În cadrul sesiunii de finanțare II/ 2023 a Administrației Fondului Cultural Național, Muzeul Maramureșan Sighet a obținut finanțare pentru proiectul „În căutarea orașului pierdut. Sighet, oameni, locuri, povești – II” care își propune să recupereze și să readucă în memoria comunității o parte a orașului Sighetu Marmației, locuită de numeroasa comunitate evreiască sigheteană și demolată în urma proiectului de sistematizare a orașului. Ne propunem o cercetare de istorie orală, interviuri cu persoane care au cunoscut zona, precum și digitalizarea colecției de clișee foto. Prima ediție a proiectului „În căutarea orașului pierdut. Sighet, oameni, locuri, povești” s-a bucurat de un real succes în rândul comunității locale. Ca dovadă, cartea s-a epuizat în foarte scurt timp, iar localnicii s-au implicat și interacționat în redescoperirea orașului făcându-ne să continuăm cu reconstituirea altor zone care au fost demolate în urma procesului de sistematizare.

Acțiunea de popularizare a proiectului a fost un succes, astfel că cetățenii Sighetului au donat fotografii din colecțiile personale reprezentând clădiri și zone ale orașului, astăzi dispărute. Fotografiile donate au depășit perimetrul nostru inițial, permițându-ne astfel să reconstituim o zonă mult mai largă decât la prima ediție. Prin urmare, am ales zona Traian-Vișeului (strada Evreiască) și 22 Decembrie datorită importanței istorice, cu populație multietnică, clădiri de importanță istorică și din rațiuni de coerență și rigurozitate în reconstituirea zonelor dispărute ale orașului. Zona Traian -Vișeului a fost, printre altele, sufletul comunității evreiești sighetene, strada numindu-se colocvial, strada Evreiască, și oficial, pentru o scurtă perioadă, în 1937, Theodor Hertzel. De asemenea, spre a oferi coerență proiectului, am continuat cu Piața Libertății și strada 22 Decembrie, cea din urmă fiind cea mai veche zonă locuită din Sighet, afectată de transformări și demolări în a doua jumătate a secolului XX.

În cadrul proiectului se va organiza un workshop cu participarea elevilor de la Liceul Teoretic „George Pop de Băsești”, locuitori ai zonei demolate, populație de vârstă adultă care își mai amintesc cum arăta zona înainte de demolare, cu martori care au locuit în acele imobile și care vor transmite atmosfera din acea perioadă care a marcat istoria orașului. Se va realiza o expoziție cu zona demolată și, implicând studenții de la UBB Extensia Sighet, se vor realiza două tururi ghidate vizând zonele orașului care au dispărut.
Se va edita și publica un album foto bilingv, român-englez, cu fotografiile imobilelor demolate și poveștile lor și ale familiilor care au locuit în acea zonă.

Proiectul se derulează pe parcursul a 5 luni, iulie – noiembrie 2023, finanțarea nerambursabilă din partea AFCN este de 78.620 lei, valoarea totală a proiectului fiind de 87.620 lei.

Vă invităm să depănați poveștile copilăriei dumneavoastră, stârnite din colbul amintirilor de imaginile postate pe pagina proiectului nostru.

Nu este un concurs pentru „cine ghicește clădirea” ci mai degrabă un îndemn la dezgroparea personajelor care ne-au umplut tinerețea, a întâmplărilor legate de acestea sau doar la amintirea lor.

Vă mulțumim pentru distribuiri, încurajări și susținerea acestui proiect derulat de Muzeul Maramureșan, mulțumim celor care au considerat că locul fotografiilor vechi poate fi (chiar dacă doar în copie) mult mai potrivit într-un muzeu.

Facem tot posibilul să descoperim urbanul din istoria orașului nostru, cu ajutorul sighetenilor „vechi”, vom reuși.

Alin Pralea – Muzeograf
(Coordonator proiect)

Foto: din arhiva Muzeului Maramureșean Sighet

Culoar de policlinică / sală de așteptare
***
– Știi c-o murit…?
– O murit?!…
– Dedeodată numa’ n-o mâncat… Apoi, iară o mâncat…
– Așe-i când vine! Te mai mână câteva zile, apoi… Condoleanțe îți doresc!
***
Nevastă căutându-și un loc: „Colo o femeie doarme, ‘colo un om mănâncă un covrig… ‘In lângă tine, diece, să nu adorn’i!”
***
Pensionari la reîntregirea lunară a stocului de „compensate”: „La noi și pensia-i bolnavă.”…
***
După ore de așteptare și povești (otavă, nepoate, nepoți, lumea de ieri și de azi…), două sătence în vârstă se îmbie la intrarea în cabinet: „Tare tu, tare eu, de-amu…”

Numai la Sighet
Un senior spilcuit tocmai a ajuns cu bicicleta la pod. Îi sună telefonul: „Jövök, jövök!” Și adaugă tandru, malițios: „Miért? Meg csináltál a töltött káposztatt / paprikát?”

Ritmuri
Astăzi, după ani, câinele din drum, de la ultima casă, nu mă mai petrece în parc. Numa’ șede și se uită. A îmbătrânit de tot mai repede ca mine.

Nostalgii
…Savarine sau savariane?… O să plouă sau o să ploaie?… Tai sau tau?… Minte sau mințește?…Primadomă ori primadonă?… Vehicol sau vehicul?… Șede sau șade? … Rencuperează sau rencumperează? … Traversează sau tranversează?

Turiști pe dig
O fetiță înăltuță cu tatăl ei trec prin spatele stadionului: „Uite, tati! De-aici se poate vedea meciul! Făr’ sî plătești?! (În spatele lor mezinul, cu o nuia, vine abia și el.)

Plimbăreții

* Pe dig.  „Trăiți domn profesor! Nu vă supărați, câți ani aveți? …Ooo! Până la 80 de ani am fost buiac. Am nouăzăci! …Să ajungeți și dumneavoastră!” Apoi, cercetându-mă: „Da’ nu cred…”
* În parc. De pe o altă alee, același senior se oprește și mă salută: „Să trăiți o sută cincizăci de ani, domn profesor! …Da-i muult…”

Obscure
În vântul toamnei. Doamnă măturând curtea iar și iar. * Corzo, vechiul burg. Aceleași perechi vorbind un pic mai tare. * Parc, dimineața. Bănci picior peste picior, cât vezi cu ochii. *Un bătrân, abia, spre casă: o cârje, o sacoșă, 3 tătăișe. * Amiază, toamna. Geam deschis la o casă. Arome de vis.

MM. Locuri dintr-un sătuc
”…În Poduri, în Săcături, în Săcăriș, pe Grui, în Prelucă, pe Rupturi, în Cotropișt’ i, în Mociră, la Mociriță, pe Șăs, pe Valea Deii, la Încârligătură, pe Colnice, La Cruce, pe Valea Morii, pe Mohâlea, pe T’inoasa, în Poiană, pe Valea Gardului, în Leasa… Sâmt tăt felu de numuri. Da’ nu știu de ce le zice așa… Ce copilărie? Tăt la sapă și la fân am fost. Nu mi-o explicat nimeni nimic.” (M. T., 70 de ani, așezată în Sighet)

Marin SLUJERU

Pe peretele din stânga mesei mele de lucru stau trei tablouri dăruite de creatorul lor, un vechi și bun prieten. Îmi sunt cele mai apropiate – și la propriu și la figurat – dintre toate cele vreo 20 ale altor pictori, care mă înconjoară și-mi bucură privirea, când mă relaxez. În seara asta, în fața celor trei am aprins o candelă și încerc să aștern câteva rânduri… Un mesaj scurt, de la celălalt capăt de Țară, mi-a adus vestea tristă a morții celui care, cu ani în urmă, le-a pictat și mi le-a dăruit cu generozitatea cu care se dăruia, se risipea în tot ce făcea, ca pictor și ca om.

Octavian Gavril Postolache s-a născut în toamna anului 1939 la Mălini, în satul lui Nicolae Labiș, cu care era și rudenie și al cărui tată i-a fost și învățător la școala din sat. A urmat Liceul „Nicu Gane” din Fălticeni și Institutul de Arte Plastice de la Iași, a fost repartizat profesor de desen la Săcel, de aici a fost transferat la Casa de cultură din Vișeul de Sus și de aici, în 1975, la Casa de cultură din Sighet, ca instructor la Teatrul popular de curând înființat.

L-am cunoscut ca instructor cu teatrul la Casa de cultură din Vișeu și, considerând că la Sighet ar avea alte posibilități de afirmare, l-am determinat să vină și nu m-am înșelat. O bună bucată de vreme, până când a obținut un apartament, i-am dat – fără știrea autorităților locale – o cameră chiar în incinta instituției al cărei director eram. A realizat în cadrul Teatrului popular câteva stagiuni cu spectacole deosebit de reușite (Ecaterina Teodoroiu de N. Tăutu, Goana după fluturi de Bogdan Amaru), la unele dintre ele fiind și interpret și scenograf și regizor. Teatrul și pictura, cele două pasiuni ale vieții sale, și-au găsit aici și atunci locul potrivit pentru a conlucra plenar.

O tentativă nereușită de a se întoarce la matcă, pe plaiurile copilăriei sale, a pus capăt acestei fructuoase perioade, dar după reîntoarcere și două scurte popasuri: la Muzeul Maramureșului și la conducerea unui club muncitoresc, a revenit la Casa de cultură ca director și a rămas aici până în anul 2002, când s-a pensionat și a luat decizia de a se „dedica total picturii”.

A încercat să se stabilească în Cipru, dar n-a reușit și a ales Delta Dunării, pentru soarele și culorile ei… și nu oriunde, ci tocmai la Sfiștofca, un sat de ruși lipoveni situat între canalele Sulina și Chilia, undeva în mijlocul unui pustiu de nisip. Și-a cumpărat acolo o casă înconjurată de arbuști, de ierburi și de flori. Priceput la toate și îndemânatic și-a rânduit gospodăria cu tot ce trebuiește, plus cățel, pisică și… câte un tăuraș care păștea proțăpit în grădină și care la primele înghețuri era transformat în pastramă pentru iarnă. Și-a amenajat căsuța în interior cum numai un suflet de artist putea să o facă: atelierul și o mică sală de expoziții permanente, dormitor, bucătărie, cămară și chiar o instalație sui-generis de încălzire centrală cu lemne. Și de-acolo pleca în fiecare dimineață, per pedes, câțiva kilometri, la C.A. Rosetti, centrul de comună, bea o cafea, fuma o țigară, stătea de vorbă cu localnicii, căci în foarte scurt timp „Domnul profesor”, cum i-au spus toți, a devenit un om de-al locului, respectat și stimat de toată lumea.

Vara era căutat de prieteni și cunoscuți, pictori și scriitori din toată țara și dinafară, dar mai ales din Maramureș. Am fost și eu pe la el, cu ani buni în urmă. Am stat sub nucul din fața casei, am băut din țuica dusă de mine, am mâncat pește la grătar și am băut vin din strugurii copți de soarele Dobrogei și, la un moment dat, au apărut la poartă câțiva muzicanți. Au auzit că domnul profesor are oaspeți și au venit să le cânte ce știu ei, oameni simpli, deschiși, cărora cântecul le locuiește mereu aproape de suflet.
M-a dus apoi în jurul satului și mi-a vorbit cu încântare despre pelinul argintiu, care crește numai acolo și care acoperea tot câmpul prin care treceam, despre proprietățile lui vindecătoare.

Nu cu mulți ani în urmă, după ce l-a vizit, poetul Lucian Vasilescu s-a întrebat scriind: „Ce îl poate face pe un om, pe un pictor să aleagă să trăiască în mijlocul pustiului cum se spune. Într-un sat care dispare, la propriu, pe zi ce trece, unde mai sunt 25 de locuitori, unde doar puține case se mai țin în picioare, unde nu este nimic altceva decât nisip și soare, unde la biserică nu mai are cine sluji, unde nu există copii, nu există școală, nu există magazin, e doar o liniște ca și când lumea fie că n-a început încă, fie că s-a sfârșit demult?”.
Și tot el credea că a găsit răspunsul: „Se poate ca pentru un artist vizual, pentru un pictor în special, să existe două feluri de „acasă”: un „acasă” al persoanei sale și un altfel de „acasă”, cel al artei sale. Cred că Octavian Postolache a găsit în Sfiștofca acel „acasă” al artei sale și a dat acesteia întâietate prin decizia pe care a luat-o, iar răsplata i-o oferă propriile sale lucrări”. Și rodul anilor trăiți la Sfiștofca a validat complet supoziția poetului. În anii aceia Octav Postolache a lucrat cu inpirație și spor, a deschis expoziții la C.A. Rosetti și acasă, câteva la Sulina și câteva la Tulcea și n-a uitat nici Maramureșul, organizând în Sighet expoziții în care a adus pe simeze, la poalele Solovanului, frumusețile Deltei și căldura sufletului său de artist.

În toamna 2019, de pildă, când a împlinit 80 de ani, Sala Radio din Sighet i-a găzduit expoziția „Zboruri peste Valea Verde”. L-au înconjurat oficialități locale și prieteni dragi din toate părțile și au rămas pe aceste meleaguri toate tablourile expuse. A fost ultima sa expoziție în Maramureș, o adevărată „RISIPĂ”.
Vorbeam destul de des la telefon, m-a sunat în urmă cu vreo două luni și, contrar obiceiului, mi-a spus doar că și-a schimbat telefonul și numărul… după care n-am mai reușit să dau de el decât mult prea târziu.
În 2006, într-una din scrierile mele (Ioan Ardeleanu-Pruncu, „Scoala de artă „Gheorghe Chivu” Sighetul Marmației – 140 de ani de învățământ artistic”, 2006, Aska Grafika Sighetul Marmației, pag. 243 și 359), încheiam pagina pe care i-am dedicat-o cu cuvintele: „Și poate, peste ani, va rămâne acolo, la Sfiștofca, o Casă a Pictorului ticsită de tablouri, despre care cineva, poate, o să zică văzându-le: Domnule, dar omul ăsta a fost un pictor mare… și el n-a știut… Poate…”

Deocamdată, marți (12 septembrie 2023) la orele amiezii, Octavian Gavril Postolache va fi așezat, (poate) pentru veșnicie, în cimitirul din Sfiștofca. Tot ce urmează rămâne la latitudinea unui imprevizibil POATE.

Zbor lin și Odihnă veșnică, Prietene al nostru! Acolo unde te duci, vei picta numai cu albastrul din minunatele tale „Zboruri” împrăștiate generos prin Maramureș.

Ioan Ardeleanu-Pruncu și toți cei dragi

Și noi, echipa „Salut, Sighet!”, prietenii din redacție, îl însoțim pe drumul veșniciei cu gândurile, amintirile și stima noastră!
Dumnezeu să-l odihnească în pace!

„Cuvinte întrerupte de creșterea ierbii” este un nou volum al poetului Echim Vancea, apărut recent la Editura Echim, coperta – Echim Vancea (pe copertă un desen de Ioan Pop – Vereta), editor – Echim Vancea.

* * *

scrisoare

când s-a strigat „să se facă lumină!”
ai lipsit
dar când s-a făcut
ți-a sărit țandăra
ai văzut că nu era greșit să mori
și murind ți-ai pus toată speranța
că nu va simți lipsa unui cuvânt
te-ai ridicat să pleci
cu toată lumina aceea
agățându-te tare de mine
de parcă te-aș fi putut salva
crezând că nu voi putea muri niciodată
brațele mele se vindecă în jurul tău
prețuindu-te
înțelegându-te
plătindu-te

singurătate pe înțelesul tuturora

cine știe cât de lungă-i ziua care apune
nimeni nu știe nimic despre fecioara care
calcă rufele morții
dezbrăcându-se somnoroasă
martora umbrei
își acoperă gleznele
cu un ziar de secol trecut
întinzându-se goală
pe partea patului ocupată de moarte
recunosc că fără nici un avertisment
tot ce voi spune de aici înainte poate
fi folosit împotriva mea de-acuma

luînd loc pe un petec de zăpadă
o ciudată pasăre neagră
se oferi să-mi țină companie la micul dejun

gloria monotonă a unei dorinți

nu s-a întâmplat nimic
așa că am uitat
netezimea coapselor –
o teamă solemnă a cunoașterii
din arhiva personlă a lui dumnezeu –
morții-i privești cu teamă
de parcă-aș fi eu
afacerea albă pusă la cale
între copaci
a eșuat
frică-mi e de zăpezi
și de această liniște
pe care amândoi o iubim
tare-i târziu
s-aud răspunsul
acelui apus
în care înflorea frigul

                                                          (poeme din volumul „Cuvinte întrerupte de creșterea ierbii”)

Azi începe școala. Alte visuri, alte speranțe, alte începuturi. Și, bineînțeles alte motive de campanii electorale. Pentru că doar așa se poate explica marea agitație premărgătoare acestei zile în care mulți reprezentanți ai statului, ai administrației locale se laudă, pozează și afirmă că susțin educația pentru că sunt create condițiile minime pentru începerea în bune condiții a anului școlar .

Conform Constituției României, Învăţământul de stat este gratuit. A oferi un ghiozdan gratuit dotat cu tot ceea ce e nevoie (sper) măcar pentru cei care încep clasa 0 nu ar trebui să reprezinte un motiv de a te afișa peste tot cu aceste imagini, ar trebui să fie o normaliate, privită ca atare, iar cele necesare desfășurării procesului de învățământ pentru toate nivelurile ar trebui să fie cu adevărat gratuite și la îndemână copiilor și a părinților lor. Aș înțelege ca astfel de gesturi să fie făcute publice de ONG-urile care, într-un fel sau altul, se implică în cazurile celor defavorizați, dar ei nu consideră că trebuie să-și facă un piedestal din acest lucru, cu toate că nu de puține ori și nu în puține cazuri suplinesc lipsa de interes a statului. Nu văd de ce atâta publicitate pentru că s-au renovat școli, au fost dotate cu grupuri sanitare – oare la ce ne așteptăm în secolul XXI? Sau noi suntem tot în epoca medievală …

Știu cei ce se afișează azi cu părinți și copii ce înseamnă să construiești o sală de clasă, într-o unitate de învățământ de stat, dacă vrei să aibă copilul împreună cu alți 29, unde să învețe decent și unde nu au fost alocate sume de nicăieri în afară de buzunarele părinților? Sau știu ce înseamnă să faci performanță în laboratorul școlii – unde ai cu greu acces pe vacanță – cu păturile pe tine și caloriferul pe masă ca să nu îngheți? Cum e să alergi după sponsorizări pentru ca visele unor copii să se transforme în realitate și să participe la un concurs sau altul, pentru a face ca un proiect să funcționeze? Știu măcar pentru câți dintre copiii care încep azi un drum, acesta e singurul ghiozdan pe care îl vor vedea vreodată pentru că părinții nu își permit să-i țină la școala aceasta gratuită? Ori câți nu vor reuși să termine nici măcar învățământul primar, nu cel obligatoriu cu toate că Dreptul la învăţătură este asigurat prin învăţământul general obligatoriu, prin învăţământul liceal şi prin cel profesional (Constituția României)... Da, Constituția îți garantează un drept, nu te obligă să înveți. Ar fi bine de știut cine își asumă acei copii care au un ghiozdan de vise pe care nu -l pot împlini și nu întotdeauna din motive care țin de ei și de capacitățile lor intelectuale. Aici ar trebui să se intervină la nivel de autoritate publică. Oare cum sună că învățământul dual se va dezvolta la un alt nivel dincolo de deal, la Baia Sprie, Dumbrăvița, Fărcașa, Baia Mare, cu toate că erau șanse ca acest proiect să fie dezvoltat la Sighet dacă era implicare din toate părțile?

Eu aș propune să fie scoase de pe toate paginile de socializare pozele în care cei care fac parte din consiliile locale, primari ori alte funcții alese/ bugetate se afișează îndeplinindu-și atribuțiile.

Părinților le doresc putere să facă față cerințelor școlii, să fie alături de copiii lor, să -i ajute să se ridice atunci când le e greu, să creadă în ei și în puterea lor de a face lucrurile să meargă. Elevilor le doresc un an școlar cu spor, să nu-și abandoneze visurile , speranțele și să nu uite că singurul ghiozdan adevărat e cel pe care și-l fac singuri, învățând.

Celor dornici de poze le spun: Cu un ghiozdan nu se face școală!

Un părinte (neafiliat politic) de absolvent

sursă foto: romanialibera.ro

Ne mor prietenii sub ochii noștri
Uciși de-o boală crudă și nătîngă,
Pe care niciun doctor de pe lume
Nu e în stare, încă, s-o înfrîngă!

Că această boală e de natură fizică sau sufletească tot boală se numește. Numai că cea sufletească se pare că e mai parșivă; sapă, sapă, la început imperceptibil, sinuos, căpătînd teren puțin cîte puțin, pînă ce, într-o zi, pune stăpînire pe tot și te răpune. I s-a dat și un nume: depresie.
E o boală nemiloasă, care așteaptă un moment de vulnerabilitate de care cei mai mulți dintre noi nu suntem conștienți.
Un bun psiholog de suflet, preot cu har (nu-i dau numele), s-a exprimat odată vizavi de gestul fatal la care din păcate apelează în ultimul timp tot mai mulți. „Cine suntem noi să judecăm? Este cine să-i judece! Bineînțeles că nu încurajăm această faptă, dar îți trebuie mare curaj și mare trebuie să fi fost disperarea pentru a lua o astfel de hotărîre!”
Să ne rugăm pentru ei, pentru sufletele lor care au eșuat în fața vieții!
Trăim timpuri în care totul abundă, dar lipsește cel mai important lucru: EMPATIA! Acest liant între suflete! Umărul pe care să aibă loc un prieten să plîngă, mîna întinsă să-l prindă cînd cade, lacrima sinceră care să se amestece cu a lui…
Nu avem Timp! Suntem pe fugă, prinși în caruselul zilnic care înghite destine, frustrări nespuse, strigăte înăbușite, dureri alienate…
Tot mai rar găsești prietenii adevărate, dezinteresate. E o întreagă artă să-ți oferi încrederea cuiva.
„Nu întotdeauna bătaia pe spate e semnul prieteniei, ea poate fi și căutarea locului unde să fii înjunghiat”.

Dispar aproape zilnic oameni de calitate, greu de înlocuit, ducînd cu ei o lume frumoasă…
Îmi vine în minte un mic fragment dintr-o carte citită, a Ilenei Vulpescu, în care un personaj recurge la gestul suicidal. Citez aproximativ din memorie. „Dacă vreodată o să vă gîndiți la mine, să n-o faceți cu tristețe. Dimpotrivă, cu bucurie, eventual și cu invidie, pentru că eu mi-am luat și ultimul examen!”

Drum lin printre stele Ioana, prietena noastră dragă…

Ileana PISUC

Foto: „Lamb of God”, lucrare de Andrzej Szarek (foto Ion Mariș)

Prin programul DiscoverEU, tinerii de 18 ani pot călători gratuit, cu trenul, prin Europa, timp de o lună.

Și-a asumat această „aventură” proaspătul absolvent al C. N. „Dragoș-Vodă”, Silviu Andrei Pontoș. Silviu a fost admis în această vară la Facultatea de inginerie industrială și robotică din cadrul Universității Naționale de Știință și Tehnologie Politehnică, București. Pentru a-i încuraja și pe alți tineri să-și asume aventura europeană, am stat de vorbă cu tânărul student.

Brîndușa Oanță (B. O.):  Ce te-a determinat să te aventurezi în acest „turneu” european?
Silviu Alin Pontoș (S. A. P.): În primul rând doresc să vă salut.  „Aventura” acestei aventuri prin Europa a început acum mai bine de un an când am vizionat un video pe youtube (https://www.youtube.com/watch?v=kY26GOh-BHQ&t=164s), acolo am aflat de o acțiune a programului Erasmus+, numită DiscoverEU, prin care, tinerii de 18 ani din statele membre UE au șansa de a câștiga un permis de călătorie cu trenul prin Europa. Ei bine, în toamna anului trecut, după ce am văzut anunțul de aplicare pe rețelele de social media ale acestui proiect și mi-a amintit și mama, am decis să văd dacă „trag lozul norocos”. Se pare că am avut noroc pentru că în ianuarie am primit un cadou de Crăciun cu întârziere prin emailul de la DiscoverEU :)), așa că nu am mai avut de ales și singura întrebare rămânea daca merg singur sau împreună cu prietenii.

B. O.:  Ți-ai găsit o echipă sau ai pornit de unul singur în periplul european?
S. A. P.: Încă de când am trimis aplicația pentru permisul de călătorie am început să îmi caut prieteni cu care să plec cu trenul, însă, în final nu am reușit și decât să pierd această ocazie de călătorie, am decis să plec singur.

B. O. :  Ce pregătiri presupune călătoria?
S. A. P.: Din cauza perioadei încărcate cu examene și pregătirea pentru acestea, am fost nevoit să amân planificarea plecării. Așa am ajuns cu puțin mai mult de o săptămână până la data la care doream să plec, timp în care trebuia să stabilesc tot de la buget și până la itinerariu. Primul lucru pe care l-am stabilit a fost costul călătoriei, astfel încât să poată fi acoperit din câteva burse școlare, așa am ajuns la durata de 14 zile. Următoarea etapă a fost să știu unde să merg, deși aveam niște idei, până la acel moment nu era nimic concret. Alegerea orașelor trebuia să aibă loc rapid pentru că majoritatea atracțiilor pe care doream să le vizitez necesitau o rezervare din timp, și o readaptare a itinerariului, după caz (de exemplu, la Louvre, deși intrarea era liberă pentru tineri, cel mai apropiat bilet de data rezervării a fost la două săptămâni, iar la Bundestag nu am mai găsit disponibil). După ce am rezervat și locul la trenurile unde am putut (deși biletul de tren este gratis prin DiscoverEU, pentru unele trenuri este necesară plata unei taxe pentru rezervarea locului), am căutat cazare pentru prima parte a itinerariului.

B. O.: Cum ți-ai ales itinerariul? Pe ce considerente?
S. A. P.: În alegerea locurilor pe care doream să le vizitez am avut control deplin, deoarece, la primirea permisului de călătorie am optat pentru varianta flexibilă (un permis echivalent cu unul Interrail Global Pass), prin care puteam să merg cu orice tren doream, cât timp numărul de zile, pe o durată maximă de o lună, în care aveam minim o îmbarcare în tren nu depășea șapte (de asemenea aveam doar patru curse posibile în România, pentru plecare și întoarcere). Pe lângă această opțiune, există și permisul fix, cu care se poate călători doar în alte două țări UE în afară de cea de reședință (mai multe detalii aici – https://youth.europa.eu/d8/node/32802_ro). Ok, acum înapoi la poveste, itinerariul pe care l-am stabilit a fost pe ruta: Baia Mare – Berlin – Cologne – Bruxelles – Paris – Stuttgart – Munchen – Viena. În stabilirea traseului am vrut să includ cât de multe obiective pe care am dorit să le vizitez de mult timp, astfel încât să mă încadrez în două săptămâni, dar și să folosesc toate zilele de transport pe care le-am avut la dispoziție. Itinerariul pentru fiecare oraș a ajuns să fie destul de concentrat, reușind să mă țin de el doar cu ajutorul unor aplicații mobile.

B. O.: Care au fost țintele tale? Ce ai urmărit să obții prin parcurgerea acestui itinerariu?
S. A. P.: Ținta mea principală a fost să pot să observ diferite culturi. Ca să ating acest scop, am dorit să aflu și despre evoluția sa prin vizitarea muzeelor, cât și despre starea lor actuală prin observarea oamenilor din jurul meu. De asemenea, această călătorie a fost totodată o provocare, fiind prima oară când merg singur undeva.

B. O.:  Ce dificultăți/experiențe negative ai avut pe parcursul traseului?
S. A. P.: Principalele dificultăți pe care le-am întâmpinat au fost legate de trenuri, începând din Baia Mare, unde doamna casieriță dorea o copie fizică a biletului meu care este exclusiv digital pentru a-mi emite rezervarea de loc, dar într-un final am putut urca în tren, urmând ca în 10 ore jumătate să ajung în Viena. 10 ore pe hârtie, pentru că am descoperit că nu doar CFR-ul are întârzieri, coborând în capitala austriacă cu trei ore întârziere, astfel am pierdut conexiunea spre Berlin, iar a doua opțiune având toate locurile vândute (era un tren de noapte, la care era nevoie de rezervare de loc). Așa am ajuns să stau în gară în Viena, chiar în prima zi a călătoriei, și cu următoarea legătură doar dimineață, ceea ce ar fi însemnat pierderea unei zile de transport. Ultima mea șansă a fost să-mi încerc norocul cu „nașu”, care, după ce i-am explicat situația în care mă aflam, m-a primit în tren, cu precizarea că poate o să dorm pe jos. Totul a fost bine până la verificarea biletelor din Polonia, unde controloarea a decis să-mi dea emoții când mi-a spus că biletul a fost valabil până în seara care a trecut (evident, considerând că era un tren de noapte și se numără doar ziua plecării). Ce am povestit până acum a fost doar prima problemă cu trenurile, în Germania având multe întârzieri, pe Thalys-ul de Bruxelles-Paris erau mai multe rezervări pe același loc, iar TGV-ul de la Paris la Stuttgart nemaiavând locuri.

B. O.:  Ce experiențe neașteptate ai avut parcurgând traseul? Ce te-a impresionat cel mai mult?
S. A. P.: Una dintre experiențele la care nu m-am așteptat, și care mi-a lăsat o impresie pozitivă, este legată de pierderea ultimului tren menționat la întrebarea anterioară, pe care l-am înlocuit cu cel de Strasbourg, unde colegul de scaun mi-a prezentat centrul orașului până când am avut de luat următorul tren. Această atitudine deschisă am găsit-o și la mulți dintre colegii de cameră de la hosteluri, unde am putut lega prietenii. Dacă am menționat un lucru ce m-a impresionat în legătură cu oamenii, aș putea preciza și ceva în legătură cu orașele. Primul lucru pe care l-am observat imediat ce am ieșit din gara din Berlin a fost accentul pus pe calitatea vieții, orașele fiind locuri care te invitau să te plimbi și să practici sport. De asemenea, un alt lucru care m-a lăsat plăcut surprins a fost liniștea, aceasta datorându-se în parte limitării mașinilor în orașe și prin existența unor opțiuni de transport alternativ viabile. O altă experiență neașteptată am avut-o în Munchen, și anume surfingul pe Eisbach, alături de vizitarea minunatului Deutsche Museum. Aceste lucruri au scos în evidență, pentru mine, discrepanța dintre realitatea distorsionată din știrile cu tentă propagandistă și realitatea de la fața locului.

B. O.:  Ți-au fost suficiente cele două săptămâni? Ar fi fost nevoie de mai mult timp?
S. A. P.: În cele două săptămâni cred am reușit să echilibrez timpul folosit cu oportunitățile date de permisul de călătorie (folosind toate zilele de transport) și cu costurile. Normal că ar fi fost nevoie de mai mult timp, totdeauna este, dar sunt bucuros cu structura aventurii mele prin Europa.

B. O.:  Dacă ar fi să repeți experiența, ce modificări ai aduce traseului tău european?
S. A. P.: Dacă ar fi să repet experiența aș fi mai atent și la întâlnirile DiscoverEU, care au loc în diverse orașe (https://youth.europa.eu/discovereu/meetups_ro). În legătură cu modificări aduse traseului, aș alege o rută care trece prin mai multe țări și care reușește să treacă și prin Roma.

B. O.: Ai vizitat obiective importante din Europa, dar ai avut și interacțiune umană relevantă?
S. A. P.: Nici partea de interacțiune umană nu a lăsat de dorit, întâlnindu-mă cu prieteni stabiliți în țările prin care am trecut, cărora le mulțumesc, cât și discuțiile din fiecare seară cu colegii de cameră. Poate aici apare o întrebare, ce colegi de cameră dacă am mers singur? Colegii au fost alți călători din toate colțurile lumii și de toate vârstele, cu care am stat în camerele de hostel, fiind în număr de la 3 și până la 7. Mai ales pentru cei care călătoresc singuri, pot să recomand optarea pentru un hostel, deși această alegere are câteva riscuri, dar acestea pot fi reduse prin documentare înaintea cazării.

B. O.: Cât de importantă ar putea fi această călătorie pentru un tânăr de 18 ani? Ce recomandări le-ai oferi?
S. A. P.: Principala recomandare este aceea să se înscrie, chiar dacă nu sunt siguri dacă vor putea pleca (mai bine se decid după ce primesc mailul că au câștigat biletul). Înscrierea are loc de două ori pe an, pentru cei care au 18 ani, una este în primăvară, iar a doua este în toamnă. Vorbind de cea din toamnă, aceasta începe în 2023 pe 4 Octombrie și se încheie în 18 Octombrie, adresându-se tinerilor născuți între 1 ianuarie 2005 și 31 decembrie 2005 (dacă vă interesează, fiți cu ochii pe pagina asta – https://youth.europa.eu/discovereu_ro). O altă recomandare este planificarea și rezervarea din timp, astfel având cazări mai ieftine, flexibilitate mai mare cu rezervările la atracții și liniștea sufletească adusă de siguranța că mai au loc în tren :)). Consider că acest program este unul foarte benefic pentru tinerii europeni, ajutându-i să descopere modul de viață în alte culturi, lucru care le deschide orizonturile și le dă puterea de a lua decizii informate, atât în legătură cu locul unde doresc să trăiască, cu viziunea lor asupra lumii, sau chiar și în legătură cu modurile prin care ei pot să aducă o schimbare societății în care trăiesc.

B.O.: Mulțumim, Silviu! Baftă multă în viața studențească!

Brîndușa Oanță

Sursă foto: Silviu Pontoș

Orice om cu scaun la cap constată că omenirea (de le cârmuitori și până la boschetari) a luat-o atât de mult razna, încât ceea ce în urmă cu 3-4 decenii ni se părea că este bine și moral (să-ți respecți părinții, bătrânii și pe toți semenii, chiar și atunci când nu simți față de toți prea multă dragoste creștinească, să nu furi, să nu de destrăbălezi, pe scurt, mereu să ai o conduită cuviincioasă), astăzi dacă (încă) nu-i văzut ca fiind eminamente rău și imoral de cei mai mulți semeni, în primul rând de tinerii teribiliști (băuți, drogați, aroganți, semidocți, mitocani, lași), atunci – în cel mai bun caz – acel ceva esențial este tratat ori cu nepăsare, ori cu dispreț. De ce? Pentru că tinerii proveniți din medii sociale extremiste (fie săraci lipiți pământului, adică de mici predispuși la infracțiuni din pricina acestui flagel, fie – dimpotrivă – putrezi de bogați și cu statutul de beizadele, deci cu morbul stricăciunii în sânge, din cauza opulenței și a libertinajului familial), toți acești tineri, prin urmare, sunt privați de cei „șapte ani de acasă” (primii fiindcă sunt abuzați, iar ceilalți prea răsfățați), rampa sigură de lansare a puilor de om spre credința fermă și educația temeinică. La rândul lor, părinții sunt prea ocupați (sic!) ca să nu confunde educația cu dresajul: părinții celor sărmani și deseori abuzați sunt ocupați cu scandalurile și viciile (în principal alcoolul, generatorul absurdității „Eu te-am făcut, eu te omor!”), iar părinții beizadelelor sunt „prinși” cu rostuirea, în țară sau străinătate, de cât mai mulți bani și bunuri materiale, chipurile că astfel ei se achită în mod exemplar (!) de sarcinile parentale, deși în toate cazurile de acest gen, timpul demonstrează că un gram de bogăție lăuntrică (dragoste, grijă, răbdare, sfătuire) face mai mult decât o tonă de bogății exterioare.

Preocupat de atari chestiuni, care privesc viitorul națiunii noastre, prin extrapolare al întregii omeniri, în articolul Trista soartă a unui copil frumos și înzestrat din 5 noiembrie 2022, făceam următoarea afirmație, cu rol de introducere: „În această lume prost cârmuită, nimic n-ar trebui să fie mai important ca dragostea părinților, consistent ajutați de stat, spre folosul nemijlocit și fericirea reală a copiilor de azi, generația de mâine a fiecărei țări de pe micuța noastră planetă. Acest obiectiv fundamental al omenirii se poate atinge doar printr-o educație temeinică și o credință puternică. De aici rezultă rolul esențial al instituțiilor laice (familie, școală, asociații profesionale) și al celor bisericești, dar mai ales al cadrelor didactice (educatori, învățători, profesori) și nu în ultimul rând, al psihologilor și asistenților sociali, în formarea și neîncetata șlefuire a sufletului și mentalității unui popor”. Am încheiat articolul cu detalierea: „ Din păcate, nu numai în România, ci pretutindeni în lume, se comit nenumărate crime împotriva copiilor, inclusiv avorturi, din larga gamă a mutilărilor și distorsiunilor psiho-mentale: lipsa de afecțiune a părinților, brutalitatea și abuzurile (fizice, psihice, sexuale) de care micuții au parte în unele familii (precum insulte, jigniri, ironii, înjurături, desconsiderare, pedepse corporale, durități devenite obișnuințe, pedofilie, violuri etc.), toate acestea provocând celor în cauză enorme suferințe, concretizate cel mai adesea în revoltă tăcută (neîncredere în sine și în cei din jur, interiorizare înverșunată și sfidătoare, neimplicare în activități școlare și de grup, abulie în creștere), alteori în revoltă declarată (încăpățânare, limbaj obscen, accese de furie răutăcioasă și distrugătoare, fuga de acasă pentru a merge în mod intenționat pe căi greșite, abandonul școlar), adică totalitatea formelor de protest ale lui copil împotriva tuturor acelora (familie, școală, comunitate), care sistematic îi rănesc sufletul și/sau fizicul. Evident că aceste stări deplorabile de lucruri nu pot să ducă decât la încordarea relațiilor dintre generații (cică, susțin unii la modul general, «vârstnicii nu mai sunt respectați ca pe vremuri de către tineri»!), conflict care se concretizează în alarmanta creștere a infracționalității juvenile”.

Cât privește anomaliile nerușinate și înverșunata lor mediatizare, ele sunt prezente la tot pasul și aproape că nu mai deranjează pe nimeni, căci lumea zilelor noastre nu aleargă cu limba scoasă doar după bani, triada consum-confort-comoditate și plăceri (circul evidențiat în textul Tinerețea fără bătrânețe a dictonului latin Panem et circenses din 7-8 iulie 2023), ci și după acel divertisment, care-i face să juiseze pe iubitorii de manele, cancanuri și telenovele orientale (turcești, indiene, coreene), iar pentru canaliile difuzatoare se cheamă rating și bani.

Din mulțimea acestor fioroase făcături, ce oglindesc jalnicele gusturi ale pământenilor în general, ale românilor în special, m-am oprit la următoarele două:
1) Fotbalul, supranumit „sportul rege”, de ani și ani nu mai este un simplu joc, practicat din plăcere și spre încântarea spectatorilor/telespectatorilor, ci s-a transformat într-o uriașă și abjectă industrie transnațională, în care – cu știrea, chiar cu directa implicare a autorităților și mai presus de celelalte sporturi (atletism, tenis, gimnastică, înot, volei, handbal etc.) – se învârt/se „spală” anual sume de ordinul miilor de miliarde, deoarece, aidoma gladiatorilor din antichitate,  fiecare  fotbalist și antrenor are cota lui de piață, așa încât cei ajunși la milioane de euro sau dolari, precum atacantul francez Kylian Mbappe, pot să câștige, și unii chiar o fac (Cristiano Ronaldo, Karim Benzema etc.), sute de milioane pe sezon (aproape două milioane pe zi)! Și toate aceste deșănțate sforării se fac la vedere (cică legal) și spre deliciul vulgului imbecilizat, ca și cum pe planetă n-ar exista câteva miliarde de sărăntoci, dintre care vreo 500 mor în fiecare oră de foame… Cum în România postdecembristă toate sferele de activitate sunt practic muribunde, firește că sportul, îndeosebi cel de echipă, nu face excepții (cu adevărat excepții sunt Simona Halep, Sorana Cîrstea, David Popovici, câțiva atleți, caiaciști și gimnaști), iar fotbalul nostru de rahat confirmă din plin această rușinoasă axiomă. Dar iată că, în pofida contraperformanțelor noastre fotbalistice (unde sunt trofeele cluburilor și ale tricolorilor, după ce de atâția ani s-au ratat sistematic calificările la campionatul mondial și european?), fotbaliștii sunt mult mai bine plătiți ca alte categorii profesionale (profesorii, de pildă). Cu toate astea, mulți antrenori și oficiali aruncă vina doar pe fondurile neîndestulătoare ale cluburilor. Dar eu spun că fotbalul nostru n-ar fi mai strălucit chiar dacă ar dispune de fondurile cluburilor și federațiilor occidentale, deoarece mai mulți bani ar genera la iuțeală un spectaculos spor la sforării. Cea mai concludentă dovadă a contraperformanței fotbalului postdecembrist o constituie bătăile luate de tricolori de la naționalele unor țări cu o populație mult mai mică: Islanda (are circa 300.000 de locuitori), Macedonia sau Albania, nemaivorbind de Serbia și Croația.
2) În peste trei decenii de postdecembrism bicisnic, nu numai că hoțul neprins este considerat cinstit și averile tâlharilor cu ștaif n-au fost confiscate (pe cine ajută faptul că unii dintre ăștia ajung într-un târziu după gratii, însă nu se recuperează prejudiciul cauzat de ei?), dar iată că din când în când, parcă la modul sfidător pentru cei mulți și cu scăfârliile proptite în tembelizoare, se fac liste și clasamente ba cu veniturile lunare (de pildă, securistul Manole, poreclit Mugur Isărescu, are venituri lunare de peste 100.000 lei!), ba cu averile necușere ale celor mai mari ticăloși de pe aceste meleaguri.

                                                 George  PETROVAI

Cad resturi dintr-o dronă rusească pe teritoriul României. Ai noştri, iuţi în gândire şi vorbire precum ştiţi dvs. cine, au susţinut că nu s-a întâmplat nimic. Teritoriul ţărişoarei e bine supravegheat, cerul de asemenea, nicio cioară cârâind ruseşte nu poate trece peste teritoriul nostru, şi mai ales nici măcar o cioară rănită în aripă nu va ateriza de urgenţă în stufărişul canalelor deltei dunărene.

Au fost două zile de contre cu ucrainenii, care ziceau că drona ruşilor a căzut pe teritoriul României, iar oficialii noştri, competenţi cum îi ştim, susţineau că ucrainenii n-au văzut bine. Cum bine nu văzuseră nici localnicii din satul Plauru, comuna Ceatalchioi.

Pripeala nu face bine în nicio situaţie. Cade un pahar de sticlă de pe masa din bucătărie, nu te apuci imediat să mături cioburile. Analizezi mai întâi circumstanţele, lasi să treacă două zile în care dezbaţi problema cu forurile competente. Apoi, timp în care poate ai călcat peste cioburi cu consecinţele prea bine simţite şi ştiute, te apuci de strâns urmele erorii umane care a cauzat ireparabila stricăciune.

Pe acelaşi principiu (nu face azi ce poţi lăsa pe…poimâine) au vorbit şi ne-au aburit oficialităţile de la Bucureşti. Ne-au asigurat iar şi iar că Articolul 5 al Tratatului NATO ne face să dormim oricând cu ferestrele deschise. Desigur, se va ţine cont de temperatura mediului exterior şi de votul unanim al ocupanţilor camerei. Suntem aşa de bine păziţi, că niciun şurub dintr-un echipament militar al unei ţări duşmane nu ne va tulbura somnul sau încrederea oarbă că alţii se ocupă de starea noastră de bine.

Unii dintre noi cred că vestitul articol 5 al Tratatului NATO ne scuteşte de orice griji războinice. Acum, a căzut în ograda României o dronă, sau resturi dintr-o dronă rusească. Lovită de ucraineni în moalele capului, drona a mai avut putere doar să zboare câţiva metri pe teritoriul românesc, unde a sucombat şi şi-a ascuns atât de bine rămăşiţele, că au trebuit două zile până să le găsească descurcăreţii noştri.

Nicolae Dolghin, scria că articolul 5 nu garantează că un stat NATO atacat va fi automat apărat de Alianţă. Mai important, autorul spune în „Articolul 5 al Tratatului de la Washington-sursă pentru apărarea colectivă şi apărarea naţională” că „scopul acţiunilor de sprijin nu va fi restabilirea situaţiei dinaintea atacului, ci „restabilirea şi menţinerea securităţii zonei nord-atlantice”, ceea ce înseamnă cu totul altceva.

Deciziile militare ale NATO se supun deciziilor politice ale statelor membre. Pentru ca NATO să contraatace militar, e nevoie de consensul tuturor membrilor Alianţei, care nu se poate obţine de azi pe mâine. Trebuie să decidă guvernele, parlamentele ţărilor membre. Abia apoi se trage cu puşca.

Nici nouă nu ne-ar fi uşor să contribuim cu tancul din dotare la alungarea duşmanului care ar ataca o ţară colegă de Alianţă, pentru că  articolul 118 (1) din Constituţia României zice clar: „Armata este subordonată exclusiv voinţei poporului pentru garantarea suveranităţii, a independenţei şi unităţii statului, a integrităţii teritoriale şi a democraţiei constituţionale.”

…iar voinţa poporului înseamnă Parlamentul, Guvernul, Preşedinţia. Cum la noi ba unii, ba alţii sunt plecaţi în concedii prelungite, e greu să-mi imaginez că în câteva ore se poate lua o decizie: ori la atac, ori joc de glezne.

Pentru decizia finală – atac armat sau se fac că nu observă –  se ţine cont şi de Consiliul Nord-Atlantic, din care fac parte şefii de stat şi de guvern. Mă întreb cine dracu’ se mai poate uita la părerea românească, dacă tu, la nivel supraatmosferic nu ştii din prima clipă că ţi-a căzut o dronă printre copacii patriei care a speriat toţi peştii din Dunăre pe o suprafaţă de câteva hectare.

Dacă NATO, prin organismele sale de dezbatere despre care am amintit zice că ghiuleaua, săgeata sau cioara vrăjmaşă au căzut accidental pe teritoriul bine apărat al patriei, atunci atacul poate fi considerat un simplu accident şi nu se activează nici mama articolului 5!

România e acum exact ca în 1916, când francezii ne-au scos din ăăă… din… nu-mi aduc aminte. Acum stăm la mila guvernelor şi parlamentelor ţărilor membre ale NATO. Pe noi, nu ne doare capul…

Există totuşi o excepţie. Ne poate durea capul când o dronă, neavând ce face, se gândeşte să-şi  găsească locul de aterizare forţată  oriunde în România.

Horia Picu

Foto: Ion Mariș

Stimate Domnule Profesor Ioan Ardeleanu – Pruncu,
La ceas aniversar, când darul vieții celor 80 de ani se împlinesc în mulțumirea adusă Celui Preaînalt, dorim a Vă felicita cordial, urându-Vă mulți și sfinți ani, cu haruri îmbelșugate, multe împliniri alături de cei dragi ai Dumneavoastră.
Vă suntem recunoscători pentru implicarea generoasă în proiectele culturale de cultivare a memoriei personalităților din Maramureș și, de asemenea, pentru susținerea activităților Bisericii noastre.
Maica Domnului să Vă ocrotească și să Vă însoțească pe mai departe pentru o viață împlinită în pace și sănătate!
Cu arhierească binecuvântare și frățească dragoste în Hristos Domnul,

† Vasile
Episcop de  Maramureș
(Episcopia Română Unită cu Roma, Greco – Catolică, de Maramureș – Baia Mare)

* * *

Evocându-l în aceste puține cuvinte pe Ioan Ardeleanu – Pruncu gândul mă duce spre o scenă dintr-un timp mitic, cea în care Mântuitorul îi răspunde lui Pilat din Ponțiu – „Împărăția mea nu este din lumea aceasta!”. Poate părea stranie asocierea făcută, dar ea se deslușește, sper, spunând că octogenarul omagiat aici face parte dintr-o stirpe rară, pe care eu o credeam demult apusă, în acord cu vremurile ce au generat-o, anume aceea a dascălului-cărturar. Cineva remarca, pe cuvenită dreptate, că „libertatea se plătește cu singurătate”. Nimic mai natural pentru un intelectual autentic, cel ce-și croiește destinul prin cărți posibile numai prin prețul plătit la vămile singurătății, acele vămi ce-ți deschid orizontul unei libertăți austere, aflată mereu între chingile datoriei. Față de tine și față de cei în mijlocul cărora trăiești. Or, Ioan Ardeleanu-Pruncu și-a dovedit cu prisosință vocația, și-a onorat-o și a înnobilat-o cu câteva cărți ce s-au dovedit a fi tot atâtea incursiuni în trecutul Maramureșului Voievodal.

În ce mă privește, am fost onorat să public în Revista Familia o cronică la masivul volum dedicat istoriei presei – Maramureșul: ziare și ziariști de la începuturi până în 1945. M-a încântat să constat acuratețea analizelor, bogăția informațiilor și mai cu seamă să admir generozitatea unui om ce-și sacrifica timpul vieții în contul patrimonial al Timpului celor ce nu mai sunt.

Am petrecut doar câteva ore împreună, în urmă cu patru ani, la Sighetul Marmației, dar a fost suficient pentru a constata apartenența la aceeași Iluzie – cea a spiritului obosit de deambulările prin cețurile altor veacuri, ușor vexat de un prezent mai degrabă pedestru și vag ridicol, dar nutrit de speranța de-a mai avea răgazul unei viitoare cărți. A fost o întâlnire pe care Memoria a consemnat-o, ceea ce dovedește că n-a fost pură risipă.

Hilary Mentel spunea că „istoria nu este trecutul, ci ceea ce rămâne în ciur după ce veacurile au trecut prin el”. Fiecare avem un ciur cu care ademenim aducerea aminte. O facem în speranța de-a constata, asemenea căutătorilor unei pepite de aur, că în ciurul nostru s-a adunat ceva, anume acel ceva care dă expresie efortului de-a exista în condițiile nemiloase, trasate fără echivoc de către Eclesiast. Căci numai Iluzia poate domoli vanitățile deșertăciunii. În ce îl privește, Ioan Ardeleanu-Pruncu, ca dascăl-cărturar, a sfidat normalitatea fadă, pentru a risca totul pe spiritul întrupat în cărți.

La mulți ani!… Și bucuria celui ce a apucat să vă cunoască!

 ■ Florin Ardelean
(membru al Uniunii Scriitorilor din România, Oradea)

* * *

Un buchet de cuvinte alese la o sărbătoare binecuvântată constituie cea mai potrivită formulă de îmbărbătare, mulțumire și recunoștință. IOAN ARDELEANU-PRUNCU, „fratele” meu (mai mare cu 8 ani) de la Sighet se prezintă la Raportul timpului, fie el cronologic, fie (mai ales) kayrotic, cu un bilanț fenomenal. Și asta este posibil deoarece chiar El este un om de o asemenea structură și factură, prin toată viețuirea sa puternic algoritmizată în formulele Binelui și cu Sinele său mereu deschis spre ceilalți. Un dascăl căruia, văzându-i performanțele, poți să-i construiești seturi de asemănare cu marii exponenți din istoria noastră, începând cu providențiala instituție numită Școala Ardeleană, de la care domnul profesor s-ar putea revendica oricând și prin tot ceea ce face a demonstrat-o deja că este un fapt adevărat.

Dacă ar fi să slobozesc cuvinte mari, aș zice că tropismele sale au fost mereu înclinate spre cardinalitățile noastre materiale. Dar dacă dascăli buni găsim mai mulți prin perimetrele noastre de educație, I. Ardeleanu-Pruncu a găsit de cuviință să se împărtășească de o soartă metodică aparte, aducând prin cercetările sale genialitățile și verticalitățile timpului anterior, spre a ne putea fi modele și pârghii de formare nouă celor de astăzi. Antropologii numesc asta „cosapiențialitate” și „congenialitate”, iar pedagogia socială a acceptat de mai multă vreme că fără chipurile ilustre aduse „din veac”, greu putem răzbate mai sus, emancipativ, evadând de sub platoșa unui prezent mereu presant și condamnat la platitudine.

Îi mulțumesc domnului profesor I. Ardeleanu-Pruncu că prin forța sa de cercetare și sclipirile sale de investigare ne-a lăsat un atât de mare dar și, în plus, îi sunt recunoscător că, prin El și felul Lui de a fi, putem vedea în zilele noastre, plimbându-se aievea prin cetate, concret, sădind și recoltând, lucrând și iluminând, chiar un Om cu chipul și metoda marilor noștri îndrumători, fie ei mitropoliți, preoți, dascăli, istorici etc.

La mulți ani, cu sănătate și multe rodnicii pe mai departe!

■ Teodor Ardelean
(Directorul Bibliotecii Județene „Petre Dulfu” Baia Mare)

* * *

Aniversările prietenilor, indiferent de pragul existențial, sunt fericite ocazii de a rememora momente semnificative din biografia comună ce luminează în rama memoriei fiecăruia. Ca sentiment și atitudine în viață, prietenia exprimă calitatea și intensitatea relațiilor inter-umane, măsura în care simți nevoia sinceră de a comunica/ colabora cu persoane în care investești încredere și afecțiune, ți se răspunde pe măsură și te protejează de tentația uneori periculoasă a însingurării.

Mă număr printre cei bogați prin numărul mare de prieteni cu care mi-am înnobilat viața din pruncie până azi. Este capitalul cel mai prețios cu care mă identific. Printre ei, indiscutabil, Ion Ardelean – Pruncu, profesor, ziarist, poet, om de cultură de înaltă ținută intelectuală și morală, cu dovedite competențe manageriale la importante instituții din Sighetul lui și al nostru. Altfel zis, un adevărat om al cetății, în multiple ipostaze de persoană publică implicată încă din tinerețe în tot ce a fost semnificativ în viața socială și culturală. Creator de proiecte culturale, multe dintre ele devenite repere pentru istoria municipiului și nu doar, pe  Ioan Ardeleanu – Pruncu îl cunosc încă din adolescență, în ambianța Cenaclului literar „George Coșbuc”, ulterior „Alexandru Ivasiuc”, unde, poetul și pictorul Gheorghe Chivu era maestrul tuturor, lângă care el și Ion Ardelean – Mecena, unul dintre cei mai împătimiți cititori pe care mi-a fost dat să-i întâlnesc în viață, au devenit repede prietenii noștri, al meu, al lui Gheorghe Pârja, Echim Vancea, Marin Slujeru, Rândunica Petrulescu și alții. Aici ne-am logodit cu poezia, de care nu ne-am mai vindecat. Mi-a fost dat apoi să devenim colegi, el devenind director al Casei de cultură și ulterior al Școlii Populare de Artă. Și-a lăsat o puternică amprentă în viața acestor instituții, prin vocația, rigoarea și respectul lui pentru viața culturală a orașului. Acesta a fost „firul vieții” lui, sintagmă devenită titlul unei piese de teatru și în prezent numele unei asociații culturale ce-și asumă rolul de a proteja personalități exponențiale din istoria Maramureșului de o prematură și nedreaptă uitare; prin opere de for public, precum bustul preotului greco-catolic Tit Bud și a mitropolitului greco-catolic Victor Mihaly de Apșa. La inițiativa lui și a poetului Echim Vancea, Festivalul de Poezie de la Sighet este pus sub patronajul regretatului nostru prieten, criticul literar Laurențiu Ulici și devine astfel unul dintre cele mai importante festivaluri naționale de poezie în ultimii 50 de ani.

Nu-mi propun un inventar exhaustiv al responsabilităților și meritelor pe care le-a avut și le are Ioan Ardeleanu – Pruncu în acest moment festiv al vieții lui, dar cu siguranță intelectualii și cetățenii orașului îi poartă respect. Amintesc, totuși, și impresionantul volum „Maramureșul. Ziare și reviste de la începuturi până la 1945”, apărută la Editura „Valea Verde” din Sighet, în 2021, o veritabilă istorie nu doar a presei maramureșene ci implicit a Maramureșului ca ținut voievodal și spațiu cultural. Se subînțelege că această carte a implicat un uriaș efort de documentare, iar valoarea lui este recunoscută prin prefața excepțională semnată de academicianul Ioan Aurel Pop, președinte al Academiei Române și prin marele premiu al Uniunii Ziariștilor din România, onoruri binemeritate de autor. Preocuparea pentru istoricul presei maramureșene se explică și prin faptul că a fost un ziarist redutabil, curajos la fostul cotidian județean „Pentru socialism” în anii ’70. În ipostazele instituționale amintite, a fost pentru mine mereu o sursă de inspirație și de satisfacții de a colabora cu el de pe pozițiile publice pe care le-am avut, începând cu Biblioteca Municipală din Sighet, de care se leagă aproape un sfert de secol din viața mea. Știu că în prezent are în lucru studii și cercetări la fel de importante care îi legitimează vocația și dedicația pentru lucrări de sinteză extrem de necesare și importante.

Dragule prieten, îți doresc să adaugi încă mulți ani celor 8 decenii de viață, cu sănătate și succes în tot ceea ce faci pentru cultura și comunitatea în care trăiești!

■ Gheorghe Mihai Bârlea
(membru al Uniunii Scriitorilor din România)

* * *

Un impunător cărturar, un istoric sighetean/maramureşean – aş mai spune, în limba locului nostru legendar, – un om măreţ, semeţ şi maiestuos, Ioan Ardeleanu-Pruncu (mă mândresc nespus cu colegul meu din clasa de Liceu ,,Dragoş – Vodă” a împlinit, din frumoasa fericire, a noastră, a tuturora, binemeritaţii optzeci de ani.

La Mulţi Ani Ioane! (ne spuneam atunci Nelu, ne spuneam Relu). Să întreci, prin urmare,  încă tot atâţia ani, ceea ce ţi-ai mai propus –  în scris şi în lucrare!

■ A.I. Brumaru
(membru al Uniunii Scriitorilor din România)

* * *

Pe prietenul meu Ioan Ardeleanu-Pruncu l-am întâlnit, pentru prima data în viață, în primăvara anului 1973, adică în urmă cu mai bine de 50 de ani, la o sesiune de comunicări științifice, în Sighetul Marmației. M-a impresionat de la început prezența sa fizică, chipul său plăcut, cu fruntea foarte înaltă, de genul celor despre care un poet din vechime spunea că sunt „boltite ca marginile cerului”. Văzându-l atunci, nu știu de ce mi-a venit în minte imaginea celui de al treilea „ins”, din poezia Baladă pentru miez de noapte, scrisă de poetul Radu Gyr, citită de mine în timpul claselor de liceu, închipuit de poet ca un individ cu „obrajii de lut, frunte de stea” dăruit de Providență, dacă nu cu genialitate, cel puțin cu talent și aspirații înalte.

A fost de fapt atunci pentru mine o plăcere de a cunoaște, în „carne și oase”, cum se spune, pe cel care, alături de alți literați, ca Augustin Ioan Cozmuța, Vasile Radu Ghenceanu, Vasile Veleneciuc, Mihai Cupcea, Bogdan Iuga și ceva mai tânărul și talentatul Gheorghe Pârja, publicase în periodicele băimărene poezii și articole pe teme de literatură.

Ioan Ardeleanu-Pruncu avea și are un fel de vorbire cu subiacente promisiuni de nemărginită toleranță, un râs confesiv, integrator și plăcut, căruia, dacă „emitentul” ar fi trăit în vremea filosofului Bergson, acesta i-ar fi interpretat, la mod superlativ, valențele de spiritualitate. Mai târziu, mult mai târziu, aveam să descopăr în Ioan Ardeleanu-Pruncu, ajuns aproape de vârsta senescenței, cum numea psihiatrul Eduard Pamfil senectutea, spre a o purga, în închipuirea lui, desigur, de relele inerente, un ins cu fire molcomă, iertător cu răutățile celorlalți, chiar dacă acestea îl păgubiseră cu câte ceva, un intelectual harnic, cu o putere de muncă de invidiat, îmbrățișând nu doar aria creației literare, ci și domeniul istoriei. În acesta din urmă, de altfel, a creat, după opinia noastră, două capodopere, una despre istoria unei instituții școlare de eminență, și cealaltă, de-a dreptul fabuloasă, despre cea a presei maramureșene, neegalată, pe cât știm, de operate similare și „laureată”, în urmă cu câțiva ani, de către Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România.

Pe lângă acestea, el se implică, cu aplomb tineresc, în activități cultural-obștești, dar și în reactualizarea creațiilor unor intelectuali maramureșeni, scriitori, oameni politici sau reprezentanți ai instituției ecclesiale. Și mai trebuie să remarcăm aici că, în aceste „intreprinderi”, cel pe care-l encomiem acum s-a distins, în ultima vreme, și prin apărarea unor personaje ilustre ale culturii locale și naționale, în fața loviturilor venite din partea stângismului de factură negativistă, promovat de personaje irelevante din punct de vedere cultural și moral.

De aceea, în acest frumos moment aniversar, trăit de Ioan Ardeleanu-Pruncu, îndrăznim să rostim, în acord, credem, cu alții, desigur, că este o mare  fericire pentru orașele unde trăiesc oameni asemenea lui,  care împlinește acum opt decenii de viață.

Dumnezeu să te țină mulți ani de aici înainte, prieten drag!

■ Blaga Mihoc
(Prof. univ. dr., Oradea)

* * *

Este omul, profesorul, directorul, omul de la catedră, formatorul de caractere – Ioan Ardeleanu – Pruncu. Peste ani aveam să aflu că s-a mișcat uneori într-un mediu contrar crezului, ținta fiindu-i succesul, performanța, dar încadrat în standarde contrare vremurilor, răzbătând printre „mărăcinișuri”greu de străbătut. A reușit și și-a lăsat amprenta definitiv încrustată în cultura sigheteană și nu numai, în gloria Ansamblului Folcloric MARA, ce a atins un vârf de neatins cândva, nici înainte, nici după.
E zâmbetul discret bine controlat și motivat ce ascunde împliniri, aprecieri, satisfacții ale atingerii țintelor.
Dacă te „plimbi” prin doinele dumnealui, doine nedoinite acum, te duci în străfunduri, în autarhicul local, zonal, strict mărginit în măreția orgoliului și mândriei de a defini locul.
N-a iertat nici jocul motivat prin ancestralul lui, ce tinde să se destrame, să se dilueze de dragul țâfrășagului unora, alterându-l cu intruziuni din zone ce n-au nici o legătură cu ce-i pe aici, pe la noi.

Țintește și micile „modernisme” din jocul perioadei de glorie, dar cu toată reacția, au pătruns în scenă, însă, fără a denatura esența, și fără a ne da seama chiar și noi, dansatorii. Descoperim acum după ce s-au produs, cu o altă ocazie, recentă, în care domnul director ne dezvăluie detalii, mici adaosuri ce n-au știrbit esențial dansul de Maramureș, poate i-au dat strălucire, și da, asta putem să o numim modernizare a dansului. Acum, pintenii din dansul de Maramureș ne aparțin, altceva ce se încearcă, nu.

Și cum să vă mai zic, stimate domnule director al gloriei noastre, că în perioada cea mare a parcursului cu noi, ne-ați transmis sobrietatea, eleganța, și prin schițare de zâmbet ne-ați făcut să-l amplificăm, acolo în scenă, dând culoare și conturând succesul. De fapt, toate laolaltă au întregit profilul marelui Ansamblul folcloric MARA pe care l-ați „moșit”acum 55 de ani, devenind strălucitor. Cel mai strălucitor. Atunci, și numai atunci.  Știu, aveți alte rosturi acum, pe care vă grăbiți să le împliniți. Sunteți restricționat de timp. Așa vi se pare. Nu vă grăbiți, mergeți în tandem sau treceți prin el fără grabă. Sigur o să răzbiți, ca de atâtea ori. Discreția, modestia, zâmbetul schițat, optimismul transmis și altora, admirația de dincolo de dumneavoastră vă sunt sprijin și bază de a vă desăvârși ce v-ați propus.

Stimate domnule director al gloriei, vă doresc să doiniți măcar în gând, și să tropotiți măcar prin zâmbet, mulți ani frumoși și sănătoși, întru împlinire! La mulți Ani!

  ■ Gheorghe Mihăiescu
(un fost dansator al Ansamblului Folcloric Mara)

* * *

Ieșind din crisalida satului, cu rânduiala lui bine tocmită, am nimerit în valurile altei lumi, cu alte dimensiuni. Începea pentru mine marea călătorie. Aveam nevoie de borne sigure, de oameni care știau drumul vieții și tâlcurile vremilor. Eram elev la Liceul Pedagogic din Sighetul Marmației și încercam să descojesc misterul unui cosmos inedit. Să învăț a citi sufletul celor din preajmă. Am avut parte de dascăli minunați. Pe care-i aveam la catedră, dar și în viața de toate zilele.

Printre dascălii fără catalog s-a numărat Ioan Ardeleanu-Pruncu, un tânăr, pe atunci, cu care mi-am armonizat bucuria descoperirii multor taine, care se lăsau deslușite. Fiind cu șapte ani mai în vârstă, Ion Ardeleanu-Pruncu devenise un om cu experiență. Era omul de la care aveai ce învăța. Așa am aflat despre ceasul de veghe al cuvintelor. Cum să fiu părtaș la sărbătoarea rostirii, să am curajul exprimării personale.

Acolo, în Palatul de vânătoare, s-au plămădit tinerii zei ai poemului, unde domnul Ardeleanu ne lustruia cărările necunoscute. Rămân recunoscător pentru acele vremi de inițiere întru cuvânt și viață. Cadența sigură a gândirii lui, grija de a răspândi în jur liniște și adorație, bucuria de a dărui, sinceritatea de a împărtăși izbânda aproapelui sunt însușirile unui om cu destin propriu în vuietul anilor.

Prin vreme, am devenit prieteni, cultivând acest sentiment prin respect pentru reușite reciproce. Am petrecut dimpreună momente de referință pentru destinul cultural al Maramureșului Istoric. A inițiat Festivalul Internațional de Poezie de la Sighetul Marmației. Nu uit cât bine a făcut folclorului autentic maramureșean. Ioan Ardeleanu-Pruncu este un bun cunoscător al obârșiilor românești, un devotat interpret al rânduielilor istorice pe aceste meleaguri.

Și-a dovedit cu prisosință harul, priceperea, iubirea față de trecutul ziditor în cărți de referință. Cum este îngrijirea ediției „Tit BUD – Scrieri istorice”. În peste o jumătate de veac de când ne cunoaștem, am putut decanta calități emblematice ale profesorului, scriitorului, omului de mare energie intelectuală, jurnalistului cu virtuți dovedite, prietenului nedezmințit. Și multe ar mai fi de spus despre nobila aventură a vieții acestui om.

Apoi căldura familiei și ocrotirea sufletului prin credință le-am regăsit în acest om de excepție. Un om al creației și al bucuriei. Un om bun și de omenie! Scris-am acest text în contul zilei de 7 septembrie, când bunul meu prieten rotunjește 80 de ani de viață! Sănătate și curaj, Ioane! Și întrebarea mea consacrată: ce-ți mai fac albinele? Că Ion are sufletul polenizat cu lumină și rigoare de om ales.

Ani buni și sănătate, Ioane!

■ Gheorghe PÂRJA
(membru al Uniunii Scriitorilor din România)

* * *

Profesorul Ioan Ardeleanu-Pruncu împlinește zilele acestea 80 de ani. Ani pe care i-a încărcat cu înfăptuiri alese, devotat familiei, culturii maramureșene, cu precădere celei populare.

A contribuit la afirmarea unor mari artiști populari ai Maramureșului, precum și a neprețuitului Ansamblu „Mara”. A știut să îndrume și să coordoneze cu artă Casa de Cultură și Școala Populară de Artă „Gheorghe Chivu”, precum și cenaclurile literare sighetene „George Coșbuc” și „Alexandru Ivasiuc”, cu toate activitățile conexe.

Prezență activă în publicațiile locale, în prezent la „Salut, Sighet!”, ne-a uimit în anii din urmă cu cel puțin două lucrări monumentale – una închinată Școlii Populare de Artă „Gheorghe Chivu” și alta publiciștilor din Maramureșul interbelic.

A fost consilier local din partea PNL și lucrează azi întru neuitarea personalităților maramureșene sighetene (împreună cu dl. ing. Ion Mariș), în cadrul Asociației „Firul Vieții”.

În ce mă privește, datorită d-sale am fost ani de zile binevenit la adevărata Casa de Cultură a întregului Maramureș, știind să-mi transmită sentimentul că sunt respectat și prețuit. A știut să mă „incite” să-mi  cunosc mai bine bunicul patern. Cu ajutorul lui m-am apropiat mai bine de Maramureșul etern, de pildă prin „Horea lui Damian”, interpetată seri la rândul la Casa de Cultură, expres pentru mine, de Gh. Covaci-Cioată, sau prin neasemuita doină „Codrule răcătănat”, în chiar aleasa și inegalabila interpretare a domnului profesor.

Motive arhisuficiente petru a-l felicita, a-l asigura de respectul, recunoștința  și admirația mea și a-i dori LA MULȚI ANI!

                                                    ■ Marin Slujeru
(poet, jurnalist)

* * *

Extrapolând o spusă a fănușneagului cu referire la poeți, prietenii fac parte  dintr-un batalion de taină. Nu se pedepsesc povestindu-le lumii faptele. Nu le poți cunoaște drumurile decât umblând cu picioarele goale prin rouă…

Ioan Ardeleanu-Pruncu și-a jucat și își joacă ascunzișurile vieții „legănat și fără noi” rămânând mereu omul și intelectualul așezat în toamna unor ceasuri care-s foșnet și somn cu toate capriciile acesteia de femeie neînțeleasă. Este unul dintre „frumoșii nebuni ai marilor orașe” care, rupându-mă dintr-un internat, m-a adus, învingător, în cultura mare a Sighetului, când am luat contact, acum 49 de ani, pentru întâia oară cu Cenaclul literar „George Coșbuc” unde am făcut cunoștință  și chiar legătură sufletească cu poetul și pictorul Gheorghe Chivu, eseistul și traducătorul prof. Ion Ardelean-Mecena, librarul-poet Simion Șuștic-Coman, poetul-bibliotecar  Gheorghe Mihai Bârlea („vinovat” împreună cu Ioan Ardeleanu-Pruncu cu aducerea mea la Casa de Cultură), cu mereu nemulțumitul critic literar Miron Popovici  cu care, de obicei, după ce se isprăveau ședințele literare de marți rătăceam noaptea încă două-trei ceasuri, cu poetul-gazetar Gheorghe Pârja, cu poetul Marin Slujeru, cu poeta și traducătoarea Ileana Mihai-Ștefănescu vorbind de toate și de nimic, până ne săturam unii de alții… Și așa au trecut ani…

În realitatea imediată se întâlnesc adesea figuri de intelectuali, oameni obișnuiți, prieteni a căror viață este adânc împletită în viața epocii lor – este nu numai reprezentativă, dar prin multe din elementele ei, prin pecetea pe care și-o pune asupra prezentului vremurilor devine ușor de cunoscut, recunoscut…

Una din aceste persoane este d.l Ioan Ardeleanu-Pruncu, proeminentă figură a timpulu imediat căci vorba cronicarului „cap ca acela abia de au avut […] cândva sau de va mai avea” viața culturală a Sighetului Maramureșului, a țării voievozilor, adică a Țării Maramureșului.

Încă din pragul tinereții d.l Ioan Ardeleanu-Pruncu s-a aruncat în serviciul culturii sighetene, a celei maramureșene pe care, în câteva rânduri, a scos-o dincolo de hotare. Cariera sa publică (profesor și director al unor școli sighetene, gazetar al ziarului județean din epocă, consilier local independent) și culturală (instructor și director al Casei de cultură, director al Școlii de Arte „Gheorghe Chivu”,  și-a pus amprenta, a luminat în chip minunat nu numai un colț din vechea Țară a Maramureșului ci și o latură din propria-i personalitate. Cărțile sale „140 de ani de învățământ artistic în Maramureș. File din istoria culturii Maramureșului” (vol.I, 2006), „Maramureșul. Ziare și ziariști de la începuturi și până în 1945” (Editura Valea Verde, Sighetul Marmației, 2018; Premiul Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România) sunt „pietre de hotar” în ceea ce privește cultura Sighetului și a Maramureșului voievodal la care se adaugă îngrijirea ediției aniversare „Tit Bud. Scrieri istorice” (Editura Valea Verde, Sighetul Marmației, 2021). Ampla sa activitate culturală a devenit în timp un reper intelectual, care rămâne în timpul mare al culturii sighetene, împlinind un destin!

Cuvântul său a contat deseori în intervențiile dure cu vremelnici diriguitori mai vechi sau mai noi ai vremurilor, prin activitatea sa onorând școala, cultura și publicistica sigheteană… De aceea rechemându-mi amintirile despre domnia sa, simt plăcerea și nevoia mulțumirilor recunoascătoare față de cel care asistase la botezul poetului (îmi place să o cred) care sunt astăzi…

Puținele gânduri din acest text dau, îmi place să cred, o idee despre omul, care împreună cu poetul, publicistul și omul de cultură, Ioan Ardeleanu-Pruncu alcătuiesc o stea luminoasă din constelația istoriei, culturii și civilizației Sighetului, a Maramureșului, în același timp în aminirea mea prof. Ioan Ardeleanu-Pruncu este și va rămâne un simbol al adevăratei vieți de familie, creatoare a energiilor…

Astăzi în cinstea aniversării Dumneavoastră, când împliniți de patru ori câte 20 de ani, vă doresc să fiți de patru ori mai sănătos, de patru ori mai plin de viață! Să fiți fericit! La mulți ani!

■ Echim VANCEA
 (membru al Uniunii Scriitorilor din România)

* * *

Nu-i ușor pentru nimeni să rămână… tânăr! Pentru asta este nevoie de idei, creativitate, curaj, energie (din belșug), muncă, dorința de-a evolua continuu… iar în zilele noastre toate aceste calități/ atuu-uri sunt prinse într-un concept „universal” LLL (Long Life Leraning). Mai simplu spus, „învățarea” continuă înseamnă tinerețe. Dorința de-a nu te odihni și-a căuta dar mai ales a găsi noi și noi provocări care să hrănească mintea și sufletul înseamnă viață sau poate mai mult… un sens în viață.

M-am „intersectat” cu dl. Ioan Ardeleanu – Pruncu și-n trecutul mai îndepărtat dar fără să-i cunosc potențialul complex pe care l-am descoperit totuși nu cu foarte mulți ani în urmă, devenind membru al Asociației „Firul Vieții”. Da, am (re)descoperit un OM dedicat comunității sighetene, care privește cu mare respect spre trecutul strămoșilor noștri dar trăiește intens prezentul.
Tânărului în spirit domn Ioan Ardeleanu – Pruncu îi doresc ani mulți, cu rezultate pe măsura dragostei sale pentru urbea noastră!

■ Ion Mariș
(editor)

* * *

Echipa „Salut, Sighet!” îi urează Domnului Ioan Ardeleanu – Pruncu, colaboratorul publicației noastre… LA MULȚI ANI!… cu multă sănătate și succes în proiectele viitoare!

■ Brîndușa Oanță
(coordonator „Salut, Sighet!”)

* * *

Nota Redacției: Fragmentul video inserat în acest material ne-a fost oferit prin bunăvoința Centrului Cultural Sighet. Filmarea s-a făcut în anul 2016, la aniversarea a 50 de ani de la înființarea Ansamblului Folcloric Mara.

Foto: Ion Mariș8

STUPUL DE OBSERVAŢIE ŞI ROLUL LUI ÎN DEZVOLTAREA ALBINĂRITULUI MODERN

În perioada 14-17 septembrie 2023, între orele 11-17, Muzeul Maramureșan, instituție subordonată Primăriei și Consiliului Local Sighetu Marmației, în parteneriat cu Muzeul ASTRA din Sibiu, vă invită să faceți cunoștință cu lumea fascinantă a albinelor.

Activitățile vor avea loc la Muzeul Satului Maramureşean „Mihai Dăncuş” şi includ următoarele:
1. Atelier de albinărit susţinut de muzeograf Liviu Velţan, Muzeul ASTRA Sibiu:
– Explicații privind viața albinelor și modul în care acestea realizează produsele apicole principale: miere, polen și propolis;
– Explicații comparative între modul de funcționare a unui stup vechi (coșniță, buduroi, stup de lemn etc..) și un stup modern;
– Explicații privind rolul cărților apicole generale și specializate în evoluția cunoștințelor în stupărit;
– Activități practice de pedagogie muzeală, precum completare sau colorare de fișe de lucru pentru copii;
– Sesiune de „întrebări/răspunsuri”.

2. Expoziție foto – documentară „Albinăritul din Maramureş”
– fotografii din arhiva foto a Muzeului Maramureșan din Sighetu Marmației;
– fotografii realizate de muzeograf Timur Chiş, Muzeul Maramureșan din Sighetu Marmației;
– fotografii din arhiva foto a Muzeului ASTRA din Sibiu.

3. Târg de produse apicole
– câțiva producători apicoli își vor prezenta produsele în cadrul unui mic târg organizat în Muzeul satului maramureșean „Mihai Dăncuș”.

Vă așteptăm cu drag!

Comunicat de presă

Piesa „Cioante” s-a născut în această vară dintr-o colaborare a trupei Mpyre cu îndrăgitul interpret local Gavrilă. Linia melodică a acestui proiect a fost compusă de sigheteanul Aranyiosi Istvan, care este profesor universitar la „Bilkent University“ din Ankara, Turcia.

Deși doi din membrii grupului sunt plecați peste frontierele României (Aranyiosi Istvan și Cioban Romulus), de două ori pe an, în perioada concediilor, echipa se reunește, compune și… cântă.
Membrii grupului MPYRE sunt: Istvan Aranyosi (voce, chitară solo, armonie și claviatură); Sorin Sima (chitară solo și armonie); Romulus Cioban (chitară bas) și Anton Cioban (percuție). Grupul Mpyre s-a format în Ianuarie 2023 pe scheletul grupului (emblematic pentru sighetenii iubitori ai acestui gen) Morbid Tales.

Așadar, să-i ascultăm pe… Mpyre & Gavrilă:

Salut, Sighet!

Trăim niște vremuri ciudate, în care parcă totul s-a spus; negrul este negru și albul este alb! Fiecare își arogă dreptul de a judeca, a cataloga și a da verdicte. Doar că, „de ai minte și ai cuget” ar trebui să întrevezi și partea aceea din penumbră, a faptelor bune făcute în ascuns, fără a aștepta likeuri de apreciere pe față! Suntem încrîncenați mai ales pe rău: că ni s-a făcut o nedreptate, că n-am fost tratați (fie și medical) cum am considerat noi, că toți așteaptă să primească ceva… etc.

Dar, cîți oare dintre noi am avut vreun moment în care să fim recunoscători că ni s-a făcut și un mare bine, sau că am trecut printr-o mare cumpănă a vieții din care, cum zicem noi, numai Dumnezeu ne-a scăpat?! Ne-am gîndit că Dumnezeu are și el aici, printre noi, „slujitorii” lui fără aripi? Îngerii în halate albe! Da, sunt îngeri pe pămînt cu chip de Om, pe care fiecare dintre noi ar trebui sa-i recunoască. Degeaba le veți căuta aripile sau nimbul de deasupra capului. Mulți se deghizează și-și ascund aripile sub halate iar aura e substituită de mințile ,„tocite” pe băncile școlii, antrenate ani la rînd, ca atunci cînd vreunul dintre noi cade, ei să-ți sară în ajutor E ușor de blamat breasla medicală, auzi peste tot: e dreptul meu, plătesc asigurări, să-și facă datoria!

Adevărat , toți avem drepturi și ni le strigăm, dar ar trebui să fim mai moderați în a arunca cu anatema. Sunt și multe excepții și acestea se pot vedea cel mai bine la Serviciul de Urgență al oricărui spital. Acolo e foc continuu! Ori! Ori! Nu poți vorbi mai bine ca un pățit. Eu sunt unul dintre ei… E adevărat, în urmă cu vreo 20 de ani. Un accident în care ești declarat fără șanse, dar, cu aportul unor îngeri în halate albe astăzi pot să scriu și să mulțumesc încă o dată și nu numai în numele meu.

E drept, majoritatea medicilor de atunci s-au dus la Cer, dar generațiile care au venit sunt de toată isprava. Și atunci, ca și acum, dotările sunt cum sunt toate în țara asta însă dacă există empatie, pregătire și dăruire față de suferinzi se fac adevărate minuni. Într-un oraș cum e Sighetul, cu posibilități sub așteptări, ne și mirăm că mai funcționează ceva. Omenia se pare că se îndărătnicește să persiste la acest Serviciu de Urgență, vital și asta ne dă certitudinea că mai există speranță și într-un „firicel” de puls, care, bine gestionat poate reporni inima, atît a unui bolnav cît și a unei comunități. Cu oameni pentru oameni!

Ileana PISUC

P.S. Nu vreau să dau nume de medici sau asistente de la Serviciul de Urgență Sighet. Toți au același grad de implicare și atît cît le stă în putință fac adevărate minuni!