La foarte scurt timp după pierderea mamei, Ducu BERTZI a urcat pe scena Festivalului Național – Concurs „Floare de Colț”, duminică, 16 august 2026, cu o emoție care se simțea în vocea lui. A cântat cu o sinceritate sfâșietoare, transfigurând durerea în artă pură.
Recitalul cantautorului Ducu Bertzi îl puteți viziona în următorul VIDEO:
Foto & Video: dr. Sorin Markus
Imposibil să treci peste aceste zile de muzică clasică fără să-ţi rămână urme acolo, unde numai tu le poţi şti, le poţi simţi şi te poţi bucura c-au fost, aşteptând ca la anul să se întâmple din nou şi să fie la fel de frumos.
De data aceasta nu voi scrie despre concertul la două piane sau la un pian şi patru mâini susţinut de Aurelia şi Can. Cu ajutorul tastaturii laptopului scriu câteva impresii pe care le-am „acumulat” după ce am fost spectator, tăcut şi discret, la lecţiile de virtuozitate interpretativă oferite de cei doi maeştri unor tineri pianişti din mai multe ţări, veniţi aici ca să înveţe, ca să devină.
Tasta scrie întotdeauna litera sau simbolul pentru pe care fabricantul laptopului i-a hărăzit-o. La pian e altceva… Asistând la lecţii, am simţit (nu scriu <auzit>, pentru că recepţia a fost dincolo de ce poate auzul să facă) ce înseamnă să apeşi clapele transmiţându-le starea emoţională a interpretului, poate chiar starea emoţională dorită de autorul partiturii.
La Sighet, fiecare student a cântat una-două piese muzicale. După fiecare piesă, Aurelia sau Can începeau să vorbească cu interpretul. Prima mea surpriză a fost cum pe seama unei interpretări se pot face atâtea comentarii, atâtea îndreptări, atâtea sugestii.
Lecţiile maeştrilor au fost ţinute într-o atmosferă extrem de degajată, de prietenească. Fiecare fragment muzical a fost analizat, comentat şi repetat până când a atins perfecţiunea.
Am văzut ce diferenţă este între a interpreta o partitură muzicală şi a o face cu trăire. Totul contează. Poziţia mâinilor, a spatelui, mişcarea degetelor pe clape, atingerea clapelor, tăria sunetului, persistenţa lui.
Cântatul la pian poate transmite în sala de concert o emoţie, dar aceeaşi atingere a clapelor poate să nu transmită nimic… Sunt sigur că studenţii veniţi la Sighet au simţit diferenţa.
O interpretare poate fi corectă şi atât, dar aceeaşi interpretare poate fi şi corectă şi emoţionantă, purtătoare a unui mesaj. Interpretul trebuie să „intre” în epoca în care a trăit compozitorul. În sala de concert spectatorul e „îndrumat” să simtă personalitatea pianistului, amprenta sa unică asupra partiturii. Aceeaşi piesă muzicală poate fi receptată în mai multe moduri, totul depinzând de „emiţătorul” cu personalitatea lui interpretativă şi de „receptorul” care are un complex de stări sufleteşti de moment şi permanente, de obişnuinţă cu universul fabulos al muzicii clasice
Aurelia şi Can au îndrumat, au corectat unde a fost cazul, mereu calmi, prietenoşi şi înţelegători cu studenţii pe care i-au îndrumat spre desăvârşirea muzicală în acest mijloc de august 2026 la Şcoala de Muzică din oraşul nostru.
În ultimii ani, vara, la Sighetu Marmaţiei ni se confirmă ce zicea filozoful Friedrich Nietzsche: „Fără muzică, viaţa ar fi o greşeală”.
Ştim că muzica e un dar divin, şi mai ştim şi cine ni-l aduce!
Suntem privilegiaţi, oameni buni!…
Foto & text: Horia Picu
Festivalul Național – Concurs „Floare de colț” – ediția a XIV-a a debutat sâmbătă, 15 august 2026, la Sighetu Marmației, într-o splendidă locație… Parcul Grădina Morii. Publicul… implicat!
O „mostră” folk a primei zile puteți viziona în VIDEO-ul următor:
Foto & Video: dr. Sorin Markus
Săptămâna dedicată excelenței, Sighet International Music Summer (SIMS) 2026, ediția a III-a, a luat sfârșit vineri, 14 august 2026, cu un CONCERT DE ÎNCHIDERE – GALA TINERILOR PIANIȘTI, desfășurat la Școala de Muzică și Arte Plastice (sala „Monica Chifor”).
Tinerii (provenind din 6 țări) au oferit publicului prezent momente de virtuozitate pianistică, aplaudate cu mult entuziasm și apreciere pentru valoroșii muzicieni.
În continuare un montaj VIDEO de la Gala Tinerilor Pianiști:
Foto & Video: dr. Sorin Markus
Festivalul Național – Concurs „Floare de colț” – ediția a XIV-a va avea loc sâmbătă și duminică, 15–16 august 2026, la Sighetu Marmației.
Festivalul oferă sighetenilor și turiștilor prezenți în orașul nostru recitaluri extraordinare susținute de bine-cunoscuți artiști: Cătălin Stepa & Aurelian Epuraș, Grupul Folk Classic, Tatiana & Marius Ojog, Florin Săsărman, Cristi Dumitrașcu & Planul B, Narcisa Suciu & Ciprian Mateian & Mihai Neniță, Emeric Imre & Marius Roje & Mickael Vanca, Ducu Bertzi & Constantin Neculae.
La secțiunea concurs se vor supune jurizării Matean Nicoleta Teodora – Bistrița, Lărgian Medeea – Bistrița, Ionescu Mara Adriana – București, Hampu Andrei Cristian – București, Sava Maria – Cluj-Napoca.
Prezentator: Adrian Păduraru.
Vă așteaptă două zile în care muzica folk va răsuna în… Parcul „Grădina Morii”!
Salut, Sighet!
Sighet International Music Summer 2026 (SIMS), ediția a III-a, se încheie vineri, 14 august 2026, cu un CONCERT DE ÎNCHIDERE – GALA TINERILOR PIANIȘTI, care se va desfășura la Școala de Muzică și Arte Plastice (sala „Monica Chifor”), de la ora 19:00.
INTRAREA ESTE LIBERĂ!
DONAȚIILE SUNT BINEVENITE ȘI VOR FI DIRECȚIONATE INTEGRAL CĂTRE ȘCOALA DE MUZICĂ!
Salut, Sighet!
Luni, 11 august 2026, la Moisei, a avut loc Gala Regională „România ești TU”, ediția Nord Vest. Evenimentul a reunit antreprenori, lideri ai comunităților, profesioniști și reprezentanți ai societății civile din Maramureș, Satu Mare, Cluj, Sălaj, Bistrița Năsăud și Bihor. Organizatorii au premiat oamenii și inițiativele care au contribuit la dezvoltarea regiunii prin implicare, performanță și colaborare.
Lansat în 2022, proiectul „România ești TU” promovează exemple de implicare și rezultate care susțin dezvoltarea comunităților din România. În fiecare an sunt organizate șase gale regionale, dedicate persoanelor și organizațiilor care produc schimbări prin antreprenoriat, educație, cultură, administrație, sănătate, voluntariat și alte inițiative cu impact local.
Maramureșenii au avut echipa cea mai numeroasă de premiați. Felicitări celor care s-au implicat în comunitate și au demonstrat prin fapte că România sunt… EI!
Salut, Sighet!
Luni, 10 august 2026, la Școala de Muzică din Sighet (sala „Monica Chifor”) a avut loc, în cadrul Sighet International Music Summer (SIMS) 2026, CONCERTUL DE DESCHIDERE , LA DOUĂ PIANE, cu AURELIA VIŞOVAN și CAN ÇAKMUR.
Recitalul Aureliei Vișovan și al lui Can Çakmur a inclus piese solo, piese la patru mâini și piese la două piane: „Ancient Mountain Dances of Verkhovyna” de Yevhen Stankovych, „La fille aux cheveux de lin” și „Les Colines d’Anacapri” de Claude Debussy, „Auf dem Wasser zu singen” de Franz Schubert/ Franz Liszt, „Vallée d’Obermann” de Franz Liszt și „Sonata pentru două piane în Re major” de Wolfgang Amadeus Mozart.
Aplauzele generoase ale sighetenilor, de la finalul concertului, i-au convins pe cei doi pianiști să ofere un bis, „Dans macabru”, de Camille Saint-Saëns.
În continuare puteți urmări înregistrarea VIDEO integrală a Concertului:
Foto & Video: dr. Sorin Markus
Luni, 10 august 2026, de la ora 19:00, la Școala de Muzică din Sighet (sala „Monica Chifor”) va avea loc CONCERTUL DE DESCHIDERE SIMS 2026, LA DOUĂ PIANE, cu AURELIA VIŞOVAN și CAN ÇAKMUR.
Recitalul Aureliei Vișovan și al lui Can Çakmur va include piese solo, piese la patru mâini și piese la două piane.
SIGHET INTERNATIONAL MUSIC SUMMER – SIMS 2026 debutează luni, 10 august 2026 și se încheie vineri 14 august 2026.
INTRAREA ESTE LIBERĂ!
DONAȚIILE SUNT BINEVENITE ȘI VOR FI DIRECȚIONATE INTEGRAL CĂTRE ȘCOALA DE MUZICĂ!
Salut, Sighet!
„În grădina lui… Ion” (ediția a IX-a, sâmbătă, 8 august 2026) a devenit o sărbătoare a sculpturii, a prieteniei și a co-participării la înțelegerea și împărtășirea frumosului.
O zi cu adevărat caldă (reflectată mai ales de esențele din lemnul lucrărilor), dedicată artei, sincerității și întâlnirii dintre oameni care știu să aprecieze talentul și pasiunea, a multiplicat magia… „În grădina lui Ion”. Evenimentul a reunit artiști, oameni de cultură, prieteni și iubitori ai artei, într-o atmosferă deosebită, în care sculptura a devenit punctul de întâlnire al unei comunități sensibile la… estetică.
Ediția din acest an s-a bucurat de o prezență numeroasă, publicul a (re)descoperit lucrările expuse și a marcat o bornă nu doar printr-o zi superb oferită nouă de familia Bledea, fiind chiar un reper din anul omagial al aniversării Sighetului. În grădină au fost „plantate” (doar pentru o zi) 40 de lucrări de sculptură, dintre care 10 sunt creații realizate în acest an, o „demonstrație” a faptului că expoziția continuă să fie un spațiu privat (atât la propriu cât și la figurat), un loc în care „harta” noastră se sprijină nu într-un punct, ci într-un univers care îmbină tradiția (lucrări figurative cu multe personaje din ruralul maramureșean) cu amprenta contemporană (lucrări abstracte generatoare de abordări complexe).
Printre cei care a fost alături de Artistul Nordului s-a numărat și primarul municipiului Sighetu Marmației, Vasile Moldovan, care a participat la eveniment, iar prin cuvintele sale a subliniat importanța actului artistic și i-a oferit sculptorului Placheta aniversară Sighet 700. Prezența sa a subliniat importanța unor astfel de inițiative pentru viața culturală a orașului nostru multisecular(t) și pentru promovarea creatorilor care contribuie la identitatea culturală a comunității.
Dincolo de lucrările expuse, „În grădina lui… Ion” a fost, și de această dată, despre Oameni. Despre prieteni care se (re)întâlnesc, despre dialoguri, emoții, amintiri (mai ales din experiența și întâmplările dobândite la locurile de muncă pe la care a trecut Ion Bledea) dar și despre bucuria de a fi împreună într-un loc în care arta „trăiește” firesc și nu înseamnă excesiv… protocol. Numeroșii invitați și publicul prezent s-au bucurat de o adevărată sărbătoare, încărcată de emoții spontane.
Cele 40 de sculpturi au oferit privitorilor ocazia de a descoperi perspective, forme și „mesaje” diferite, iar cele 10 lucrări noi au adus un plus de prospețime acestei întâlniri, „pigmentată” suplimentar cu nuanțe culinare (are și soția artistului o însemnată contribuție la formatarea întâlnirii).
Ajunsă la ediția a IX-a, expoziția „În grădina lui… Ion” își confirmă astfel locul în mediul cultural local, devenind de la an la an nu doar o expoziție de sculptură, ci și un reper al întâlnirilor frumoase dintre artist și prieteni.
O zi de ținut minte, cu public iubitor de experiențe agreabile, cu multă artă și, mai ales, cu bucuria de a privi pozitiv succesul unui concetățean de-al nostru. O zi care demonstrează încă o dată că acolo unde există talent, pasiune și respect pentru cultură, se poate naște un eveniment care poate contribui la stabilizarea neÎNCUIată a… hărții orașului nostru.
Mulțumim Ion și Maria Bledea!
Text&Video, Ion Mariș
Timpul mi-a numărat absențele
Astăzi
timpul nu mi-a numărat anii
mi-a numărat absențele.
Fiecare chip plecat
a luat cu el
o parte din viitorul meu.
Am rămas între două tăceri,
ca o punte care nu mai știe
ce mal o visează.
Se spune că omul îmbătrânește –
îmbătrânesc doar ferestrele
prin care am privit,
drumurile care nu mă mai așteaptă
numele pe care nu le mai rostește nimeni.
În oglindă
încă locuiește copilul.
Doar liniștea
a învățat să-i poarte chipul.
Nu mă doare timpul
mă doare că infinitul
a încăput în câteva clipe
pe care le-am crezut obișnuite.
Veșnicia începe
în clipa în care înțelegi
că nimic din ceea ce ai iubit
nu ți-a aparținut.
Toate au trecut prin suflet,
ca lumina printr-o biserică
rămasă fără oameni.
Dacă mâine
voi mai deschide o ușă,
voi intra desculț,
de teamă
să nu tulbur
urmele lăsate de Dumnezeu
prin mine.
Tinu Coroian
(Poem scris la împlinirea a șaizeci de ani.)
* * *
Tinu COROIAN (Coroian Augustin) s-a născut la 10 august 1966 în municipiul Baia Mare dar și-a petrecut copilăria în satul Vicea (Maramureș), locul de baștină al tatălui său. A urmat studiile primare și gimnaziale în satul natal și în Someș Uileac, iar pe cele liceale la Baia Mare, la Liceul industrial nr. 9 (astăzi Colegiul „Mihai Eminescu”), profil filologie – istorie.
Este licențiat în istorie-geografie al Universității de stat din Oradea.
În anul 1990 se numără printre fondatorii „Cenaclului Tineretului” din Baia Mare alături de Dorin Stef, Ștefan Doru Dăncuș și Nicoară Mihali.
Din 1991 s-a stabilit în comuna Poienile de sub Munte, județul Maramureș, unde își desfășoară activitatea ca profesor de istorie la Școala nr 1- Centru.
În anul 1994 contribuie la apariția revistei locale „Cronica de Poieni”, publicație lunară activă până în 1996.
Nota redacției: pentru că mâine, 10 august, este ziua de naștere a prof. Tinu Coroian îi dorim să se înscrie pe traiectoria durabilă a poeziei… MULȚI, MULȚI ANI!!
Salut, Sighet!
Există o „fotografie” pe care o purtăm cu toții în suflet. În ea se află bunicii noștri. O casă simplă, miros de pâine coaptă, o sobă caldă iarna, o bancă în fața porții vara și două brațe care știau să aline orice durere fără să spună prea multe cuvinte.
Eu am fost un copil privilegiat. Am avut nu una, ci trei perechi de bunici. Trei cămine în care m-am simțit iubită, ocrotită și liberă. Fiecare dintre ei m-a învățat ceva despre viață, despre muncă, despre bunătate și despre bucuria lucrurilor simple. Am primit de la ei dragoste, susținere, liniște și încrederea că lumea este un loc frumos.
Și astăzi, după atâția ani, încă mai caut gustul copilăriei. Încerc să refac în bucătăria mea prăjiturile bunicii, coc semințe de dovleac în cuptor și sper, de fiecare dată, să simt aroma de atunci. Dar oricât m-aș strădui, gustul acela nu se mai întoarce. Pentru că ingredientul care lipsește nu este din rețetă. Este iubirea cu care bunica făcea totul.
Vacanțele de vară nu însemnau hoteluri, telefoane sau parcuri de distracții. Însemnau viață. Mergeam cu bunica la fân, scoteam apă din fântână, hrăneam găinile, aveam grijă de cloșcă și de puii ei. Mâinile miroseau a pământ, iar hainele se umpleau de praf. Atunci nu știam că acele zile aveau să devină cele mai frumoase amintiri ale vieții mele. Astăzi înțeleg că, fără să-și dea seama, bunicii mă învățau responsabilitatea, răbdarea, respectul pentru muncă și iubirea pentru natură.
Lumea s-a schimbat. Și odată cu ea s-au schimbat și bunicii.
Copiii de astăzi cresc într-o lume fascinantă, plină de tehnologie. Telefonul mobil, internetul și jocurile video le ocupă o mare parte din timp și din atenție. Pentru bunici este tot mai greu să concureze cu un ecran care oferă mereu ceva nou și captivant.
Nu este vina copiilor. Ei s-au născut în această lume.
Dar uneori mă întreb dacă nu pierdem ceva ce nu vom mai putea recupera niciodată: bucuria unei după-amiezi petrecute împreună, fără grabă, fără notificări și fără telefoane, doar cu povești, râsete și priviri care se întâlnesc.
Poate că în copilăria noastră mergeam singuri până la magazin, alergam pe uliță până se lăsa întunericul și ne întorceam acasă doar când ne striga bunica de la poartă. Astăzi însă lumea este alta.
Trăim vremuri în care auzim zilnic despre războaie, despre violență, despre nesiguranță, despre o lume care pare din ce în ce mai grăbită și mai greu de înțeles. Părinții aleargă de dimineața până seara pentru a asigura familiei un trai decent. Între serviciu, facturi și grijile cotidiene, timpul pare că nu le mai ajunge. Nu pentru că își iubesc mai puțin copiii, ci pentru că viața le cere tot mai mult.
Și tocmai aici cred că rolul bunicilor devine mai important ca niciodată.
Bunicii au răbdarea pe care timpul le-a dăruit-o. Au înțelepciunea de a asculta fără să întrerupă și sensibilitatea de a observa ceea ce, uneori, ochii obosiți ai adulților nu mai reușesc să vadă. Un copil nu spune întotdeauna: „Sufăr.” Dar un bunic simte. Observă o privire tristă, o tăcere neobișnuită sau o îmbrățișare care durează puțin mai mult.
De multe ori, copilul își deschide sufletul mai ușor în fața bunicilor. Pentru că lângă ei nu simte presiunea performanței, a notelor sau a regulilor. Simte doar că este iubit necondiționat.
Poate că aceasta este una dintre cele mai importante misiuni ale bunicilor de astăzi: să fie locul sigur în care un copil își poate odihni sufletul.
Anul acesta am avut bucuria de a petrece aproape trei săptămâni de vacanță cu nepoții mei, un pic în oraș o săptămână la mare. Privindu-i cum alergau pe plajă, cum construiau castele de nisip și cum râdeau din toată inima, am înțeles încă o dată cât de specială este legătura dintre bunici și nepoți.
Se spune că dragostea de mamă este cea mai puternică iubire din lume. Și este adevărat. O mamă își sacrifică somnul, timpul, sănătatea și, uneori, propriile visuri pentru copiii ei.
Dar dragostea de bunică are o frumusețe aparte.
Este o iubire care nu mai poartă povara grijilor zilnice. Nu mai este apăsată de obligațiile serviciului, de întreținerea casei sau de responsabilitatea educației permanente. Ca bunică ai libertatea de a redeveni copil. Poți construi castele de nisip, poți râde fără motiv, poți inventa povești și poți transforma o simplă plimbare într-o aventură. Și poate tocmai această libertate face ca iubirea dintre bunici și nepoți să fie atât de profundă.
Eu locuiesc în Italia, iar nepoții mei cresc în România. O parte din viața lor o văd prin ecranul telefonului. Îi văd crescând, învățând cuvinte noi și schimbându-se de la o lună la alta. De aceea, atunci când îi am lângă mine, încerc să adun în câteva zile iubirea pe care alți bunici o împart în fiecare zi.
Iar dacă mă întrebați ce îmi doresc cel mai mult ca bunică, răspunsul este simplu. Nu îmi doresc să fiu bunica perfectă.
Îmi doresc să fiu bunica la care nepoții mei să vină fără teamă atunci când viața îi va răni. Să găsească în mine un aliat, un sprijin, un confident și un om care îi ascultă înainte de a-i judeca.
Îmi doresc ca, atunci când nu vor avea curajul să vorbească cu nimeni, să știe că ușa mea va fi întotdeauna deschisă. Că brațele mele vor fi mereu pregătite să-i cuprindă și că lângă mine vor găsi liniște, înțelegere, confort și siguranță.
Poate că nu ne vom aminti peste ani ce telefon am avut la zece ani sau ce joc ne ținea ore întregi în fața ecranului. Dar ne vom aminti mirosul prăjiturii scoase din cuptor de bunica, semințele de dovleac coapte în serile de toamnă, apa rece scoasă din fântână, râsetele din curte și mâna aceea caldă care ne cuprindea fără să întrebe nimic. Adevărata moștenire pe care o lasă bunicii nu se măsoară în bani sau în case. Se măsoară în amintiri.
Iar dacă, într-o zi, nepoții mei vor spune „La bunica puteam să fiu eu însumi. Puteam să plâng, să râd, să greșesc și să mă întorc de fiecare dată fără teamă, pentru că brațele ei erau întotdeauna deschise.” atunci voi ști că mi-am împlinit cea mai frumoasă misiune a vieții.
Pentru că, uneori, un copil nu are nevoie de răspunsuri perfecte.
Are nevoie doar de un bunic sau de o bunică care să-i spună, printr-o îmbrățișare: „Sunt aici. Și orice s-ar întâmpla, nu ești singur.”
Adriana Csurka
Corespondență din Italia
Foto: reproducere după o lucrare de Elisabeta Péter Űtö (ulei pe pânză).
Pe 1 august 2026, cândva pe la orele apropiatei înserări, în centrul Sighetului, am prins în plină desfăşurare ediţia a treia a Festivalului Internaţional de Folclor „Mara”. Organizator a fost Centrul Cultural Sighet, care merită menţionat pentru implicare. Nu-i deloc uşoară organizarea unui asemenea eveniment.
Pentru un spectator dedicat muzicii populare, sau pentru unul – cum am fost eu -, aflat în trecere pe-acolo şi rămas locului pentru frumuseţea spectacolului oferit, era imposibil să nu stai, să nu admiri şi să nu asculţi, să nu te bucuri de frumuseţea şi diversitatea costumelor populare purtate de artişti din Republica Moldova, Ucraina, din Timiş, Braşov, Caraş-Severin, Hunedoara, Sibiu, Olt, Bistriţa-Năsăud şi Maramureşul gazdă.
Mie mi-a atras atenţia ceva ce s-a desfăşurat lângă scenă. O horă făcută de invitaţi, o horă a bunei înţelegeri între oameni pentru care muzica populară, dansul popular înseamnă foarte mult. Cred că pentru mulţi (poate pentru toţi participanţii la festival) este chiar un mod de a trăi şi nu sunt sigur că-şi pot imagina viaţa fără aceste bucurii ale sufletului.
Am văzut lângă scenă o horă ad-hoc „a prieteniei, a costumelor populare şi a valorilor care ne unesc”, aşa cum scrie în afişul cu programul Festivalului.
Hora am imortalizat-o în câteva instantanee fotografice. Costume populare diferite, foarte frumos colorate, feţe zâmbitoare, poate începuturi de prietenii, poate consolidarea altora.
Am încercat să „văd” dincolo de paşii de dans şi mi-au apărut buna-înţelegere, bucuria de a fi în aceeaşi horă, jucată într-un loc frumos, pe care-l ştie – sau de care oricum a auzit – toată România.
Am văzut în hora ad-hoc de lângă mine o unire spirituală care nu putea să mă lase indiferent. Folclorul nostru e de aceeaşi vârstă cu poporul român. E ceva ce ne defineşte şi ne deosebeşte de alţii prin diversitatea jocurilor, cântecelor şi a costumelor populare atât de frumos şi de armonios colorate.
Da, hora văzută pe 1 august mi-a amintit de poezia „Nunta Zamfirei” de George Coşbuc:
„Trei paşi la stânga linişor/ Şi alţi trei paşi la dreapta lor;
Se prind de mâini şi se desprind,/ S-adună-n cerc şi iar se-ntind,
Şi bat pământul tropotind/ În tact uşor.”
O horă jucată liber, la marginea scenei, fără regie şi coregrafie. O învârtită ce m-a făcut să văd armonia socială, egalitatea participanţilor, bucuria de a fi împreună, sprijinul reciproc (niciun participant la horă nu era lăsat pe dinafară datorită dinamicii mişcării).
Am înţeles că putem fi uniţi dacă avem un ţel comun, o „greutate” de care trebuie să scăpăm, ori o bucurie care să fie a tuturor.
Când muzicanţii au tăcut, hora s-a „spart”. S-a dus armonia socială, bucuria jucătorilor de a fi împreună n-am mai simţit-o…
Eram din nou în România reală (şi actuală), aia în care unii vorbesc, alţii nu ascultă, unii fac şi alţii nu fac şi nici n-au de gând să facă.
Horia PICU