In Memoriam prof. Béres Iosif (28 iul.1933-24 oct. 2023)
Marți, 24 octombrie 2023, s-a stins din viață unul dintre întemeietorii Muzeului Maramureșan, domnul profesor Béres Iosif.
S-a născut în Sighet, pe data de 28 iulie 1933. A urmat cursurile Facultății de Biologie, la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. Șef al secției Științele Naturii și director adjunct al Muzeului Maramureșan din Sighetu Marmației.
De-a lungul ultimilor ani a primit Premiul Academiei Române (2000), Ordinul Meritul Cultural clasa I de la Presedinția României, Premiul Ministerului Culturii pentru Patrimoniu. Începând cu 2004, este Cetățean de Onoare al municipiului Sighetu Marmației. A realizat zeci de mii de fotografii, cu siguranță cea mai bună colecție a naturii Maramureșului.
Primul articol de specialitate l-a publicat in 1951, în revista Aquila (Anuarul Centralei Ornitologice de la Budapesta, fiind prima semnalare a guguștiucului în Maramureș). De-a lungul vremii, a publicat numeroase materiale științifice în reviste și anuare de specialitate din țară și străinătate. A colaborat la editarea unor mari lucrări din domeniu. În 2000, în colaborare cu Gavril Ardelean, a publicat „Fauna de vertebrate a Maramureșului”, lucrare premiată de către Academia Română.
Biolog, ornitolog, fotograf, ghid, consultant științific, Béres Iosif este un model pentru toți cei care l-au cunoscut personal sau au intrat în contact cu lucrările dumnealui.
Personalul Muzeului Maramureșean Sighet este alături de familia îndoliată.
Fie-i țărâna ușoară!
Echipa „Salut, Sighet!” transmite condoleanțe familiei îndoliate!
BOBÎRNACUL (autor, Nicolae Rădoi)
N-o pusese nimeni niciodată la respect; la punct; la locul ei.
Intrînd de la 12 ani în procesul de „re-producție” (adică pe „repetitive mode”), prosteica în cauză abandonase imediat școala, devenită plictisitoare, aruncîndu-se frenetic în „vîltoarea vieții”, alături de gunoaiele învîrtite copios de bulboanele în care mocirla dospește.
Din matematică reținuse doar „operațiunea de înmulțire” care, practicată la sînge și devenită unul din punctele ei forte (deocamdată doar pe plan local!), era foarte apreciată, (la superlativ!), de cunoscătorii acestui domeniu de definiție în care n-ai nevoie de studii care să-ți tulbure puțina minte, încă neevaporată de soarele arzător al verii.
Așa ajunsese la 20 de ani și mergea, cîine-cîinește, la programul școlar intitulat pompos și dătător de speranțe „a doua șansă”, tocmai în școala părăsită parcă în „negura timpului”. Zadarnic încercau profesorii să-i dea notă de trecere! Ea era țîfnoasă de felul ei, plus ce mai dobîndise prin gangurile în care se „re-producea”, spre bucuria beneficiarilor de servicii „la botul calului”… Ca să nu-i certe „tovii de la județeană”, profii o treceau. „Că doar nu se face gaură-n cer”, mai ziceau ei firoscoși, că doar citiseră, har Domnului, cărți de „petagogie”, neînțelegînd nimic, pînă li se sterilizase materialul seminal!
Totuși, trecînd și ei examenele pentru promovarea gradelor, după acumularea de „credite” fără credibilitate în fapticul cotidian!
Obrăznicătura „în cestiune” absolvise liceul!!! Ce mai era de făcut decît decît să se înscrie la o facultate? Chiar într-o localitate în care nu se auzise vreodată șuieratul trenului! Scria fără greșeală „Ana are mere”, iar ortografierea acestei complicate propoziții era acum punctul ei forte!
Și-a plătit singură anii de studii. Dormea ziua, obosită de munca din „schimbul de noapte”. Nu-i ușor cînd nu vin bani de-acasă!
E drept că îi lipseau normele de minimă conduită în societate, ea băgîndu-se în față la orice rînd, împingîndu-te cu netrebnicul cărucior de cumpărături, ca s-o ia „înainte” (!), așa cum învățase de timpuriu și terminînd cu vocea spartă, stridentă, de mahalagioaică educată la nivel „înalt” în întunericul plin de gîfîieli sacadate din spatele cîrciumii de cartier rău famat unde asta înseamnă totul. Tare multe mai învățase ea din (SUB)„cultura manelelor”, atît de apreciate, în semidoctismul lor agresiv, de toți potentații zilei și de consoartele lor atît de „faimoase” (!) odinioară prin cartierele mărginașe unde înoți prin tină la orice ploaie… Dar să nu ne pierdem în „detalii și amănunte”. Riscăm și noi, ca un alt personaj de pomină, (că ăștia nu-s sănătoși la minte decît ducînd „beția de cuvinte” pînă la paroxism), să „nu facem greșeli, ci doar erori”, putînd deveni și noi miniștri ai învățămîntului de cumetrie, aflat departe de „învățarea de minte”… Nu vreau să adîncesc linia acestor „supozitoare”. Dar dacă există „iubirea din dragoste”, de ce n-am avea și „greșeala din eroare”?
Agonizez pe „Culmile disperării” și, îmbătat de ceea ce trăiesc, mă arunc zadarnic în „genunea prăpăstioasă a ravinelor de la Rovine”!…
Odată facultatea terminată (că orice facultate are un sfîrșit, oricît de mult ar dura pînă să-l atingi!), nu-i mai rămăsese de făcut decît să se înscrie la masterat, ceea ce se întîmplă. Dorul de cunoaștere o lovise exponențial. Fără a greși, putem zice patologic! Era cunoscută de toți, că nu degeaba își oferise ea ajutorul dezinteresat tuturor profilor, pierzînd nopțile tot aranjînd materialul pentru (s)cursuri!… Toată lumea era mai relaxată a doua zi cînd se rezolvaseră „problemele”. Toți lăudau dăruirea și disponibilitatea tinerei, o șansă nesperată, totuși întristați la gîndul că, la un moment dat, va pleca și ea pentru a-și îndeplini destinul care, vedeau ei bine că doar erau trecuți prin multe, avea să fie răsunător! Văzuseră destule asemenea în lunga și încercata lor carieră!… În rest, lucrurile mergeau strună.
Odată masteratul luat fără dureri de cap, s-a întors în județul ei, unde era atît de renumită. Cei răspunzători de bunul mers al treburilor locale, remarcînd-o, i-au dat un post pe măsură după care, văzîndu-i pregătirea multilaterală și eficiența de speriat, au numit-o inspector general la învățămînt, ea răspunzînd acum de bunul mers al școlii.
Ajunsese, în sfîrșit, unde-i era locul!
Foștii profi se gudurau acum pe lîngă ea, povestind cum văzuseră ei că ea de mică arăta că va ajunge „mare”. Ceea ce, după cum se vede, s-a și întîmplat…
Cîrcotașii (că de-ade ăștia se găsesc mereu cînd un om valoros ajunge și el odată unde merită!), aveau altă părere, anume că obrăznicătura trebuia plesnită peste bot la timp, ca să-și vadă lungul nasului.
„Că d-aia ne merge nouă prost, că-s prea multe secături asemenea, cocoțate în posturi decizionle și care intră mereu cu oișea în gardul existenței anilor furați și al șanselor ratate”, mai comentau ei, inflamînd pînă la roșu corul pe patru voci al cîntăreților în strună care, cu mînie proletară, îi acuza că se opun progresului.
De aceea mai zic să nu ne mire obrăznicia ubicuă a vieții atunci cînd cei de sus sau de jos își iau nasul la purtare cu agresivitatea care, au văzut ei bine, dă roade.
Omniscienți în găunoșenia unei culturi precare, ei au ajuns să dea „bontonul”!
Paragina domnește!
Așa se întîmplă cînd mîna care trebuie să dea la timp BOBÎRNACUL are degetul blocat pentru că impulsul nu mai este transmis de creierul înghețat în negîndire…
Start înscrieri de proiecte pentru Bursa Dr. Julius Morar (Mandel)
Bursa Dr. Julius Morar (Mandel) a fost inființată în anul 2023, cu sprijinul familiei regretatului doctor, de către Asociația Maramureș Heritage.
Această bursă se adresează elevilor claselor VII – XI din cadrul unităților școlare maramureșene. Elevii trebuie să realizeze un proiect școlar având ca subiect moștenirea evreilor din localitățile lor sau din județul Maramureș. La finalul anului școlar 2023-2024 se vor acorda trei burse, fiecare în valoare de 500 RON.
Cei interesați trebuie să trimită un e-mail la [email protected] cu titlul proiectului – nume elev – unitate școlară. Mai multe informații și detalii se pot obține la adresa de e-mail, menționată mai sus.
Proiectele realizate se vor trimite până în data de 15 mai 2024, pe adresa de e-mail [email protected], însoțite de o scrisoare de recomandare din partea unui profesor de la școala elevului/ei.
Beneficiarii acestei burse, vor fi aleși de către reprezentații familiei Dr. Julius Morar și președintele Asociației Maramureș Heritage.
Nu este o bursă socială și nici o bursă de merit! Scopul acestei burse este ca tinerii să descopere, cerceteze și să cunoască istoria și cultura evreilor maramureșeni.
Dr. Julius Morar (Mandel) s-a născut în Baia Mare la 22 iulie 1915. Părinții săi au fost Margit și Menhart Mandel.
Iubita și frumoasa lui soră mai mare, Buschke, a fost Miss Transilvania și s-a căsătorit cu doctorul Berkowitz din Satu Mare. Au avut un fiu, Tomi. Toți trei au murit la Auschwitz când Tomi avea doar opt ani.
Julius și fratele său mai mare, Artur, au urmat amândoi facultatea de medicină din Cluj, o raritate atunci pentru orice familie, mai ales evreiască. Artur a devenit medic obstetrician/ginecolog, în timp ce Julius a devenit medic internist specializat mai întâi în dermatologie și mai târziu în boli infecțioase. Ambii frați au fost în lagăre de muncă forțată. Din păcate, Artur a murit de tifos într-un astfel de lagăr.
Iulius s-a întors în Baia Mare după cel de-al Doilea Război Mondial, însă întreaga lui familie a fost ucisă. Începând cu curaj, lucru pe care l-a făcut în mod repetat de-a lungul vieții sale lungi, Julius s-a căsătorit cu Olga Matyas și au avut trei copii, George, Susan și Eva. În 1961 au emigrat în Israel, lăsând totul în urmă. Datorită generozității miraculoase a domnului Julius Steinberg,în 1965 au ajuns în SUA.
De-a lungul vieții sale, doctorul Morar, cu vocea sa profundă, integritatea, strălucirea și smerenia, i-a impresionat imediat pe toți pe care i-a întâlnit ca tzadik.
Comunicat de presă Asociația Maramureș Heritage
Așezările din jurul Solovanului – Dealul Cetății (autor, Marius Voinaghi)
Receptarea de care articolul dedicat așezării „dacice” de la Sighet s-a bucurat în comunitatea locală m-a surprins în mare măsură și m-a determinat să le răspund aici – mărturisesc că un articol amplu despre castrul de la Coștiui se află în pregătire –, unor prieteni care m-au întrebat cine erau, în Bronzul Târziu, „cei din jur”. Fără a recurge la foarte multe detalii de specialitate, doar câteva considerații generale se impun acum. În primul rând, la finalul mileniului al II-lea î.Hr., are loc o schimbare treptată în viața materială și spirituală a comunităților, a cărei consecință directă a fost modificarea structurală a evoluției culturale în domeniul producției ceramicii și al mineritului; dovada în acest sens, numeroasele depozite de bronzuri și tezaure de aur descoperite.
Foto_01
În acest stadiu al cercetărilor, în Depresiunea Maramureș, se cunosc aproximativ 50 de situri atribuite cronologic Bronzului Târziu. Am ales să prezint cele 8 puncte cu vestigii ce provin din așezări din Epoca Bronzului, de pe raza Sighetului, iar cele din localitățile învecinate acestuia, a se vedea foto 1, cu altă ocazie:
Cearda-Țărmuri – așezare aflată la confluența Văii Hotarului cu Tisa; pe malul stâng al Tisei, foarte aproape de DN 19, la cca. 4 km nord-vest de centrul localității, T. Ivanciuc a descoperit fragmente ceramice, în marea lor majoritate fragmente de oale, cu un decor incizat sau în relief. În primăvara anului 2005, acest punct a fost investigat la suprafață de către C. Kacsó, T. Ivanciuc, R. Cardoș, D. Ghiman, D. Pop și Z. Șomcutean. Pe baza acestor vestigii, așezarea a fost atribuită purtătorilor culturii Suciu de Sus, faza a II-a.
Cireghi I – pe terasa a doua a Tisei, pe teritoriul fostului sat Cămara, în urma sondajului arheologic din 2005, a fost recoltat material ceramic ornamentat cu motive incizate, striuri și motive în relief, câteva obiecte de piatră, precum și oase de animale. S-au semnalat și două fragmente ceramice de culoare neagră lucioasă, în exterior, roșie în interior, aparținând, probabil, unei etape mai recente de locuire.
Str. Avram Iancu – cu ocazia săpării fundației blocului-turn din cartierul Cuza Vodă (1971), la adâncimea de 0,75 m, au fost surprinse fragmente ceramice decorate cu striuri, aparținând cu siguranță culturii Suciu de Sus.
Biserica Reformată – cu ocazia cercetărilor arheologice, au fost descoperite și cîteva fragmente ceramice din Epoca Bronzului, ce par să provină dintr-o așezare Suciu de Sus.
Cireghi II – la 1,5 km est de punctul Cireghi I, în 1996, T. Ivanciuc a identificat pe terasa stângă a Tisei, în cadrul unei cercetări de suprafață, urmele unei așezări atribuite Epocii Bronzului.
Dealul Cetății II – în extremitatea nordică a Solovanului, foarte aproape de Izvorul Cetății, în cadrul unui mic sondaj efectuat în anul 1980 de către Gh. Todinca, au fost descoperite fragmente ceramice de culoare cenușie, negricioasă, cafenie sau gălbui roșiatică, decorate cu crestături pe și sub margine, linii incizate duble, hașuri incizate sau striuri însoțite de motive în relief, aparținând cu certitudine culturii Suciu de Sus (foto 2).
Teplița-Poligon – în urma unui sondaj (1988), au fost recoltate bucăți mari de vatră fățuită, numeroase fragmente ceramice atipice, unele ornamentate cu striuri; cele câteva canelate și partea inferioară a unui vas de culoare neagră, în exterior, și roșie, în interior, par să indice apartenența stațiunii la Bronzul Târziu.
Dealul Cetății I – despre această așezare din epoca Bronzului Târziu și încadrată cronologic culturii Gáva, am scris pe larg în articolul precedent. Iar despre piesele de aur, într-un viitor articol.
Încă din anul 1990, arheologul Carol Kacsó, într-un studiu dedicat celor patru etape de dezvoltare a Bronzului Târziu (care evoluează, în linii mari, de la 1450 î. Hr. până la 950-900 î. Hr.), surprinde, în nord-vestul României, nașterea culturii Gáva drept rezultatul unui proces de sinteză culturală. Astfel, așa-numitul „orizont prescitic”, respectiv secolul al VIII-lea și prima jumătate a secolului al VII-lea î. Hr., nu ar mai aparține Epocii Bronzului.
În Depresiunea Maramureșului, până la ora actuală, nu au fost identificate așezări din Bronzul timpuriu, prima așezare certă aparținând Epocii Bronzului, atribuită culturii Suciu de Sus, fiind încadrată în Bronzul mijlociu. Cu siguranță, cercetările viitoare vor edifica sau infirma, schimburile (conviețuirea?) dintre comunitățile Suciu de Sus II, Lăpuș II cu cele Gáva, interdependența, contemporaneitatea unora dintre ele etc. sau vor dezvălui o parte din procesul de trecere la prima vârstă a fierului. Suficiente motive pentru reluarea cercetărilor sistematice de pe Solovan – Dealul Cetății. Și nu numai. Și da, n-am uitat de castrul roman de la Coștiui. Într-un articol viitor.
prof. Marius VOINAGHI
Bibliografie:
Ivanciuc, 2005 – Ivanciuc T., 2005, Descoperiri arheologice inedite în Țara Maramureșului, Acta Musei Maramorosiensis, III, 2005, 277 – 284.
Ivanciuc, 2017 – Ivanciuc T., 2017 – Completări la Repertoriul Arheologic al județului Maramureș, Marmația, 14,Baia Mare, 15-30.
Kacsó, 1990 – Kacsó C., 1990 – Bronzul târziu în nord-vestul României, Sympozia Thracologica, 58, 1990, Satu Mare-Carei, 42-29.
Kacsó, 1992 – Kacsó C., 1992 – Comori preistorice din Țara Maramureșului, expoziție în Muzeul Maramureșean din Sighetu Marmației, 5-47.
Kacsó, 1999, – Kacsó C., 1999 – Date noi cu privire la preistoria Maramureșului, Angustia, 4, 55-70.
Kacsó, 2003 – Kacsó C., 2003 – Noi descoperiri Suciu de Sus și Lăpuș în nordul Transilvaniei, Marmația 7/1, Baia Mare, 2003, 105 – 181.
Kacsó, 2009 – Kacsó C., 2009 – Descoperirile din epoca bronzului de la Sarasău, Marmația, 9/1, Baia Mare, 2009, 59-99.
Kacsó, 2011a – Kacsó C., 2011, – Așezări din epoca bronzului în Depresiunea Maramureșului, Studii și Comunicări, XVII/1, Satu Mare, 2011, 71-78.
Kacsó, 2011b – Kacsó C., 2011 – Repertoriul arheologic al județului Maramureș, vol.I, BiblMarmația, 3, Editura EUROTIP, Baia Mare, 2011, 628p.
Kacsó, 2011c – Kacsó C., 2011 – Contribuții la cunoașterea ceramicii Suciu de Sus. Descoperirile din Depresiunea Maramureșului, Revista Bistriței, XXV/2011, 103-129.
Kacsó, 2016 – Kacsó C., 2016 – Descoperiri din epoca bronzului de la Sighetu Marmației, Angvstia,20, Editura ANGVSTIA, Sf. Gheorghe, 2016, 81 – 149.
Pop, 2009 – Pop D., Comments on the State of Research of Suciu de Sus culture and Lăpuș gropup, Marmația, 9/1, Baia Mare, 2009, 101 – 145.
„Pe firul Marei”… lansare la Sighet
La Centrul Cultural Sighet a avut loc Vineri, 20 octombrie 2023, lansarea volumului „Pe firul Marei”, autor Gheorghe Mihăiescu, volum apărut la Editura Valea Verde.
Alături de autor, Gheorghe Mihăiescu, au fost prezenți și o parte din foștii membri ai Ansamblului Folcloric Mara din perioada de glorie (anii ’80, debutul anilor ’90). Au participat la eveniment conducătorii instituțiilor implicate în succesul Marei din acea perioadă (Ioan Ardeleanu – Pruncu, Spiriodon Pralea, Echim Vancea, Gheorghe Mihai Bârlea), scriitorul Radu Țuculescu („martor” – în scris și în imagini – de-a lungul multor ani la evoluția ansamblului sighetean), managerul Centrului Cultural (Ileana Matus) care a oferit (alături de actuali membri ai Marei) și un moment folcloric deosebit de apreciat, reprezentanții editurii sighetene dar și prieteni ai folclorului autentic.
S-a vorbit despre Ansamblul Folcloric Mara (laureat al premiilor de referința din viața de 55 de ani a familiei grupării artistice sighetene), s-au depănat amintiri, s-au propus acțiuni de „reactivare” a folclorului autentic, tradițional, s-au făcut promisiuni (pe teme folcorice și „patrimoniale”) dar – mai ales – s-a trăit sincer, emoționant, bucuria revederii.
„Pe firul Marei” este povestea Marei din anii 1978 – 1992, redată printr-o serie de interviuri cu „actorii” acelor ani. Povestea Marei trebuie citită și veți afla informații deosebit de interesante de la aceia care au iubit și trăit – dezinteresat – folclorul.
Foto & text: Ion Mariș
Bursa Locurilor de Muncă la Sighet
Stimați angajatori locali, avem plăcerea de a vă invita să participați la Bursa Locurilor de Muncă din cadrul proiectului european Job Marmația (cod proiect 157646), un eveniment important care va oferi oportunitatea de a întâlni potențiali candidați pentru pozițiile disponibile în compania dumneavoastră.
Bursa Locurilor de Muncă va avea loc în data de 20.10.2023, ora 10:00, la Restaurant Perla Sigheteană, Strada Avram Iancu 65A, Sighetu Marmației, jud. Marmaureș și va fi găzduită de Job Trainer Motoc SRL. Acest eveniment va fi un prilej excelent pentru a vă promova locurile de muncă, precum și pentru a vă întâlni cu candidați potențiali și a vă face cunoscută compania în comunitatea locală. Prin participarea la Bursa Locurilor de Muncă, veți avea oportunitatea de a interacționa direct cu candidați talentați și motivați, care caută să își găsească un loc de muncă în zona noastră. Această bursă este un loc în care potențialii candidați pot afla mai multe despre compania dumneavoastră, să întrebe întrebări despre oportunitățile disponibile și să prezinte CV-ul lor direct.
Ne dorim ca această bursă să fie un succes și suntem siguri că veți găsi candidați de calitate pentru a completa pozițiile disponibile în compania dumneavoastră. Vă mulțumim anticipat pentru interesul dumneavoastră și așteptăm cu nerăbdare să vă întâlnim la Bursa Locurilor de Muncă din cadrul proiectului european Job Marmația (cod proiect 157646).
Comunicat de presă
Tatăl meu a fost ucis de Securitate! (autor, Marius Vișovan)
Zilele trecute s-au împlinit 70 de ani de la jertfa unui erou necunoscut al Maramureșului, Mihai Rus din Sighet (foto), trecut la cele veșnice în condiții tragice la 4 octombrie 1953, la doar 50 ani de chinuită viață…
Unul dintre fiii dânsului, domnul Mihai Rus este azi în vârstă de 84 de ani și locuiește în orașul nostru în zona Podul Ronișorii, împreună cu familia sa. Este fratele cunoscutului partizan Ioan Rus (1926-2001), una dintre figurile majore ale rezistenței anticomuniste din Maramureș, cu 5 ani de participare la lupta armată din munți și 11 ani de închisoare comunistă (membru al grupului studențesc din cadrul organizației anticomuniste maramureșene conduse de profesorul Aurel Vișovan, alături de Vasile Popșa, frații Mihai și Grigore Șofron, Mihai Vlad și Mihai Pop).
Urmărind să afle cu orice preț informații despre cei fugiți în munți, Securitatea a persecutat familiile acestora, terorizând bărbați, femei, copii, bătrâni din familia restrânsă dar și alte rudenii și persoane suspectate. Familia Rus a suferit și ea foarte mult, fiind supusă ani la rând multor percheziții și maltratări din partea Securității din Sighet, tatăl său fiind torturat în mod bestial, decedând în cursul aceluiași an 1953.
Domnul Mihai Rus, atunci copil de 14 ani a fost martorul direct la acele momente de groază pentru familia sa, momente întipărite clar în memorie și redate coerent după 7 decenii.
„Pe tata l-au bătut la Securitate de mai multe ori… prima dată în 1950 când era să-l prindă securiștii pe fratele meu Ion la Rona de Jos, unde era ascuns împreună cu Vasile Tivadar, dar au reușit să scape în pădure… atunci l-au ținut pe tata 2 săptămâni la Securitate, l-au distrus pur și simplu în bătaie… și apoi de mai multe ori în anii următori. În martie 1953, când a aflat Securitatea că Ion e ascuns în Vad, la un unchi de-al nostru și până la urmă l-au înconjurat și s-a predat, atunci ne-au arestat aproape toată familia. În ziua aceea ne-au dus la Securitate pe toți, tata, mama, eu, sora și cumnata și ne-au ținut o zi și o noapte fără mâncare. Pe tata l-au bătut îngrozitor și din bătaia aceea nu și-a mai revenit, după câteva luni a murit… Practic tatăl meu a fost ucis de securiștii din Sighet! Avea 50 ani …”
După arestarea sa în martie 1953, Ioan Rus va trece prin mai multe închisori comuniste – Oradea, Jilava, Gherla, Aiud, Satu Mare, fiind eliberat în 1964, odată cu ultimele loturi de deținuți politici. Multă vreme mama sa și restul familiei nu au avut nicio informație despre el, nici dacă mai trăiește sau nu… dreptul la pachete sau vorbitor fusese demult desființat. Venit acasă cu câteva zile mai repede (în august 1964), Aurel Vișovan va aduce familiei Rus bucuria iminentei sale eliberări și întoarceri acasă.
Ioan Rus se va stabili mai târziu la Baia Mare, unde se va realiza profesional atât cât i se va permite și familial, alături de soție și cei doi copii. O parte din frații lui mai sunt în viață la Sighet, la vârste înaintate. Împreună cu ei ne rugăm pentru tatăl lor, plecat prematur din această lume, alături de alte multe victime ignorate ale terorii comuniste… Domnul să le primească suferința! Veșnica odihnă și memoria binecuvântată!
Preot prof. Marius Vișovan
Un vis devenit legendă: tunelul Sighet – Baia Mare (autor, Horia Picu)
Generaţii după generaţii se transmite, în articole sau prin discuţii libere, un vis frumos al maramureşenilor: drumul cel mai direct de la Sighetu Marmaţiei la Baia Mare, pe calea ferată.
Pun aici un articol preluat prin bunăvoinţa adt.arcanum.com, publicat în 1938 în revista „Afirmarea”:
„Am meditat mult asupra modului de a trata problema arătată în titlu, precum şi asupra titlului însuşi. A trata — în coloanele unei reviste pur culturale — şi a scoate în evidenţă, mai ales, importanţa multiplă pe care ni’o prezintă orăşelul nostru Baia-Mare atât din punct de vedere economic, geografic, sau strategic, mi s’a părut o chestiune deplasată dintr’un singur punct de vedere: de a nu atinge susceptibilităţile rivalului, a oraşului Satu-Mare. Cum însă problema arătată în titlul nostru se reactualizează şi se impune nu prin prizma interesului localnic ci prin cel al interesului general, ne-am propus ca, trecând peste orice susceptibilităţi şi ezitări, mai ales că suntem streini de orice gânduri lăturalnice, să o tratăm, totuşi, aci.
Ideea de a se construi o linie ferată între oraşul Baia-Mare şi Sighet Maramureş şi de a lega astfel mai direct economiceşte două ţinuturi despărţită de lanţul munţilor Ţibleş—Guţinul—Oaş, este veche. Ea s’a născut în capul conducătorilor unguri de odinioară ai oraşului Baia-Mare. S’a făcut chiar şi un plan, sau mai multe, în aceasta direcţie. S’au înregistrat oferte variate, unele mai surâzătoare decât altele. Amintim doar pe cea mai favorabilă, a unei companii engleze, care — aşa se comentează —se angajase să străpungă masivul Gutinul prin tuneluri câte vor fi de trebuinţă şi să conducă această linie prin comuna Cavnic până la Sighet-Maramureş, cerând în schimb concesionarea minereurilor ce vor fi găsite în aceşti munţi bogaţi de metale preţioase şi un drept de exploatare a liniei pe cele dintâi două decenii de funcţionare. Guvernul ungar a respins aceasta ofertă atât de îmbietoare, de teama ca să nu fie prea păgubit statul, ştiut fiind că regiunea Băimăreană este aproape tot atât de bogată în metale preţioase ca şi Munţii Apuseni, dacă nu chiar egal de bogată. Dovada o avem mai ales azi prin avântul pecare l-a luat industria minieră în această regiune în urma exploatărilor de mare anvergură a societăţilor cu renume mondial cum sunt: „Petroşani“, „Concordia“, „Aurum” şi altele. Vreo 40 de ani au trecut de când ideea construirii liniei ferate Baia-Mare—Sighet a fost abandonată încă de stăpânirea ungară. Sub dominaţiunea românească problema n’a mai fost redeschisă, spre marele nostru regret. Credem, că s’a săvârşit o dezinteresare crasă —ca să o numim astfel — din partea conducătorilor vieţii sociale din cele două oraşe. Ei trebuiau să redeschidă problema, să conceapă un plan bine închegat şi să lupte mână în mână pentru aducerea la îndeplinire al acestui grandios proiect. Realizarea unui asemenea plan, oricât de costisitor, ar fi folositor şi rentabil din toate punctele de vedere: economic, administrativ, social şi strategico-uilitar.
1) În primul rând s’ar realiza o legătură scurtă cu judeţul Maramureş, care este complet izolat geograficeşte. Este — alături de judeţul Soroca — cel mai greu accesibil judeţ din ţară. El nu are legătură de cale ferată nici cu Bucovina în spre Cârlibaba—Câmpulung şi nici înspre Bucureşti decât prin linia de peage cehă Hust—Craia—Halmeu—Satu-Mare, care face un înconjur prea mare.
2) Realizându-se această legătură mai scurtă, judeţul ar fi mai uşor de administrat. Ştiut e că judeţul Maramureş e foarte oropsit, iar populaţia înapoiată în special economiceşte. Câte ajutoare nu se pierd tocmai din cauza lipsei de acces mai îndemânatec. După kilometrajul Căilor Ferate Române, între Sighet şi Satu-Mare este o distanţă de 129 km către care se adaugă şi inconvenientele peajului peste teritoriul ceh. De la Baia Mare sunt abia de 65—70 km.
3) Economicește, tot Maramureșul ar fi acela care ar profita mai mult, pentru că deschizându-se o linie directă între cele două orașe, traficul ar fi cu mult mai intens. In timpul construirei liniei o sumedenie de oameni și-ar găsi de lucru, iar după terminarea lucrărilor economia naţională s’ar îmbogăţi prin extragerea atâtor minereuri preţioase, ce desigur s’ar descoperi în cursul lucrărilor şi cari ar da un nou avânt vieţii economice.
4) Evenimentele internaţionale în curs impun o discutare a problemei şi din punct de vedere strategic. Desigur, cunoştinţele noastre, mai bine zis lipsa de pregătire strategică, ne impun o oarecare rezervă în aceasta materie. Credem totuşi că, privind harta Ţării şi în special colţul de Nord-Vest din Ţinutul Sătmar—Maramureş, —cu Pusta Ungariei în faţă şi cu masivul Gutinul în spate, spre Maramureş, — cu linia ferată Sighet Maramureş—Satul Mare—Oradea—Arad de-a lungul frontierei şi cu o singură linie, şi aceea de interes secundar, a Văii Someşului Satu Mare—Baia-Mare—Dej—Cluj în spre centrul Ardealului şi a Ţării, fără nici o altă ramificaţie şi făcând o legătură cu Bucovina, pe unde am putea primi cele mai rapide ajutoare din interior, prin Sighet, nu ne aventurăm într’o „Terra Incognita”, dacă afirmăm sus şi tare, că aceasta linie ar deservi şi interese strategice capitale. Baia-Mare, la 80 km de frontieră, ar deveni un centru important nu numai economic, nu numai industrial, ci și militar, de unde să poată apăra acest colţ Nordic al Ţării cu maximum de folos în direcţiile Satu Mare—Cărei—Zălau. Convulsiunile internaţionale privind statul vecin Cehoslovac, vor avea efect — poate —şi asupra legăturii noastre prin linia de peage cu Maramureşul. Şi atunci, ce ne facem? Iată câteva considerente, expuse prea succinct şi poate prea puţin convingător, care totuşi demonstrează puternic pe lângă reactualizarea unei atât de importante probleme ca şi aceea a legăturii de Cale Ferată dintre Baia Mare—Sighet-Maramureş. Este de datoria factorilor conducători sociali din cele două oraşe să şi-o însuşească ideea şi să lupte din răsputeri pentru ca şi cei competenţi să o adopte cât mai neîntârziat şi să o şi desăvârşească. Nu pentru mărirea lor personală, ci pentru binele Patriei pe care datori suntem să o slujim din toate puterile atât în cele mărunte cât şi întru realizarea progreselor de mare anvergură. Dorinţa noastră fierbinte este ca să vedem planul îmbrăţişat cât mai curând posibil spre a avea fericirea de a reveni apoi aci cu expresiunea unor calde şi elogioase rânduri de vie recunoştinţă. LUCIAN BRETAN N. R.
Articolul ni’a fost trimis, de autor, cu mult înainte de a se produce ştiutele evenimente internaţionale. Schimbările produse, pe spinarea Cehoslovaciei întăresc şi mai mult imperioasa necesitate a deschiderii acestei linii. Nedeschiderea ei constituieşte, în noile împrejurări, o serioasă ameninţare şi o gravă atingere a mândriei noastre naţionale”.
În final, un scurt fragment dintr-un articol despre Sighet publicat în revista „Contemporanul” din 1987: „Călătoria cu trenul pînă la Sighet, care durează 12 ore fără întîrzieri pe ipotenuza imaginară a ţării, este ea însăşi o experienţă unică” (aceeaşi sursă: adt.arcanum.com).
Acum, în 2023, aceeaşi călătorie se face în 14 ore şi 25 de minute. Neputinţă, oare ce nume am putea să-ţi dăm ?…
Horia Picu
Premia(n)ții Jubileului… Festivalului Internațional de Poezie de la Sighet – 2023
Jubileul Festivalului Internațional de Poezie de la Sighet, desfășurat în perioada 12 – 14 octombrie 2023, s-a remarcat și prin numeroasele premii oferite celor care scriu și trăiesc prin/ pentru poezie.
Pentru cititorii noștri publicăm lista completă a premia(n)ților Jubileului:
Premiul „OPERA OMNIA” – DANIEL CORBU (Iași)
Premiul „LAURENȚIU ULICI” – ECHIM VANCEA (Sighet/ Câmpulung la Tisa)
Premiul Revistei „STEAUA” – SUZANA FÂNTÂNARU (Timișoara)
Premiul pentru VOLUM DE POEZIE – ELENA CĂRĂUȘAN (Baia Mare)
Premiul PENTRU DEBUT – NICOLAE DUMITRU (Tăuții Măgherăuș)
Premiul „GHEORGHE CHIVU” – PETRONELA APOPEI (Gheorgheni) – DANIEL LUCA (Timișoara)
Premiul „ION IUGA” – VASILE POENARU (București)
Premiul „ION ZUBAȘCU” – GABRIEL GHERBELUȚĂ (Galați) și EMIL IULIAN SUDE (București)
Premiul „IOANA ILEANA STEȚCO” – OLIMPIA DANCI (Borșa)
PREMIUL „CONVORBIRI LITERARE” – LUCIAN PERȚA (Vișeu de Sus)
Premiul Revistei „NORD LITERAR” – ELENA ILAȘ (Cluj – Napoca)
Premiul Revistei „FAMILIA” – ROMULUS MOLDOVAN (Cluj – Napoca)
Premiul „MARMAȚIA LITERARĂ” – NICOLAE RĂDOI (Orăștie)
Premiul pentru ANTOLOGIE DE AUTOR – IOAN PINTEA (Bistrița – Năsăud)
Premiul Revistei ,,LIMBA ROMÂNĂ” CHIȘINĂU – MARILENA APOSTU (Galați)
Premiul Editurii „VALEA VERDE” – RODICA BRAD PĂUNA (Baia Mare)
Premiul „ILIE TUDOR ZEGREA” – GHEORGHE MOIȘ (Biserica Albă – Ucraina)
Premiul Revistei „ACTUALITATEA LITERARĂ LUGOJ” – HĂRĂBOR MĂDĂLINA (Brașov)
Premiul pentru TRADUCERE – DANIELA SITAR (Baia Mare) pentru volumul „SCRIITORI DIN NORD”
Premiul Revistei „FEED BACK” – ADELA CONCIU (Bușteni – Prahova)
Felicitări distinșilor premiați!… …și decalând cu câteva ore…
La mulți ani, poetului Echim Vancea! (născut la 19 octombrie 1951)
Salut, Sighet
Catastrofele care decurg cu necesitate din atotputernicia subumanului (autor, George PETROVAI)
Pentru că am avut şansa să câştig un concurs jurnalistic organizat şi găzduit de revista clujeană Noi, Nu!, redacţia acesteia m-a răsplătit cu două cărţi, ambele apărute la prestigioasa editură Meteor Press: „Executaţi prin înfometare” a lui Miron Dolot, carte care poartă subtitlul „Holocaustul ascuns”, şi cartea Heinrich Himmler (Viaţa sinistră a şefului SS-ului şi al Gestapoului) a cunoscuţilor autori Roger Manvell şi Heinrich Fraenkel.
După citirea lor, lesne am putut constata că între cele două cărţi există nu numai deosebiri (prima este cartea cu dureroase amintiri ale autorului din timpul „războiului” nimicitor purtat de Stalin împotriva aşa-zişilor chiaburi ucraineni, cea de-a doua reconstituie profilul şi activitatea unuia dintre cei mai importanţi colaboratori ai lui Hitler), ci şi acea cutremurătoare asemănare care la început a apropiat, apoi a încăierat două dintre cele mai odioase lighioane zămislite vreodată de istorie – bolşevismul şi nazismul, respectiv stalinismul şi hitlerismul.
Pe parcursul celor 30 de capitole ale cărţii (primele 24 scrise înainte de anul 1953, ultimele şase şi Epilogul după 30 de ani), autorul cu pseudonimul literar Miron Dolot ne prezintă părţile indestructibil legate ale ofensivei subumanului atotputernic împotriva ţărănimii ucrainene: mai întâi (începând din 1929) politica de colectivizare forţată, doldora de arestări, deportări şi crime, după care – în anii 1932-1933 – a urmat foametea.
Dacă politica de colectivizare forţată era în fond prelungirea în variantă stalinistă a urii lui Lenin faţă de ţărani („Ţăranii reprezintă tot ce urăsc mai mult”, ne spune Vladimir Ilici în cartea Gog a lui Giovanni Papini), ea urmărind – şi izbutind până la urmă! – înăbuşirea iniţiativei particulare prin deposedarea de bunuri şi lichidarea fizică a milioane de gospodari încadraţi cu sau fără temei în categoria chiaburilor (culaci în ruseşte, curculi în ucraineană), foametea în cursul căreia au murit circa şapte milioane de oameni (de-a valma copii, bătrâni, femei şi bărbaţi), este – opinează autorul – „un genocid, urmare a unui plan deliberat şi premeditat, aplicat cu scopul de-a distruge poporul ucrainean ca naţiune”.
Aşa o foamete cumplită s-a abătut peste sat, încât – ne spune Miron Dolot – nu numai că „Împinşi de foame, oamenii mâncau orice găseau, chiar alimente deja stricate…”, dar cum nici din astea nu se mai găseau prin casele supravieţuitorilor secătuiţi de puteri, ori prin păduri şi pe câmpuri, unii dintre ei (cazul lui Antin din casa de pe deal) au devenit canibali.
Ai crede că autorul este înclinat spre exagerări atunci când ne prezintă zelul neobosit al autorităţilor (activişti, propagandişti, agitatori, miliţieni) într-atât de îndoctrinate şi devotate partidului-stat, încât nu pregetau să răscolească locuinţele în căutarea alimentelor ascunse, chiar atunci când aveau sub ochi dovezi de netăgăduit ale morţii prin înfometare; sau atunci când ne prezintă nenumărate „victime ale politicii statului”, bunăoară aşa ca văduva Sevcenko şi fiica ei infirmă Lida, respectiv ca tânăra mamă Solomia, cea care se spânzură după ce constată că fetiţa i-a murit de foame; sau – aşa cum autorul ni se confeseză în capitolul 27 – udând hârtia cu lacrimi, atunci când scria despre acei copii emaciaţi din vecini, care nici să plângă nu mai aveau putere: „Capetele aşezate pe gâturile lor subţiri arătau ca nişte baloane umflate. Braţele şi picioarele lor mici şi osoase erau ca nişte beţe care ieşeau din trupurile lor micuţe. Burţile le erau umflate, căpătând proporţii nebănuite, iar din organele lor genitale se scurgea necontenit urină. Feţele acestor copii arătau îmbătrânite şi deformate prematur”.
Dar iată că în senzaţionala sa nuvelă Panta rhei, mult nedreptăţitul Vasili Grossman vine cu imagini artistice care confirmă spusele lui Miron Dolot într-un chip indiscutabil.
Fazele procesului de distrucţie a satelor sunt, desigur, aceleaşi la cei doi scriitori: „Viaţa cea nouă fără deschiaburiţi” este urmată de colectivizarea forţată („s-au apucat să ne bagi în colhozuri”) şi apoi de „execuţia prin înfometare”, evident, avându-se în vedere faptul că „după deschiaburire, terenurile arabile au scăzut simţitor şi recolta s-a micşorat foarte mult”.
Dar deşi copiii înfometaţi aveau „capetele ca nişte ghiulele” şi „gâturi subţiri ca de barză”, iar feţişoarele le erau „bătrânicioase şi chinuite, de parcă trăiseră pruncii ăştia pe lume şaptezeci de ani”, şi deşi în regiunea Dnepropetrovsk nenorocirea era îngrozitoare, căci „acolo oamenii se mâncau unii pe alţii”, totuşi apare o notiţă în ziar despre vizita unui ministru francez, care află de la copiii unei grădiniţe dintr-un colhoz că la prânz aceştia au mâncat „supă de găină cu piroşti şi chifteluţe de orez”!
Ba mai mult. Ca şi cum n-ar fi ştiut nimic despre „acei copii care erau duşi cu căruţele la gropile de gunoi”, sau – ne înştiinţează Vasili Grossman – „poate că ştia, dar tăcea aşa cum tăceau toţi”, Maxim Gorki scrie cu seninătate într-un ziar moscovit că „copiii au nevoie de jucării educative”…
Cartea lui Roger Manvell şi Heinrich Fraenkel ni-l prezintă pe Heinrich Himmler, omul de care Gobbels s-a apropiat mai mult decât de ceilalţi lideri nazişti, cu toate că-l antipatiza, poate pentru ascensiunea lui (avea cea mai mare putere după Hitler) sau poate pentru teama ascunsă resimţită de toată lumea, cu excepţia Führerului, faţă de el.
Asta nu înseamnă că sinistrul Himmler nu se temea de nimeni. Avea o asemenea frică de „reproşurile isterice ale lui Hitler”, încât – ne spun autorii – „nu avea tăria psihică sau hotărârea de-a i se opune”. Iar generalul Heinz Guderian completează în cartea sa de amintiri: „Cu câteva prilejuri, am fost în măsură să constat că, în prezenţa lui Hitler, îi lipsea siguranţa de sine şi curajul…”
De altminteri, firea sa timidă, care „îl agasa întotdeauna când trebuia să discute cu oameni mai capabili ca el”, a favorizat într-o asemenea măsură dezvoltarea în Himmler a unei fidelităţi de câine ascultător şi a unui servilism total în faţa voinţei capricioase a lui Hitler, încât cu dreptate aprecia Goebbels că „nu putea să existe un loc pentru un om ca el într-o Germanie fără Hitler”.
Ca orice biografie care se respectă (cei doi autori au scris biografiile detaliate ale celor mai faimoşi conducători nazişti), cartea de faţă caută să ni-l înfăţişeze pe omul Himmler aşa cum era el în realitate – „un om mărunt, prozaic şi plin de platitudini”, care după ridicarea pe culmile puterii naziste, încearcă din răsputeri să-şi ascundă timiditatea în spatele aroganţei conferită de autoritatea cu care a fost învestit.
Transformările moral-spirituale ale acestui tenebros personaj au început îndată după pătrunderea în elita partidului nazist. După o tinereţe castă (acesta este, de altfel, titlul primului capitol al cărţii), perioadă de timp generos influenţată de catolicism, Himmler devine „un anticatolic şi un anticreştin virulent, înlocuind credinţa în care fusese crescut cu o acceptare facilă a acelor superstiţii, cum ar fi astrologia, care se potriveau prejudecăţilor sale germanice”.
Cu toate astea, într-o discuţie purtată cu confesorul şi maseurul său Felix Kersten, Himmler s-a arătat de-a dreptul indignat de faptul că acesta îi punea la îndoială convingerile religioase, când el era pe deplin convins că „în spatele naturii şi a minunatei ordini din lumea omului, animalelor şi plantelor stă o Fiinţă superioară”, căreia i se poate spune Dumnezeu sau Providenţă. Din aceste motive el chiar insista ca membrii SS să creadă în Dumnezeu!
Dar credea într-un mod aparte, adică în virtutea teoriilor sale rasiale, care îi cereau cu insistenţă să distrugă toate acele fiinţe umane ce se dovedeau mai distrugătoare decât animalele.
„Iar el”, punctează autorii, „acceptase această misiune înfricoşătoare, deoarece credea că era singura şi «ultima» soluţie la problema purificării rasiale a Germaniei, care a rămas idealul său adânc înrădăcinat”.
Pentru punerea în practică a acestui ideal dement şi asasin, Himmler nu a precupeţit nici un efort atunci când a întemeiat înspăimântătoarea organizaţie SS pe principiile Ordinului iezuiţilor (însuşi Hitler l-a comparat cu Ignaţiu de Loyola!), sau mai târziu, adică atunci când şi-a creat monstruoasa reţea de exterminare formată din peste 100 de lagăre, unul mai sinistru ca altul, în care – prin înfometare, torturi, experimente medicale, dar mai ales prin uciderea concepută ca parte componentă a genocidului dirijat de la centru -, milioane de oameni au fost ucişi (îndeosebi evrei şi slavi), doar pentru absurda vină că nu posedă însuşirile rasei ariene.
În asemenea condiţii, când Himmler căuta să-şi justifice crimele prin maxime şi butade scornite de el însuşi („Măsurile noastre sunt expresia unei idei, nu a încercării de-a obţine avantaj personal”, „Legile căsătoriei sunt în sine imorale”, „Gestapo este «femeia de serviciu a naţiunii», care face curăţenie în stat”, „Există un blestem al grandorii, conform căruia trebuie să se calce pe cadavre pentru a crea o viaţă nouă” etc.), nu-i de mirare că – ne informează autorii – „nu înţelegea răul pe care-l făcuse prin intermediul SS-ului şi al Gestapoului, tot aşa cum un moralist rigid din epoca victoriană nu înţelegea cruzimea represivă pe care trebuia s-o arate faţă de membrii nevinovaţi ai familiei sale”.
Ba şi mai mult, Himmler chiar se credea un om bun, care „dacă făcuse greşeli, le făcuse slujind o cauză nobilă”!
Iată de ce a fost nevoie nu doar de mâinile fermecate ale lui Kersten, ci mai ales de curaj şi abilitate din partea acestuia pentru a-l face pe Himmler să înţeleagă de ce „genocidul este asociat în cea mai mare măsură cu numele său”, astfel ca în cele din urmă personajul demonic de care ne ocupăm să întreprindă câţiva paşi mărunţi pe direcţia reumanizării sale: nu aruncă în aer lagărele de concentrare aşa cum cereau dispoziţiile furibunde ale Führerului, ci mai mult, trecând peste un alt ordin al lui Hitler care prevedea moartea pentru toţi acei germani ce ar fi ajutat vreun evreu să evadeze, el pune în libertate mai multe mii de evrei.
Apoi, după ce află ultimele dispoziţii ridicole ale lui Hitler, date cu puţin timp înainte de sinuciderea sa (desemnarea amiralului Dönitz ca succesor al său şi anatema aruncată asupra personajului nostru, la fel ca asupra lui Göring), Himmler se predă aliaţilor, mai exact englezilor, convins fiind că anglo-americanii de îndată vor îmbrăţişa ideea lui de-a se uni cu rămăşiţele armatei germane, doar în acest mod – după părerea lui obsesivă – putându-se contracara ofensiva ruşilor şi a bolşevismului.
Dar cum visele lui sunt ignorate în totalitate de englezi, iar el este privit ca o captură de prim rang pentru viitorul Tribunal de la Nürnberg, Himmler se sinucide cu o capsulă de cianură.
George Petrovai
Cupa Rotary Sighet la Șah – ediția I
Prima ediție a Cupei Rotary la Șah pentru copii și juniori sub 16 ani se va desfășura în perioada 21 – 22 octombrie 2023, în Sighetu Marmației.
Organizatori: Rotary Club Sighet, C.S. SIG-MAR Sighetu-Marmaţiei și Liceul Tehnologic Forestier Sighetu Marmației.
Locaţia: Liceul Tehnologic Forestier, Str. Dragoș Vodă nr. 43, Sighetu Marmației, jud. Maramureş.
Structura turneului:
A. Copii legitimați sub 16 ani
(Se raportează la FIDE și la Federația Română de Șah.)
B. Copii nelegitimați sub 12 ani
Sistemul de joc:
A: 7 runde, sistem elveţian, 61 minute/jucător
B: 7 runde , sistem elevețian, 15 minute/jucător
Arbitri: Jurassa Andrei, Costiuc Ioan
Programul rundelor: Turneul A:
21.10.2023: ora 9:00 Ședința tehnică
ora 10:00 Runda I.
ora 12:15 Runda a II-a
ora 15:00 Runda a III-a
ora 17:15 Runda a IV-a
22.10.2023
ora 9:00 Runda a V-a
ora 11:15 Runda a VI-a
ora 13:30 Runda a VII-a
După terminarea ultimei runde va avea loc festivitatea de premiere.
Turneul B:
21.10.2023: ora 10,00 Rundele I-VII
Premii:
A.
U16 – Locul I. 200 lei, locul II 150 lei, locul III 100 lei
U14 – Locul I. 200 lei, locul II 150 lei, locul III 100 lei
U12 – Locul I. 200 lei, locul II 150 lei, locul III 100 lei
U10 – Locul I. 200 lei, locul II 150 lei, locul III 100 lei
U08 – Locul I. 200 lei, locul II 150 lei, locul III 100 lei
Premiile pe categorii de vârstă se acordă doar dacă există minim 5 participanți la categoria
respectivă. În caz contrar se premiază doar locul I.
B.
Locul I. Cupă + medalie + diplomă
Locul II. Cupă + medalie + diplomă
Locul III. Cupă + medalie + diplomă
Director de turneu: Roșu Vasile (președinte Rotary Club Sighet 2023 – 2024) Notă:
• Participanţii se vor prezenta cu carnetele de legitimare şi vizele achitate
• Organizatorii asigură materialele sportive.
Contact: Costiuc Ioan, tel.: 0741-066886 și Jurassa Andrei, email: [email protected].
Salut, Sighet!
Muzica clasică s-a ascultat „altfel” la Memorialul sighetean | VIDEO – dr. Sorin Markus |
Classic Unlimited, ediția a șaptea, turneul național de pian, a adus Duminică, 15 octombrie 2023 – la Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței – muzica clasică foarte aproape de sigheteni.
Iar pianistul Bogdan Vaida s-a „adaptat” admirabil spațiului neconvențional al Memorialului.
„Spațiul are o influență puternică asupra concertelor. Din punct de vedere acustic, de fiecare dată e altfel. Apoi, multe din spațiile în care au loc concertele Classic Unlimited au o energie specială, care influențează muzica.” Bogdan Vaida.
Filmarea video confirmă simbioza muzicii cu spațiul concertistic:
Foto & video:dr. Sorin Markus
Ruta Sighet – Desești de pe Drumul Național al Poeziei rezistă de… zeci de ani! (autor, Ion Mariș)
Festivalul Internațional de Poezie de la Sighet, ediția 2023, organizat de Centrul Cultural din municipiul nostru, și-a „consumat” formal… jubileul. A fost prezentă lume selectă, bună, așezată, nume „grele” (inclusiv politicieni), știute și prea-știute; s-au împărtășit amintiri care-l evocau cu respect și prietenie firească pe criticul Laurențiu Ulici dar – mai ales – imaginea personalității celui care a ridicat la un nivel maxim festivalul sighetean a fost „adusă” într-o notă sensibilă la Sighet de Doamna Aurelia Ulici.
În 50 de ani (cu toleranța de rigoare) de festival s-au întâmplat lucuri frumoase, poezia a fost la loc de cinste, iar toți conducătorii/ directorii/ managerii care s-au succedat de-a lungul timpului – nominalizați și onorați – au fost prezenți și au depus mărturie despre anii, mai mulți sau mai puțini, în care au coordonat și crescut un eveniment cultural care a ajuns – probabil?! – la apogeu. Cred că, deși festivalul a „îmbătrânit” – frumos, pot spune! – poezia a rămas tânără și „cochetă”, iar poeții (importanți și consacrați) prezenți la jubileu, veniți din toate colțurile țării dar și din Ucraina (Cernăuți) și Republica Moldova, au socializat și și-au găsit interlocutori cu „vibe”-uri specifice.
Premiile au fost multe și au fost oferite după o selecție riguroasă atât de Centrul Cultural (președintele juriului a fost prof. univ. dr. Ovidiu Pecican, cunoscut istoric, scriitor, publicist) cât și de diverse publicații culturale dar și de către Editura Valea Verde. Vom reveni cu „premianții” jubileului într-un articol viitor.
La Centrul Cultural Pastoral – unde a avut loc festivitatea de premiere – a oferit un recital extraordinar cunoscutul actor Dorel Vișan care a punctat moral – poetic în spiritul jubilelului.
A doua zi a evenimentului s-a axat – firesc – tot pe evocarea personalității celui mai elogiat președinte de festival sighetean („Critica de poezie cu și fără Laurențiu Ulici”), s-a citit poezie, s-au schimbat cărți (tipărite în diverse colțuri de… țări), s-au făcut promisiuni (colaborări, publicare, promovare), s-au consolidat și legat noi prietenii.
„Serile de poezie Nichita Stănescu de la Desești” au încheiat ziua a doua într-o notă verde (pe „tradiționalul” covor de iarbă din curtea familiei Pârja), mai tinerească (au fost premiate și tinere eleve), cu un bonus pentru toți, bunătăți din prea_plinul toamnei maramureșene.
În ziua a treia Poezia trebuia transferată la Mănăstirea Bârsana (eu n-am reușit să ajung) într-o dezbatere pro domo sua: „Credință și poezie în literatura română”.
Jubileul Festivalului sighetean de Poezie a devenit istorie, un reper pentru o generație onorabilă de poeți, dar ce va urma este marea provocare trans_generațională pentru cultura din Centrul… Europei.