La nivelul județului Maramureș, în perioada 8 – 14 martie, este prevăzută acțiunea „Săptămâna Meseriilor”, în care unitățile de învățământ care au ofertă educațională pentru învățământul profesional, inclusiv DUAL au planificat activități cu respectarea strictă a legislației care reglementează starea de alertă, a celei specifice scenariilor în care funcționează unitățile de învățământ și a măsurilor de prevenire și combatere a îmbolnăvirilor cu virusul SARS-CoV-2.

Scopul acțiunii este promovarea învățământului profesional și tehnic, respectiv a meseriilor și calificărilor dobândite prin învățământul profesional, inclusiv DUAL.Tot în acest scop a fost creat și site-ul https://sites.google.com/view/ziuameseriilor în care poate fi consultată oferta educațională pentru învățământul profesional, inclusiv DUAL din județul Maramureș.

În acest sens, și Liceul Tehnologic Forestier (director, prof. Maria Roman) din Sighet propune o serie de activități de promovare a meseriilor, pentru a putea fi accesate de viitorii liceeni.

sursa: Inspectoratul Școlar Județean Maramureș

sursă foto: Liceul Tehnologic Forestier/ Facebook

Bine v-am găsit în luna lui mărțișor!

„Femei din Maramureș. Portrete povestite” este numele unui mini-primăvăratic proiect pus la cale de Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale „Liviu Borlan” Maramureș, pentru a marca anul acesta Ziua Internațională a Femeii.

V-am obișnuit până acum cu obiceiuri și credințe populare, cu porți și biserici de lemn, descântece și hori. 8 martie sigur nu-i sărbătoare tradițională, dar e un prilej bun să aflăm mai multe despre viața femeii din satele încă tradiționale.

Am vorbit cu câteva maramureșence. Le-am îndemnat să ne povestească despre ele, despre viața lor, să își facă un autoportret din vorbe. Ce le place să facă? Ce și-ar dori? Când au fost mai mulțumite? Când le-a fost mai greu? De ce le e dor? Au fost vreodată în vacanță? S-au hodinit vreodată? Le-am întrebat și le-am ascultat. Ba chiar le-am filmat. La ele acasă!

Ce ne-au zis puteți vedea și auzi în perioada 8-12 martie, pe pagina de facebook a centrului nostru: facebook.com/culturatraditionala.ro, dar și pe la prietenii de la „Salut Sighet!”.

Mulțumim că ne urmăriți.
O primăvară hireşă!

CJCPCT Liviu Borlan Maramureș
Email: promovaremm@gmail.com
www.culturatraditionala.ro
facebook.com/culturatraditionala.ro

Debutul anului ne confirmă prognoza obiectivă că noul Consiliu Local (CL) lucrează din plin pentru „adormirea” sighetenilor. Și noi care, auzind discursurile înfierbântate din ziua preluării mandatelor, ne-am bucurat că bate vântul reformei și-a muncii solidare în administrația publică locală. Se pare că experimentații deținători ai unor mandate anterioare în CL au readus pe făgașul „normal” procedurile obișnuite de muncă… în folosul comunității. Cred că s-a întâmplat ceva asemănător mișcării prin care – la începutul acestui an – consilierii – promotori ai majorării taxei de salubritate pentru cetățeni au susținut ideea cu argumente… puerile.

La ședința CL de la începutul acestei săptămâni (01 martie 2021) nu am reușit să ajung din motive tehnice dar, reverberațiile unor decizii luate s-au răspândit rapid pe toate ulițele Sighetului (plombate sau nu). Primarul Sighetului (susținut de un material bine documentat care a vizat istoricul și organigrama Urbana, prezentate de d-na Adriana Curmei) a propus revenirea societății în subordinea Primăriei și reorganizarea acesteia.

Un proiect de hotărâre – bănuiesc – bine intenționat a fost blocat de frontul comun pe care l-au făcut pe/ pentru banii statului, (bani pe care-i generăm noi, contribuabilii), consilierii PNL, ajutați dezinteresat și de aliații de conjunctură. Să ne înțelegem, în centrul discuțiilor s-a situat reorganizarea „bugetofagei” URBANA, reorganizare nerezolvată (de pe vremea vechiului consiliu local) de anișori buni!

Cum este posibil ca o structură generată – într-un mandat precedent – tot de Consiliul Local, ticsită de indirect productivi și nu mai puțin de 10 (zece) funcții de conducere (dintr-un total de 93 de angajați), să mai continue să funcționeze în actuala „formulă”, având departamente mult mai dodoloațe comparativ cu Primăria Sighet, buget frumușel (aproape 25 de milioane de euro în perioada 2013 – 2020, din care peste 5,3 milioane euro salarii) și externalizează cam… tot ce se poate?

Haideți să luăm câteva exemple simple: Serviciul contabilitate – financiar are 32 de persoane la Urbana în timp ce PLIMOB-ul (peste 1300 de angajați) are 5 persoane în departamentul echivalent; Biroul Juridic – Resurse umane are la Urbana 6 persoane în timp ce Primăria are 3 juriști și putem continua. E nevoie sau nu de reorganizarea Urbanei, stimați consilieri care v-ați împotrivit sau v-ați abținut de la propunerea de reorganizare a minunatei societăți prea puțin… Urbane? Izolați, cei 5 consilieri PSD, au fost nesemnificativi în susținerea reformei mult clamate (inclusiv în programele electorale susținute de unii care azi au renunțat la… principii). Au fost doar 5 voturi PENTRU reorganizare. Toți ceilalți 12 consilieri prezenți la ședință (PNL, USR – PLUS, Pro – România, PMP, UDMR) s-au OPUS reorganizării iar unii s-au abținut. Dacă voi, mirabili/ indezirabili consilieri, credeți că veți mai reuși să contribuiți dezinvolt la risipirea banilor sighetenilor vă înșelați! Am înțeles că unii dintre consilieri au invocat – în justificarea votului – lipsa… consultării publice. Bună glumă! Când împărțiți funcții și direcționați sinecuri de ce nu faceți consultare publică?

Pe de altă parte, răspunzând nedumeririlor mele vizavi de acest blocaj „strategic” din Consiliul Local prin care îmi exprimam părerea că Urbana ar trebui reorganizată in integrum, d-na viceprimar Onița Ivașcu mi-a transmis în scris următoarul mesaj: „Categoric da, însă formula propusă de Primar nu cred că duce la reorganizarea cu adevărat a societății Urbana. Noi ne dorim o reorganizare a societății Urbana în adevăratul sens al cuvântului. De aceea s-au propus amendamente la proiect, însă primarul le-a refuzat.” Nu prea am înțeles, deocamdată, ce înseamnă reorganizare „în adevăratul sens al cuvântului” dar, d-na viceprimar mi-a promis că ne va furniza detalii!

De pe surse (demne de încredere!) am aflat că organele competente vor face o evaluare a contractelor pe care Urbana le-a generat în ultimii ani. Vom vedea astfel și cât de corect este auditul, invocat de unele „voci” politice, favorabil instituției care depășește în organigramă chiar Primăria – mamă!

ATENȚIE! Prea mult stimați consilieri, dacă în următoarele luni vom observa că vă continuați luptele interne și nu abandaonați orgoliile mizerabile, vom demara (așa cum am promis!) procedura pentru demiterea Consiliului Local Sighet, în conformitate cu prevederile din Codul administrativ în vigoare!
VĂ INFORMEZ! Am foarte multe semnale că actualul CL, nu de mult instalat, a dezamăgit deja cetățenii sigheteni dar, spre bucuria mea, se pare că nu se va perpetua neimplicarea civică de până acum, dimpotrivă, vor apărea surprize nu tocmai… politically correct.
ALERTĂ! Credeți că este normal să existe un „grup” bine organizat care să se opună inițiativelor corecte și doleanțelor justificate agreate de comunitatea locală? Este fezabilă perpetuarea gâlcevii „înțelepților” pentru dezvoltarea Sighetului? Mai sunt posturi și sinecuri de repartizat? Credeți că vă mai „jucați” cu sighetenii? Credeți că veți sta relaxați 4 (patru) ani pe buzunarul nostru? Vă înșelați! Startul reformei îl va da societatea civilă și va începe cu… politrucii!

Morala: Ceasul rău, pisica neagră, ne mai trage-un șut în… barbă!

Ion MARIȘ

Foto: Salut, Sighet!

Toate evenimentele continuă să se desfășoare, din păcate, online. Până când?… nu avem răspunsuri exacte!
Important este că se mobilizează resursele umane din toate zonele societății și se creează evenimente frumoase online și, mai ales, nu se uită marile ocazii de-a marca zilele etalon din viața noastră.

Asociația Rădăcinilor Străbune – Școala Rădăcinilor Străbune din Călinești (inițiatoare Măriuca Verdeș), Colegiul Național Pedagogic „Regele Ferdinand” Sighetu Marmației și Clubul Green Impact organizează luni, 8 Martie 2021, de la orele 14:00, evenimentul on-line „Din drag pentru mama”.
Ce se va întâmpla în cadrul evenimentului? Ceea ce s-ar fi întâmplat și în timpuri „normale”: elevii vor cânta, vor recita și vor „expune” desene și picturi dedicate mamei.

Accesați evenimentul, bucurați-vă – împreună cu toate mamele – chiar și… online!

Salut, Sighet!

Foto: Miya Kosei

A fost întotdeauna o plăcere să-l întâlnesc pe Maestrul Gheorghe CODREA, să discutăm și să-i „urmăresc” amintirile care pornesc din Sighet/ Șugău/ Vadu Izei, „zăbovesc” zeci de ani în Cluj și se „închid” – ce interesant destin! – tot în Sighet, str. Șugău. A poposit – pentru mai multe luni – în zona noastră, zona copilăriei și-a adolescenței, în urmă cu mai puțin de un an și se pare că va reveni în câteva săptămâni, cu gândul de-a se implica într-un proiect ineresant. Dar, despre proiect într-un viitor apropiat.

Azi, când Maestrul Gheorghe Codrea împlinește 93 de ani, vreau să-i spun, să-i spunem, să-i dorim să aibă parte de sănătate și de multă energie transferată spre pictură, spre pasiunea de o viață care i-a adus recunoaștere națională și internațională. Maestrul Gheorghe Codrea și-a publicat amintirile într-un volum pe care l-a publicat anul trecut: „Întâia și ultima zi. Spicuiri din viață”. În câteva săptămâni, probabil, urmează să fie tipărit un album/ catalog de artă cu operele recente ale Maestrului. Și… Clujul îi omagiază viața și opera printr-o expoziție ce se va vernisa în câteva zile (10 martie 2021) la Muzeul de Artă.

Dacă luna trecută (21 februarie) fostul deținut politic Petru Codrea a împlinit 90 de ani, azi, fratele mai mare, pictorul scenograf Gheorghe Codrea, a împlinit 93 de ani, spre bucuria celorlalți frați, Georgeta Maria și Eugen (ambii având peste 80 de ani).

La începutul lunii martie, când culorile naturii se revarsă – timid – pe simezele mult-așteptatei primăveri, ne bucurăm să-l aniversăm pe artistul plastic ce-și continuă munca și la această onorabilă vârstă!

Doar câteva spicuiri din biografia Maestrului Gheorghe Codrea!

Gheorghe Codrea s-a născut la 02 martie 1928, la Sighet (Șugău). Locuiește la Cluj. Are un fiu, Dan, arhitect și o nepoată Anna, stabiliți în Anglia.

Gheorghe Codrea a absolvit Liceul „Dragoș Vodă” în anul 1948. Pe la sfârșitul anilor ’40 este remarcat și îndrumat spre artele plastice de către cunoscutul pictor maramureșan Traian-Bilțiu Dăncuș. A urmat și absolvit Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu” din Cluj (1949 – 1953), specializarea pictură, clasa profesorilor Catul Bogdan, Aurel Ciupe, Nagy Imre, Andrassy Zoltan, după care a continuat studiile în scenografie la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti (1953 – 1956) avându-i profesori pe Alexandru Moscu, Toni Gheorghiu, Walter Siegfried.

La încheierea studiilor, conform uzanțelor, a fost repartizat la Teatrul de Stat din Oradea dar, iubind Clujul, a aplicat la un concurs deschis pentru un post similar în inima Transilvaniei, unde a şi fost angajat în 1956 până la pensionare în anul 1989.

A inovat și modernizat tehnica scenografică a secolului trecut, introducând în spectacole proiecțiile, creând elemente scenografice ce relevau și talentul de pictor, adevărate lucrări de artă de sine stătătoare.
Gheorghe Codrea a fost 33 de ani un scenograf – artist al Operei Române din Cluj, aducând în scenografie o abordare modernă, fiind adept al spectacolului vizual total.

A creat scenografia pentru spectacole lirice memorabile, Bărbierul din Sevilla, Coppelia, Don Carlos, Lacul lebedelor, Secretul lui Don Giovanni, Tripticul puccinian (1972), Povestirile lui Hoffmann, Nunta lui Figaro, Flautul fermecat, Don Juan, Zamolxe și Ulysse, Voievodul țiganilor, Nabucco, Falstaff, Boris Godunov etc.

S-a remarcat și în pictura de șevalet, având mai multe expoziții personale atât în țară cât și în străinătate.

La mulți ani, splendid colorați, Maestre!

Foto & text: Ion MARIȘ

Orice manipulare a fricii se identifică cu un fel de terorism, care se aseamănă cu o muscă care încearcă să distrugă un magazin de porțelanuri. Musca e atât de nevolnică, încât nu poate clinti din loc nici măcar o singură ceașcă de ceai. Atunci, cum distruge o muscă un magazin de porțelanuri? Găsește un taur, îi intră în ureche și începe să bâzâie. Taurul o ia razna de frică și furie și distruge magazinul de porțelanuri. (Yuval Noah Harari)

Musca, eu o compar cu frica, iar taurul cu mintea fiecăruia. Vorbind în termeni cât se poate de pragmatici, s-a ajuns ca fiecare babă din autobuz să-și dea cu părerea despre „carcalac” și vaccin.

Nu-i nevoie de alte dezbateri profesioniste pe acest subiect, trebuie doar să te urci în autobuz și, atunci când te dai jos, poți să-ți iei doctoratul în materie de virus și vaccinuri. Când se întorc de la oraș cu plasele doldora de alimente de la supermarketuri, nu cred că-și pun problema câtă otravă au în ele și câtă hrană „curată”. Ultimul lucru (al oricăruia dintre noi, recunosc) este de a citi cu atenție conținutul produselor pe care le luăm din raft.

Când li se dă copiilor cu multă dărnicie sucul frumos colorat și bun la gust, oare care părinte se gândește că-l otrăvește încet dar sigur și că-i pune viața în pericol? Câți ar fi oare cei care se îndoiesc că mezelul sau carnea frumos colorată și sclipitoare din galantar e ceea ce pare? Câți cer analize înainte de a le savura? Pâinea, în toate sortimentele ei, de ce nu e contestată, cu toate că, împreună cu dulciurile sunt dușmanii din umbră și dau atâtea boli? Atunci când copiii noștri erau mici și se programau, nu de noi(!), ci de medici specialiști la vaccin, nu s-a auzit de atâta reticență. Mergeam pur și simplu, pentru că așa era normal. Dacă ne iubeam copiii și-i voiam mari, trebuia să acceptăm că cineva gândește pentru noi, că niște laboratoare cercetează în favoarea vieții noastre și a copiilor noștri.

Doar că acum, datorită mijloacelor de informare (sau dezinformare), punem la îndoială vaccinul. Eu, una, recunosc că atunci când s-a declanșat urgia, am încercat să mă agăț de o speranță și aveam credința că, de undeva, va veni și vindecarea. Vaccinul era raza de lumină așteptată. Era motivarea ieșirii din cruntele privațiuni ale acestei calamități globale.

Și acum, când în sfârșit a apărut, dăm cu piciorul, îl cotestăm, îl disecăm, vrem să-i aflăm formula chimică (de parc-am înțelege-o!), să vedem dacă n-are „gipuri” și „drapele” băgate-n el! Fiecare s-a transformat peste noapte în chimist și, dacă nu stăpânește subiectul, măcar își dă cu presupusul… Și toate astea țin de educație.

Am fost educată să am respect față de Dumnezeu, față de învățători, profesori, doctori, care tot prin grija Lui față de noi vin să ne educe, să ne vindece. După zeci de ani de pregătire, de examene, de confirmări, vin unii „neaveniți” să conteste munca atâtor creiere luminate! De ce să ne vindecăm mai repede, când putem să tărăgănăm (la fel ca multe altele, în această țară). N-am mai fi noi!

I-aș întreba pe acești contestatari, dacă s-au urcat vreodată într-un avion, tren, autoturism, care, toate sunt făcute de specialiști în inginerie, dacă au încredere în cei ce le-au creat și n-au încredere în medici? De ce iau antibiotice la orice semn de boală având certitudinea că se vor face bine? Și scrie pe ele clar „anti-biotice”, adică împotriva vieții. Acum când ni se dă ceva pentru viață, ne îndoim, punem întrebări, contestăm. De câtă ipocrizie putem să dispunem?

Sfatul meu ar fi ca toți acești „bețe-n roate” să încerce să facă cei 6 ani de Medicină, să-și ia examenul și apoi, în cunoștință de cauză, să-și dea cu părerea.

Până atunci, să fim recunoscători lui Dumnezeu că ne ajută și de data asta, trebuie doar să recunoaștem!

autor, Ileana PISUC

În imagine putem „încerca” să identificăm zona nu foarte (re)cunoscută pentru mulți sigheteni. Haideți să vedem cine recunoaște zona! Nu este neaparat foarte greu, e poarta de intrare în Sighet dinspre….
Așteptăm răspunsurile!…

Completările cititorilor la această fotografie sunt binevenite.

Salut, Sighet!

NR: Fotografie din colecția Ernest Villand.

După urși, cei mai mari și mai periculoși răpitori sunt lupii și ei sunt (la noi) foarte mulți. Se apropie de el și râsul, dar râsii sunt foarte puțini, izolați și, se spune că această felină ar ataca și omul, fără a fi în pericol. Se mai aseamănă în ceva cu lupul; dacă urmărește, de exemplu, două căprioare și o prinde pe una, consumă puțin din ea și fuge după cealaltă, de obicei, cu succes. Se vede că el are un consum mai selectiv. Doar două animale, în habitat la noi, sunt de o cruzime aparte. Dacă lupul ajunge într-un țarc de oi și nu e daranjat, le omoară pe toate, deși consumă și, eventual, duce cu el una singură. Iarna coboară și prin localități, câțiva împreună, și se strecoară discret printre case, uneori în liniște și nu de puține ori, cu succes.

Casa noastră și ulița «Bulenilor» se află la poalele Seciului, un deal destul de înalt, acuma împădurit cu rășinoase, până mai jos, spre arături și pășune. De acolo, de la poalele lui, ei pot vedea prin curțile oamenilor, domiciliați pe acea uliță. Într-o seară, un gospodar nu departe de noi, a împrăștiat fân în grădina din fața casei, pentru oi, pe care le-a lăsat să mai ciugulească pe «turiș». A uitat puțin de ele, cu cina, la ceva povești cu un vecin și apoi, pe întunecate, a ieșit să le închidă în grajd. A fos mirat cum toate s-au culcat, se părea că dormeau. Ajuns la ele, nu voiau să se scoale, pentru că toate aveau gâtul rupt, vreo 15 bucăți. Le-au ucis lupii, puțini, pentru că lipseau doar una sau două. De aceea se spune la oamenii hrăpăreți: sunt «lacomi ca lupii». Tot la fel face și dihorul: intrat în coteț la găini, ucide totul și pleacă, eventual, doar cu una.

S-au înmulțit extrem de mult și urșii acuma. Coboară pe străzile din marginile orașelor și caută mâncare prin tomberoane, fiind un adevărat pericol pentru cetățeni. Poate s-a împuținat vânatul, s-au schimbat timpurile și anotimpurile, ca și obiceiurile de trai ale lor. Nu mai este «ursul tradițional» care intră în iarnă la hibernat, cu rezerve de grăsime până primăvara. Acuma îl întâlnești și iarna pe plaiurile dealurilor sau prin vecinătățile localităților.

În timpul iernii, un proprietar sau altul, pe rând, trimiteau ciobanului în ajutor pe cineva, fiind nevoie pentru făcut lemne de foc și, uneori, pentru a se mai schimba pe «turiș» cu ciobanul, mai ales atunci când era ger mare, sau pentru a-l ajuta la distribuirea fânului pentru oi. Acestea nu pot fi lăsate deloc nesupravegheate, care pot fi atacate imediat de lupi, care, de obicei, le au în «supraveghere» mereu. Într-o iarnă, în lunile ianuarie-februarie, când oile erau la noi, tatăl meu a fost trimis ciobanului pentru ajutor, pe câtva timp; locația era în Valea Runcului. Dar, în timpul iernii, se organizează în comună multe «șezători», la o casă cu o cameră mai mare și bine aranjată. Cu mai multe «lăiți» pe lângă pereți și o masă mai deoparte, lângă ele, unde se adunau în jur de 10-12 fete, uneori și neveste mai tinere, pentru supraveghere sau pentru prelungirea fetiei. Acolo se adunau în jur de ora 9 seara și stăteau până spre orele 3 dimineața. În acest timp torceau cânepa, inul, lâna, sau executau alte activități, textile mai ales; dar se mai și distrau, cu povești și altele. Acestea încep cam din luna noiembrie și se termină la începutul postului mare. În câșilegi, după postul Crăciunului, se fac multe nunți și acestea se pregătesc și prin șezători. Pe la aceste așezăminte mai treceau și grupuri de flăcăi, unde se făceau glume, se cânta din fluier sau ceteră (vioară) și se și «dansa» învârtita; băieții mai jucau și cărți, mai ales șeptic. În acest fel, și sporul la muncă era mai mare, se distrau și se alunga somnul. Un grup de flăcăi rămânea la acel așezământ un timp, iar înainte de plecare, flăcăii care plecau și aveau o relație de prietenie cu vreo fată, acestea ieșeau după ei «printre uși», adică se izolau câteva grupuri de perechi în holul casei sau chiar afară, în șatră, dacă nu era prea frig și își spuneau acolo gânduri, proiecte de viitor, făcând și unele drăgălășenii, în câteva minute, nu chiar publice. Apoi, tot grupul se îndreapta spre alte șezători, alte prietenii sau căutări. În fiecare seară, în orice șezătoare, se prezentau câteva grupuri de flăcăi; foarte rar erau unele mai izolate, din cine știe ce motive. Un foarte frumos obicei se petrecea de Crăciun; fiecare șezătoare își organiza și pregătea colinzi pentru noaptea de Crăciun, la care participau și mulți băiăți. Erau colinzi de toată frumusețea, cu un ecou peste comună, care dura până spre ziuă; se colinda gazda și toate participantele la șezătoare. Era un colind amplu care se auzea peste tot spațiul zonei, un colind începând, când altul se termina. Acuma gata cu colinzile, gata cu șezătorile și torsul; nu se mai practică, ne-am «modernizat». Confecțiile sintetice, blugii și altele, diverse, le-au luat locul. Lucrurile frumoase mor și ele, poate mai repede ca cele urâte, care sunt parcă și mai stabile, mai de durată. Păcat!

Tatăl meu, mult implicat în viața tinerilor flăcăi, nu putea lipsi de la aceste șezători. Pleca din Valea Runcului pe înserate, după ce se închideau oile și se întorcea dimneața, după orele 3. Nu era departe, fiind doar 5-6 km din comună, dar era un drum în urcare, mult prin padure, nu cu o bună reclamă privind sălbăticiunile, mai ales cele periculoase. Era multă pădure pe acele dealuri și văi, până departe, spre capătul lor, de sub înălțimi, de mare densitate, cu multe smârcuri și înfundături, cu locuri de ascunzișuri pentru toate speciile de animale; de aceea le puteai întâlni pe oricare, singure sau în formații, mai mici sau foarte mari. Nopțile pe acolo le simțeai temătoare, mai ales cei mici, copiii. Se zvonea că pe acolo umbla și nu știu ce «Mamă a Pădurii», cu victimele ei, această sperietoare fiind indusă și de zgomotele și vaietele lugubre din timpul nopții, produse de animale în atac și apărare. Se aflau prin acele coclauri mulți urși, mistreți și lupi, cerbi și căprioare și altele, o zonă mult preferată și pentru partidele de vânătoare. Ciobanul i-a spus odată tatălui meu:
– Ar fi bine să rărești drumurile acestea nocturne, într-o zonă atât de periculoasă și în acest timp de iarnă grea. O să-ți adunăm într-o zi rămășițele de prin aceste coclauri; în lunile de iarnă, mai ales în ianuarie și februarie, se adună lupii în haite mari, noaje de lupi și pentru reproduceri.

Într-una din nopți, cu un ger cumplit, se întoarce de prin șezători cu capul acoperit de căciula lui mare și călduroasă, cu un fular în jurul gâtului, opinci, cioareci, cojoc și suman, adică tot echipamentul necesar pe un astfel de ger. Cu un mers rapid, a ajuns în dreptul unei case, părăsită în lunile de iarnă, la câteva sute de metri până la destinație. Acolo se afla și un pârâu de trecut, afluent al râului Buleasa, care nu îngheța iarna total, niciodată. Ajuns aici, a fost obligat să-și ridice capul din piept, de unde numai nasul era afară, pentru a vedea unde să calce, pentru a nu se uda în apa rece. Deodată, zărește în fața lui și pe de lături, o mulțime de perechi de luminițe care sfidau parcă lumina palidă a lunii și a întunericului din jur: era o noaje de lupi în care și intrase puțin, observând și în spate, pe lângă drum, câteva peechi. În drreapta, pe «tăpșanul» de pe lângă casa părăsită, era plin de ei și câteva perechi și în față, chiar pe drum. Dacă nu l-a înghețat gerul mare, atunci chiar se simțea înghețat, în toată vietatea lui. Doar judecata nu trebuia s-o lase să- i înghețe, deși nu mai credea să-i mai folosească. Și-a amintit atunci de prevestirea cumplită a ciobanului! Decizia trebuia luată rapid și nu trebuia să manifeste teamă, când lupii l-ar fi atacat și devorat deîndată. Toate animalele, fie și numai instinsctiv, au teama de om. Dacă s-ar fi întors în spate, în mod sigur lupii l-ar fi atacat, văzându-i frica; atacul ar fi fost iminent, pentru a nu le putea scăpa și chiar dacă ar fi reușit să se cațăre într-un copac, ei l-ar fi păzit cu răbdare, până când le-ar fi căzut jos, înghețat; deci nu înapoi, nu trebuia să manifeste frică. El avea în mână o taparină cu coadă scurtă (o furcă cu coarne mici, cu care împraștia fânul la oi), care a luat-o ca sprijin pentru gheață, sau pentru a se apăra de vreun câine pe ulițele umblate, dar în niciun caz nu pentru lupi. De altfel, cu bâte nu te poți apăra de lup, pentru că o prinde repede în gură și la fiecare smucire pentru a o elibera, el o apucă mai de aproape, până ajunge la mâini și atunci ești terminat. Dar, în timp ce se gândea, a lăsat cornițele taparinei în pârău și o mișca inconștient, făcând puțin zgomot. Deodată, constată că lupii din drum se retrag în lături și parcă-l invitau să treacă, poate pentru a sări apoi pe el, să-l devoreze. N-avea ce face, răspunde invitației și intră printre lupi, trăgând taparina târâș după el și privind doar cu coada ochilor spre ei, capul ținându-l fix. Se gândea că, dacă unul îl atacă, în câteva minute va fi bucăți și nu va îndura nici lunga suferință. Dar, minune: pe măsură ce înainta, lupii care erau în față se tot retrăgeau, rând pe rând și se așezau pe fund în marginea drumului. În lateral, din poiana din fața casei, lupii începeau să se miște și ei; cineva le perturba amorurile. Cum spuneam, exista totuși o teamă de om a tuturor sălbăticiunilor, chiar și a acelora cu putere mult peste cea a omului și, la vederea lui, primul impuls este de a se feri de el. Fac excepție cine știe în ce stări deosebite în care s-ar afla, atunci când îl atacă și chiar sălbăticiuni mai mici. Simțea că transpiră, dar o transpirație rece. Ajunge la marginea haitei și, pe furiș, constată că se iau după el; era tot a lor. Nu fuge, dar merge mai rapid și-i vine în gând o idee genială: își aruncă în spate căciula și-i aude cum se încăierau cei din față cu această «pradă», distanța față de ei făcându-se astfel mai mare; aruncă apoi fularul de lână, după care urmează apoi sumanul și, după câtva timp cojocul, rând pe rând, mărindu-se mereu distanța. În spate, se auzea o adevărată morodeală, mai ales când a aruncat cojocul, cu scâncete și urlete, nefiind exclusă nici sacrifiarea unora dintre ei; în astfel de situații, dacă unul este rănit și sângerează, ceilalți sar pe el și-l consumă. Sângele îi înnebunește. Deja nu se mai vedeau, erau și curburi de drum și atunci a început să alerge cât putea de repede; nu mai simțea gerul, deși era dezbrăcat de toate «halubele», fiind doar în cămașă. A ajuns la colibă, a deschis «ușa» și a intrat înăuntru. Ciobanul, când l-a văzut în acea stare, a încremenit, întrebându-l, totuși:
– Ce-i cu tine, strigoiule?!
– Lasă acuma întrebările și hai să aruncăm jos plasca; să facem apoi foc mare, cu uscături.

Coliba era construită din două table pentru care se foloseau dranițe (șindrilă), una mai mare numită «povârneală», care se punea de la pământ în poziție oblică, și se înalță la peste 2 m, cealaltă, mai mică, numită «plasca» așezată orizontal, era lipită de povârneală. Ele erau fixate prin stâlpi puternici din turși de fag; pe lateral și în față, se umplea cu scânduri solide din lemn de fag, «lodbe». Plasca fiind aruncată, flăcările puteau să se înalțe mult, ca adevărate torțe, de speriat; lupii și, în general, sălbăticiunile periculoase au teamă de foc.
– Acuma să ieșim repede în staul să facem și acolo două focuri.

Nici n-au încheiat bine aceste operații, că lupii și-au și făcut apariția, apropiindu-se de staul, mai puțin de colibă, unde focul era în vâlvătaie. În jur, totul era scăldat în lumina flăcărilor de la cele trei focuri, față de care perechile de ochi ale lupilor păleau. Ciobanul a înțeles situația, nu mai era nevoie să-i fie relatată, dar flăcăul, tatăl meu, a început să-i relateze situația, printre aruncăturile de tăciuni aprinși printre lupi, peste gardul înalt din nuiele, care închidea oile și le apăra.

– M-au atacat lupii pe drum, dar n-au reușit să mă doboare și doar mi-au smuls hainele de pe mine, scăpând numai cu opincile, cioarecii și cămașa; eu am fugit apoi mai repede decât ei și am sosit la timp pentru a putea salva totul.

Ciobanul a început să zâmbească, înțelegând atât parodia acelei povești, cât și tragedia care se putea produce; a fost totuși un miracol. Dar nu mai le era teamă, deși se vedeau colții lupilor rânjind la câinii din staul, care rânjeau și ei la adapostul gardului. Când încerca un lup să sară gardul înalt, altul îl apuca cu fălcile, revendicând el poziția. Aruncau și cu tăciuni aprinși în ei, făcând pe mai mulți să scâncească. Lupii își continuau amorurile lor în noapte și ger, în lumina flăcărilor care se întețeau mereu, cu morodeli și lupte, cu amoruri și omoruri, cu alții devorați. Au părăsit câmpul din jurul stânei înspre ziuă, pe grupuri, dezmembrându-se haita, care probabil se va reface iar, împrospătată cu alte efective. Au lăsat în urmă mulțime de smocuri din păr de lup, mult sânge și câteva urme din cei devorați. Au pus plasca la loc, au curățat focurile din staul și tăciunii împrăștiați pe afară și, cu o greblă ce o foloseau pentru greblat turișul, fânul rămas pe jos, au început să adune și mulțimea de păr de lup de pe lângă stână, mirosul acestuia înfricoșând oile. Au fixat locul de hrană pentru oi mai departe și zăpezile ce au urmat au curățat și împrospătat mai bine locurile. Flăcăul a dat însă un concediu drăguțelor de prin șezători. Mare noroc, binevenit, dar de neînțeles, și pentru care trebuia să mulțumească mult Domnului!

Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, Minnesota, USA, 24.02.2021

sursă foto: https://www.descopera.ro/

Joi, 25 februarie, evreii de pretutindeni au sărbătorit Purim (trad.: sorți), o sărbătoare veselă, nereligioasă, în amintirea unui eveniment biblic.

Haman, nepotul lui Hagag din tribul Amalek – simbolizând Îndoielile – a vrut sa distrugă poporul israelit (simbol al spiritualității), însă Megillat Esther (în traducere-revelația ascunsului) dezvăluie secretele prin care poporul israelit este salvat, iar Haman este ucis în locul iudeilor. Purim nu este nicidecum celebrarea uciderii unui om, chiar dacă acesta este Haman, ci victoria asupra îndoielilor și negativităților, culminând cu terminarea perioadei de exil prin reconstrucția Templului din Ierusalim. Purim simbolizează, așadar, victoria noastră asupra propriilor îndoieli.

La Sighet, dl. Adrian Perl a oficiat slujba tradițională, iar dl. Ganz Peter a citit integral traducerea in limba română a Meghilat Esther. Pe tot parcursul filmării, de câte ori se aude numele Haman membrii comunității au facut zgomotul specific cu Gragher-ul pentru a nu i se auzi numele celui care a vrut să lichideze poporul lui Israel. Mai sunt specifice acestei sărbători portul măștii și obiceiul de a bea până nu mai facem deosebirea între Mordechai și Haman.

Foto & video: Sorin MARKUS

Zi geroasă –
o ţarcă strigă în vârful
nucului desfrunzit
*
Flori de gheaţă-n geam –
toporul e înţepenit
într-un butuc
*
Primul peşte prins
sare din nou în copcă –
pescar amator
*
Rar cate un fulg –
în vârful unui copac,
mierla aşteaptă
*
Liniştea serii –
din când în când câte-un fulg
peste cei de ieri
*
Noapte geroasă –
„Lunga vară fierbinte”
pe programul doi
*
La gura sobei –
citind aceleaşi scrisori
din tinereţe

Maria TIRENESCU

Deși Dragostea plutește în aer, mai ales azi de Dragobete, tinerii din Clubul Interact Sighet se distanțează regulamentar de orice provocare și poartă… mască.
Interactienii, în unanimitate, au decis – pentru încă o zi – să preia sarcinile lui Cupidon printr-un nou proiect: Online Blind Date.
După cum îi spune și numele, proiectul constă în întâlnirea pe „nevăzute” între participanți. Astfel, pe baza unei cărți de vizită alcătuite prin intermediul unui formular – profil, se vor realiza perechi care vor avea șansa să petreacă timp împreună. Înscrierea constă în completarea unui formular alcătuit din întrebări simple, cum ar fi genul de muzică preferat, hobby-uri, etc pentru a ajuta echipa să găsească parteneri cu „puncte” comune, și achitarea unei sume de 10 lei prin transfer bancar. Mai multe detalii se găsesc pe pagina noastră de Instagram.
În ciuda ideii „originale” de a organiza proiectul în stil tradițional, într-o cafenea, acesta va avea loc în mediul online. E important ca în această perioada să ne protejăm atât pe noi, cât și pe cei din jur. Sperăm bineînțeles să revenim cât de curând la normalitate, însă echipa noastră muncește în continuare pentru a păstra frecvența la care se desfășurau proiectele clubului nu cu mult timp în urmă. Ne este dor de viața… live!

Echipa Interact vă invită la socializare, în ciuda distanțării sociale, pentru a uita de situația de acum și pentru a ne aminti sentimentul de… „fluturi în stomac” al unei prime întâlniri.

Larisa Covrig
Colegiul Național „Dragoș – Vodă” Sighet
Președinte Interact Club

Pentru mult timp, iubirea nu a fost nimic altceva pentru mine decât o altă frică. Nu înțelegeam cum e posibil ca din puținul meu să dau de bunăvoie altcuiva. Cum aș putea să simt că fără o persoană nu pot să trăiesc? Cum aș putea eu, o simplă ființă sub talpa timpului, să simt așa ceva pentru o altă ființă ca mine? Acestea nu sunt decât avertismente ale vieții că nu ne preocupă ce trebuie, nu-i așa? Căci e clar că vor duce la o dezamăgire adâncă, în care cazi și nu te mai poți ridica.

Așa mă gândeam pe vremuri, când încă lumea mi-era necunoscută, pe când mă uitam în sus să văd oamenii din jur și mă fascina orice străin care trecea pe lângă mine. Am citit cărți și am văzut filme cu ajutorul cărora se pictau în fața mea frumoasele tablouri ale unor relații ce conștientizam că nu sunt reale. Îmi spunea o voce interioară să nu cad pradă farmecului acestui pericol prefăcut în fericire și viață. Dar uite-mă acum, cititorule, cum stau cu capul rezemat de cimentul rece și privesc spre soare, pe acoperișul celei mai înalte clădiri din oraș, cu mintea plină de ea.

A fost o prostie, a fost pericolul temut dar dulcea izbândă, căci din momentul în care am vorbit prima oară am simțit gustul euforiei. Ca atunci când îți auzi piesa preferată pentru prima oară, înainte să știi că va deveni cea pe care nu vei putea să ți-o scoți din cap. Mi-am dat seama că e precum un asasin profesionist iubirea asta; te ia încet, tăcut și până să-ți dai seama că ești în mâinile ei, deja e gata. Adesea mă gândeam că împărțim un suflet și o minte, că ceva din ea a fost sădit în sufletul meu de dinainte să calc pe pamânt și a răsărit încetul cu încetul până ne-am întâlnit și mi-am găsit scopul în viața. Toate întrebările aveau brusc răspunsuri, și lumea căpăta în sfârșit culoare sub ochii noștri. În ea vedeam tot ce mi-aș putea dori, de parcă toate visele și nevoile mele acumulate pe parcursul anilor au prins viață. Nu am avut timp să mă gândesc la nimic rău, căci în ea găsisem toată bunătatea din lume. Îi urmăream zâmbetul oriunde, precum floarea soarelui care tânjește după razele calde. Cu ea timpul se oprea și se grăbea, sălta și mă învăluia într-un așa fel încât aveam impresia că momentul de fericire maximă nu se mai termină. Era un dans cu diavolul, dorința și dependența care îmi acopereau ochii ca să nu văd ce urâtă e lumea de fapt. Atunci am înțeles cu adevărat ce este iubirea, și de ce oamenii depind atât de mult de ea. Nu neapărat persoana în sine îi face să se simtă bine ci pur și simplu ideea că există cineva care să țină la ei fără nici o obligație, cineva care să creadă în ei. Ea era pentru mine un umăr pe care să mă sprijin, o vorbă bună și niște brațe calde care să mă primească așa cum sunt, fără să ceară nimic în schimb. Nici eu nu mai știu dacă m-am îndrăgostit de ea sau conceptul că ea există și mă iubește. Dar ce mai contează? Trăiește în gândurile mele, în amintirile intense, în privirea și atingerea mea – căci ea e o parte din mine acum. Pot încă s-o văd, dacă-mi întorc capul, lângă mine, pe ciment. Are părul în toate părțile și se uită la cer ca la ultima destinație. Cuvintele ei trec pe lângă mine precum anii tinereții, repede și nemilos, dar cu o oarecare grijă. Mereu am învățat multe de la ea și din spusele ei, dar nu credeam că o să am parte și de lecții dureroase. Cu glasul ei mai dulce ca mierea până și cuvintele care mă rănesc sună frumos.

La un moment dat, nu mai știam dacă ea m-a călăuzit puțin în confuzia mea sau a fost motivul pentru care m-am pierdut în primul rând. I-am dat ei toată iubirea, și mie nu mi-a mai rămas nimic. Un gol interior, adânc ca o gaură neagră, mă înghite cu totul. Sunt sub soare, și căldura se revarsă asupra mea, dar totuși mi-e atât de frig. V-am spus că e o capcană. Și cu toate acestea, încă mă gândesc la cum mă privea de parcă aș fi singura persoană de pe Pământ, la cum vorbea cu atâta drag și mă ținea de mână precum un copil ține un balon cu heliu ca să nu-și ia zborul. Dar, balonul s-a spart sau l-a lăsat sau naiba știe ce a făcut cu el de a ajuns în halul ăsta.

Oare așa se simte când ajungi la capăt? Când nu mai sunt întrebări de pus, ce se întâmplă? În timp ce-mi aruncam privirea asupra orașului și a străzilor pe care obișnuiam să le cutreierăm împreună, mi-am adus aminte ce i-am spus cândva, că suntem noi împotriva lumii. M-am gândit la tot ce mă ține captivă în aceste valuri teribile de sentimente și am dat drumul la tot. Știam că indiferent de cum bătea vântul, iubirea ei avea să-mi dea aripi să mă înalț.

Carolina BURCUȘ
clasa a IX-a E
CNDV

sursă foto: https://weheartit.com/entry/334031602

Teatrul de Vară din Sighet, care a purtat numele actriței Prielle Kornelia, a fost construit din lemn și cărămidă și a fost inaugurat la sfârșitul secolului XIX. Era amplasat pe actuala str. Mihai Viteazu (în apropierea actualei piețe centrale de alimente) și a fost demolat în perioada interbelică, prin anii ’30.

Mai multe detalii sunt cuprinse în volumul „Sighetul Marmației”, autor Pal Robert Zolopcsuk, Editura Valea Verde, 2012.

Completările cititorilor la această fotografie sunt binevenite.

Salut, Sighet!

NR: Fotografie din colecția Ernest Villand.