Locale (VI) – Marin Slujeru

REPEDE OCHIRE…
Augustă Duminică, spre amiază. Prin biserici, enoriaşii se-ntrec în cuminţenie. În cimitir, toate mormintele la locul lor. Prin parcuri, bodegi, cafenele. Drojdia societăţii numai şede. Pe centru, fete bronzate scrum.

SALA DE AȘTEPTARE
Pânzături negre cu albastru, galbene cu cafeniu, de Iapa. „ …N-am mers la petrecare, am fost la fân… Pe când am venit o fost pre’ târziu… * …11 ani o bolit… N-am putut-o salva nicicum, …N-o fost rând… * …Nu s-arată moartea… Cosea pe lângă picioci și numa’ ce-o căzut ca fulgerat… gata o fost… Nu s-arată… Omu’ putred’e acolo în pământ… Cum să vreie Dumnezău așa ceva?! * …40 de ani de lucru în oraș… Lucram și Sâmbăta și Duminica … Plecam pe ploaie, la 5.20… Iarna noi rupeam zăpada… Nu era autobuz numa’ până-n Cearda… Odată, n-am ajuns cu banii mărunți pentru colindat la cuconi, până o trecut Crăciunu’… * …Be’ câte-o finge de cavei și-un pahar de horincă în tătă dimineața… și n-are nici pe dracu’… ”Ce pirule tăt bei acolo? Cum nu-i si beteagă?” – mă-ntreabă… * …Da’ cu ce le bei?… cu apă minerală,… nu-i bună,… nice sucu…. * …Amu umblă calculatoru’,… va da rețete la tăți!… Doamne mulți s-o strâns!… * ”… Stresu’…, atâtea și-atâtea…, n-o fost mod să nu mă-nbolnăvesc…” * ”Le-am spus: mn’ie să nu-mi puie din ce’le betoane… că io nu vre’u rămâne’ acolo, io vre’u să ies…” * ”O venit și la noi cu ajutoare din Europa, pentru bătrâni sângurați… , zahăr, oloi… Mi-am luat și eu, de ce să nu ieu? Că am fete și nurori și niciuna nu mă co’tă… Am zis asta, îi drept, de ce să nu zâc? Și m-o filmat de la TV Sighet și m-o dat și-o auzit nora din Italia, nu știu cine i-o spus – ș-apoi!… Da’ io nu de ea am zîs, ciî de celelalte, de-aici….Dint’o penzie de 5 milioane, ce să le dau la toți? Din ce?! ”

ÎNĂUNTRU
Casa de bătrâni. Mic Tricolor, lipit, dinăuntru, pe geam. Afară, Derâderea dansează din buric.

EFECT
Parcul central, vuietul estival. Dintr-odată, deasupra, clopotele amiezii. Ce linişte, după! Zumzetul reţinut, cuviincios al oraşului.

ÎN PARC
Zi de zi, la ceasul amiezii, pe banca din faţa mea, o bătrânică scoate din poşeta tot mai mare, tot mai păzită, bucăţi din covrigul tot mai îndelungat. Mestecă, priveşte prin ochelarii tot mai mari, prin mine, spre nimeni. Porumbeilor nu le dă nimic.

PRE-INFARCT
Zi toridă. Trece, în roşu şi negru, ea. Vânzătorul, un fost sportiv local, deschide violent ziarul. Nevastă-sa – gata să facă infarct.

ROCHIA ÎNFLORATĂ
Duminică toamna pereche la mare şpiţ se deplasează spre urbe la braţ sprijinindu-se unul de altul în argint. „ Ştii, m-am gândit dimineaţă la ideea de a-mi pune pantalonii albaştri…” – zice ea, căutându-i privirea.

Autor, Marin Slujeru

sursă foto: internet




RECENZIE – „Copacul cu povești”

Nu îți scrii viața prin cuvinte, ci prin faptele tale de zi cu zi. Nu este important ceea ce-ți trece în minte, important este ceea ce faci cu gândurile tale, câtă viață le dai. (Patrick Ness, „Copacul cu povești”)

Filmul „Copacul cu povești” realizat după cartea cu același nume (scrisă de Patrick Ness) prezintă o temă sensibilă și tulburătoare: boala incurabilă.

„Copacul cu povești” este povestea unui băiețel de 13 ani pe nume Connor a cărui mamă este diagnosticată cu o boală terminală. Această carte nu este o poveste despre boala în sine, ci despre cum ne manifestăm față de încercările vieții, cât suntem dispuși să ne sacrificăm și până unde. În viața noastră singura constantă este adevărul: ceea ce credem, ceea ce iubim, ceea ce ne face umani.

Afectat peste puteri de suferința mamei, mintea băiatului creează un monstru sub figura unui arbore uriaș și bătrân care îi va spune trei provești, aparent fără nicio conexiune între ele, dar care îl va ajuta pe băiat să își spună propria lui poveste, propriul lui adevăr, iar în acest fel să se elibereze de extenuarea și greutatea care îi apasă umerii zi de zi.

Este o poveste despre vindecarea sufletului, despre vindecarea rănilor sufletești, despre regăsirea sinelui, despre acceptarea și asumarea destinului indiferent de circumstanțele vieții.

Monstrul-arbore reflectă conștiința băiatului, temerile cele mai mari, cele mai adânci, cele mai dificil de abordat iar confruntarea este singura strategie rezolutivă care poate dizolva problema. Cu alte cuvinte, mesajul pe care autorul dorește să ni-l transmită ar fi următorul: priviți în sufletul vostru, acolo unde este boala voastră, acolo este și vindecarea.

Antonia Luiza Dubovici

sursă foto: internet




Sighet – Casa Szöllősy

Casa Szöllősy se afla pe strada Kossuth Lajos, în vecinătatea spitalului. Ea a fost construită la sfârşitul secolului al XIX-lea, în stil eclectic specific vremii. Pentru cei care vizitau oraşul, venind dinspre Satu Mare, primul contact cu Sighetul era această clădire care, prin impunătorul aspect arhitectural domina zona de departe.

În imagine se văd coşurile de fum, care dau un aspect aparte atât clădirii, ca ansamblu unitar, cât şi individual, şi anume părţii de est a casei, unde ajungeau trăsurile, până la portalul principal, în dreptul unei construcţii special amenajate.

Casa deţinea primul teren de tenis din oraş (proprietarii de odinioară erau mari amatori de tenis, sport nou la acea vreme, fiind vorba de anii 1900) amenajat într-un parc îngrijit de grădinari pricepuţi. Partea terenului îndreptată spre stradă era delimitată de un frumos gard de fier forjat.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

n.r.: Casa Szöllősy este amplasată pe actuala stradă Avram Iancu.




Nelica Hotea – „Tic – tac contra Tac” și Parasca Pop din Desești

Azi am făcut o călătorie și am ajuns în Desești, la Parasca Pop, o bătrânică în vârstă de 87 de ani care, de aproximativ 15 ani, locuiește într-o colibă acoperită cu pungi de plastic, lacrimi și nevoi. Ei, sărmanii, bătrânii noștri, trăiesc sub teama morții, bucurându-se de orice cuvânt, însă noi suntem prea ocupați să-i mai observăm. Demult ne-am pierdut răbdarea și nici nu ne mai obosim să-i ridicăm de jos, ignorând astfel efortul lor de străbunici, bunici și părinți. Oare chiar nu am mai avea niciun minut pentru EI ?! În ticăitul alert ce- l simt, apăsați de teama următorului minut, de ce nu am putea fi frumoși, încurcând acel ticăit al senectuții? scria, pe pagina sa de facebook, pe la sfârșitul lunii februarie, Nelica Hotea.

Tic-Tac”Tic-tac contra Tac” – este primul volum (de poezie) al Nelicăi Hotea, avocat de profesie, apărut la Editura „Ecou Transilvan” din Cluj Napoca, cu aportul financiar al familiei Adriana şi Mihai Curmei, cu o copertă realizată de artistul plastic Ştefania Adela Pop din Sighetu Marmaţiei, prefaţa, semnată de actorul de film şi teatru Claudiu Bleonţ din Bucureşti.

Autoarea a hotărât ca banii obținuți din vânzarea acestui volum să-i fie donați Parascăi Pop din Desești (imagine), bătrâna care împlineşte în această lună 87 de ani, şi care a trăit timp de 15 ani într-o colibă de nailon şi cârpe, mizerie şi singurătate, frig şi întuneric.

Lansarea volumului va avea loc sâmbătă, 11 martie 2017, de la ora 16:00, la Restaurantul „Nova” din Sighetu Marmaţiei.

”Timpul ar trebui să ne preocupe pe fiecare dintre noi. Timpul este partenerul principal al vieţii noastre”. (Nelica Hotea)

sursă: Ștefania Adela Pop




Singurele biserici de lemn UNESCO neelectrificate din lume se află în Maramureş-România

Teofil IvanciucCând spui Maramureş, te gândeşti în primul rând la bisericile de lemn, cel mai cunoscut brand şi atracţie turistică a regiunii, biserici care au răspândit faima şi frumuseţea locului, dar şi a întregii Românii, până la marginile Pământului. Aceste biserici sunt adevărate muzee de arhitectură şi artă, adăpostind fresce, icoane, cărţi, mobilier şi piese textile din secolele 15-19, fiind atât de preţioase (dar insuficient valorificate), încât unele au devenit Patrimoniu Mondial UNESCO.

În acest context, în urmă cu câteva luni a fost recepţionat proiectul „Circuitul Bisericilor de Lemn din Transilvania de Nord”, finanţat prin POR 2007-2013, Măsura 5.1, implementat între anii 2012-2016, cu o valoare totală de 19.851.274,44 lei (cca 4,5 milioane euro) – cea mai mare investiţie în turism din istoria Maramureşului.

Proiectul a avut ca scop chiar „punerea în valoare” a 16 biserici vechi de lemn din cele 90 aflate pe cuprinsul judeţului Maramureş, şapte dintre ele Patrimoniu Mondial UNESCO: Bârsana-Jbâr, Budeşti-Josani, Deseşti, Ieud-Deal, Plopiş, Poienile Izei şi Şurdeşti, respectiv nouă monumente istorice de interes naţional: Bogdan Vodă, Botiza, Călineşti-Căeni, Cărpiniş, Ieud-Vale, Remetea Chioarului, Rozavlea, Sat Şugatag şi Săcălăşeni. Aşadar, au fost selectate doar şapte biserici UNESCO din cele opt, fabuloasa biserică de la Rogoz fiind lăsată pe din afară, pentru că, vezi Doamne, ar fi atât de bine pusă în valoare încât nu mai are nevoie de nimic[1]!

Printre obiectivele specifice ale proiectului s-au aflat: reabilitarea drumurilor de acces (binevenită), realizarea de împrejmuiri (aşa a fost distrus cel mai frumos gard cu pietre de mormânt încastrate, cel de la Ieud-Deal), parcări şi alei de acces (cu pietre mişcătoare puse direct peste nisip sau cu exces de beton)‚ construirea unor puncte de informare turistică (cu aer tradiţional, dar supradimensionate şi uneori amplasate prost – la bisericile Sat Şugatag sau Ieud-Vale) sau „realizarea iluminatului stradal, arhitectural şi de punere în valoare a obiectivelor”.

Numai că, această realizare a lăsat tot fără curent electric bisericile de la Bârsana-Jbâr şi Ieud-Deal (ambele monumente UNESCO), Călineşti-Căeni şi Bogdan Vodă, deci un sfert dintre bisericile prinse în proiect, respectiv tot un sfert din cele opt biserici de lemn patrimoniu UNESCO! Totodată, numitele biserici maramureşene au rămas singurele monumente UNESCO din România aflate în picioare (excludem aici ruinele dacice), neelectrificate, dar şi singurele biserici de Patrimoniu Mondial din lume fără curent electric!!!

Mai concret, la bisericile respective s-au realizat drumuri de acces, parcări, puncte de informare turistică, instalaţii de apă-canal şi iluminatul exterior – cu diferite modele de reflectoare chinezeşti, dar nimeni nu s-a gândit că ar trebui lumină electrică şi în interior! Aceasta, în condiţiile în care cablurile electrice au fost îngropate de jur-împrejurul bisericilor, la distanţe de nici 2-3 m! Toate acele biserici vechi au uşile şi ferestrele foarte mici, lumina naturală fiind insuficientă mai ales în perioada iernii ori în zilele noroase.

Apoi, nu au fost prevăzute paratrăznete la nici una din cele 16 biserici, cele montate pe turnuri în anii 1960-1970 fiind, aproape toate, defecte sau ineficiente.

Cele două biserici UNESCO rămase fără curent au fost restaurate ultima dată în anii 1990. În 1997, atunci când s-a depus dosarul de nominalizare către cel mai înalt for cultural al lumii[2], a fost întocmit proiectul de electrificare a interiorului bisericii Bârsana-Jbâr, preconizat a fi pus în practică în anul următor, lucru prevăzut şi pentru biserica Ieud-Deal (electrificată iniţial într-un mod improvizat şi lăsată fără curent la ultima restaurare în vederea refacerii instalaţiei, ceea ce nu s-a mai realizat).

Biserica1

Numai că, în 1999, bisericile respective au fost introduse de către UNESCO pe lista Patrimoniului Mondial, fără ca românii să le mai racordeze la reţeaua de electricitate… Iar celelalte două biserici-monument, Călineşti-Căeni şi Bogdan Vodă, deşi au cunoscut la rândul lor mai multe restaurări, nu au fost electrificate în interior niciodată…

Această situaţie absurdă îi pune pe turişti în imposibilitatea de a se bucura de comorile din interioarele semiobscure, după ce fac atâta drum şi plătesc biletul de intrare. Ei pot folosi lanterna telefoanelor (!) pentru că alte modalităţi de iluminat în bisericile întunecate nu există (doar ghidul de la Ieud-Deal pune la dispoziţia tuturor o lanternă electrică portabilă…)!

Apoi, fără electricitate, nu pot fi instalate sisteme antiefracţie şi nici detectoare pentru fum, deşi, proiectul a prevăzut 16 sisteme antifurt, câte unul pentru fiecare biserică[3]! Aş vrea să văd şi eu „sistemele antiefracţie” de la cele patru biserici neelectrificate…

Cum s-a ajuns la această aberaţie strigătoare la cer (incompetenţă? indiferenţă?)?! Din cauza proiectantului (Aedilis Proiect SRL) şi a beneficiarului (Consiliul Judeţean Maramureş), care ar fi putut facil include în proiect, dar nu au făcut-o, dotarea completă a tuturor bisericilor.

Conform Ghidului Măsurii accesate (5.1), între cheltuielile eligibile sunt acceptate tot ceea ce înseamnă „restaurarea, consolidarea, protecţia şi conservarea monumentelor”, inclusiv: „cheltuieli pentru alimentare cu apă, canalizare, alimentare cu gaze naturale, agent termic, energie electrică, ventilare, climatizare, PSI, siguranţă la foc, antiefracţie, telecomunicaţii şi alte tipuri de instalaţii impuse de destinaţia obiectivului de patrimoniu”, cu precizarea că „lista activităţilor eligibile este orientativă, alte activităţi decât cele de mai sus putând fi considerate eligibile dacă solicitantul justifică necesitatea derulării lor”[4]!

Şi atunci, cum de i-a lăsat inima să rateze asemenea ocazie, refuzând să electrifice bisericile şi să le lase la mâna hazardului, fără sisteme de securitate şi paratrăznete?!

Direcţia de Cultură (DJCCPCN Maramureş) a criticat lipsa paratrăznetelor eficiente[5], mai ales că, din lista de mai sus, bisericile UNESCO din Şurdeşti, Deseşti şi Ieud-Deal au avut deja turnurile afectate de descărcări electrice în anii 1919, 1920 şi 1973, alte biserici fiind distruse complet de fulgere (ultima în 1996, în satul Valea Stejarului). O parte a presei a subliniat excesul de beton, calitatea pavajelor sau montarea unui gard peste morminte (!), o singură publicaţie remarcând lipsa electrificării interioare[6].

Rezultatul a fost doar un „drept la replică” halucinant al managerului de proiect de la C.J., Claudia Maria Breban[7]… Conform acesteia, vina este a ziaristului, nu a C.J., a proiectantului şi a executanţilor, „abaterea de la proiect” nici nu poate fi pusă în discuţie (de ce?!), iar „realizarea branşamentelor la reţeaua de energie electrică … reprezintă o altă categorie de lucrări care exced proiectului realizat”… Dar, cine i-a împiedicat să facă un proiect complet?!

Biserica2

Din nefericire, atât pe parcursul derulării proiectului, cât şi la momentul recepţiei acestuia, gravitatea situaţiei a fost estompată de cvasi-majoritatea presei, care a exultat cu laudele la adresa unuia „dintre cele mai reprezentative proiecte implementate de Consiliul Judeţean Maramureş”.

Apoi, „Circuitul Bisericilor de lemn din Transilvania de Nord” a primit „Premiul de Excelență” la Gala Turismului Românesc „pentru realizările remarcabile ce contribuie la dezvoltarea și promovarea turismului”!

Nici nu mai are vreun rost să pomenim că personalul angajat să deservească cele 16 centre de informare a fost selectat deseori pe baza legăturilor cu parohul locului, fiind angajaţi chiar şi clopotari cu şapte clase, care nu cunosc o boabă în vreo limbă străină! E drept, la unele biserici există însă şi ghizi foarte buni.

Mai trebuie ştiut că preoţii bisericilor UNESCO Bârsana-Jbâr, Poienile Izei şi Ieud-Deal continuă să interzică total şi inexplicabil, fotografiatul în interiorul lăcaşurilor, cu sau fără bliţ!

Până la urmă se putea încă şi mai rău, dar proiectul de 4,5 mil. euro a fost încheiat fără ca bisericile să mai fie supuse la „restaurările” de ultimă modă… Ne referim la genul de „restaurări” cu termopane de la Sighişoara, la rezidirile fanteziste şi butaforiile de beton armat de la Deva, Rupea, Suceava, Feldioara etc., la fluviile de beton de la alte biserici de lemn precum cele din Baica, Racâş ori Ciumărna din Sălaj[8] ş.a…

Ce este acum de făcut în cazul singurelor biserici UNESCO din lume rămase fără curent electric, adică cele două din Maramureş – România: Ieud-Deal şi Bârsana-Jbâr, pentru că celelalte 6 biserici româneşti, respectiv 44 de biserici de lemn ale Patrimoniului Mondial din Polonia, Slovacia, Ucraina, Finlanda, Norvegia, Rusia şi Chile (de toate sunt doar 51!) sunt electrificate – unele din lăcaşurile străine având chiar sisteme automate de stingere a incendiilor, de care pe la noi nici măcar nu s-a auzit?!

Gravitatea situaţiei impune intervenţia grabnică a Guvernului, prin Institutul Naţional al Patrimoniului (de ce, oare, n-a intervenit până acum?!), pentru că C.J. Maramureş pare depăşit, neînţelegând practic despre ce este vorba… La alţii n-are rost să se apeleze, Comisia Naţională a României pentru UNESCO fiind condusă, începând din 2011, de către Ani Matei[9].

Soluţia este clară: se impune echiparea urgentă – prin „sărirea” etapelor cronofage, cu instalaţii electrice interioare, sisteme antiefracţie şi alarme pentru fum (sau, de ce nu, direct cu sisteme de stingere automate!), precum şi montarea de paratrăznete funcţionale la toate bisericile monument de lemn!

Teofil Ivanciuc

NOTE ___________________

[1] http://patrimoniu.gov.ro/ro/component/content/article/9-monumente-istorice/37-raport-de-monitorizare-al-bisericilor-din-lemn-din-jud-maramures-inscrise-pe-lista-patrimoniului-mondial-2011.
[2] http://whc.unesco.org/uploads/nominations/904.pdf

[3] Vezi nota 1.

[4] http://regio-adrcentru.ro/wp-content/uploads/2016/06/Ghid-5.1.pdf

[5] http://www.graiul.ro/2015/12/28/monumentele-istorice-din-maramures-in-pericol/

[6] https://ziarmm.ro/jenant-doua-biserici-monument-unesco-din-maramures-fara-curent-electric-in-2016/

[7] http://www.cjmaramures.ro/comunicate/drept-la-replica-proiectul-circuitul-bisericilor-de-lemn-din-transilvania-de-nord-nu-presupune-racordarea-la-reteaua-electrica-a-bisericilor-monument-unesco

[8] http://www.salajulpursisimplu.ro/marele-kitsch-biserici-vechi-de-lemn-din-salaj-batjocorite-in-numele-turismului/

[9]http://www.cotidianul.ro/ani-matei-de-la-uascr-la-unesco-132011/

Articol preluat de pe platforma www.contributors.ro




Ziua Femeii… altfel

Ziua Femeii este întotdeauna o zi în care toată lumea zâmbește. O zi în care, pe străzi, i-am văzut pe bărbați cu flori în mână (ceea ce ar trebui sa se întâmple mai des, aviz domnilor! Femeile merită atenție și în restul zilelor!), șefi mai înțelegători pentru că ieri dimineața multe doamne și domnișoare aveau capul cam greu după petrecerile de ziua lor din oraș și, desigur, comercianți cu buzunarele pline de bani. Până și copilașii de lângă piața de alimente ce-ți vând ghiocei în farfuria lor de tablă au recunoscut că a fost o zi buna. Vorba unuia: ” dacă ați fi venit ieri să cumpărați, era mai ieftin. Azi e Ziua Femeii, e mai scump”. Un buchețel de ghiocei 2,5 lei, nicidecum negociabil.

Dar, să revenim la Ziua Femeii. Multe ne-am simțit răsfățate. Am fost pupate, ni s-a zâmbit la fiecare colț de stradă, iar șoferii n-au mai strigat din mașini: „ce bună ești !”, ci au îngânat cu privirea galeșă, un simpatic „la mulți ani!”. O tânăra zicea: „azi mama mi-a oferit un cadou, de Ziua Femeii. Mi-a spus că de anul acesta, nu mai primesc cadou de 1 Iunie.” (tânăra în cauză devine peste câteva zile majoră, așa că e de înțeles, se schimbă statutul). Pe lângă politicienii care s-au plimbat prin oraș, atât cât le-au ajuns florile împărțite în stânga și în dreapta, într-o intersecție, niște motocicliști se „aruncau” în fața mașinilor, cele conduse de doamne, pentru a le oferi o floare. Periculos am zice, dar gestul e cel care contează!

Să nu uităm, însă, că există femei pentru care Ziua Femeii sau 8 Martie nu mai are nicio valoare de ani de zile. Vorbim de „femeile uitate” într o clădire, cândva cunoscută în Sighet și recunoscută în imaginile Sighetului de Altădată. Femeile a căror casă acum este un centru, pe care noi îl știm drept „Căminul de Bătrâni”. Anul acesta au avut parte de o Zi a Femeilor Uitate, un proiect organizat de Clubul Rotaract Sighet. Dis- de-dimineață, tinerii rotaractieni împreuna cu colegii din Rotary Sighet au pășit in incinta centrului și au oferit momente de răsfăț, dar și de interacțiune cu „locatarii”. Dintre doamne, 20 au fost machiate, li s-a facut manichiura și au fost chiar parfumate de către domnițele din Rotaract. Apoi, ca pe vremuri, toată lumea s-a strâns în „sala de bal”, o încăpere luminoasa unde, o mică orchestră îi aștepta. Doamnele și domnii au dansat, în timp ce restul au depănat amintiri cu vizitatorii atât de darnici. La final au primit pachete cu fructe și alimente, precum și articole vestimentare.

„A fost un proiect reușit. Am adus zâmbete și culoare pe fața unor doamne împovărate de dorul pentru copiii plecați în alte țări, a unor femei uitate nu doar de familie, ci și de societate.”, spun coordonatorii proiectului.
De Ziua Femeilor Uitate, rotaractienii au folosit banii primiți ca si tips in seara de Dragobete, plus donații ale clubului Rotary.

Ziua Femeii s-a încheiat pentru majoritatea cu o petrecere la unul din localurile orașului, însă doamnele din „cămin” s-au pus la somn la fel ca în orice altă seară. Noi sperăm că au zâmbit un pic mai mult decât altădată, iar somnul le-a fost mai liniștit„, mai adaugă rotaractienii.

Odată cu Ziua Femeii pare a debuta și primăvara cu adevărat. Gesturile mărunte contează! O floare atrage zâmbete, o idee duce la un proiect, un om poate atrage alți oameni și, împreună putem face diferența. Să avem o primăvară frumoasă nu doar la meteo, ci și în suflete!

Diana Mariana Apopi




Wool Follies are rădăcini sighetene! – interviu cu Andreea Coman

Andreea Coman s-a născut în Sighetu Marmaţiei. Are 33 de ani, a absolvit C. N. Dragoș – Vodă și ulterior Facultatea de „Relaţii Internaţionale” din București. Și-a continuat studiile urmând un program Erasmus în Franța, după aceea, devenind consilier pentru export la Camera de Comerț. Este cea care a dat naștere conceptului Wool Follies, concretizat printr-o companie care creează covoare tradiționale ”adaptate” trendurilor actuale de design interior.

Camelia Pesek: Andreea, în câteva cuvinte, ce reprezintă Wool Follies și cum a luat naștere această frumoasă poveste de succes?
Andreea Coman: Wool Follies este un concept care s-a născut din dorința mea de a avea o activitate creativă în domeniul decorațiunilor interioare și cred că, deși nu a fost totul calculat de la început, îmi dau seama acum că mă reprezintă de fapt, pe mine. În primul rând, pentru că sunt româncă, maramureșeancă, așadar m-am gândit în mod natural la meșteșugurile tradiționale românești și, în mod special la țesut, care m-a atras prin frumusețea culorilor și motivelor, și prin căldura pe care o degajă în amenajarea interiorului unei case. În al doilea rând, trăiesc acum, de ceva ani buni în Franța, care este, așa cum știm, țara modei, a chic-ului, a designului rafinat, cu linii minimaliste însă foarte elegante. Asșdar, creațiile mele au ieșit, cred, cam undeva la mijloc între cele două: un design bazat pe motive folclorice românești, însă reinterpretat într-un stil mai minimalist. Am ținut însă neapărat ca realizarea covoarelor să se facă după metodele tradiționale românești.

Camelia Pesek: Am înțeles că recent compania ta a fost selecționată să participe la cel mai mare târg de decorațiuni home&deco din lume, ai putea să ne relatezi această experiență unică?
Andreea Coman: Da, într-adevăr, Ambiente este unul dintre saloanele de referință la nivel mondial în acest domeniu. 5000 de firme care expun, 11 pavilioane de expoziție și, aș adăuga, la un singur nivel, căci mai erau și etajele, este absolut copleșitor! Ca să vă spun și o anecdotă, în prima zi când am ajuns cu tatăl meu, făcusem cam 10 minute cu trenul și în holul de la recepție a salonului, ne-am zis: „ah, am ajuns repede”… doar că am făcut încă 30 de minute pe jos ca să ajungem la standul meu! În altă ordine de idei, pentru mine a fost extraordinar și pentru că a fost prima mea experiență de a expune la un târg. Cred că în mod normal nu aș fi avut curajul să expun direct la Ambiente, aș fi început cu ceva mai mic, dar pe urmă m-au ales la concurs și mi-am zis că nu pot să refuz o asemenea oportunitate. Așadar târgul este o adevărată vitrină mondială, persoane și contacte de peste tot din lume, întrebări multe, toată lumea vrea să te întrebe ceva, fiecare altceva bineînțeles, așadar trebuie avută și mare grijă să nu dezvăluim prea multe :).

Camelia Pesek: De ce sunt speciale covoarele tale?
Andreea Coman: Obiectivul meu nu a fost să fac covoare speciale, ci să le fac așa cum simțeam eu. Pentru mine, ele sunt speciale în mod sigur pentru că sunt ale mele :). Cred că ele au plăcut celorlalți prin design și mai ales prin povestea lor. Într-adevăr, în societatea de azi suntem obișnuiți să cumpărăm lucruri, să le ținem până ne plictisim și pe urmă le aruncăm, iar producția acestor obiecte urmează și ea această logică a consumului, să producem cât mai mult și cât mai repede. Eu mi-am dorit în această cursă să mă opresc și să mă uit înapoi în trecut: cum se făcea înainte? Covoarele țesute de mână necesită timp, țesătorea stă cu ele, pune fir după fir și covorul prinde formă în ritmul lui. El capătă astfel o altfel de semnificație și valoare. Și cred că povestea asta place, cred că avem nevoie și de așa ceva.

Camelia Pesek: De ce covoare și, mai ales, această pasiune pentru decorațiuni interioare?
Andreea Coman: În cadrul jobului meu în Franța, am avut ocazia să lucrez cu firme din domeniul decorațiunilor interioare. Firme mici care realizează, însă, obiecte extraordinar de frumoase și care respectă și ele tradiția moștenită de generații întregi. Aceste firme sunt recunoscute de către statul francez printr-un label care se numește „Patrimoniu viu”, ceea ce mi se pare foarte frumos prin simnificație și prin faptul în sine, că pune în valoare artizanii. Cred că prin această colaborare cu ele s-a conturat încetul cu încetul și dorința mea de a lucra în acest domeniu. Și astfel, într-o bună zi, m-am apucat, spre marea mirare, cred, a familiei mele, care de la o zi la alta s-a trezit că trebuia să mă ajute (eu fiind în Franța), să fugă de colo – colo să îmi ia pachețele cu ațe, cu lână,cu mostre de culori, să le ducă pe sate la femei… în fine, o aventură!

Camelia Pesek: Cine este Andreea Coman și cum își reflectă ea personalitatea în muncă?
Andreea Coman: Grea întrebare! Eu cred foarte mult în valoarea muncii, cred sincer că se pot muta munții prin muncă. În orice caz, a fost și este un principiu după care mă ghidez. Eu am „noroc” și pentru că Wool Follies este ceva ce îmi place, așadar, nu simt că muncesc, cu atât mai mult cu cât acum sunt într-o perioadă în care culeg rezultatele muncii mele. Însă, nu a fost așa întotdeauna, cu Wool Follies am cunoscut și multe momente de îndoială, de disperare chiar, când nu știam cum să continui și mi se părea că nu voi ajunge niciodată niciunde cu acest proiect. Și, atunci, în momentele acelea, și ajutată de cei dragi care m-au susținut necondiționat de la început, îmi spun că trebuie să muncesc, să continui și să perseverez.

Camelia Pesek: Ce impact a avut participarea la acest târg asupra popularității covoarelor tale?
Andreea Coman: Sigur că popularitatea este ceva foarte subiectiv, are și ea importanța ei, însă, pentru mine, cel mai important a fost să mă întorc cu comenzi de acolo. În general, aș zice că târgul a avut un impact foarte pozitiv, avem mult de muncă, sunt din nou în anumite momente cuprinsă de îndoieli și îmi pun o grămadă de întrebări, așadar „lupta” continuă. Târgul nu a fost o finalitate, dimpotrivă, el este abia începutul acestei aventuri.

Camelia Pesek: Ce ”nume mari” de producători au expus alături de tine?
Andreea Coman: Nu știu cât sunt de cunoscute aceste firme de către public, Ambiente fiind un salon profesional și mai ales că cele mai prestigioase firme care fac produse foarte scumpe și, deci, rare nu sunt întotdeauna cele mai mari sau cele mai cunoscute. Aș putea pomeni, însă, firma Villeroy&Boch care avea un stand mare cât un oraș, Janice Kirkpatrick care a fost designerul invitat de onoare și, în fine, actrița Elizabeth Hurley care a fost prezentă și a vizitat salonul.

Camelia Pesek: Cum vezi următorul pas în dezvoltarea afacerii tale?
Andreea Coman: Am și eu o superstiție în viață, și anume, că dacă spunem dinainte care ne sunt planurile, nu se vor mai realiza, așadar, sunt întotdeauna foarte discretă în legatură cu ceea ce fac și până nu văd că e totul gata, tac chitic. Dar îmi doresc să continui, cred că asta e cel mai important.

Camelia Pesek: De final, câteva cuvinte despre ce reprezintă Maramureșul, în speță Sighetul pentru tine!
Andreea Coman: Sighetul este pentru mine locul unde mi-e familia, unde ne regăsim cu prietenii dintotdeauna, Sighetul e acasă, pur si simplu! Aici MULȚUMESC!

Autor, Camelia Pesek




”Femeia, al cincilea anotimp” – Expoziţie de artă plastică

”Femeia, al cincilea anotimp” – Expoziţie de artă plastică

Miercuri, 8 Martie, în cadrul evenimentului „Femeia, al cincilea anotimp”, a fost aniversată ”femeia creator”, moment conceput şi realizat de Primăria Sighetu Marmaţiei, Muzeul Maramureşean şi o parte dintre artiste (Ileana Pipaş, Ioana Ileana Vraja, Ştefania Adela Pop, Silvia Boar).

Expoziţia cuprinde o diversitate de lucrări de artă în tehnici diferite (pictură, grafică, fotografie, icoane pe sticlă, colaj) create de 20 de artiste din Sighetu Marmaţiei şi Baia Mare. La vernisaj, alături de autoarele lucrărilor, a fost un public numeros, prieteni şi admiratori de frumos. Cu aceeași ocazie, doamnele au fost ”răsplătite” cu flori şi diplome de excelenţă pentru aportul adus la îmbogăţirea spaţiului cultural al municipiului, de către primarul Horia Scubli şi directorul Muzeului, Gheorghe Todinca.

Zâmabete, aplauze şi bucurie. Ileana Matus, vocea de diamant a multor momente artistice, a dăruit două romanţe tuturor celor prezenţi.

Expoziţia poate fi vizitată în incinta Muzeului Maramureşean, Secţia Etnografie până la sfârşitul lunii martie, de marţi până duminică între orele 9:00 şi 16:00. Au expus din Sighetu Marmaţiei: Ileana Pipaş; Ioana Ileana Vraja; Silvia Boar; Ana Ulici; Bacs Balea Dana Izabela; Rebeca Dan; Dradici Renata; Katinca Dan; Pasenciuc Liliana; Ştefania Adela Pop; Szabo Dănuţa; Ierima Laura; Gabriela Rosuş; Lia Stan; Baia Mare : Mihaela Ganţa; Alina Modârcă; Eleonora Florian; Mirona Pintean; Camelia Mosima; Balazsi Lavinia.

Ștefania Adela Pop




Concurs de eseuri – ”Acțiunea face diferența”!

Clubul Rotaract Sighet lansează concursul de eseuri ”Acțiunea face diferența”!

Concursul se adresează elevilor de liceu și are drept scop promovarea exprimării libere, în scris, a elevilor. Pornind de la sloganul ”Acțiunea face diferența”, elevii sunt încurajați să scrie un eseu de o pagină A4, Microsoft Word, corp de literă 12, Times New Roman, tehnoredactare „single” (distanța între rânduri), pe care să îl trimită pe adresa: rotaractsighet@yahoo.com.

Intervalul pentru transmiterea eseurilor este cuprins între 13 martie 2017 – 19 martie 2017, până la ora 20.00. Eseurile vor fi analizate de un juriu de specialitate, iar cele care respectă cerințele vor fi publicate pe site-ul Salut Sighet – Illuminati . Ulterior, în perioada 20-26 martie 2017, ele vor fi jurizate, iar cel mai bun eseu va fi cel care va obține cel mai mare punctaj.

Notarea se face în modul următor: 50% din punctaj va fi dat de numărul de vizualizări ale eseului (vizualizări contorizate la data de 26 martie, ora 20.00) și 50% din punctaj reprezintă nota primită din partea juriului. Premierea va avea loc pe 27 martie 2017, locația urmând a fi anunțată ulterior.

Mottoul concursului de eseuri ”Acțiunea face diferența” este de fapt tema anului rotarian 2017-2018, ”Rotary: Making a Difference”.

Concursul de eseuri este prima acțiune a Clubului Rotaract Sighet din Săptămâna Mondială Rotaract, care se desfășoară între 13 și 19 martie 2017.




Misterele STASI – din întunericul arhivelor spre lumina adevărului

Activitățile de cercetare derulate în cadrul arhivelor au o deosebită importanță pentru a se stabili adevărul ce privește anumite etape istorice. Printre cei care desfășoară o susținută activitate de cercetare se numără și Helmut Müller-Embergs. Acesta este cercetător din 1992 în cadrul Oficiului Federal pentru Studierea Arhivelor STASI-Oficiul Gauck. Prezent la câteva dintre edițiile Școlii de Vară, derulate la Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, de către Fundația Academia Civică, s-a remarcat prin lucrările prezentate ce au vizat fostul serviciu secret intern al RDG, STASI. Domnul Helmut Müller-Embergs a avut amabilitatea de a-mi acorda acest interviu.

Liviu Șiman: Pentru început aș dori să-mi spuneți câteva cuvinte despre dumneavoastră.
Helmut Müller-Embergs: M-am născut într-o regiune preponderent catolică, Westfalia, în anul 1960. Am studiat în Munster și Berlin, politică, sociologie și filosofie. Deoarece părinții mei nu au avut bani pentru a-mi plăti studiile am fost nevoit să mă autofinanțez. În acest fel, am primit un loc ca student în Berlin, RDG.

Liviu Șiman: Cum ați ajuns să studiați arhivele STASI?
Helmut Müller-Embergs: Nu am fost atras niciodată de socialism. Socialismul a venit peste mine. Imediat după căderea Zidului Berlinului, în 1989, m-am mutat în RFG din RDG și m-am implicat în mișcările de opoziție. După 1990 am lucrat în Parlamentul Landului Brandenburg, unde am ocupat funcția de purtător de cuvânt. Președintele Landului Barndenburg a fost bănuit că ar fi colaborat cu STASI. S-a format o comisie de invesigare în cadrul căreia am fost și eu cooptat, în calitate de cercetător. Atunci am conștientizat cât de greu este drumul spre aflarea adevărului. Existau mulți care nu voiau ca adevărul să fie scos la lumină. Intenționam să mă retrag din această comisie. Tot în acea periodă s-a înființat Oficiul Federal pentru Studierea Arhivelor STASI-Oficiul Gauck. M-am decis să intru în această instituție. M-am prezentat la concurs. Pe un loc candidau 700 de persoane. Am avut noroc și am intrat în echipa de 13 cercetători ai Oficiulului Gauck.

Liviu Șiman: Cum ați debutat în cadrul Oficiului Gauck?
Helmut Müller-Embergs: A fost cam dificil. Tema informatorilor STASI era foarte delicată. Nimeni nu voia să se ocupe de această temă. Domnul Gauck a venit la mine și mi-a spus că eu trebuie să mă ocup de ea. Deoarece noi, cei născuți în Westfalia, nu lăsăm lucrurile neterminate, m-am apucat de treabă și de atunci mă ocup de agenții, informatorii și spionii STASI.

Liviu Șiman: Pe lângă ceea ce faceți în cadrul Oficiului Gauck mai derulați și alte activități?
Helmut Müller-Embergs: Da. Fac parte din diverse comisii. Sunt profesor și în Danemarca, iar Sighetul este pentru mine un proiect de mare importanță.

Liviu Șiman: Vă rog să argumentați de ce Sighetul este important?
Helmut Müller-Embergs: Deoarece în Europa nu se știe ce exemplu bun sunt românii în ceea ce privește aducerea la lumină a perioadei comuniste.

Liviu Șiman: Deoarece aminteați de acest lucru, credeți că există o similitudine între metodele folosite de către STASI și cele folosite de către Securitate?
Helmut Müller-Embergs: La Sighet, împreună cu cercetătorul român Claudiu Secașiu, am comparat cât de bine puteam România din perioda comunistă cu RDG. În România există prea puține documente în acest sens. La noi volumul de documente oferite spre studiu este mult mai mare. De aici rezidă problema. Îi îndemn pe cercetătorii români să ia model de lucru pe cel din Germania și să facă comparație și cu cele aplicate în celelalte foste țări socialiste din Europa de Est și, astfel se va putea afla cum lucra și KGB-ul.

Liviu Șiman: În România există CNSAS (Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității). Credeți că modelul Oficiului Gauck poate fi aplicat și la noi?
Helmut Müller-Embergs: STASI nu mai există. Toate documentele sunt publice. În țările foste comuniste doar o parte a documentelor sunt publice. Serviciile secrete decid ce oferă CNSAS. Avem două premise de pornire proaste. La noi nimeni nu hotărește ce acte se fac publice și care nu. Decizia Parlamentului specifică fără echivoc: toate documentele sunt făcute publice. În România încă multe documente se află în posesia serviciilor secrete, iar accesul este mult mai restricționat decât în Germania. Acest lucru vizează și informatorii. La noi este explicat, chiar eu am scris o carte în acest sens, modul cum au acționat informatorii STASI. În România încă există prea puține date despre acest subiect. Cercetătorilor de la CNSAS le este greu să lucreze în asemenea condiții. Deficitul este foarte mare. Scopul urmărit de noi constă în îmbunătățirea condițiilor de cercetare, în sensul ca acestea să ajungă ca și la noi. Trebuie să scăpăm de mentalitățile de dinainte. Secretele în sine, prin natura lor, sunt conservative.

Liviu Șiman: În cadrul Oficiului Gauck au existat situații în care dosare ale unor personalități sau ofițeri acoperiți să fie “scăpate’’ în masas-media, așa cum s-a întâmplat la noi?
Helmut Müller-Embergs: Și în Germania au existat cazuri similare. În perioada alegerilor jurnaliștii au tot dreptul să întrebe dacă există asemenea dosare. Nu de la Oficiul Gauck pornește acest lucru ci de la mass-media.

Liviu Șiman: Conducerea CNSAS este formată din reprezentanți ai formațiunilor politice. Așa stau lucrurile și la Oficiul Gauck?
Helmut Müller-Embergs: Nu, și foarte puțin da. Cercetătorii nu sunt înregimentați politic, dar fiecare are o culoare politică. Când facem ceva public, o facem cu mare grijă. Înainte de a se realiza acest lucru se face o analiză atentă, în sensul ca lucrurile să nu fie influențate de către cei care se ocupă cu scoaterea la lumină a documentelor. Chiar dacă cineva ar da dovadă de partizanat, ceilalți membri ai echipei îl temperează și tot procesul prin care trec documentele ce urmează a fi făcute publice urmărește nevicierea acestora.

Liviu Șiman: Au fost situații în care ați găsit documente din care să rezulte că dumneavoastră sau colegii ați fost obiectul unor delațiuni?
Helmut Müller-Embergs: Se poate întâmpla acest lucru, dar există o lege nescrisă prin care nu ai voie să faci cercetări despre tine însuți sau persoanele apropiate. Când eu cercetez fiecare întrebare este înregistrată pe suport electronic. Nu merg niciodată singur la documente. Le spun colegilor pe cine vreau să cercetez. Se evită în acest fel situațiile neplăcute. Informațiile aflate în urma activităților de cercetare pot fi folosite într-un mod impropriu și de aceea există această lege nescrisă, un fel de cod de onoare. Nu ai voie să-ți cercetezi nici colegii. Se semnează declarații de confidențialitate.

Liviu Șiman: Ce proiecte mai aveți?
Helmut Müller-Embergs: Am scris deja 35 de cărți și intenționez să mai scriu câteva. Derulez două proiecte majore ce vizează istoria spionajului în RDG și, când voi îmbătrâni, vreau să aflu care au fost beneficiile spionării propriului popor, în ce măsură acest lucru a ajutat la ceva. Imaginea spionajului, așa cum este prezentată în mass-media, nu este corectă. James Bond este o fantomă.

Liviu Șiman: Totuși, să nu uităm că personajul James Bond a fost creat de către un ofițer din cadrul MI-6 (serviciul secret al Marii Britanii n. red.).
Helmut Müller-Embergs: Acestea sunt visele unui mic agent secret, care își închipuia cum ar spiona la o scară mai mare.

Liviu Șiman: Pornind de la axioma  “Informația înseamnă putere” și realizând faptul că diversele acțiuni de spionaj derulate, în perioda “ Războiului Rece”, între cele două mari blocuri militare, NATO și Țările membre ale Tratatului de la Varșovia, au reușit să ducă la nefolosirea armelor nucleare, oare spionajul nu a avut și valențe pozitive?
Helmut Müller-Embergs: Există două aspecte. Primul vizează spionajul derulat pe perioada „Războiului Rece”. Am să fac o paralelă cu fotbalul. Statele din blocul comunist, în timpul unui meci, au avut până în minutul 89’ scorul de 10-0. În minutul 90’, când jocul s-a terminat, serviciile secrete din aceste state au pierdut și au fost dizolvate. Cel de-al doilea aspect reprezintă menirea serviciilor secrete de a apăra țara de pericolele existente și nu apărarea de sine. Serviciile secrete din Est aveau o excelentă privire asupra a ceea ce se întâmpla în afară. Din păcate, marea cantitate de informații valoroase nu a fost fructificată de către regimurile comuniste, care nu vedeau valoarea în sine a acestor informații. Filosofia comunistă impunea concepții stricte. Deoarece informațiile nu se potriveau cu modelul comunist de informație nu au fost luate în seamă. Revenind la spionajul politic pot spune că informația nefolosită își pierde valoarea. Altfel stau lucrurile în cazul spionajului militar sau economic. Imaginea despre Vest nu se potrivea cu realitatea, deoarece nu erau luate în seamă informațiile importante de către cei din Est. Să exemplific. În anii 80’ a existat un demers al NATO care lăsa impresia că se va declanșa un război. RDG avea un agent,’’Toapz”, în NATO. Acesta a transmis că este vorba doar de un exercițiu și nu de o pregătire de război. Într-un fel avem două concepte. Pe de o parte este spionaj, pe de altă parte, asta ajută și la menținerea păcii. Din punctul meu de vedere, asta se aplică doar la spionajul militar.

Liviu Șiman: Cum vede un specialist noile cazuri de spionaj derulate între S.U.A. și Rusia?
Helmut Müller-Embergs: Ceea ce se vede în mass-media nu este neapărat o imagine reală. Am sentimentul că spionajul continuă să existe, dar nu mai are caracterul din perioada “Războiului Rece’’. Există soluții politice mult mai rapide de rezolvare a problemelor. Nu vorbim de un război invizibil, ci aș spune că avem de-a face cu un război ‘’sportiv’’.

Liviu Șiman: Spionajul este un sport?
Helmut MüllerEmbergs: Da. Este mai mult un spionaj de agrement.

Liviu Șiman: Vă mulțumesc pentru interviul acordat și vă aștept să veniți din nou la Sighet și să ne mai împărtășiți din activitățile derulate.
Helmut Müller-Embergs: Voi reveni cu plăcere la Sighet.

Autor,
Liviu Șiman




C.N. „Dragoș Vodă” a dominat Olimpiada Judeţeană la ŞAH!

Luni, 06 martie 2017, s-a desfăşurat Olimpiada Judeţeană de Şah (gimnazii şi licee) organizată de Şcoala Gimnazială „George Coşbuc” din Baia Mare, în cadrul căreia au participat 45 de jucători de la 10 unitaţi de învăţământ.

După lupte crâncene, elevii Colegiului Naţional „Dragoş-Vodă” s-au întors acasă cu rezultate deosebite.

La licee (concurs individual între clasele 9-12): locul întâi la băieţi a fost cucerit de Dicu Dan-Alexandru (clasa a 10-a A) cu punctaj maxim, fiind campion judeţean pentru a 5-a oară. Locul întâi la fete Cîmpean Andra (clasa a 12 – a E) cu punctaj maxim, campioană judeţeană pentru a 8-a oară consecutiv (de fiecare dată cu scor maxim) a scris istorie. Cei doi liceeni s-au calificat la faza finală a Olimpiadei Naţionale a Sportului Şcolar care va avea loc în perioada 11-14 mai la Giurgiu.

Sah2
Extremă stângă loc 1- Dicu Dan Alexandru

La gimnaziu (concurs pe echipe între clasele 5-8) pe locul 1 s-a situat echipa formată din: Pontoș Silviu, Mintău Andrei-Cătălin, Trifoi Mihaela-Ioana și Covrig Larisa-Raluca, echipă care s-a calificat la faza zonală. Le urăm mult succes la etapa zonală și sperăm că se vor califica la cea naţională!

Sah3
Echipa CNDV gimnaziu

Astfel, elevii îndrumaţi de profesorul Csillik Zoltan au dominat competiţiile şi au obţinut maxim posibil din acestă olimpiadă. Sperăm că tinerii șahişti se vor întoarce cu medalii de la Olimpiada Naţională Școlară.

Dombi Rudolf,
Arbitru Internaţional la ȘAH




RECENZIE – The Magicians (Carolina Burcuș)

Carolina BurcusThe Magicians este un serial creat în anul 2016, în derulare. Acesta îl are în prim-plan pe Quentin Coldwater, personajul principal, îndrăgostit de magie. Totul începe într-o zi obișnuită, în Brooklyn, unde Quentin, prietena lui din copilărie, Julia și iubitul ei, merg în căutarea casei evaluatorului lui Quentin, care trebuie să-l examineze. Ajungând acolo, descoperă un ceas identic cu cel din cărțile lui Q. favorite, “Fillory and Further”. Aici găsește un plic din partea evaluatorului, care, între timp, a murit. Plicul conține cartea a șasea din „Fillory and Further” . Mai târziu, Q. și Julia ajung la Universitatea Brakebills, unde dau un test. Din acest moment magia inundă serialul. Quentin intră la universitate, dar Julia nu. Dar asta nu îl oprește din a realiza că magia există.

Quentin este o fire introvertită, considerat nebun de cei din jur. Genul de persoană care se consideră inutilă și nu-și exprimă sentimentele, care este doar un ornament pe marele brad… lumea, un suflet pierdut într-o mie de fețe. Este înalt, cu părul brunet până la umeri, și nesigur atunci când vorbește. Singurul lucru care îl face fericit este magia, inclusiv “trucurile de petreceri”.

Parcurgând sezonul, se împrietenește cu Margo și Eliot, doi elevi în anul trei. O descoperă și pe Alice Quinn… Aceasta este o fată la fel de introvertită ca și el, blondă, cu ochelari. După ce se cunosc mai bine el este cuprins de o dragoste enigmatică pentru ea. Cei doi sunt de fapt o conexiune puternică cu micile ei defecte care îi despart, ca o dragoste imposibilă.

Îmi place foarte mult acest serial. Prezintă cele două lumi, una magică, colorată și una reală, rece… Depinde cum privești viața. O poți remarca bună, emanând iubire și fericire, sau poți să îi transformi calitățile în defecte… Unii aleargă după faimă sau alte lucruri mărunte, dar uită de importanța fiecărei clipe și se lasă controlați de alții în loc să trăiască pe cont propriu. Nici nu poți crea limite căci nu poți ști ce se va întâmpla mâine… Este foarte important și să nu uiți de aparențe, care pot să-ți tragă „țeapa” uneori. Suntem, oare, din când în când, nebuni?! Ne trăim viața într-o bulă de aer crezând că suntem în siguranță, dar nu… Nu suntem, căci în acest fel nu ne vom trăi viața, considerând orice un pericol. Cunoaște-te pe parcursul fiecărei clipe, ascultă-ți inima! Îmbrățișează-ți creativitatea și fiecare pasiune ascunsă, pentru că acestea te fac unic! Multă lume spune că nu acestea contează, dar, de fapt…

Acest serial înseamnă mai mult decât niște actori adunați în fața camerei. Este fascinant cum ei încearcă să transforme realitatea în ceva fantastic, făcându-l să pară atât de real. Fiecare emoție, zâmbet, lacrimă înseamnă ceva mult mai mult decât actorie. Quentin Coldwater (interpretat de Jason Ralph) este un caracter foarte greu de jucat, deoarece în cartea scrisă de Lev Grossman, este prezentată mai mult partea gândurilor lui, dar în serial contează foarte mult toate micile porniri și sentimente. La fel și Alice Quinn (interpretată de Olivia Taylor Dudley), care nu are sprijinul familiei, iar fratele ei, cel mai bun prieten, a murit. Ce vreau să spun cu asta? Că a trecut prin multe și fiecare acțiune reflectă acest lucru.

Vă recomand acest serial, sunt convinsă că-l veți îndrăgi. Trăiască magia!!!

Burcuș Carolina

clasa a V-a, Colegiul Național „Dragoș – Vodă”




Parchetul de pe lângă Judecătoria Sighetu Marmației, la ora bilanțului

Parchetul de pe lângă Judecătoria Sighetu Marmației își desfășoară activitatea în subordinea Parchetului de pe lângă Tribunalul Maramureș, în circumscripția Curții de Apel Cluj.

În raza de competență teritorială a Parchetului sunt cuprinse municipiul Sighetu Marmației și 14 comune, suprafața arondată având o populație eterogenă alături de români conviețuind etnici maghiari, ucraineni și romi. Procurorii din cadrul unității conduc și coordonează și activitatea de urmărire penală efectuată de către lucrătorii Inspectoratului Teritorial al Poliției de Frontieră Sighetu Marmației. În anul 2016 procurorii sigheteni au avut de soluționat un număr de 5.152 cauze față de 5.196 în anul 2015 înregistrându-se o scădere de 0,80%.

“Din analiza datelor statistice ale Parchetului de pe lângă Judecătoria Sighetu Marmației rezultă că, în anul 2016 s-au înregistrat rezultate bune și foarte bune atât din punct de vedere cantitativ cât și calitativ. În anul 2016 s-a înregistrat o ușoară scădere a numărului dosarelor de soluționat față de anul 2015. Numărul trimiterilor în judecată s-a menținut la același nivel, diferența față de anii anteriori rezultând din creșterea numărului acordurilor de recunoaștere de vinovăție, și reducerea competenței teritoriale prin rearondarea comunei Bârsana. Sub aspect calitativ, este de remarcat faptul că nu s-a înregistrat nicio restituire de la instanța de judecată în vederea refacerii urmăririi penale, iar numărul persoanelor achitate prin hotărâri judecătorești definitive a scăzut la 6 inculpați în 2015 și la 1 inculpat în anul 2016. Este de menționat numărul mare de apeluri admise de instanța de control judiciar, ceea ce a condus la un indice de admisibilitate a căilor de atac de 79%. Rezultatele bune înregistrate în anul 2016 s-au datorat în primul rând eforturilor depuse de procuri și personalul auxiliar, care au desfășurat un volum de muncă semnificativ în scopul apărării ordinii de drept precum și a drepturilor și libertăților cetățenilor. Principalele vulnerabilități identificate privesc completarea schemei de personal la procurori și subdimensionarea structurii de personal, atât în cazul procurorilor cât mai ales la personalul auxiliar având în vedere creșterea continuă a volumului de activitate înregistrată în ultimii ani’’, a spus Ioan Ardelean, prim-procuror al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sighetu Marmației.

Liviu Șiman

sursă foto: Jurnal MM