Există o mulțime de definiții date omului („Omul este singurul animal rațional”, „Omul este singura vietate care-și fierbe mâncarea”, „Omul este singurul animal care se încalță” ș.a.m.d.), printre care preferata regelui prusac Frederic al II-lea (din evident dispreț, dacă nu față de toți semenii, atunci cu siguranță față de majoritatea acestora), poate și pentru faptul că-i aparținea ilustrului Platon: „Omul este singurul animal biped, fără pene și cu unghii late”. Așa că, zic eu, ce mai contează o definiție în plus, de felul: Dintre toate viețuitoarele pământului, numai omul savurează frumosul și se îmbogățește lăuntric prin cultura autentică?!…
Fără a intra în detalii despre frumos și cultură (am făcut acest lucru în multe articole: Frumosul – cauza și scopul existenței pilduitoare, Considerații despre artă, Legătura inseparabilă dintre artă și religie, Cultura și profitul, Cultura și civilizația – daruri ale Atoatefăcătorului etc.), de data asta voi arăta, cu argumente irefutabile, fundătura gnoseologico-axiologică în care a ajuns omul (mare amator de senzațional/ originalitate și înverșunat căutator de forme fără fond), îndeosebi din pricina făcăturii numită postmodernism.
Dar ce este postmodernismul? În interviul acordat Mihaelei Onofrei și postat pe 5 mai 2019, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, marea doamnă a culturii românești postbelice și – până aproape de sfârșit (5 mai 2006 la mănăstirea Văratec) – a celei postdecembriste, ne spune următoarele: „Se fac tot felul de ciudățenii în numele postmodernismului. Am încercat să aflu ce este postmodernismul. I-am întrebat pe ei. N-au fost în stare să-mi răspundă (subl. mea, G.P.). E o artă din cioburi – totul este fărâmițat – mi s-a spus”, cu toate că „Spritul are o calitate: aceea de integrare, de a face din fragmente o totalitate. Asta au făcut clasicii. Azi am senzația că trăim procesul invers – ne diseminăm, ne risipim”. Răspunsul la întrebarea „Susțineți, deci, că postmodernismul nu e artă?”, nu-i unul categoric, însă la fel de înțelept prin profunzimea avertismentului lansat: „Eu nu înțeleg un lucru: când e atâta frumusețe întreagă pe lume, cum pot să mă duc să mă uit la firimituri, când eu am bucuria integrală a frumuseții? Și, dacă fărâmițăm frumusețea, cum vom putea face drumul invers? Credeți că de la manele ne vom putea întoarce la Johann Sebastian Bach? Sexul în locul capului”…
Vasăzică, manelele din muzica zilelor noastre constituie echivalentul făcăturilor postmoderniste din literatură, al mâzgălelilor din pictură, al fioroșeniilor din sculptură, al idioțeniilor (cu extratereștri, draci, vampiri, fantome) din filmele doldora de penibile „efecte speciale” și al căsoaielor construite la concurență, unde vor mușchii proprietarului și, firește, fără urmă de simț arhitectonic.
Tot ce se poate ca unii, în primul rând partizanii postmodernismului, să-și închipuie, ba chiar să pretindă că acesta continuă direcția „artă pentru artă”, care se știe că, în secolul al XIX-lea, a pornit lupta la baionetă împotriva „artei cu tendință”.
Desigur, cele două orientări opuse, la fel ca idealismul și materialismul în filosofie, s-au cristalizat și confruntat (mascat sau fățiș) încă din zorii preocupărilor cultural-artistice ale indivizilor și grupurilor sociale: clase și partide, popoare și națiuni. De pildă, din istoria culturii se știe foarte bine că una a fost literatura populară, prima formă de artă cu tendință colectivă (basme, doine, balade, ode, imnuri, poeme de critică și revoltă socială) și cu totul altceva literatura cultă, ulterioară celei populare și deseori, conștient sau inconștient, bazată pe ea, însă nu de puține ori inferioară acesteia în plan aristic. Cel mai bun exemplu în acest sens îl reprezintă celebra noastră Mioriță, care – precizez în prima parte a studiului Folclorul și sferele în care își exercită influența – este, așa cum just susține profesorul Liviu Rusu, „tipică pentru homo contemplativus, ea constituindu-se în argumentul liric potrivit căruia «momentul morții este un prilej pentru a sublinia prețul vieții»”, după cum „baladele haiducești sunt tipice pentru homo activus (principiul activ al vieții)”, iar Meșterul Manole „este o culme în ceea ce-l privește pe homo constructivus sau principiul constructiv”.
La rândul ei, literatura cultă promovează „arta cu tendință” atunci când creatorii aparțin oprimaților prin naștere și/sau stare socială, respectiv „arta pentru artă” (intelectualistă, impersonală și detașată de problematica socială), de regulă atunci când direcția este promovată mai degrabă prin străduința teribilistă și exhibiționismul arivist al ambițioșilor neprivilegiați și rareori vizitați de har estetic, decât prin eforturile artistico-filosofice convergente ale răsfățaților de soartă.
Tema fiind intens dezbătută la sfârșitul secolului al XIX-lea și în continuare, iată câteva dintre captivantele opinii expuse de Anton Bacalbașa, părintele literar al lui Moș Teacă, în conferința susținută la Ateneul Român:
1) Minerva, zeița înțelepciunii și a artelor frumoase, se chema la greci Atheni, motiv pentru care aceștia numeau Athenaion templele de cultură, iar romanii le numeau Athenaeum;
2) Théophile Gautier, cel mai înfocat apărător al artei pentru artă, o definește astfel: „Arta pentru artă este pentru adepți o muncă scutită de orice altă preocupare decât a frumosului în sine”, lucru pe care l-a făcut cu imperturbabilă detașare chiar în perioada represiunii Comunei din Paris (1871), adică atunci când „armatele versailleze se dedau la cel mai înfiorător măcel pe care îl cunoaște istoria contemporană”;
3) Da, T. Gautier a fost „unul dintre cei mai mari poeți ai Franței”, însă – „„nepăsător la tot ce se petrecea în jurul lui” – el a ajuns să fie considerat într-o atare măsură „tipul cel mai perfect al omului fără niciun ideal social” (asta deoarece n-a pasionat în timpul vieții decât „un număr restrâns, un cenaclu”), încât la câțiva ani după moartea lui, era citat „mai mult ca o curiozitate literară, ca un exemplu până unde poate merge perfecțiunea formei”;
4) Conferențiarul este atât de convins de necesitatea promovării artei cu tendință („arta nu poate scăpa de influența ideilor ce domină o epocă”), încât nu ezită să întrebe: „Oare frumosul nu este el însuși o tendință?”;
5) „(…) arta pură, arta făcută pentru frumosul în sine, nici nu există, nici n-a existat”, întrucât „îndată după ce opera de artă atinge viața socială, ea trebuie să aibă și tendințe sociale”;
6) „(…) toți artiștii mari, toate naturile alese au fost, în același timp, oameni care nu numai că au înțeles ideile mari ce frământau epoca lor, dar s-au pus în curent cu ele și le-au ajutat”;
7) „În mijlocul lipsei de caractere în care trăim, oficialitatea încurajând tot ce convine principiilor ei, n-a fost greu să se înjghebeze o sumă de nulități care să devină predicatorii teoriilor iubite de clasa dominantă”.
George PETROVAI
Cuvintele
