Un fel de back in time (Crina Voinaghi)

– Hai mai repede, ce tot stai şi te gândeşti? întrebă vizibil iritat băiatul cu tricoul verde ieşindu-i mult peste blugii decoloraţi şi cu converşi în picioare. Avea faţa plină de coşuri, părul peste urechi, nu era urât dar nici frumos, iar faptul că nu crescuse deocamdată decât până la 1.55 nu-l avantaja foarte tare.
– Ţie ţi-e uşor să spui, Marine, taică-tău nu te stâlceşte în bătaie dacă vede că dispari noaptea de acasă, îi răspunse plângăreţ o voce feminină destul de copilăroasă care încerca să şoptească cât mai puţin zgomotos în liniştea perfectă a nopţii.
– Cine să vadă, că eu n-am tată. Nu ţi-e bine? Că eu plec, să ştii, nu mai stau după tine, vorbeşti numa prostii. Am venit să te ajut că ţi-e frică, e noapte şi mai ştiu eu ce-ai îndrugat. Da nu stau mult după tine. Vii sau nu?
– Vin, am zis că vin, ce te superi, extraordinar, sensibil mai eşti!
– Sari odată dracului gardul ăla, Nuţi, că de încep să latre câinii, pe mine nu te mai bazezi! şopti el răstit, un pic mai tare decât ar fi intenţionat.

Nuţi era slabă, înaltă şi puţin adusă de spate din cauza sânilor care începeau să-i crească şi pe care încerca să-i mascheze cum putea. Îşi lua bluze largi şi se apleca mult înainte. Cu toate astea era cu aproape un cap mai înaltă decât băiatul care o încuraja, cum ştia el mai bine, să evadeze în miez de noapte. Avea trăsături firave, copilăroase, îndulcite şi mai mult de părul lung, uşor ondulat, pe care îl prindea de obicei la spate. În acea seară era desfăcut, îi aluneca în valuri ample, făcându-l pe Marin să caşte puţin gura şi să o uite aşa vreo 20 de secunde.

– Ce ai, vrei să-ţi rupi ceva?! o sprijini el pe fata care făcuse o mişcare îndrăzneaţă sărind din vârful gardului, aşa cum văzuse că fac băieţii.
– Hai termină, să mergem că de mai stăm mult pe-aici se trezeşte bunică-mea şi de la ea până la a afla tata e doar un pas. Şi nici pe tine nu te văd bine dacă află, mai spuse ea eliberându-şi braţul din strânsoarea băiatului şi încercând să-şi dea pe spate părul care se tot încăpăţâna să-i vină în ochi şi în gură.
– Ce să-ţi spun, nu mai pot de frică, de mă enervezi te las aici şi am plecat, ameninţă a doua oară şi nu foarte convins copilul aproape adolescent sau invers.

Satul maramureşean de la frontiera cu Ucraina era pustiu la acea oră din noapte. Nici în miezul zilei nu părea aglomerat şi asta datorită faptului că majoritatea erau plecaţi la muncă în străinătate, revenind doar pe perioada sărbătorilor şi în august. Era iulie, aşa că locuitorii erau în marea lor majoritate bătrâni şi câţiva nepoţi care mai acceptau izolarea de marele oraş.

Cei doi au mers în linişte până la punctul de întâlnire, un tei bătrân din care nu mai rămăsese decât o jumătate de trunchi şi cu toate astea puteai să găseşti în scorbura ce se formase o ascunzătoare pe cinste. Era de vreo săptămână o căldură nebunească de iulie, praful se ridica în grămezi pe marginea drumului iar aerul devenise respirabil doar la umbra nucilor din curţi şi în casele răcoroase, bătrâneşti. Mai apăruseră şi câteva moderne, cu etaj, dar nu erau locuite decât o lună-două pe an. Noaptea devenea mai respirabil, dar tot erau peste 20 de grade.

Se aşezară pe pământ, lângă trunchiul chinuit de timp.

– Ai văzut ce tot postează Ştefi, mă enervează de nu mai pot, rupse Nuţi liniştea neîntreruptă nici măcar de paşii lor, nereuşind să se abţină de la verificarea notificărilor de pe facebook.
– De parcă mă interesează pe mine poveştile voastre de facebook! zise Marin ţâfnos. Şi am spus că nu aducem telefoanele. Oare unde or fi ceilalţi?
– La cât ai zis că ne întâlnim?
– La 1. E 1.10, oare să fi plecat înainte?
– Nu cred… Cum să plece? Ia să vedem, e cineva online? Şi îşi trecu degetele rapid, cu dexteritate peste ecran. Marin îi urmărea de aproape faţa luminată când de roz, când de galben, când întunecată de vreun mov răzleţ. I se păru frumoasă.
– Ei, e? întrebă el după vreo două minute, tulburat şi enervat de dansul culorilor pe chipul ei, scuturându-se de ele şi amintindu-şi că o ştia dintotdeauna.
– Nu prea. Las un mesaj?
– Nu lăsa, mai stăm puţin. Oricum dacă ei au ascultat şi dacă nu au făcut alzheimer între timp atunci ştiu că am stabilit fără telefoane.
– Da, da…îl îngână Nuţi. Auzi, tu crezi că e important examenul ăsta de la sfârşitul anului? întrebă ea după un minut de linişte şi întuneric.
– Ştiu şi eu? Poate că e important, bunica zice că dacă faci un liceu bun eşti om, dacă nu, nu . Se va sparge gaşca, o să vezi, unii o să aibă fumuri după ce intră la liceu.
– Pare că-i spartă din seara asta. E 1.20. Eu sun.
– Pe cine să suni, ai înnebunit? La ora asta? Şi ţi-am spus…
– O sun pe Corina… Sau pe Raul?
– Cum să o suni pe Corina, ştii că a zis să nu o sunăm doamne feri, bunică-sa nu are somn, o păzeşte mai ceva ca pe o prinţesă.
– Da, ai dreptate, pe Raul îl sun.
– Nuţi, eşti nebună, zău, tu uiţi ce vrem noi să facem.
– Nu uit, mă gândesc doar dacă e ok, dacă e perioada bună. Poate e exagerat, cine ştie ce boli luăm! Poate s-au răzgândit, e cam fără sens, adică şi eu…
– Am discutat despre asta, o întrerupse Marin serios. Poţi să renunţi dacă vrei. Da de ce nu vin? E 1.30.

Telefonul îi vibră ameţitor în mâini şi în acelaşi timp văzură două umbre care se apropiau prudent.

– Bau, mi-a fost frică să te sun, auzi brusc lângă ea o voce feminină cu clinchete aurii din părul lung până la umeri şi drept. Corina era frumoasă, băieţii întorceau capetele după ea, avea un IPhone îmbrăcat în roz care făcea telefonul lui Nuţi să arate ca o Cenuşăreasă a telefoanelor.

Se cunoşteau dintotdeauna, crescuseră împreună toţi patru la bunici în satul acela uitat de lume unde se mai păstrau obiceiurile şi toată tehnologia, telefoanele, facebookul năvăliseră peste ei, lăsându-le o singură alegere. Veneau doar în vacanţe iar în oraş trăiau aceleaşi lucruri, mereu aceleaşi şi ascultau cu gura căscată, invidioşi, poveştile bunicilor despre cum se jucau în copilărie, cum alergau pe câmpuri, făceau baie în râu, mâncau mere direct din copac şi beau lapte în fiecare dimineaţă de la vaca din grajd. O viaţă atât de plină de real, de aventură!

– Unde aţi întârziat? întrebă şi Marin dând mâna bărbăteşte cu Raul.
– Am tot aşteptat-o pe nebuna asta, zise Raul dându-şi părul tuns după ultima modă din ochi. Era puţin mai înalt decât Marin dar cu tot atât de multe coşuri.
– Ce nebună, ţi-am spus, nu puteam ieşi oricum, bunica doarme rău de tot, a trebuit să aştept până era sigur, se răţoi la el Corina în întuneric.
– Hai să mergem odată, ce mai contează, interveni Raul, am aşteptat oricum după tine până mi s-a făcut rău.
– Ce să-ţi spun, sunt impresionată!
– Hai fiţi serioşi, interveni Marin, credeţi că e o idee bună?
– Poi până mai ieri ziceai că-i excelentă şi acum vrei să te duci la mămicuţa plângând? îl maimuţări Corina cu un zâmbet care nu se prea vedea în întunericul de pe uliţă.
– Şi cu hainele ce facem?
– Cum ce facem? Le lăsăm acolo, aşa am hotărât.
– Şi telefoanele?
– Cine dracu v-a pus să le aduceţi, parcă am decis că venim fără, asta e ideea, nu? Să impresionăm pe toţi la liceu cu ce am făcut în vacanţa de vară. Doar nu o sa spunem că nimic sau am stat sau mai ştiu eu ce răspuns idiot.
– Da, dar sunt legată tare de el, scânci Nuţi, nebăgând în seama esenţialul. Dau check in?
– Enervante-s femeile, decretă Raul cu un ton superior, de om trecut prin viaţă şi luând-o uşor înainte.

Se auzea un vuiet încetişor cu clipocit de apă iar în câteva minute râul Tisa se prezenta întunecat în faţa ochilor celor 4 adolescenţi abia ieşiţi din copilărie.

– Aici e locul?
– Aici, da, hai s-o facem, nu dă nimeni înapoi, da?
– Dar nu e periculos? se auzi o voce spăimoasă de fată.
– Nici vorbă, hai, intrăm direct, jos textilaaaaa!
– Jos ce?
– Hai odată, dezbrăcarea ce vă tot fandosiţi?! urlă Marin repezindu-se spre apă şi urmat la scurt timp de ceilalţi.

Mângâiaţi doar de lumina lunii, două fete cu sâni mai mult decât înmuguriţi şi doi băieţi ciolănoşi şi uscaţi şi-au aruncat hainele şi chiuind au sărit în apa râului care le venea până la genunchi, încercând cu disperare să-şi acopere corpul gol şi ruşinos, dându-şi seama că nu vor reuşi, stropind peste tot în jur pentru a nu se vedea că nu mai sunt copii şi gândindu-se cum de nu băgaseră de seama că apa e adâncă de doar o jumătate de metru. Dar una peste alta erau acolo, se hârjoneau în apa unui râu adevărat, chiar dacă pe jumătate secat, era noapte, trăiau aventura, erau tot ce fuseseră părinţii lor, bunicii lor, tot ce nu erau adolescenţii de vârsta lor, se simţeau norocoşi şi toată bucuria acelei nopţi clandestine se răspândi în aer făcându-l să vibreze scurt şi complice.

Crina Voinaghi




Sighet – Casa de pe strada Jókai Mor

Cândva, strada pe care a fost construită clădirea din imagine a purtat numele de Szép (Frumoasa), nume care era în concordanţă cu frumuseţea arhitectonică a imobilului.

Construită la 1897, casa avea – şi are şi azi – ambele faţade bogat ornamentate, la fel şi interiorul: tavanul este ornat cu stucatură aurită, uşile au supraportalul sculptat, iar în camere sobele albe sunt de o frumuseţe aparte.
Casa are o poartă din fier forjat, splendid realizată, în stil neorococo, fiind cea mai valoroasă piesă din componenţa unei clădiri, de pe întinderea întregului județ.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

n.r.: actualmente strada pe care se află casa se numește Mihai Viteazul.




Viceprimarul Ildikó Béres pe urmele… soțului!

Ildi BeresPrima femeie viceprimar din istoria modernă a Sighetului, doamna Béres Ildikó este o persoană foarte energică, ambițioasă, ce a reușit să ridice prestigiul Liceului „Leöwey Klára” al cărui director a fost între anii 2004 – 2016. Este absolventă a Facultății de Industrializarea Lemnului din Brașov și a Facultății de Informatică Aplicată și Programare din Cluj. CV-ul doamnei Béres este completat și de un masterat în Managementul Resurselor Umane. Este membru UDMR și, o coincidență fericită, îi urmează soțului la Primăria Sighet, în funcția de viceprimar. Am profitat de ocazia pe care ne-a oferit-o doamna viceprimar de-a discuta liber, fără constrângeri, despre problemele cu care se confruntă municipiul și… nu numai.

Salut, Sighet!: Cum ați perceput trecerea de la școală/liceu, la Primărie?
Béres Ildikó: Având în vedere că am avut un mandat de consilier judeţean şi unul de consilier local, primăria nu a fost ceva nou pentru mine. Nu am venit ca un necunoscător, am făcut parte din Comisia de organizare şi dezvoltare urbanistică şi Comisia de studii, prognoze economico-sociale, buget şi finanţe, ambele importante pentru dezvoltarea oraşului. A fost interesant pentru mine faptul că anumite situaţii aparent simple de rezolvat, s-au dovedit greu de finalizat sau chiar imposibil de dus la bun sfârşit, datorită unor obstacole date de lege sau din anumite neglijenţe şi situaţii moştenite. La şcoală era mai simplu, trebuia să ştii ce vrei, să vrei să faci ceva, să-ţi faci un plan şi cu puţină implicare puteai să-ţi atingi scopul. După 25 de ani în învăţământ m-am despărţit greu de şcoală, dar trebuie să vă mărturisesc că nu a fost o abandonare totală a învăţământului. Cunoscând problemele cu care se confruntă unităţile de învăţământ din Sighet la început de an şcolar, vorbim nu numai de şcoli ci şi de grădiniţe, chiar în prima lună de viceprimar şi pentru faptul că se apropia începutul unui nou an şcolar în ordinea priorităţilor şi în limita posibilităţilor am încercat să mă axez pe rezolvarea unor situaţii cu care se confruntă şcolile de obicei în aceea perioadă.

Salut, Sighet!: Care sunt principalele atribuțiuni din fișa postului de viceprimar?
Béres Ildikó: O să vă răspund mai scurt la această întrebare, fişa postului prevede o serie de atribuţii pentru primar şi viceprimar, nu am amintit doar de viceprimar deoarece nu există fişe separate pentru primar şi viceprimar. Trebuie să subliniez faptul că, viceprimarul are în subordine activităţile repartizate de Primar şi Consiliul Local, reprezintă instituţia în relaţiile externe, conform prerogativelor conferite de LEGEA nr. 215/2001 şi conform împuternicirilor şi delegărilor acordate de Primar.

Salut, Sighet!: Este potrivită o femeie pentru o asemenea funcție grea, de execuție?
Béres Ildikó: Am ajuns la acele vremuri în care consider că nu mai putem să separăm funcţii, meserii pe categorii, femei sau bărbaţi. Vedeţi, femeile pot fi întâlnite şi se descurcă în toate domeniile de activitate indiferent că este vorba de o meserie specifică pentru femei sau o meserie specifică pentru bărbaţi, şi o să fac o mică paranteză – bărbaţii nu demonstrează întotdeauna același lucru. O femeie vede lucrurile altfel, este mai precaută, mai calculată, mai inventivă şi mai diplomată. Se spune deseori că „în spatele unui bărbat de succes stă o femeie puternică” sper ca şi în cazul de faţă să fie aşa.

Salut, Sighet!: În curând se împlinește un an de când dețineți această funcție. Ce ați reușit să realizați până în acest moment pentru Sighet?
Béres Ildikó: Este greu de vorbit la momentul acesta despre realizări şi mai ales despre realizări individuale. Mi se pare necinstit să spună cineva că poate să realizeze individual lucruri pentru oraş. Munca din primărie este o muncă de echipă care se bazează pe competenţă, corectitudini, respect, încredere, înţelegere, colegialitate . După o perioadă în care aceste elemente au lipsit, a urmat o perioadă de reabilitare, de recuperare a elementelor lipsă; încet, la început cu paşi mai mărunţi recuperăm tot ce s-a pierdut, iar acum urmează o perioadă de revenire şi realizări, dar după cum am încercat să vă explic numai în limita posibilităţilor, bugetului disponibil, cadrului legal permisibil. Nu întotdeauna munca noastră are rezultate spectaculoase. Chiar dacă nu se vede, noi zi de zi muncim şi facem ceva pentru oraşul nostru şi locuitorii acestui oraş. Pentru a finaliza o lucrare vizibilă este nevoie de timp pentru pregătirea documentaţiilor, proiectelor, licitaţiilor pentru executarea lucrărilor, toate acestea nu sunt activităţi spectaculoase pentru cei din exterior. Am avut o satisfacţie deosebită la încheierea cu succes a licitaţiei pentru continuarea lucrărilor de la blocul Fucs.

Salut, Sighet!: Vă oferă consiliere soțul dumneavoastră, fost viceprimar al Sighetului în perioada 2004 – 2008?
Béres Ildikó: Bineînțeles, ţinând cont de faptul că soţul meu are o experienţă bogată în administrația locală, în cazul în care am nelămuriri sau dificultăți în rezolvarea unor probleme specifice administraţiei îi cer sfatul şi părerea, ne consultăm chiar dacă părerile sunt diferite, pentru mine contează foarte mult părerea lui. Între anii 2004 -2008, ani în care soţul meu a fost viceprimar, a fost o perioadă legislativă diferită faţă de perioada actuală, priorităţile şi problemele cu care s-a confruntat comunitatea locală au fost altele, o parte din aceste probleme au fost rezolvate, o parte din ele au rămas nerezolvate şi prezintă şi acum teme de discuţie modul lor de rezolvare.
Acum o să vă mărturisesc unul din secretele căsniciei noastre fericite, pentru liniştea familie şi evitarea discuţiilor inutile am avut o înţelegere: acasă evităm discuţiile pe tema problemelor de serviciu sau discuţiile pe teme politice, încercăm să ne ocupăm de familie şi viaţa noastră personală.

Salut, Sighet!: Cum colaborați cu dl. Horia Scubli și câtă libertate de mișcare vă oferă Primarul Sighetului?
Béres Ildikó: Cu dl. primar Horia Scubli ne cunoaştem încă din liceu. În momentul în care mi-am asumat această funcţie ştiam cu cine o să lucrez, cunoşteam foarte bine omul care urma să-mi dea dispoziţii. Poate dacă nu-l cunoşteam aşa de bine nu acceptam această schimbare de funcţie, deoarece, ştiţi bine, am plecat de pe o funcţie unde am fost avantajată din toate punctele de vedere. Mi-a plăcut munca pe care o făceam, am avut succese şi satisfacţii. Am găsit persoana din liceu în care am toată încrederea şi speranţa că va duce mai departe cu cinste, munca mea de mulţi ani din Liceul Leöwey Klára. Am considerat că am ajuns la maturitatea de a încerca să fac ceva pentru acest oraş, pentru copiii noştri, pentru tinerii şi bătrânii noştri, alături de o persoană în care am încredere, mă susţine şi cred că şi el are încredere în posibilităţile mele. Am venit cu multe iniţiative şi proiecte pentru oraş şi sper ca împreună cu primarul Horia Scubli, echipa din primărie şi colegii consilieri să le putem realiza. Nu ştiu ce înţelegeţi prin libertatea de mişcare! Fiecare dintre noi are atribuţii ce trebuiesc rezolvate, nimeni nu impune modul de rezolvare, condiţia este ca sarcinile să fie bine realizate, legal realizate şi cât se poate de operativ.

Salut, Sighet!: Ce aspecte nu vă plac din Primăria Sighet?
Béres Ildikó: Permiteţi-mi ca aspectele care nu-mi plac să nu le fac publice, ci să le rezolvăm pe plan intern. Vă mulţumesc pentru înţelegere!

Salut, Sighet!: Dați-ne câteva exemple de probleme puțin mai dificile cu care v-ați confruntat până în acest moment.
Béres Ildikó: Nu există probleme dificile şi mai puţin dificile într-o primărie, aici există doar probleme care trebuie rezolvate şi într-un mod cât mai favorabil pentru locuitorii oraşului. Problema locuinţelor sociale – este una dintre problemele grave, chiar foarte grave. În prezent, primăria nu dispune de locuinţe sociale şi nu numai, avem un număr mare de cereri din partea celor cu locuinţe retrocedate. Până la darea în folosinţă a celor două blocuri sociale situaţia este foarte tristă.

Salut, Sighet!: Ce rol are UDMR-ul în Consiliul Local?
Béres Ildikó: Suntem doi consilieri UDMR, în cazul în care partidul de opoziţie se opune sau se abţine pentru trecerea anumitor proiecte votul nostru este decisiv.

Salut, Sighet!: Știm că ați făcut foarte multă muncă de teren. Ce probleme mai grave ați identificat în comunitatea locală?
Béres Ildikó: Am făcut şi voi mai face muncă de teren. Consider că din birou şi postări nu poţi conduce un oraş, din acest motiv şi eu şi domnul primar mergem pe teren de câte ori considerăm de cuviinţă. Problema cea mai gravă este… mentalitatea multor sigheteni. Atât a celor care locuiesc în cartiere cât şi a celor care circulă prin centru şi pe străzi. Comunitatea locală plăteşte lunar o sumă însemnată pentru salubrizare. Banii noștri!! Când aruncăm chiştoacele pe trotuare, seminţele, hârtiile, gunoaiele pe lângă tomberoane, golim scrumierele maşinilor în parc, NU NE GÂNDIM LA BANII NOŞTRI? Aceşti bani i-am putea cheltui şi altfel, reparând spre exemplu o faţadă a unei clădiri din centru. În urma deplasărilor pe teren şi nu numai, am evaluat situaţia clădirilor din zona centrală care urmează să fie reparate, situaţia carosabilului care necesită reparaţii în special pe zonele centrale dar nu numai, amenajarea spaţiilor verzi şi a spaţiilor de joacă, toate aceste lucrări sunt urgenţe care trebuie efectuate acum primăvara.

Salut, Sighet!: Ați avut în vedere în mandatul precedent de consilier cosmetizarea clădirilor din centrul vechi. Având acum posibilitatea deciziei, cum veți aborda acest aspect?
Béres Ildikó: Nu am avut discuţii serioase în mandatul precedent de consilier despre repararea clădirilor, dar cred că aţi observat din prima lună a mandatului meu am început să reparăm faţada clădirilor din centru, a porţilor, am cerut proprietarilor să repare faţadele magazinelor. Într-adevăr este o cosmetizare doar, deoarece lucrările serioase de reabilitare necesită sume foarte mari, documentaţie costisitoare şi primăria poate să realizeze aceste lucrări doar prin accesarea unor proiecte de finanţare specifice acestor tipuri de lucrări și care, din păcate, în acest moment nu pot fi accesate. Până reuşim să accesăm un asemenea proiect trebuie să ne mulțumim doar cu o cosmetizare, părerea mea este: „nu neapărat nouă, dar curată”. Asta nu înseamnă că nu pregătim documentaţia şi aşteptăm cu încredere deschiderea liniilor de finanţare.

Salut, Sighet!: Vă place cum arată azi Sighetul? Dacă da, de ce? Dacă nu, de ce?
Béres Ildikó: Îmi place că este oraşul meu, este oraşul unde m-am născut, am crescut, trăiesc. Nu-mi place, deoarece lipsesc multe lucruri care s-ar fi putut realiza dar nu au prezentat interes. Oamenii sesizează doar lucrurile negative, fără a se implica în rezolvarea lor. Nu ne interesează ce se întâmplă în jurul nostru, ne place senzaţionalul şi critica. De multe ori lucrurile pozitive nici nu le observăm.

Salut, Sighet!: Spune-ți-ne o idee, un proiect pe care doriți să-l realizați/implementați în acest an.
Béres Ildikó: Sala Studio, mai bine spus sala „Viorel Costin”. Este de neconceput să nu avem în oraş o sală de spectacole. Sunt mai multe proiecte prevăzute în bugetul acestui an, să sperăm că o să putem realiza cât mai multe din ele şi nu o să avem surprize neplăcute care impun redirecţionarea banilor.

Salut, Sighet!: Sighetenii s-au plâns în ultima vreme de reapariția câinilor vagabonzi pe străzi. În sarcina cui cade rezolvarea acestei probleme?
Béres Ildikó: Primăria Sighetu Marmaţiei a încheiat un protocol de colaborare cu Asociaţia „Prietenii Animalelor”, după 6 luni de parteneriat putem spune că în adăpostul de la Sighet nu s-a mai efectuat nici o eutanasiere iar majoritatea câinilor care au fost abandonaţi şi strânşi de pe străzi de către echipa de ecarisaj de la SPG Urbana au fost adoptaţi. După cum bine ştiţi în această perioadă este sezonul de împerechere a câinilor şi o mare parte din cei pe care îi strângem sunt apoi revendicaţi de proprietari. În schimb ne confruntăm cu o problemă a abandonului masiv al câinilor . Nu de multe ori Poliţia Locală a amendat şoferi de autoutilitare care aduceau un număr mare de câini din alte localităţi şi îi abandonau la intrarea în oraş. Fac apel prin intermediul publicaţiei dumneavoastră la întreaga comunitate să sesizeze Poliţia Locală când sunt martori la astfel de situaţii. Un număr de înmatriculare ne poate ajuta în identificarea făptaşilor. Nu sunt adepta amenzilor, dar cred că disciplina, respectul şi spiritul civic ne vor ajuta să soluţionăm această problemă atât de stringentă pentru comunitatea noastră. În adăpostul nostru în prezent sunt 110 câini comunitari care, în curând, vor fi daţi spre adopție în Germania prin intermediul Asociaţie ”People 4 pets”.

Salut, Sighet!: Ce se mai aude cu interminabila ”poveste” Fucs?
Béres Ildikó: Am amintit de ea la începutul interviului, sperăm că până în august se va rezolva problema utilităţilor şi unul din blocuri se va putea da în folosinţă iar pentru cealălalt, în luna ianuarie s-a finalizat licitaţia, firma de construcţie câştigătoare va continua construcţia.

Salut, Sighet!: Mai avem o nelămurire: școala neterminată din zona Sălii Polivalente (așa numita Școală cu 16 clase) – este de mulți ani o clădire abandonată. Oare când va fi finalizată și utilizată, ținând cont că au fost direcționate fonduri destul de mari către aceasta.
Béres Ildikó: Situaţia cu această construcţie este mai interesantă deoarece clădirea este proprietate a municipiului, dar a fost dată în administraţie Inspectoratului Şcolar Maramureş pentru continuarea şi finalizarea lucrărilor. La momentul actual Primăria pregăteşte documentaţia către Guvernul României pentru a face un schimb prin care Şcoala cu 16 clase va trece în proprietatea Ministerului Educaţiei, astfel ISJMM va putea finaliza investiţia. În cadrul aceleiaşi documentaţii clădirea Liceului Pedagogic „Taras Șevcenko” va trece în proprietatea municipiului, astfel liceul va putea beneficia de fonduri de la bugetul local şi nu numai.

Salut, Sighet!: Ținând cont că ați fost și consilier județean, care este/poate fi sprijinul pentru rezolvarea unor probleme din Sighet din partea Consiliului Județean (CJ)?
Béres Ildikó: În primul rând sprijin pentru finanţarea Spitalului Municipal Sighet, având în vedere că acesta deserveşte doar 30% din populaţia Sighetului restul pacienților fiind din localităţile limitrofe. În aceeași situaţie este şi Muzeul Maramureşean – Muzeul Satului, costurile mari de restaurare necesită implicarea în finanţare a CJ. O serie de activităţi culturale şi educative pot beneficia de surse de finanţare de la CJ în urma depunerii proiectelor de finanţare întocmite conform Ghidului aplicantului, aprobat şi lansat la începutul fiecărui an financiar.

Salut, Sighet!: Beneficiind de poziția dumneavoastră favorabilă (la parterul Primăriei) de perspectiva cuiului, cum percepeți imaginea „glumeață” de la fereastra dumneavoastră?
Béres Ildikó: Nu mă deranjează, nu am nici mult timp să îl admir și nu cred că deranjează pe nimeni din moment ce Primăria nu a făcut niciun efort financiar pentru amenajarea lui. Turiştii şi cei care vizitează Sighetul apreciază gestul, nu ştiu ce aş putea să comentez la adresa lui. Bineînțeles cârcotași, nemulţumiţi, o să găsim tot timpul, dar știți cum spune o vorbă „fiecare minune ţine două zile apoi devine obişnuinţă”.

Salut, Sighet!: Ce evenimente culturale sunt prevăzute a se desfășura pe parcursul anului 2017 în Sighet?
Béres Ildikó: De organizarea evenimentelor culturale din Sighet se ocupă Centrul Cultural Sighet după un calendar aprobat si prezentat la începutul fiecărui an. Bineînţeles tradiţionalele festivaluri nu vor lipsi nici anul acesta din Calendarul Cultural. În momentul tipăririi Calendarului Cultural o să aveţi mai multe informaţii despre aceste evenimente, organizarea acestora depinde foarte mult şi de bugetul anului 2017.

Salut, Sighet!: Aveți un masterat în Managementul Resurselor Umane. Ce resurse umane aveți în subordine și care este implicarea lor în gestionarea activităților?
Béres Ildikó: Resursele umane cu care lucrez în primărie nu au nicio legătură cu masteratul meu, dar, acesta mă ajută în procesul de realizare a obiectivelor organizaţionale prin atragerea, reţinerea, dezvoltarea, îndepărtarea şi utilizarea corectă a resurselor umane din Primărie.

Salut, Sighet!: Există precedente favorabile pe traseul predecesorilor dumneavoastră în funcție: ultimii doi viceprimari au fost și primari. Vă tentează la următoarele alegeri să candidați pentru poziția de primar și ce plusuri ați aduce?
Béres Ildikó: CU SIGURANŢĂ NU!!!!!! Deşi aş avea multe idei pentru plusurile care s-ar putea aduce oraşului DAR !!!!! acum fiind aici, în miezul problemelor, îmi dau seama că nu este aşa de uşor precum pare din afară.

Salut, Sighet!: Vă mulțumim pentru interviu, Doamna Viceprimar!

Brîndușa Oanță & Ion Mariș

sursă foto: Peter Lengyel




Fotbalul pentru… TOȚI!

Fotbal pentru toti1Sala Polivalentă din oraș a găzduit joi, 2 martie, un meci de fotbal amical între echipele Sporting Sighet și echipa Liceului „Taras Șevcenko” (antrenată de Gheorghe Ardelean).

Până aici, nimic ieșit din comun, doar fotbalul este sportul nostru național! Ce a făcut acest meci special a fost faptul că echipele erau formate din tinere jucătoare care au lăsat la o parte stereotipiile, au îmbrăcat echipamentul sportiv și au ieșit pe teren animate de dorința de a câștiga!

Fetele de la Sporting Sighet s-au impus cu scorul de 7 la 0 după două reprize cu multe faze de joc spectaculoase. A fost un rezultat frumos, care se alătură unei serii de victorii pe care această echipă le-a adunat de-a lungul celor 4 ani de existență. Povestea din spatele acestor tinere ambițioase este pasiunea comună pentru sportul-rege care le-a ajutat să clădească nu doar o echipă, ci un loc unde se regăsesc și se simt valoroase.

Echipa Sporting Sighet, antrenată de Pesek Levente, past president Rotaract Sighet este rezultat al proiectului „Girl Football Trophy”, proiect care are drept scop promovarea sportului în rândul tinerelor din diferite structuri de protecție socială sau voluntare ale unor asociații de profil.

A fost un meci frumos, publicul a fost încântat de prestația jucătoarelor, iar fetele s-au bucurat de posibilitatea de a-și măsura talentul prin fair-play si voie bună!

Echipele au fost premiate cu diplome oferite de Liceul „Taras Șevcenko” prin doamna profesor Roatiș Cristina și, bineînțeles, cu o cupă care a adus bucuria victoriei fetelor de la Sporting Sighet!

Camelia Pesek




Scenariu din bucătărie (autor, Daiana Opriș)

daiana-oprisMi-e feminitatea care-ncearcă albul rochiei. Mi-e îndoiala care-aruncă primul nasture descoperindu-mi decolteul. Mi-e, probabil, verdele ochilor care-mi redă speranţa în frumuseţea naturală. Mi-e stânjenirea care-mi arată cu degetul către pudra de culoarea pielii. Mi-e rujul roşu care nu-i prea vinovat, el stă pe buze până când, cu un gest scurt, îl şterg din reflex. Mă panichez.

Scenariul continuă de partea cealaltă a mesei, unde, sub egida unui pahar de vin, locuieşte…

Ţi-s ochii pe care-i văd cei mai limpezi, mi-e dor de puţină naturaleţe, n-am întâlnit-o demult. Ţi-ai scăpat un nasture pe undeva, ţi l-aş căuta chiar si fără certitudinea de a-l găsi, să-l coşi la loc, aici, sub ochii mei. N-ai cearcăne, niciun defect, şi-mi pare că pielea ţi-e mai măslinie de la gât în sus. Acum o secundă aveai buzele roşii care se crăpau sub efectul pastei colorate. Ţi-ai ridicat puţin privirea şi cu un gest neîntrerupt ţi-ai trecut dosul palmei peste ele. Ţi-a rămas o dungă roşie pe mână. Te-ai panicat.

Scenariul continuă de partea cealaltă a mesei, unde Ea nu rămâne fără ruj …

Mi-e orgoliul care mă face să-mi mai dau cu ruj pe buze. Pe cât de colorate-mi sunt, pe atât de femeie mă simt. Renunţ la încă un nasture din colecţia de trei care mi-au mai rămas, iar nasul mi-l pudrez uşor cu încă un strat măsliniu. Pulberea-mi ajunge pe rochia albă. Am timbre maronii de colo-colo, pe care reuşesc să le acopăr cu câteva şuviţe de păr blond, buclat. Mă descalţ pentru câteva secunde, doar să simt cât de uşor e să fii simplu pentru ultima dată, sper, în această seară. Zâmbesc fals în oglinda murdară de-o reflexie străină. Îmi rămâne ruj pe dinţi, nici nu observ. Mă ridic. Credeam c-am văzut-o pe mama; mă dor picioarele şi oftez c-un sunet de frecvenţă neaşteptată, mă panichez.

Scenariul continuă de partea cealaltă a mesei, unde El rămâne fără vin…

Ţi-ai dat din nou cu ruj pe buze, ţi-ai pus şi pudră măslinie, măcar miroşi a liliac. Sub firele blonde se-ascund cercuri pulbere şi-mi arăţi din ce în ce mai goală, şi la propriu şi la figurat. Te ridici pentru un moment, credeai c-ai văzut pe cineva. Scoţi un sunet, de parca-i suspina, te dor picioarele? Îmi mai torni puţin vin? Sunt pe cale să-ţi propun ceva riscant.

Scenariul nu continuă, decât dacă doreşti să vezi o femeie dezbracată…

Mi-a cerut să mă dezbrac. L-am înţeles perfect. În următoarea clipă mi-am şters cu ultima fărâmă de energie rujul de pe buze. Desculţă, am mers până la baie să-mi şterg pudra de pe faţă. Simţeam din nou că respir. Rochiţa albă, murdară de machiaj am azvârlit-o în coşul cu rufe, iar peste pielea goală mi-am aruncat blugii negri şi cămaşa în carouri.

Eram desculţă pe gresia din bucătărie iar la celălalt capăt al mesei el mă privea de parcă aş fi cea mai frumoasă femeie…

Eşti cea mai frumoasă femeie pentru că atunci când seara te urci tiptil în pat pielea-ţi miroase a cocos. Eşti cea mai frumoasă femeie pentru că şi atunci când porţi ruj ţipător, fără să vrei, îl ştergi cu dosul mâinii. Eşti cea mai frumoasă femeie pentru că porţi cămăşi în carouri si părul prins în coc, pentru că-ţi place ploaia şi să sari prin bălţi, să-ţi murdăreşti pantofii şi să n-asculţi de ei. Eşti cea mai frumoasă femeie pentru că ai curajul să fii tu.

Poţi să-ţi aminteşti cine ai fost, înainte ca ceilalţi să-ţi spună cine ar trebui să fii?

Daiana Opriş,

elevă în clasa a XII-a B, Colegiul Naţional „Dragoş Vodă”




Nu toate poveștile au un „happy end” (autor, Crina Tămaș)

Crina TamasPentru că viața nu e făcută doar din momente frumoase am decis să exprim un astfel de mesaj.

Dragă cititorule, ce mai faci? Cum o mai duci? Ai reușit să treci peste acel moment greu ivit în viața ta? Ai reușit să uiți acea persoană? Mesajul se adresează unui amalgam de oameni, totuși sunt sigură că TU ai reușit să te regăsești în el. Acum, în sinea ta, răspunde sincer la acele întrebări. Oare chiar a meritat? Aici, unii se vor gândi la faptul că au acordat o a doua șansă, alții la faptul ca au renunțat, totuși, fiecare răspunde fie cu regret, fie cu entuziasm. Unele decizii personale ne afectează viața într-un mod bun. Pentru noi, faptul de a înlătura persoanele care ne țin în loc și nu ne îndrumă spre căi mai bune, reprezintă ceva benefic. Dar ce se poate spune când persoana pe care o pierdem înseamnă ceva pentru noi? Ei bine, nu poți să ții pe nimeni cu forța, dar poți face altceva. POȚI LUPTA. Fiecare dintre noi duce o luptă zilnică, fie cu orgoliul, fie cu resentimentele, cu ura sau depresia. Chiar dacă lupta e interioară, aceasta ne marchează. Mulți dintre noi am auzit că „tot răul este spre bine”, dar, să fie oare așa? Atunci când totul merge bine și suntem fericiți, ne dorim oare să se întâmple ceva rău? Mai mult ca sigur, nu. Totuși, uneori, dezamăgirile ne fac să ne dăm seama de importanța unor lucruri și de faptul că repetarea greșelilor duce la autodistrugere. Uneori, căutând fericirea, ne abatem de la alte lucruri. Uneori, vedem fericirea în succes și astfel ne îndepărtăm de prieteni, acei prieteni care ne-au adus acolo unde suntem. Uneori, din cauza unui fapt interpretat greșit ne îndepărtăm de anumite persoane care cândva reprezentau TOTUL. Uneori, ne găsim refugiul la anumite persoane, alteori în familie, dar întotdeauna vom avea nevoie de un refugiu. Dacă am rămâne fără prieteni unde am găsi refugiul? Desigur, mulți o să răspundă: „în familie”, dar, oare, nu avem fiecare un prieten care ne e mai apropiat decât un frate? Un prieten care știe totul despre noi? Un prieten care ne simte durerea?

Atunci când nu ai un astfel de prieten, lucrurile nu stau prea bine, de aceea, dragă cititorule, te rog să ai grijă de persoanele pe care le ai lângă tine. Poate, cândva, nu vor mai fi acolo…

Crina Tămaș

clasa a IX-a E, Colegiul Național „Dragoș – Vodă”




Poate fi inteligența produsul unui algoritm care se petrece la nivel neuronal?

Antonia DuboviciPoate fi inteligența produsul unui algoritm care se petrece la nivel neuronal? Cum ar fi dacă omul ar gândi după o matematică de care el însuși nu este conștient? O matematică care se petrece la nivel neuronal? Dacă am putea să ne imaginăm un spațiu care să cupindă infinitul, iar acel spațiu să fie însăși mintea noastră legată de suflet prin legături invizibile și aproape imposibil de detectat. Ar fi o știință frumoasă, a conexiunilor, a ne-limitării. Oare când discutăm despre minte, putem vorbi de frontiere?

Cum ar fi dacă toate gândurile noastre s-ar baza de fapt pe un algoritm, pe care creierul nostru îl repetă la nesfârșit? Răspunsul la această întrebare a fost formulat în cadrul unui studiu publicat în revista Frontiers in Systems Neuroscience.

În rândurile care urmează aflăm mai multe despre argumentele care susțin această teorie și modul în care această descoperire ar putea revoluționa inteligența artificială așa cum o înțelegem la ora actuală. Creierul uman este cel mai complex organ, fapt pentru care a inspirat un model de inteligență artificială, iar algoritmul descoperit în teoria conexiunii subliniază procesele complexe care se desfășoară în creierul uman.

Cu alte cuvinte, această teorie vorbește despre cum se petrece procesul achiziției de cunoștințe, adică cum are loc fenomenul învățării, respectiv diverse procese cognitive precum generalizarea și abstractizarea. Se pare că neuronii „socializează’’ la fel ca oamenii. Vorbim despre un soi de comunicare prin care neuronii asamblează și înșiră informația. Nimic nu este aleatoriu. În funcție de anumiți stimuli, se asociază un anumit grup cu un anumit număr de neuroni, iar învățarea se produce de fiecare dată când sunt formate noi tipuri de asocieri. Iar aceste noi tipuri de asocieri „salvează” organismul de pierderi și boli neurodegenerative precum Alzheimer.

Practic, ne putem imagina cum grupuri de neuroni similari formază clustere complexe, și în acest mod construiesc idei și informații similar unui Rubik Cube- cu infinite posibilități de combinații și cu cât apar mai multe astfel de combinații, cu atât ideile care se nasc grație acestui proces fascinant sunt tot mai complexe.

Întrebarea mea ar fi: ce s-ar întâmpla dacă omul ar fi conștient de toate procesele complexe care se petrec în timpul în care acesta gândește, în care meditează, în care se roagă?

Antonia Dubovici

sursă foto: internet




Handmade – creativitatea la ea acasă

Pe Bogdan Lucian, elev în clasa a IX-a la C.N. „Dragoș – Vodă”, l-ați mai întâlnit pe site-ul nostru. Este pasionat de fotografie și de pictură, după cum ne mărturisește chiar el în cele ce urmează:

Pasiunea mea pentru handmade a început acum doi ani pe când făceam brățari reglabile. Talentul îl moștenesc de la tatăl meu, care este pictor. Sătul fiind de mărțișoarele din plastic, cauciuc sau flori care o să moară, anul acesta m-am gândit să fac ceva mai deosebit: mărțișoare pictate pe pânză. Adevărat este că în Sighet handmade-ul nu este prea apreciat deoarece majoritatea persoanelor preferă să cumpere mărțișoare cu un leu sau 1,50 lei toate la fel, toate din același plastic dur și cauciuc colorat, decât să aprecieze că unii oameni fac cu ajutorul mâinilor lor multe lucruri frumoase. Decuparea pânzei, pictatul, modelele, uscatul picturilor, confecționarea fundițelor, lipitul lor, si aranjatul în folii sunt concentrate în 45-60 de minute. Niciun mărțișor nu este identic deoarece nici oamenii nu sunt identici între ei, unii au mai multe „petale” alții mai puține. Mărțișoarele mele și multe alte creații handmade așteaptă cu drag să fie cumpărate și dăruite unor persoane dragi vouă și după cum știți, o inimă îndrăgostită de frumos nu îmbătrânește niciodată. (Bogdan Lucian)

Vă puteți întâlni cu Bogdan și mâine, 1 Martie, de la ora 13.00, în Parcul Central la… târguitul mărțișoarelor!




LOCALE (V) – Marin Slujeru

marinslujeruMĂRŢIŞOR
Au ieşit icoanele la plimbare, ţopăie guralive. Uneia tocmai i s-a adus, pentru întîia oară, închinare. ”Primăveri de pus în cui, / Cocoană ca mine nu-i”!

MAI
În grădinuţa dintre blocuri, toate plantele sunt uriaşe, în frunte cu bujorul. Bătrânii proprietari au încredinţat-o unei tinere perechi de pensionari militari, din blocul vecin. Burtoşi, aceștia umblă agil pe cărările înguste dintre straturi – sapă, plivesc, adapă plantele cu nemiluita. Seara, în Mai, după ploaie, numai într-un halat pufos, domna resfiră puii bujorului. Dimineaţă vor înflori toţi. “Veniţi să vedeţi ce castraveţi frumoşi am!” – va striga domnul comisar.

CONFUSION
Dimineaţă, deschid fereastra. Pe trotuar, dulăul blocului se uită spre mine. Nu mai știu care căruia-i zicem: „Ce-i, unch’eşú’?”

CĂLDURĂ MARE…
Duminică la amiază. Mică, dolofană, în roșu, iese din bloc în grabă. – ’Ce nu ți-ai pus, tu, lănțișorul? – o ia în primire soțul, la costum, plimbând căruciorul. – Că n-am apucat!… – îi răspunde ea gâfâind, transpirată, preluînd căruciorul.

CULOARUL „BIG”
”Domnu’, domnu’, nu loaţi lapte?… vi-l dau cu 40… groşcior…, morcozi, domnu’…, avem oauă proapete…, luați petrenjel din Iapa, doomnu’… !”

DULCE GRAI
S-a deschis un nou magazin. O bătrânică în strai popular coboară cu greu treptele: „Uăă, am gândit că-i angro, da-i numa’ andetai!…”

DOMN’ DOCTOR
Un chefliu iese de la Curtea Veche. „Trai bun, Ionuc!” – se adresează, scoţându-şi căciula, statuii înzăpezite.

PERONISTUL…
Peronul Gării, dimineaţă, demult… O nevastă tânără, în strai popular îşi aşteaptă bărbatul de la lucru, din lume. „… Şi nu ţi-i greu singură ?” – o întreabă un „peronist”. „Apoi, domnúle, când te legi de lume, ori mori, ori tri’eşti!”

CĂLDURĂ MARE
Zi toridă. Chioşcul din staţia de autobuz. Nevastă: ” … Din care, Ioa’?” „… Cola!… Auzi, „din care?”!… Ce mă inervezi!… ”

MENIUL ZILEI
– Pot să iau un pic oţetul?
– Cu siguranţă!

LA OFTALMOLOG
„Mie să-mi comanzi o ramă ca aiasta, domn’ doctor !” – cere pacientul arătându-şi vechii ochelari. „Cu ie mă înţeleg! Nu altele, noi, cu tot felul de ţărâmoane! …Ori două – una de rezervă!”

ÎNDEMN…
Venind dinspre Dealul Cetății, o bătrânică dă bineţe vecinei, o orăşancă invalidă, într-un cărucior: „Da’ unde te-ndemni?”

UPDATE
G’eorg’e despărţindu-se de Ion: – Noa. te-am pupat, mă, te-am pupat!

Autor, Marin Slujeru




RECENZIE – Orange is the new black (autor, Carla Evelyne Elekeș)

Carla2Majoritatea tinerilor știu de „Orange Is The New Black” (Portocaliul este noul negru) ca fiind unul dintre cele mai vizionate şi cunoscute seriale din ultimii ani. Puţini ştiu însă că serialul se bazează pe cartea cu același nume, scrisă de Piper Kerman, carte pe care urmează să v-o prezint în câteva rânduri.

Colaborând în România cu editura Publica, făcând parte din colecția Narator, Piper Kerman își împărtășește trăirile dintr-o pușcărie americană pentru femei. Pledând vinovată în cazul legat de traficul de droguri din care făcea parte înainte cu câțiva ani să fie condamnată, personajul principal ajunge față în față cu o latură a vieții pe care nu o cunoștea. Ajunge să se obișnuiască, însă are parte de o „surpriză” care îi întoarce viaţa pe dos: bunica îi decedează, logodnicul o părăsește pentru prietena ei din copilărie, și cea pentru care lucra ilegal ajunge să îi fie colegă de celulă.
Mie personal mi-a plăcut modul în care autoarea organizează povestea în așa fel încât să fie vizionat și serialul. Cartea nu deține toate informațiile necesare pentru a înțelege în totalitate ceea ce se întâmplă iar cu unele personaje se comportă într-un anumit fel, așa că i-a dat o mână de ajutor regizorului și acesta a adăugat povestea fiecărui personaj. Situațiile la care ia parte şi pe care le trăieşte sunt descrise atât de bine încât poți cu ușurință să te pui în locul ei, iar pe mine asta m-a ajutat să înțeleg mai bine prin ce a trecut.

Dacă nu sunteți pasionați de citit, vă recomand cu mare drag serialul în care aveți parte de aceeași acțiune intensă precum cea prezentată în carte !

Elekeș Evelyne Carla

clasa a XI-a B,Colegiul Național Dragoș Vodă




Gala Premiilor Oscar 2017

Teatrul Dolby din Los Angeles a fost, duminică spre luni (26/27 februarie), gazda celei de-a 89-a ediţii a Galei Premiilor Oscar, cea mai renumită distincţie pe care o poate primi un film.

Vedetele s-au oprit pentru a fi fotografiate pe covorul roşu stârnind ca de fiecare dată controverse în ceea ce priveşte ţinutele şi coafura. Decolteurile generoase şi rochiile despicate până sus, pe picior, au fost la ordinea serii. Jennifer Aniston, Mariah Carey, Michelle Williams, Bianca Blanco sau Charlize Theron sunt doar câteva dintre invitatele care au şocat prin ţinutele lor îndrăzneţe. Ryan Gosling a atras atenţia prin partenera lui care purta şi ea un decolteu generos şi despre care s-a aflat mai târziu că este chiar sora actorului. Viola Davis, Nicole Kidman sau Emma Stone s-au remarcat prin ţinute elegante şi cu mult bun gust.

Festivitatea a avut multe surprize, atât plăcute cât şi neplăcute. Atmosfera a fost întreţinută de prezentatorul Jimmy Kimmel, acesta ironizându-l chiar pe Donald Trump printr-un tweet trimis în timpul ceremoniei, în care îl întreba dacă doarme. Un grup de turişti a fost condus în sala de spectacole nebănuind că ceea ce vor vedea în primul rând vor fi cei mai celebri actori reuniţi cu prilejul Galei Oscar. De sus au fost lansate de vreo două ori pachete învelite în alb din care actorii puteau servi bomboane şi gogoşi. A fost o festivitate reuşită dacă omitem momentul neplăcut de la sfârşit când Warren Beatty şi Faye Dunaway au anunţat „La La Land” câştigător la categoria Cel mai bun film. Au apucat să se îmbrăţişeze, s-au bucurat vreo două-trei minute, şi-au ţinut chiar şi speech-urile de final înainte să fie coborâţi de pe scenă pentru a li se recunoaşte meritele celor de la „Moonlight”. Moonlight a fost desemnat cel mai bun film al anului 2016, dar, mie persona,l nu mi se prea pare că ar fi, „La La Land”, „Manchester by the Sea” şi „Fences” cred că sunt net superioare.

Cât despre filmele nominalizate, dacă ar fi să facem un podium în funcţie de câte premii a luat fiecare, acesta ar fi cam aşa: „La La Land” pe cea mai înalta treaptă cu nu mai puţin de 6 premii, apoi „Moonlight” cu 3 premii şi „Manchester by the Sea” la egalitate cu „Hacksaw Ridge”, fiecare cu câte 2 premii. Deja sunt mai mult de jumătate, adică 13 din cele 24 de categorii premiate. Cel mai bun actor în rol principal a fost desemnat Casey Affleck („Manchester by the Sea”), cel mai bun actor în rol secundar a fost Mahershala Ali („Moonlight”), cea mai bună actriţă în rol principal a fost Emma Stone („La La Land”), iar în rol secundar Viola Davis („Fences”). Damien Chazelle a fost desemnat cel mai bun regizor pentru „La La Land”. Un moment mai delicat a fost când, după desemnarea filmului „The Salesman” ca fiind cel mai bun film străin, în regia iranianului Asghar Farhadi care a semnat şi scenariul, acesta nu a fost prezent pentru a-i fi înmânat premiul, în semn de protest faţă de decretul lui Donald Trump privind interdicţia de călătorie pentru 7 ţări predominant musulmane printre care şi a sa. Acesta a ales să-l reprezinte doi cetăţeni iraniano-americani, o femeie inginer şi un fost om de ştiinţă de la NASA. Anousheh Ansari a citit un mesaj din partea regizorului.

Americanii se pricepeau bine la organizat spectacole, să sperăm că momentul stânjenitor de azi nu se va repeta la ediţiile viitoare. Gala Premiilor Oscar rămâne un spectacol aşteptat şi urmărit de cinefilii din întreaga lume.

Crina Voinaghi




Clubul Rotary Voievodal Sighet se implică major în comunitatea sigheteană

Sâmbătă seara (25 februarie), Clubul Rotary Voievodal Sighet (președinte în curs, d-na Mariana Șimon) a strălucit în lumina reflectoarelor, atât la propriu, cât și la figurat.

La restaurantul „Casa Iurca” din Sighet, s-au adunat peste 200 de persoane, dintre cele mai alese și cu dare de mână la Balul Rotary Voievodal. Început la ora 18.00, balul a ținut mult după miezul nopții oferind celor prezenți mâncare bună, băuturi gustoase și momente artistice deosebite. Rotarienii nu au optat de această dată pentru o tematică anume, ci au preferat să combine dansurile populare ale copiilor, cu dansurile de societate, recitaluri de muzică populară cu muzică de cameră.

A existat și o licitație axată pe obiecte de artă, scopul balului fiind acela de a strânge bani pentru a sprijini Dispensarul T.B.C. Sighetu Marmației. Pe lângă rotarienii sigheteni, la bal au participat și colegi din Borșa, Vișeu, Baia Mare, Târgu Mureș, Bistrița, dar și din Ucraina. De asemenea, a fost prezentă la eveniment, Martha Maria Mocanu, fost Guvernator al Districtului Rotary 2241 România și Republica Moldova. La final, oaspeții au plecat acasă, unii cu buzunarele mai ușoare, alții cu mâinile încărcate, asta dacă au avut noroc și au câștigat la tombola organizată de Rotary Voievodal. Printre premii s-au regăsit cărți, farfurii cu modele tradiționale, ouă încondeiate, obiecte decorative realizate prin tehnica quilling, dar și doi tabureți și câteva tablouri.

Diana Mariana Apopi




Bacşiş de 2.000 de lei, de Dragobete!

Într-o atmosferă de sărbătoare, vineri, 24 februarie, în restaurantul sighetean „Grădina Morii”, ospătarii au făcut un bacşiş de 2.000 de lei! Desigur că nu se câştigă chiar atât de bine în această meserie, însă această seară a fost una specială.

Ospătarii au fost tinerii din Clubul Rotaract Sighet care, pentru câteva ore, şi-au pus şorţul de ospătar, ancărul pe mână, s-au înarmat cu carneţel şi pixul şi s-au apucat de servit, în cadrul proiectului ”De Dragobete, Rotaract Servește!”. Cauza a fost una nobilă. Rotaractienii au pus accent pe tombola cu premii-surpriză şi pe tipsul lăsat de clienţi. Astfel, au strâns la final de seară, suma de 2.000 de lei. Banii vor fi folosiţi în proiectul ”De ziua femeilor uitate”, când, pe 8 martie, împreună cu seniorii clubului Rotary Sighet vor oferi un spectacol locatarilor Căminului de Bătrâni din Sighet. De asemenea, se vor cumpăra articole vestimentare şi fructe, iar doamnele vor avea parte de un moment de răsfăţ.

Suma de bani strânsă la proiectul ”De Dragobete, Rotaract Serveşte!” a fost un record pentru club, fiind cea mai mare sumă adunată până acum în cadrul celor trei ediții ale acestui proiect. Pe lângă bucate şi băuturi alese, cei peste 50 de clienţi au avut parte de un recital de pian oferit de Hodor Alexandru, chitară de Buftea Nemeş Alexandru, iar momentele vocale au aparţinut domnişoarelor Andreea Mariş şi Andreea Chiş. Cei 4 fac parte din Clubul Interact Sighetu-Marmaţiei.

”Dorim să mulţumim pe această cale tuturor celor care s-au implicat în proiect, de la ospătari, gazde, clienţi şi presă. A fost un proiect frumos, o seară deosebită şi un adevărat succes pentru club”, declară coordonatorii proiectului.

Diana Mariana Apopi