Dar, cum se zice, din lăcomie, ca să aduni bani, să poţi face avere, gospodărie, nu te gândiai în momentu acela ce să poate întâmpla. Şi cu acest lucru eram mai mult eu, căci bărbatul nu să ţinia de casă, el avia lucru lui la câmp, la moară, la pădure, cum zice vorba bătrâniască, bărbatul e oaspete acasă”.

Toată normalitatea unei vieţi aspre, dar demne, trăită doar cu grija pentru bunăstarea propriei gospodării s-a dus pentru douăzeci de ani. Aniţa îsi aduce aminte de momentul care i-a schimbat destinul. Ruşii se apropiau de satul ei, „fratele a scos caii, i-a înhămat şi ne porniam să o punem pe mama în căruţă, când vedem la poartă că soseşte bărbatu meu şi cumnatu lui Floria, adică fratele nevestei lui. Eu bucuroasă că a venit şi bărbatul şi vom merge împreună, dar când colo ce să vezi, ei au prins a plânge amândoi mai rău ca nişte femei. Că unde mergeţi voi, unde aţi lăsat tot binele, casa, gospodăria plină de toate, pâne, vaci cu lapte, porci de tăiat şi în sfârşit toate cele trebuincioase şi v-aţi pornit numai cu sufletu gol. Când a însăra, la care păreţi or trage copiii, pe care pat s-or culca, ce or mânca copiii”.

Momentul fatidic când familia a hotărât să se întoarcă din drum spre casă e, pentru Aniţa, ca destinul Anei din „meşterul Manole” („meşterul Manolia”- cum zice ea în dulcele-i grai). „Era o poezie foarte dureroasă, cu jele tâlcuită, frumos, de bună siamă. Eu am uitat din versuri, cum au fost alcătuite de frumos, dar de atâta durere care m-a pălit şi pe mine nu o mai pot uita niciodată. Căci parcă Dumnezeu a trimis şi înaintia mea, când am făcut pasul cel nenorocit şi m-am întors înapoi, din drumul pe care am fost pornită, ploaie aşa grozavă, cu trăsnete, ca un semn parcă să-mi spuie: de ce te-ai întors la necaz şi nenorocire? Mergi pe drumul drept pe care ai fost pornită. Dar iacă, aşa ca şi nivasta lui Manolia, nu ni-am întors, ci am venit pe calia cea nenorocită, spre casă şi avere, de care i-a părut rău bărbatului să se despartă”.

În zona satului autoarei, pe vreme aceea „au fost mari păduri. Au fost cohalite, îngrijite. Când întrai în pădure, era aşa ca într-o grădină frumoasă. Copacii de tăiat să alegiau, care bătrâni, care ceva bolnavi. Dacă să tăia copacu, strângia tot cracăşorul, sau dacă să tăia undeva pentru material, să punia în loc pădure tânără”.

Aniţa Nandriş îşi povesteşte munca şi chinurile foamei permanente îndurate în Siberia. „Am gătit de pus căpiţele, am greblat curat printre ele, li-am pus toate să fie în rând. Stau frumos când te uitai de departe, dar ei nu ştiau să lucreze aşa. Unde era strâns finul de oameni de-a lor, şedia o gramuiază zvârlită aici, două braţă de fin dincolo, două braţă fără nici o formă de căpiţă, sau să fie greblat curat printre ele”.

La început, deportaţii puteau să-şi asigure hrana. „…orşicât de tare ne păzia să nu ia nime nimic, tot nu veniai cu mâna goală acasă. Dam drumu în încălţăminte un pumn de grâu, într-o mănuşe o mână de mazăre. Veniam acasă, ne descălţam, scuturam oghelele, strângiam grâuşoru cela, oliacă îl suflam, îl spălam, îl ferbeam şi eram mulţămiţi că aviam cu ce împăca foamia”.

Aşa a trecut prima iarnă în Siberia. „Am împins iarna ceia aşa cum am putut”. Nu doar foamea şi frigul erau insuportabile în Siberia. Mai era şi „Tundra cu mlaştini şi pădure. Era o zi liniştită, fără vânt şi cu soare. Ţânţarii au început să ne mănânce. La început ni-a părut şiagă, dar pe urmă ni-au scos din răbdări. Nu mai putiam suferi. Aşa erau de mulţi ţânţari, cum ai sta înaintea unui stup de albini când scot roiul în zbor. Copiii au început să plângă, căci nu dovedeau să se apere. Am aprins focuri mari cu lemne şi frunzări, să se facă fum să mai împrăştie ţânţarii, dar cu puţin folos”.

Din nou câteva pasaje din amintirile Aniţei Nandriş despre foamea îndurată în Siberia. „Mă sculam demineaţa, împărţiam câte o fărmătură de pâne la copii, îmi luam şi mie o fărmătură în mână şi toporu subsuoară şi mergiam la lucru în pădure. Mărgând pe drum, înghiţiam acelia două guri de pâne. Dar după acelia două înghiţituri de pâne, aşa de tare ceria stomacu mâncare, că aşa cum mergiam pe drum mă gândeam, oare să iau o mână de nisip să vâr în gură, să înghit, nu mi s-ar astâmpăra foamia? Dar nu putiai să faci aşa ceva şi lucram aşa toată ziua”.

„Veniam siara acasă, hai să facem focu, să facem ceva de mâncare. Dar ce mâncare putiai să faci?  […] Aduciam apă din râu, puniam la foc, puniam o lingură bună de sare în ea şi mai fărmam o bucăţică mică de pâne în apa aceia, să fie oliacă tulbure şi bine sărată, şi-o turnam în strachină. Ne mai împărţiam câte o gură de pâne la toţi şi ţiniam pânia în gură, nu o înghiţiam, şi tot sorbiam cu lingurile apă de aceia sărată. Dar asta o făciam prin întuneric, căci lumină nu era deloc.[…] După ce gătiam apa ceia sărată, te frigia, te ardia înăuntru sarea şi mai biam câte o litră de apă din râu ca să fii sătul…[…] Îşi poate închipui orişicine cum era mâncaria aceia. Le dam câte o fărmătură de pâne la copii şi ei o ţiniau în gură şi o sugia ca pe o bomboană. Le păria că aşa mai bine au să-şi aline foamia. Se uitau la mine cu nişte ochi galişi şi plini de lacrimi şi-mi spuniau mamă, tare ni-i foame. Eu mă întorciam din faţa lor, căci mă năbuşiau şi pe mine lacrimile şi nu le putiam răspunde nimic”.

Despre igienă şi spălatul hainelor: „Veniam acasă, ne spălam cu oliacă de apă caldă, căci săpun nu era deloc. Dar ce spălat era acela fără săpun? Făciam leşie din cenuşe şi spălam bulendrele de pe noi, dar ce credeţi că putiai scoate din ele. Când le puniam la uscat hârâiau cânii la ele de frumoase ce erau”.

Ce nu face omul pentru supravieţuire… „Am luat eu o sută de saci, i-am dus acasă, dar fiecare sac trebuia întors pe dos şi ras cu cuţitu. M-am năcăjit aşa cum am putut, mai îmi ajuta băieţii a rade. Coaja ceia ce o rădiam, o puniam în ceva şi să muia bine, eşiau diasupra aţăle care se rupiau de pe sac. Scurgiam încet ce era pe deasupra şi ceea ce rămânia mai des cociam turte pe plită şi mâncam aşa de cu mare poftă că astăzi nici colacul nu îmi pare aşa de bun”.

Bărbatul Aniţei a murit în 1942, departe de casă şi de familie. Ea, împreună cu copiii ei, a plecat din Siberia în februarie 1959. „Pe data de 13 iunie 1961 am întrat în casa noastră, curat la 20 de ani de când ni-a luat din casă, în aceiaşi lună şi în aceiaşi zi am întrat iarăşi în casă. Dară ce să vezi, ni-am mângâiat că am întrat în casa pe care am făcut-o, dar în grădină mai erau vro câţiva pomi, iar casa ni-a lăsat-o goală, numai păreţii şi aceia răsîpiţi. Nici masă, nici scaun, nici laiţă. Am pus bulendrile ce le aviam jos la pământ, am aşternut şi ne-am culcat pe jos, pe pământ şediam şi mâncam”.

Peste câţiva ani, în octombrie 1965, Aniţa îşi va vizita fratele Ionică la Bucureşti „pentru a-l săruta şi a-i mulţumi pentru „cele mai scumpe medicamente” care au fost scrisorile lui trimise în Siberia, timp de 13 ani. A fost cea mai emoţionantă întâlnire între doi oameni la care am asistat vreodată. Nu voi descrie această sublimă tăcere, în care cei doi fraţi se piveau în ochi, ţinându-şi mâinile unul pe umerii celuilalt de parcă îşi transferau bucăţi din sufletul lor…La despărţire, unchiul Ionică a pus în bagajele Aniţei un caiet gros, imaculat. Acesta este manuscrisul de azi al Aniţei”.

Autoarea acestui emoţionant jurnal a părăsit această lume care i-a fost atât de potrivnică în 1986, când avea 82 de ani. Acum, „se odihneşte binemeritat în cimitirul din Mahala, unde o aştepta să-i ţină de urât Toader, cel care i-a mai ţinut de urât, în lungile nopţi ale Siberiei, atunci când Mitruţă şi Vasile erau plecaţi pe ape”.

                                                           Horia Picu

După arestarea sa la 19 august 1948,  și după câteva zile petrecute la Securitatea din Sighet, tânărul elev Petru Codrea împreună cu ceilalți membri ai „lotului Vișovan” a fost dus la închisoarea județeană (actualul Memorial) unde avea să fie găzduit timp de 9 luni (până la finalizarea anchetelor și transferul la Cluj pentru proces și apoi la închisorile de executare a condamnării) și „cazat” în prima fază în celula 82, de la etajul 2 al închisorii (apoi din noiembrie, toți împreună în celula 74, care le este acum dedicată în cadrul muzeului). Primele impresii din această celulă 82, care marca pentru tânărul Codrea trecerea – pentru multă vreme – la un alt stil de viață, cel aspru restricționat, în care avea să simtă direct și constant statutul de „dușman al poporului”, impresii receptate încă cu optimismul și speranța specifice tinereții și cu iluzia – cvasigenerală atunci – că regimul comunist (și implicit detenția) nu pot dura mult. Petru Codrea avea 17 ani.

„Etajul 2 al închisorii s-a golit ca să ne facă loc nouă, tinerilor „politici”, aflați în așteptarea procesului… Eu am fost introdus singur în celula 82, țin minte că dormeam pe jos pe dușumea… la început nu mi-a fost frig fiind vară, dar apoi ni s-a permis să primim de acasă o cergă și haine mai groase. Primele 2 zile nu ni s-a dat porție de mâncare (camaradul Gheorghe Andreica descrie foarte plastic acea senzație de foame atotcuprinzătoare în cartea sa „Cu ghiozdanul la închisoare”) apoi am cunoscut celebrul terci de pușcărie, meniul care ne va însoți pe tot intinerariul de detenție (unora le-a făcut greață la început dar până la urmă toți ne-am obișnuit, că nu aveam încotro). Ca în orice celulă de pușcărie comunistă „mobilierul” era o tinetă și un recipient pentru apă. Cam atât…

După câteva zile am primit un coleg în celulă, pe Iosif Andreica, zis Puiu, cel mai tânăr din lot, fiu de învățător din Călinești… avea numai 15 ani și era o fire foarte sensibilă… pe el drama arestării și despărțirea de părinți l-a afectat cel mai mult, de mai multe ori izbucnea în plâns. Eu eram mai nepăsător, poate e și o chestiune de temperament dar oricum la vârsta aceea doi ani în plus contează mult la maturizare… Ulterior și Puiu va depăși această stare și va trece cu fruntea sus prin toate pușcăriile. Mai târziu, cu puțin înainte de mutarea tuturor în celula 74 în noiembrie, Puiu Andreica a fost schimbat cu Ion Ilban, care mi-a fost așadar coleg de celulă în ultima perioadă. Eu am fost tot timpul în celula 82 în perioada august – noiembrie, apoi mutați toți împreună în celula 74.”

Domnul Petru Codrea a trecut apoi prin temnițele comuniste Cluj, Jilava, Târgșor și – cea mai lungă perioadă – în lagărele de muncă forțată de pe  Canalul Dunăre – Marea Neagră, are acum 92 ani și este, din septembrie 2022, Cetățean de Onoare al municipiului Sighetu Marmației.

Iar celula 82 prezintă actualmente în cadrul Memorialului tema rezistenței anticomuniste din Cehoslovacia, Primăvara de la Praga (1968), Vaclav Havel și rezistența prin cultură… dar și gestul cutremurător al eroului Jan Palach și a altor tineri iubitori de libertate, disperați de asuprirea comunistă dar și de nepăsarea lumii libere, bogate și cuminți….

Preot prof. Marius Vișovan