Zilele trecute am scris un articol în care îmi exprimam deziluzia vizavi de clasa politică actuală și de lipsa motivației – pentru mine – de a-mi exprima votul la alegerile parlamentare de luna viitoare. Înțelegându-l (nu doar simbolic) pe Caragiale, ne putem (iarăși) sincer întreba: cu cine/ de ce să votez/ votăm?…

M-am mai întrebat – și nu am găsit încă răspuns – de ce se agită oamenii politici să „prindă” un loc în Parlament. Nu că nu ar fi avantaje, sunt destule, dintre care cele mai relevante (și enervante!) sunt acele salarii și pensii speciale, relații și conexiuni probabil avantajoase în anumite circumstanțe, vizibilitate maximă pe toate palierele etc. etc. dar, totuși, reprezinți o comunitate, niște concetățeni pe care este posibil să-i dezamăgești prin inactivitate maximă. Acest lucru (nu) are relevanță?!…

Etalând – ca de altfel majoritatea românilor – o apatie acută pentru alegerile din 06 decembrie, am fost „apostrofat” de către unii dintre candidați (inclusiv de către candidatul PSD, dl. Sorin Vlașin), că induc, cel puțin în cercul meu de prieteni, ideea de neparticipare la vot. Am răspuns criticii ce m-a vizat printr-o propunere la care candidatul la un loc în Senatul României, Sorin Vlașin, a dat un răspuns rapid. Propunerea mea, se referea la o discuție „face to face” cu dl. Vlașin, la care să-mi răspundă la absolut TOATE întrebările pe care i le voi adresa, indiferent cât de incomode ar putea fi.

Am fixat o zi pentru întâlnire, mi-am pregătit setul de întrebări și am agreat ca interviul să se încadreze în maximum 60 de minute (adică o oră!).

Ne-am întâlnit, am parcurs seria de întrebări și am transcris toată discuția pe care o puteți citi în continuare. Probabil, unii dintre dvs., mă vor bănui de partizanat politic, de parti-pris-uri și/ sau aranjament mascat dar, vă spun sincer, că nu mă interesează nici o culoare politică, nu vreau să promovez niciun candidat și nu urmăresc funcții sau sinecuri pentru servicii aduse cu… dedicație. De altfel – exact ca și la alegerile locale – îi invit pe toți candidații cu rădăcini în Depresiunea Maramureșului (pe direcția asta, recunosc, sunt prietenul celor care provin din Țara înconjurată de munți) să accepte un interviu – discuție deschisă, focalizată pe informații/ problemele importante, de interes comunitar, public. În acest sens l-am contactat și pe prof. Cornel Marius Tivadar, candidat la Camera Deputaților, de pe locul întâi, din partea PNTMM.

Revenind la interlocutorul meu de azi, precizez că dl. Sorin Vlașin, pe lângă experiența politică de peste 20 de ani, are un trecut și mai îndelungat în lumea afacerilor. Din anul 1993 a fost managerul societății Wolow SRL pentru ca, din anul 2003 să asigure managementul cunoscutei firme sighetene ORIZONT SRL, firmă focalizată pe domeniul construcțiilor, transportului, comerțului etc. ce are în prezent 130 de angajați.

Haideți să vedem dacă răspunsurile pe care le-am primit vă vor convinge să mergeți la vot!… Vă invit să analizați și să decideți – ca întotdeauna – „pe cont propriu”!…

Ion Mariș (IM): De ce vă doriți un loc în Parlamentul României? Care sunt motivațiile dumneavoastră… „ascunse”?
Sorin Vlașin (SV): Cei care mă cunosc ştiu că nu mă caracterizează „ascunderea” intenţiilor, ori motivaţiilor. Sunt un om dintr-o bucată, sincer (poate prea sincer uneori, cum îmi reproşează apropiaţii). M-am decis să candidez pentru un loc în Parlamentul României, considerând că experienţa managerială acumulată de-a lungul atâtor ani a ajuns la maturitate, suficient încât să pot fi un membru eficient al forului legislativ. Consider că demersul care a stat la baza deciziei de a face pasul spre politica superioară, fundamentat pe implicarea mea în politica locală, e de natură a îmbunătăţi viaţa maramureşenilor şi în primul rând a comunităţii din care fac parte. Şi nu o spun din vanitate, ci pentru că am convingerea fermă că, fără un Parlament puternic, care să-şi exercite funcţia de control asupra executivului în mod transparent şi fără parti-pris-uri, fără o profesionalizare a instituţiei la care ne raportăm ca şi cel mai înalt for democratic al ţării, România are puţine şanse să performeze şi să-şi ocupe locul meritat între naţiunile Europei.

IM: Au ajuns și la urechile noastre zvonuri despre „disputa” dintre dumneavoastră și av. Ioan Sas pentru locul eligibil (unu!) pe listele PSD. Vă rog să fiți sincer și să ne relatați care au fost atuurile dvs – la vedere sau mai „subtile” – care au dus la această nominalizare, pe primul loc, la Senat?
SV: Nu cred că eu, personal, pot numi dispută ceea ce s-a întâmplat în acel moment. Pe Nelu Sas îl consider prietenul meu, ne cunoaştem de mai bine de 25 de ani, iar acest lucru nu-l poate schimba o separare a căilor noastre politice! Respect profund această familie, anvergura dumnealor în mediul sighetean. De aceea am şi propus şi susţinut, la un moment dat, venirea alături de organizaţia noastră, şi a domnului Gheorghe Sas, probitatea morală şi profesională a celor doi domni fiind incontestabilă şi de natură a aduce plus valoare oricărui „club” politic ce ar avea onoarea să-i numere printre membri. De la intenţia de a candida – a domnului av. Ioan Sas şi a mea – şi până la validarea efectivă pe listă e cale lungă, iar calea aceasta are a face cu ierarhii partinice, cu foruri de conducere, la nivel judeţean şi naţional. Faptul că CEX-ul naţional m-a validat pe mine pe poziţia întâi pentru Senat nu înseamnă nici pentru o clipă o negare sau nesocotire a calităţilor dumnealui! Şi, credeţi-mă, dacă renunţarea mea ar fi însemnat validarea lui Ioan Sas pe aceeaşi poziţie nu aş fi ezitat o clipă să fac un pas în spate. Mecanismele statutare, însă, nu funcţionează aşa. Sper ca supărarea Domniei sale să fie temporară şi, la un moment dat, să revină asupra deciziei de a părăsi partidul, întrucât expertiza profesională şi politică, respectul de care se bucură în mediile şi cercurile elitei judeţene şi naţionale reprezintă, fără îndoială, o sursă de inspiraţie pentru tinerii pe care dorim să îi formăm întru social-democraţie.

IM: Vă rog să mă convingeți – făcând abstracție de apartenența dvs politică – să vă votez! Spuneți-mi care este rațiunea pentru ca eu aș putea să renunț la ideea de-a nu merge la vot și-a vă acorda încrederea mea!
SV: Sunt, după cum ştiţi, un om care provine din mediul privat, pentru care obţinerea unui fotoliu în Parlament nu e un mod de a-şi căuta un loc de muncă sau alte privilegii – ba, dimpotrivă – priorităţile mele fiind cu totul altele. Mă consider o persoană ancorată în economia reală, înţelegând mecanismele economice ale contextului actual, ca urmare a unei experienţe de mai bine de 25 de ani. Pe agenda mea se regăsesc 2, maxim 3 proiecte mari, care nu se încadrează în sfera unor promisiuni electorale, aşa cum am explicat anterior, mă caracterizează şi mă reprezintă respectarea cuvântului dat, care în afaceri, înseamnă contract. Acestea sunt câteva dintre motivele simple şi sincere pentru care cred că ar trebui mă bucur şi de încrederea dumneavoastră.

IM: Firma dumneavoastră – ținând cont și de repercusiunile generale determinate de pandemie – are nevoie de resuscitare economică? Sunteți în căutarea unor „infuzii” de cash-flow pe filiera politică?
SV: Activitatea firmei noastre a înregistrat o scădere anul acesta, din cauza măsurilor implementate pentru limitarea răspândirii acestui virus. Experienţa noastră îndelungată ne-a conferit stabilitatea economică de care am avut nevoie ca să trecem prin această perioadă, mai mult, am reuşit anul acesta să obţinem un credit ipotecar de peste 1 milion de euro, pentru finalizarea investiţiei noastre din domeniul HoReCa. Au existat situaţii de-a lungul anilor, în care am accesat credite, atât de investiţii, cât şi capital de lucru, în urma analizei indicatorilor financiari şi a business plan-ului. Toate investiţiile majore ale firmei noastre s-au realizat prin împrumuturi de la bănci, pe care le-am restituit la termenele stabilite şi agreate prin contracte. Nu vreau să dezvolt mai mult întrebarea dumneavoastră în acest context, poate reluăm discuţia cu altă ocazie.
Şi, cu referire la ultima parte a întrebării dumneavoastră, domeniul politic nu acordă infuzii financiare şi nici credite, de acest domeniu se ocupă băncile.

IM: Ce ați făcut remarcabil – fiind un om de afaceri bine poziționat în branșă – pentru Sighet, pentru sigheteni?
SV: Cu ce vreţi să încep? Am dezvoltat o afacere, pe care am crescut-o an de an, în unele situaţii reuşind dublarea cifrei de afaceri. În toată această perioadă de 30 de ani, dezvoltarea companiei mele a dus la crearea de locuri de muncă, cifrele variind în timp intre 100 şi 200 de persoane.
În desfăşurarea activităţilor mele de business, un accent mare a fost pus pe prestarea de servicii la un nivel suficient de ridicat pentru fiecare perioadă şi cu cât mai puţine improvizaţii, întotdeauna preocupat de standardul calitativ, prin profesionalizarea resursei umane, tehnicii logistice şi echipamentelor care au fost puse la dispoziţia partenerilor.
Domeniile în care activez nu reprezintă, pur şi simplu, un act comercial, ci, în majoritatea situaţiilor, înseamnă inovaţie şi soluţii, care simplifică efortul beneficiarului (clientul final) în demersul său de a-şi dezvolta o investiţie, fie ea construcţia unei case de locuit sau a unui spaţiu destinat unei activităţi economice. Toate acestea au adus, din punctul meu de vedere, un plus-valoare comunităţii.
Ancorat în realitatea economico-financiară şi socială, am dezvoltat o investiţie de interes public, pe care am pus-o la dispoziţia domeniului de activitate pentru care ea a fost gândită, şi aici mă refer la construcţia autogării de pe strada Gării din Sighetu Marmaţiei. Această investiţie a fost demarată în colaborare cu autorităţile locale ale acelor vremuri, fără a urmări vreun beneficiu personal. După finalizarea proiectului, clădirea a fost închiriată în exclusivitate companiilor care desfăşoară activităţi specifice, transport călători.
Sunt un contribuabil mare, după standardele branşei, iar taxele şi impozitele virate de-a lungul anilor, au sporit, cu certitudine, bugetul local – şi nu numai! – bani care s-au regăsit mai apoi în confortul cetăţeanului.

IM: Cum credeți că vă percep sighetenii?… Cât de apropiat de realitate sau de… deformat?
SV: Nu sunt în măsură să comentez aprecierile şi percepţiile concetăţenilor mei, cu toţii avem dreptul de a ne exprima părerile cu privire la unii sau alţii, important e să ne bucurăm de respect reciproc. Consider că sunt văzut ca un om, înainte de toate, cu credinţă în Dumnezeu, familist, adică un om normal, un om al locului, care respectă principiile şi valorile tradiţionale. M-am format aici, am construit, am dezvoltat aici, în locul de unde provin.

IM: Sunteți membru PSD de foarte mult timp și, la ora actuală, președintele filialei Sighet al acestui partid, dar în același timp, cum spuneam, un prosper om de afaceri. Cum se împacă doctrina social – democrată cu business-ul, instrument specific… capitalismului?
SV: Cred că în Europa secolului 21 lucrurile au încetat de mult să fie atât de simpliste. Au existat, în anii de guvernare PSD, zeci de măsuri liberale (ca şi izvor ideologic) promovate pur şi simplu pentru că de ele avea stringentă nevoie societatea româneasca. Iar în ceea ce priveşte formaţia şi experienţa mea ca manager, daţi-mi voie să vă mărturisesc ceva: nu pot concepe rolul meu ca factor decizional în firmă, în absenţa grijii faţă de nevoile angajaţilor mei! Un angajat care ştie că patronatul se apleacă asupra necesităţilor sale – imediate sau de perspectivă – un angajat mulţumit, este unul care va lucra conştiincios şi eficient, iar asta se va regăsi şi în profitul meu, nu doar în retribuţia sa. Iată, deci, cum doctrina socială poate face casă bună alături de capitalism. Un înţelept spunea: „Nu îţi trata angajaţii ca pe nişte sclavi, având pretenţia ca ei să te respecte ca pe un rege!”
Activez într-un domeniu exclusiv de dreapta, dar nu principiile şi valorile politico-doctrinare sunt ceea ce mă defineşte, ci, deasupra tuturor, cred că este vorba despre oameni, fără de care nu se poate dezvolta nimic.

IM: Ce preferați, disciplina de partid sau disciplina minții? De ce?
SV: Disciplina de partid nu are sens în absenţa disciplinei minţii, care trebuie să stea la baza oricărei decizii în ceea ce priveşte soarta societăţii în ansamblul ei, trecând totul prin filtrul conştiinţei şi al legalităţii, cu respectarea drepturilor care ne sunt garantate prin Constituţie.
Întotdeauna mă voi baza pe disciplină, dar nu pe una care să mă determine a abdica de la convingerile mele ferme, bazate pe argumente.

IM: Ce credeți că a făcut greșit PSD-ul în anii (mulți) în care a fost la guvernare?
SV: Consider că una din sursele de nemulţumire a avut legătură cu faptul că măsurile din programele de guvernare s-au adresat în mare parte unor categorii sociale, neaplecându-se suficient asupra celorlalte.
Tinerii nu s-au simţit suficient vizaţi de măsurile adoptate de guvernele PSD, sau poate nu am comunicat suficient de bine, la nivel de adresare directă, în sensul de a promova anumite iniţiative. De asemenea, alocările bugetare au fost insuficiente pe anumite domenii, cum ar fi învăţământ, sănătate, infrastructură rutieră şi feroviară. Aceste domenii au fost finanţate, dar mult prea timid, comparativ cu nivelul aşteptărilor românilor. Clasa politică nu are nici o scuză pentru nerealizarea obiectivelor promise.

IM: Ce părere aveți despre salariile și pensiile speciale pe care le au parlamentarii români?
SV: Nu sunt neapărat în măsură să dau verdicte, dar pot să exprim o părere personală. Activitatea pe care o desfăşoară aceşti oameni şi responsabilitatea pe care o au trebuie să fie plătită în conformitate. Dacă s-ar ajunge la concluzia că aceste remuneraţii sunt nejustificate în raport cu statutul de parlamentar, eu personal aş fi primul care ar propune o nouă calculaţie. În ceea ce priveşte pensiile, ele trebuie să aibă la bază principiul contributivităţii, dar nu în ultim rând categoria socio-profesională la care se face referire.

IM: Pentru că sunteți – totuși – în primul rând om de afaceri, voi insista și pe câteva întrebări cu substrat economic. Vi se pare normal ca un angajat la stat să aibă un salariu mult mai mare – pe funcții echivalente, bineînțeles – decât cel din domeniul privat?
SV: Evident nu! Mai ales că în ultimii ani apar dificultăţi în a găsi forţă de muncă pentru cei din mediul privat. În acelaşi timp consider că soluţia potrivită ar fi identificarea măsurilor pentru ca cei din mediul privat să poată susţine efortul financiar de majorare, echilibrând piaţa forţei de muncă.

IM. Pentru că veți gestiona „afacerile” țării, ce credeți, până la ce nivel rezonabil poate merge deficitul bugetar – procentual – din PIB?
SV: Ţinând cont de contextul epidemiologic fără precedent, nu consider că este relevant un răspuns în procente sau cifre care să reflecte o realitate, urmând ca prin programul de guvernare propus de PSD acesta să fie redus, desigur, odată ce vom depăşi această situaţie de criză.
Cu siguranţă deficitul bugetar al momentului nu reflectă o administrare eficientă a țării de către guvernul actual.

IM: Toți românii cunosc prea bine faptul că, azi, afacerile cele mai profitabile sunt cu… statul. Cum vedeți – practic – stimularea apetitului românilor pentru antreprenoriat? Prin contracte alimentate de la bugetul… public?
SV: S-a tot vânturat în mod eronat marota asta a afacerilor cu statul, care ar fi, prin definiţie, un lucru rău, viciat, supus corupţiei. În toată lumea companiile private au afaceri cu statul, exista contracte şi e normal să fie aşa, întrucât statul nu poate, nu are cum, să aibă angajaţi suficienţi şi în toate domeniile, astfel încât să-şi ducă la îndeplinire proiectele „în regie proprie”. Cheia o reprezintă asigurarea mecanismelor de control care să excludă “faultul de/în joc”, dacă-mi permiteţi să împrumut un termen din sport.
Statul este un consumator de bunuri şi servicii. Câtă vreme există în piaţă firme competitive pentru a le presta şi furniza, nu văd accidentul dintre ele. Platformele de achiziţie a lucrărilor publice sunt suficient de transparente şi de bine puse la punct pentru a nu lăsa loc de interpretări.

IM: Știu că aveți afaceri și în domeniul HoReCa. Ce variante/ abordări vedeți pentru salvarea acestui domeniu lovit crunt de această criză mondială?
SV: Antreprenorii din domeniul HoReCa trebuie sprijiniţi financiar prin măsuri guvernamentale, până la relaxarea situaţiei si post-relaxare.
Una din măsurile pe care le propunem este plata în avans a voucherelor de vacanţă, care înseamnă o punere a banilor în circuitul economic şi, implicit, reprogramarea sejururilor.
Amânarea şi eşalonarea la plată a taxelor şi impozitelor datorate, iniţierea unui amplu proiect de reconversie profesională, cu susţinere financiară în tandem, guvern şi angajator. O măsură adresată angajatorilor ar fi ajutorul de stat, cu o documentaţie cât mai suplă.

IM: Ce părere aveți despre necesitatea aplicării votului Referendumului prin care s-a hotărât reducerea numărului de parlamentari români la 300 (de la 455)? Veți susține reducerea hotărâtă de poporul român?
SV: Aş putea accepta o discuţie pe ideea reducerii numărului de parlamentari, doar că respectivul referendum (a cărui orchestrare ar putea face obiectul unei discuţii mai extinse) a pus în discuţie şi altceva: eliminarea Camerei Superioare a Parlamentului. Iar aici trebuie să mă declar total împotrivă! De ce? Ei bine, dacă aruncăm o privire asupra istoriei parlamentarismului românesc, observăm că aceasta instituţie a fost gândită, încă de la începuturile sale, din 1866, a funcţiona în regim bicameral, singura perioadă în care lucrurile au stat altfel fiind cea comunistă. Ori, dacă societatea românească doreşte cu adevărat să rupă legăturile cu tot ceea ce a definit statul român în acea vreme, nu cred că e corect să ne întoarcem la un Parlament unicameral.

IM: Sunteți om de afaceri și, totuși, faceți parte din partidul echivalat de anumite „voci” cu… partidul pensionarilor și al bugetarilor! Nu sunt incompatibile cele două… profiluri?
SV: Resping fără drept de apel genul acesta de etichetări, sau continuarea procesului de antagonizare a categoriilor socio-profesionale începute în vremea prezidenţiatului lui Traian Băsescu. Consider că, înainte de toate, suntem cu toţii români, oameni liberi, care avem dreptul la simpatii sau antipatii politice şi, vă rog să mă credeţi, dacă dăm de-o parte sloganurile, vom constata că lucrurile nu sunt chiar aşa, în alb şi negru, că nu toţi pensionarii sau bugetarii votează PSD, după cum nici antreprenorii nu sunt toţi în „barca” de dreapta. Spuneam mai înainte că un om de afaceri trebuie să aibă conştiinţă socială, să fie preocupat de problemele celor care lucrează pentru el şi alături de el: acesta a fost mereu crezul meu ca om de afaceri, că „binele” meu nu poate fi conceput fără „binele” lor. În concluzie, nu! Nu văd de ce ar fi cele două profiluri incompatibile.

IM: Care sunt problemele arzătoare/ esențiale pe care – probabil – le-ați identificat și le-ați susține pentru lobby și rezolvare în Parlament, din postura de sighetean, maramureșean?
SV: Poate ar trebui să începem discuţia prin a promova în Parlament o lege a lobby-ului, care azi încă se numeşte în România trafic de influenţă. Legea lobby-ului ar trebui să fie inspirat de modelul celei mai puternice democraţii a lumii, Statele Unite, unde lobby-ul este făcut de la cel mai înalt nivel, întru susţinerea legilor de care comunităţile au nevoie. Ar mai fi multe de adăugat, dar să trecem mai departe.
Voi face „lobby” pentru fiecare proiect ce priveşte judeţul Maramureş, şi aici aş menţiona unul care este îmi foarte drag, pentru că m-am implicat încă de la început, de la primele măsurători, pentru studiul de prefezabilitate, continuând cu studiile geo-tehnice: construirea podului peste râul Tisa, în zona Tepliţa, un pod care va deschide accesul turistic şi de trafic greu, precum şi relaţiile comerciale între cele două ţări, o reală oportunitate pentru dezvoltarea economică şi investiţională a municipiului nostru.
Accesul către Europa de vest s-ar scurta astfel, pe cale rutieră, aceasta însemnând o eficientizare a costurilor pentru companiile de transport mărfuri generale şi persoane.
De asemenea, mă voi implica în susţinerea unui proiect de investiţii în domeniul sănătăţii, alături de Vasile Moldovan, primar al urbei noastre, care vizează construirea unui spital nou în municipiul Sighetu Marmaţiei, care ar deservi, la fel ca şi cel din prezent, întreg bazinul Maramureşului Voievodal.
Voi fi într-un permanent dialog cu toţi primarii Maramureşului, pentru a-i susţine în demersurile lor ce privesc dezvoltarea judeţului.

IM: Dacă v-ar cere partidul să votați legi sau modificări legislative în defavoarea sectorului privat, de afaceri, ați face-o?
SV: Categoric nu! Asta ar fi ca şi când ai încerca să opreşti inima economiei naţionale.

IM: La ora actuală, în Parlamentul României care în curând îți va încheia activitatea, Maramureșul a avut – din parte PSD – un senator (Liviu Marian Pop). Știți ce a făcut el, concret, pentru județul nostru?
SV: Nu puţin lucru! De numele colegului meu se leagă, în perioada 2017-2020, conform datelor oficiale, 43 de legi promulgate, precum şi 122 propuneri legislative iniţiale, între care, desigur, multe s-au circumscris domeniului educaţiei, având în vedere domeniul său de expertiză.
M-aş opri însă asupra unora din domeniul agriculturii, ţinând cont de potenţialul judeţului nostru din această perspectivă, şi anume Proiectul de Lege privind aprobarea Programului de susţinere a crescătorilor de suine pentru activitatea de reproducţie (legea 195/2018) sau Proiectul de Lege privind aprobarea Programului de susţinere pentru activitatea de reproducţie, incubaţie şi de creştere în sectorul avicol (legea 227/2018), ori Proiectul de Lege privind aprobarea Programului pentru stimularea angajării tinerilor în sectoarele agricultură, acvacultură şi industria (legea 336/2018) şi, desigur, lista ar putea continua.
Liviu Marian Pop a fost, în opinia mea, un membru foarte activ şi eficient al Parlamentului şi sunt sigur că multă lume ştie şi recunoaşte asta!

IM: Aveți mulți prieteni, multe rude, pe care – conform obiceiului mioritic – doriți să-i promovați în funcții/ sinecuri importante?
SV: Nu mă caracterizează astfel de practici şi cred că ştiţi suficient de bine că în toată activitatea mea politică am stat departe de acest fenomen. În plus, familia mea, rudele mele şi prietenii mei se descurcă foarte bine, fără a avea nevoie de asemenea susţinere, pe care eu, oricum, nu o validez.

IM: Enumerați-mi trei personalități românești pe care considerați că ați putea să le luați dvs. de model și de ce?
SV: Modelul meu în lumea de business este Ion Ţiriac, care a demonstrat că perseverenţa, în sport ca şi în afaceri, aduce rezultatele scontate, dacă seriozitatea este crezul tău.
Regele Ferdinand Întregitorul este de asemenea una din figurile istoriei la care mă raportez mereu, deoarece şi-a închinat viaţa cauzei românilor şi nu a precupeţit nici un efort până nu i-a adus pe toţi în graniţele aceluiaşi stat. Desigur, toate acele minunate întâmplări au fost favorizate şi de un context politic general.
Nu în ultimul rând, aş menţiona proprietarii unei afaceri româneşti de mare succes, al grupului de firme Dedeman, un exemplu de urmat pentru antreprenoriatul românesc. Viaţa ne demonstrează încă o dată că acolo unde există principii, onoare, dar şi pricepere, există şi realizări. Acest exemplu, ca model de implicare şi dezvoltare, are legătură cu mediul din care provin şi eu şi consider că este demn de urmat.

IM: Dacă, presupunând că veți câștiga un loc în Senat, veți dezamăgi votanții și dacă prezența dvs. în cel mai înalt for al țării va fi pur simbolică – la fel ca a multor alți politicieni ce ne-au reprezentat -, cum ar trebui, concret, să vă…. „pedepsim”?
SV: O să vă surprindă răspunsul meu scurt. Validarea sau pedepsirea clasei politice este în mâna cetăţeanului şi se realizează prin vot. Personal, nu voi fi o dezamăgire pentru cei care îmi vor acorda încrederea, întrucât în activitatea pe care o desfăşor, nu admit să abdic de la principii, iar acesta este crezul pe care îl voi purta cu mine, indiferent unde mă vor duce drumurile vieţii.

IM: Păi, să așteptăm și să vedem ce vor spune la vot sighetenii, maramureșenii în general! Până atunci succes și… gânduri bune!
SV: Vă mulţumesc pentru că aţi ales să aveţi această discuţie cu mine. Astăzi demersul meu are nevoie de promovare din partea unor reprezentanți mass media echidistanţi, cum sunteți și dumneavoastră, care mă cunoaşteţi suficient de bine şi în diferite ipostaze. Vă urez, la rândul meu, sănătate, dumneavoastră şi cititorilor. Pe 6 decembrie, în funcţie de opţiunea fiecăruia, românii îşi vor desemna reprezentanţii în Parlament. În numele meu sper că vor vorbi, de la acel moment încolo, rezultatele.
Vă propun să ne revedem după primul an de mandat, pentru a analiza activitatea – sper – Senatorului Sorin Vlaşin.

Ion MARIȘ

Peisaj
Dimineaţă de toamnă. Pe strada cu birouri trece o domniţă cu un dosar. Are un mers atât de voluntar, încât i se clatină fardurile pe faţă.

Pe înserate…
Este un interval de timp, cam o oră, în care seara, după precipitarea iniţială, stă. Atunci se adună foarte multe lucruri, o desime…

Altă împărăție…
Octombrie, rece. Oameni ieșiți la măturat de frunze. Semnalul mobilului își drege glasul.

Începuturi…
* La râu, sub tei, teleconferință… Ele, în paltonașe color, îl ascultă grav pe el, din i-phone: „…alții nu se îndrăgostesc trei, patru, cinci luni de zile…”
* La Grădina Morii, dubla a II-a: „Aruncați încă o dată frunzele în sus, copii, că vă filmeez!

Hieratisme…
Hai, că nu-i chiar așa de îngrozitor Noiembrie ăsta!… Chiar dacă seara constat plin de îngrijorare că nu mai există cicori la râu și că omul din depărtare este de fapt un copac, mă bucur de verdele terenului de fotbal, cu micii sportivi în tricouri intens colorate, de siluetele bisericilor din fundal…

Corso
„…Cu averi cu tăt…, virusul ăsta ne omoară! … Mulțumesc că stați cu mine!”

Cool generation…
*„- Unde te-ai răcit așa?! “/“- Așa am eu, dimineața, probleme de genu’… “
* „Alo! Azi sunt pozitiv… Mai lasă-mă cu norii, cu cultura!…

La vitrina chizinească…
– Tati, uite, vreau să-mi cumperi asta …și asta… și asta!
– Bine, uită-te, tati, uită-te…
– Când aveți bani, vreau să-mi cumperi…

Emancipare…
O altă seară mirifică la râu.. Chiar dacă, pe terenul de sport din parc, niște puberți (fete și băieți), sunt în toiul unui concurs de vorbe fără perdea și înjurături. Strigă tot mai tare, pe măsură ce se întețește întunericul. Ce-o fi la inimioara lor?…

Sală de așteptare
*
„- Da’ nu te-ai înghețat, băbuța?” – întreabă cu drag o doamnă în halat alb o bătrânică. / „- ’Ei, ha!… Ne îmbrăcăm mai gros!…” – răspunde aceasta. / „- Da’ nu-i așa de frig, încă…“ – intervine o tanti biciclistă, dând jos din jersee… ” / „ Nu, nu… Am flori în ocol… În fiecare dimineață mă uit să văd de s-o stricat… Nuu-s stricate…” – îi dă dreptate băbuca. / „…Și noi suntem flori” – conchide biciclista în de sine, împachetându-și jerseele.
*
“„..- Depinde ce noroc ai, și la moarte…, unii mor ușor… ” „- Toți știm că murim, da’ nimeni n-ar vre’, pă când s-apropie Măricuța…”

Lume plecată…
„Numa’ vezi că nu se mișcă nimic la geam, nu se aprinde lumina seara…”

Consemnări, Marin SLUJERU

Pentru că nu am uitat să ne bucurăm de lucrurile mici, pentru că nu ne-am lăsat intimidați de situația haotică a anului, din dragoste pentru tineri și oportunități – pentru toate acestea, interactienii noștri s-au mobilizat și au venit cu idei de proiecte care să ne scoată din rutina distanței sociale.

„We like to movie” este proiectul districtual care le dă șansa tinerilor să își descarce mintea și sufletul de toată creativitatea pe care carantina a ținut-o nemanifestată. Scopul este realizarea unui scurtmetraj pe tema „Ai prefera sa ai un buton de pauză sau un buton pentru a derula înapoi?”, iar publicul sighetean va avea ocazia să aleagă piesa cinematografică care să-i reprezinte în etapa districtuală de la Baia Mare.

„Be the change” este o inițiativă pe plan național al Cluburilor Interact prin care se urmărește promovarea frumuseții orașelor României. Tot pe această cale, talentele locale, mici și mari, au și ele șansa de a se face cunoscute. Fotografii și videoclipuri realizate de aceștia vor fi postate pe o pagină de Instagram individuală care va servi ca o carte de vizită pentru orașul ales.

Deoarece nu am uitat nici măcar o clipă de cei mai puțin norocoși, iar cum sărbătorile și vremea rea se apropie cu repeziciune, interactienii vă oferă o oportunitate de a dona (în perioada 23-29 noiembrie, între orele 15.00 – 18.30, de luni până vineri, iar sâmbătă și duminică de la ora 12:00 la ora 16:00, în Parcul Central), alături de ei, haine, cărți, rechizite, jucării și altele pentru cei în nevoie. „Împreună putem ajuta copiii mai puțin norocoși” este premisa de la care tinerii implicați au pornit atunci când au gândit acest proiect.

Sunt trei proiecte, însă noi, interactienii, vă încurajăm sa le priviți ca pe niște uși deschise pentru a vă dezvolta creativitatea și a vă pune la încercare imaginația, pentru a vă face cunoscuți prin arta voastră și pentru a face o faptă bună în aceste vremuri unde un zâmbet pe buze e bine venit oricând!

Denisa BOROICA
PR, Interact Sighet

Ioana Ileana Ștețco scrie poezii… „ca și cum aș trimite un mesaj peste timp. Nimic nu trebuie lăsat la voia întâmplării, lumea este așa cum o faci din Cuvânt, de când ridici prima oară ochii la cerul care ți se cuvine!
M-am născut în Borșa, Maramureș, în 24 sept.1952, într-o familie de oameni de omenie. Mama venea din neamul Albenilor, de pe Vălcineț, tata era din neamul Hăisănenilor, din Moisei, de pe Izvor.”

A debutat târziu, în 2010, cu „Phoenix, vecina”, Ed. Grinta, premiul de debut la Vișeu, la Festivalul de Poezie și Marele premiu la Ocoliș, la Festivalul de Arte și Literatură. Au urmat: „În doze suportabile, iubirea”, Ed. Limes 2011, „Școala de fete”, Ed. Ethnologica 2013, „Ai să dai seamă, doamnă”, Ed. Școala Ardeleană, 2016.
Este membră USR – filiala Cluj din 2014.
„Pregătesc un volum care, probabil, se va numi Poeme pentru proști… și mai lucrez la Desculță prin galeriile lumii.  Am multe de dăruit și timp tot mai puțin… Crezul meu:  Sigur suntem mai buni decât se vede în această oglindă bolnavă și nimic nu mă împiedică, vorba lui Muri, „să îmi pun grumazul între poem și cauza Sa”…”

Pădurea pentru care scriu poezii

Poem în 7 pâlcuri răzlețe

1. Când timpul se șterge colorezi amintiri
și revii în pădurea de unde ai plecat…
Încă din copilărie am învățat să mă ascund
dar cum odăile noastre aveau uși mici și ferestre lichide
mă ascundeam în pădure
acolo fiecare copac are o ușă secretă
ce se deschide doar celor nesupuși
dacă scriu poezii și trec umbra lor
pe curat

Tot mai sigur și tot mai singur
mă apropiu de toamna visării
Pădurea pentru care scriu poezii
Intră în casă
bate cu rădăcinile în trupul uscat
tare de tot și cu repetiție bate
ca un clopot de sânge

Deasupra pădurii crește uimirea
o păpădie rănită
și văd bezna ce sunt pe un cer înstelat
în formă de lacrimă
Din copilărie ne șlefuiesc vântul și ploaia
risipa își șlefuiește caratele singură
doar atingând cărămizile umbrei

Aflu despre mine lucruri noi
cu surprindere am aflat în pădure
că sunt pasărea cea mai bătârnă
Pasărea de lut
făptura aceea ce lutul cu lacrimi îngână
și se așază în cuib ca o împărăteasă
colorând norii cu lacrima ei

De câte ori mă întorc la cuibul devastat de furtună
în Pădurea pentru care scriu poezii
îmi cresc aripi egale cu mâinile mele
două și de aceeași mărime

2. În pădure lumina-i verde și clară
dilemele altora mai mult mă încurcă
Sunt preoteasă
oficiez nesupunerea
Prietenii mei urmează viața în stele mai uscate ca frunzele
și mă strigă de tare departe
dar eu mă dezbrac și de piele
în Pădurea pentrucare scriu poezii

Din copilăria pădurii mi-au rămas genunchii zdreliți
pielea mai scurtă la capete
și mai zdrențoasă la încheieturi
o pleoapă bolnavă cade peste privirea tributară singurătății

Pe la noi singurătatea este haina ce ne îmbracă pe toți
și fiecare o poartă cum așa cum știe mai bine
Dar eu
în Pădurea pentru care scriu poezii
îmbrac direct pe pielea inimii haina aceea
și mă ascund într-un copac vorbitor

Căderile de calciu colorează totul în culorile toamnei
timpul ne scutură și azi din visare
cum scuturi hoții de sevă prinși la furat
dezamăgiți copiii pădurii fug de acasă
poartă măști din trei straturi de frunze
se însoțesc cu sevele ierbii
şi celuiesc singurătatea cu încă o zi

Și noi am fost muguri
ascunşi la umbra faptelor vedeam bezna lucind
pentru că risipa este un cimitir unde prietenii mei
luminează și din morminte
iar eu mă întorc şi dau seamă
pentru schimbarea la față
și pentru vremile schimbătoare
ca snopul de cânepă visător mă topesc
într-un heleșteu de iluzii
în Pădurea pentru care scriu poezii

3. Pădurile își ling rănile singure
Pădurea pentru care scriu poezii se îndeasă
îşi vindecă singură rana
suntem mângâiați de o rază vindecătoare
iar când ne stingem
ne stingem cu umbra în sus
proiectând în cer o altă pădure
pentru care să scrie și îngerii poezii

Oficiez în templul în care prejudecățile au fost abrogate
acolo încălțările sunt lăsate afară
cei care au trecut sunt copacii altor păduri
umbra lor peste umbrele noastre se sting
numai eu mă dezbrac şi de umbră
în Pădurea pentru care scriu poezii
Cine vede umbre plângănd
mă recunoaște
știe că și sângele cântă
iar tăcerea este liniştea celui recunoscut
de tristețea altor păduri

Deseori suntem un fel de păsări
aripi de lumină suim în vârful copacilor
zburăm cu pădurea în spate
și în ne-ngropăm în seva cuvintelor
lăcătuiți în singurătatea unei construcții lucide
fără de umbre

Împreună spre norduri albastre limpezim întrebări
în Pădurea pentru care scriu poezii
nici un copac nu înțelege
de ce ne ascundem
în banalitatea unui castel de hârtie
(și cărțile noastre sunt un castel în cea mai umbroasă pădure
Pădurea indiferenței )

4. Motto: În pădure, lângă tău
Ard două lumini de său
Ploaia plouă, neaua ninge
Nime nu le poate stinge
Numa maica me când plânge

Alteori arătăm ca niște năluci în scadența zilelor scurte
dar eu cu sângele verde al trupului meu cheltuitor de zile
înmuguresc zilnic în întrebări din copilăria pădurii
tristețile mici ale zilelor se adună
în buchețele stâmpărate de ploaie
iar izolarea își vede umbra răstignită într-un copac
celuim anotimpuri în timpul ce ne-a rămas
în copaci de hârtie

Cel mai trist din toată pădurea este copacul acela
despre care știm foarte puțin
și care negreșit se va sinucide într-o zi maculând istoria zilelor scurte
iar inspirați de furtuna acestui incert anotimp
vedea-vom fețele mascate ale celor învinși
copiii din flori ai liniștii ascundu-se în hăul secundei gravide
toți se îmbrățișază se pupă se strâng se ating
dar nimeni nu cunoaște pe nimeni
pentru că a cunoște este un alt anotimp
iar noi am ruginit în propriile versuri
ca toamna în frunze .

5.  Motto: Am intrat pădure-n tine
Tânăr, fără de rușine
Și când am ieșit afară
Eram moș cu barba rară

Cine sunt acele rudimentare făpturi
care mutilează pădurile cu perversitatea
celor ce învățară singurătatea la șes
Numai unii știu că singurătatea este de mai multe feluri
și se bea din sticle albastre
unde nimeni nu cunoaște pe nimeni

În spasmele acestui anotimp mascat de iluzii
Pădurea pentru care scriu poezii
legată la ochi cu pânza de fierăstrău a indiferenței
ar putea să orbească
ne vedem așa cum se văd neamurile la sărbători
acolo singurătatea respiră și înverzește
de mâine vom purta în sevă și-n sânge
un cimitir

Nu departe pornește revolta în muguri ca o cascadă
aproape de noi se văd rădăcinile respirând neputința
suntem numai sevă și numai pământ
în Pădurea pentru care scriu poezii
prietenii mei sunt arbori
luminează ca niște păsări înalte
luminează ,,altus,, în toată splendoarea
latinității uitate în alte păduri

De prea multă vreme cheltuim în cuiburi goale
seminţele unui timp vorbitor
Ne ascundem în copacii care își caută pădurea
acolo ne sigilăm cu sigilii de lut
ne stingem fără lumânare
în nescrise poeme

6. Motto: Te-oi blestema în cuvânt
Și-i arde și subt pământ
Ardea frunza pe pustii
Tu nimnica n-ai să știi

..Ard pădurile
în zare lucește praful unor constelații biruitoare
degeaba ne ascundem într-un copac vorbitor
degeaba ne tupilăm la umbra lui
copacul acela se va topi în
Pădurea pentru care scriu poezii

Pădurea aceea este născută de mama mea
de ioană
și de moașa ileană
și de toate toate femeile neamului meu cu nume de lut
Pădurea aceea sângerează și azi
își strânge tristețea în snopi
și frunzele în fete albastre
niște păpădii oarbe
ori cărămizi de nisip peste dantelării de hârtie
puse în rafturi de lemn
în niște biblioteci care înfloresc
de câte ori primăvara
intră pădurea în casă
și ne scrie coroana

7. Partea aceasta este cea mai grea
un pâlc inutil
o pagină albă
o pagină sacră și blestemată
pe care se văd urmele
acelor copaci vorbitori
Copacii aceia își caută pădurea
în ea să se piardă
Iar noi cei care am trecut pe-acolo
și ne-am sigilat deja în copaci
vom învia
subt chipul unor copaci vorbitori
despre care frunzele nu vor ști mai mult decât risipirea
iar rădăcinile nimic nu vor spune

Ioana Ileana Ștețco

Petru Petrovai a fost absolvent al Liceului „Dragoș-Vodă” (1975) și al Facultății de Industrializarea Lemnului Brașov (1981). Inginer stagiar la CPL Sighet din 1981, având în paralel ore și la Liceul Forestier. Din ianuarie 1991 se transferă cu normă întreagă la Liceul Forestier, pe catedra de Prelucrarea Lemnului.

A fost colaborator la firmele Valtransmob SRL și ARCER SRL. A fost dirigintele mai multor promoții de elevi atât la nivel liceal cât și la Școala Profesională, dar și la nivel postliceal (Școala de Maiștri). A fost un dascăl dedicat, profesionist, dar a alternat seriozitatea cu un umor nativ, apreciat de colegi. S-a implicat, oferind soluții de proiectare, pentru lucrările de dobândire a certificatelor profesionale ale absolvenților, toate produsele intrând în dotarea liceului. A pregătit numeroși elevi pentru olimpiadele școlare pe domeniul fabricării produselor din lemn și la concursurile pe meserii obținând rezultate foarte bune la nivel național. A consiliat numeroși elevi și i-a îndrumat spre Facultatea de Industrializarea Lemnului din Brașov.

Condoleanțe familiei! Dumnezeu să-l odihnească în pace!
Ceremonia funerară (cu respectarea regulilor impuse de pandemie) va avea loc Luni, la Cimitirul Romano – Catolic, de la orele 12:00.

Salut, Sighet!

Este un cuvânt magic, simbolic și real, mai viu ca orice alt cuvânt, care oricând s-ar pronunța, s-ar auzi, ar trebui să-ți scoți pălăria și să faci o plecăciune încărcată de respect pentru această ființă, care se cheamă Mama. În această lume largă, care parcă ar fi nesfârșită, poate și din cauza sfericității Pământului, care nu are capete, toată lumea lui, puțină sau multă, are la bază acest Izvor de viață, de existență umană, în care rolul esențial, după Creator, revine mamei. Așa este și percepută oricând, oriunde și de oricine, cu toate cele necesare dezvoltării și creșterii acelui micuț, din momentul când și-a început viața, până la cei „7 ani de acasă”, cu atâtea greutăți și primejdii și, mai apoi, cu alte trebuințe. După toate aceste gânduri exprimate, trec la Mama mea, Marișca. A trecut la cele veșnice, la 84 de ani, după o grea suferință, în grija și răsplata Domnului, pentru că a fost o ființă foarte bună și cu multă credință, în rugăciune. Pe ea o preocupa mai mult viitorul nostru, al copiilor, cu profundă implicare și dragoste, pentru toți și pentu tot. Eu, având viața mai învrăjbită, aici spiritul ei matern s-a manifestat mai mult, a fost mai mult solicitat și a răspuns prompt, cu o dăruire totală.

După întreruperea de un an, de la cursul primar, dacă nu intervenea mama, decisiv, atunci aș/„să fi rămas la coasă” (Bătrâni, O. Goga). Am urmat prima clasa de gimnaziu la Liceul din Năsăud, cu limba de predare română. Eram foarte mulțumit, dar în vacanța de primăvară am plecat acasă, cu anul încheiat, fiind pericol de bombardament al internatului, plin cu elevi, situat lângă gară. M-a luat imediat tata cu el, ca pogonici, la arătură. Foarte slăbit și prins de o ploaie rece, tot transpirat, am făcut o pleurezie gravă, mama găsindu-mă leșinat jos, cu securea lângă mine, unde tăiam lemne. Tata, ocupat cu arătura, încă, a lăsat-o pe mama să mă ducă la medic, la Vișeu, pe jos, peste dealul Botoaia, făcânad cei 8 km în 10-11 ore, cu dese opriri de rău. Cum m-a vazut, medicul Dan a spus că am pleurezie, plămânul drept fiind comprimat până sus. Am repetat rețeta de două ori în 6 săptămâni, stând la pat, sub atenta îngrijire a mamei și m-am vindecat; am avut noroc mare că nu a fost de natură bacilară.

În 1945, toamna, s-a pus din nou „stop” (!) școlii mai departe. Am fugit însă de acasă, prin ploaie și noroi, la căruța ce aștepta în drum, peste voia tatălui meu, luând cu mine doar o mică valijoară din carton, cât un diplomat, cu un schimb de lenjerie de corp, îmbrăcat cu uniforma veche și rărită din anul trecut. Tot ud și murdar, nu am avut loc în căruță, ce avea un coviltir peste ea, unde le-am dat doar „bagajul”, eu rămânând pe banchetă, în ploaia ce curgea pe mine și apoi jos, stând lângă „cocișul” care avea o pelerină peste el. Caii au pornit, mai mult la trap, iar eu, trist, în parcurgerea localităților, mă gândeam că fac o aventură ce nu se va încheia bine: cine mă va primi fără nimic la școală? Acasă, mama văzând realitatea, a început să-și manifeste, cu toată furia, spiritul ei matern, de apărare a copilului: te-a ajutat și ai terminat toată arătura, a defrișat, cu fratele lui, peste 20 de ha de fânaț, un copil de 13 ani și tu refuzi să-l sprijini să-și urmeze școala, care-i place așa de mult. Acuma a plecat, poate agățat de căruță, nepregătit, nemâncat, prin ploaie și puhoaie, peste ape cu poduri rupte. Poate se va îneca și atunci vei fi mulțumit. Tata se învârtea și el ca într-o cușcă; au căutat ceva bani, mama a pregătit niște haine și el a pornit după mine. Am plecat cu circa o oră înainte și caii mergeau mult la trap, iar tata a făcut un adevărat maraton să ne ajungă, la Crucea Șieului (25 km). Fără el, ne înecam cu toții, în râul Iza sau Mara.

Pentru întoarcerea la școală, din vacanța de primăvară, tata fiind tot potrivnic continuării școlii, ne-a lăsat să mergem la tren, la Vișeu de Mijloc, peste Botoaia, și apoi pe traseul de Cale Ferată, începută în 1940 și neterminată, însoțit tot de mama. Aveam un lămpaș de noapte, o simplă lumină în întunricul ei; am intrat în Bălți cu apă multă, pe întuneric deplin. Am prins trenul (Borșa-Sighet), care pleca devreme. Mama s-a întors spre casă după ce s-a făcut ziuă, tot pe jos, prin ape, udă toată. Am încheiat cu bine anul și clasa următoare am urmat-o la fără frecvență; nu se mai putea altfel. După promovarea și a acestei clase, am fost lăsat să continui liceul, cu greutăți, gospodăria mai întremându-se puțin. A venit însă greul foarte greu.

Securitatea a descins la noi acasă în miez de noapte, în data de 01.04.1949, căutând un fugar, un inginer, ce a fost tăinuit la noi pentru refuzul de a-și schimba cultul greco catolic și criticând Decretul politic; a fost trimis prin înșelăciune, dar noi nu-l puteam trăda. Nu l-au gasit, deși a fost sub ochii lor, pentru că inginerul și-a făcut un adăpost bine mascat, peste inteligența căutătorilor. Mama le-a spus că a fost pe la noi, dar a plecat mai demult și nu mai știe unde-i; despre tata a spus că e pe deal, la făcut lemne pentru foc, în realitate el fiind plecat cu căruța la Sighet, cu Ion și alți flăcăi, pentru încorporare. Dacă știau, îl prindeau pe drum, la întoarcere spre oraș. De dimineață bună, mama a plecat cu cursa la Sighet; sărmana credea că sunt arestat și voia să le spună că eu eram atunci la școală și nu sunt vinovat, nu știam, ca să mă scape. Dar eu, cu un început de pneumonie, venit de la biserică, eram gata să intru la prima oră, dar m-am răzgândit brusc și am plecat spre autogară, pentru a mă interesa de cursa pe Iza. A doua zi, sâmbătă, voiam să plec la Săliște pentru o vacanță de 10 zile, urmând să mă tratez acasă. Securitatea avea sediul lângă Liceu și, în ieșire, trei securiști erau gata să dea buzna peste mine. Din mers, m-am uitat după ei și am văzut că au intrat la Liceu; mă gândeam, peste cine va da „norocul”. Sosind la autogară, văd coborând grăbită din mașină tocmai pe mama; speriată, surprinsă că mă vede, mă ia repede deoparte și-mi spune: au venit securiștii la noi și au căutat peste tot; dar nu l-au găsit; au mers apoi la preotul Trif (cu dânsul Mihai avea dese întâlniri spirituale, și mi-a spus, după Revoluție, că a mai fost arestat în 15 martie și a fost lăsat liber, ca momeală). Bine că nu te-au arestat, îmi spune mama, strângându-mă în brațe. Ne-am depărtat spre periferia orașului, am luat ceva mancare și am urcat în tren dincolo de gara Cămara, pentru a nu fi prinși. Ei au intrat atunci în școală să mă aresteze pe mine, mai spectaculos și n-au vrut să mă scoale din somn! Oricare din cele 3 evenimente: minciuna cu tata, plecarea mea la autogară și venirea mamei la Sighet, nu se producea, cădea tot sistemul și se lăsa cu necazuri multe și, cred și cu tragedii; parcă le-a așezat cineva cu mâna pe toate, la locul lor. Ajunși în comună, ne-am strecurat pe prunduri, a sosit și tata și am intrat în casă, fiind 3 urmăriți. Am mai lărgit adăpostul, deși nu credeam că vin curând să caute: vânatul a fugit! Noi am ieșit curând pe deal pentru curățatul fânațelor, apoi coseam într-un loc și adunam pologul în altul, toată vara. Nu prea urcau securiștii pe dealuri de teama lui Pașca și a încă 2 partizani. Protejatul și tăinuitorul nostru nu mai pleca și năravul trădării la noi fiind exclus, ne-am lăsat în voia destinului. Am făcut un adăpost de rezervă într-un șopron din curte, plin cu paie, bine căptușit. Din iarnă am rămas toți în casă, dar ei nici nu bănuiau că puteam sta într-o casă în supraveghere, așa cum și noi ne-am gândit. Ne-au declarat chiaburi (!) și ne impuneau cote mari, ce nu se puteau realiza, urmând plata lor în bani, închisoarea (3-6 luni), sau înscrierea în CAP. Mama a vândut un loc și a plătit, pentru a nu fi închisă. Am avut o recoltă bună de grâu, 8-10 saci plini, atât de necesari și mama l-a întrebat pe șeful de la batoză, Tisian, cât iau cota? De la chiaburi luăm 50%, i-a răspuns mamei. Vai, așa de mult? Așa luăm de la voi, jumătate/jumătate: noi luăm grâul și voi paiele. La protestul mamei, bruta a aruncat-o jos și i-a spus: cărați repede gunoiul de aici, iar el cu argații lui aruncând toți sacii cu grâu pe stivă. A venit mama acasă cu mâna goală, plângând, cu gândurile ei și abia am potolit-o. Ceva mai târziu, spre toamnă, Tisian (Chiș Grigore) a făcut un TBC galopant și s-a stins repede; l-au îngopat aproape de casa lui, în cimitirul de pe coastă, de la marginea comunei, de unde era, cu toate.

Timpul destinului a trecut, pentru că fratele mai mic, Daniel, făcea 9 ani; tot am amânat școala pe motiv de sănătate, dar nu se mai putea, veneau în control și se descopera întreaga minciună. Cu el la școală și Mihai acasă, era în pericol. A telefonat Florica lui Nan, din Rona de Jos, care l-a și adus la Săliște. Mama a mers cu el, pe 16 octombrie 1951 (după 3 ani, o lună și o săptămână de tăinuire și protejare la noi), pe Dealul Bocicoel, de unde a fost preluat de Nan și l-a dus acasă la părintți lui, pe drumuri și cărări de el știute. Acolo probabil a mai stat, cu același fel de adăpost, de unde a fost arestat, ori s-a predat și a executat 2-3 ani de închisoare; dar a scăpat de Pitești. Noi am astupat groapa din casă de sub lădoi și am lăsat spre omologare adăpostul de rezervă din șopron, iar în 17 octombrie, de cu noapte, am plecat cu mama la Vișeu. Eu și tata am rămas în biserica romano-caoilică din centru, iar mama s-a dus la Pop Vasile, primul președinte rațional, din Săliște și, conjunctural, în relații de prietenie cu familia noastră, să ne predea el la Securitate. Ne-a fost un avocat foarte bun, cuvântul lui având greutate. Tata a fost eliberat, cu condiția să se încrie în CAP, în plină campanie de constituire, iar mie mi s-a propus eliberarea condiționată: să-i ajut să-l prindă pe Pașca. Refuzat! Ai să-ți petreci viața prin pușcării!, mi-a răpuns ofițerul. M-am eliberat după 29 de luni, în detenție ajungând la 37 kg și cu grave afecțiuni pulmonare (TBC). Salvarea a fost legătura luată cu familia, în al 2-lea an, prin cele 3-4 pachete trimise, lunar, cu medicamente, streptomicină ș.a. și 5 kg de alimente permise. Foarte interesantă este atitudinea mamei, puțin înainte de a mă elibera. I-a spus Floricăi: mergi și cumpără-i un costum lui Ghiță, pentru că azi-mâine vine acasă. Lasă, mamă, îi cumpăr imediat, numai să vină. Fă ce-ți spun, acuma! Mi l-a luat și în două-trei zile eu le intru pe ușă! O comuniune între copil și mama lui, doar de Domnul facilitate, cu predicție. Viselor ei nu li te puteai împotrivi.

Nu numai continuarea școlii a depins de mama, dar, în mai multe situații, viața însăși a depins de ea.

M-am eliberat, am încheiat școlile întrerupte, facultăți, exmatriculări și, după mult timp așezat la catedră. La o vârstă târzie (37 de ani), m-am căsătorit cu o colegă de an, de la Facultate, Măriuca Tăut, care s-a transferat de la Liceul din Cavnic, la Liceul din Vișeu de Sus. Ne-a binecuvântat Domnul cu doi copii, pe care i-am crescut cu cinste și toată dragostea, cu o înaltă pregătire pentru viață, ei fiind acum oameni apreciați la serviciu și în societate, cu rezultate deosebite, băiatul, în Anglia, fiica în USA.

Încă un lucru important vreau să-l subliniez: în casă la părinții noștri, nu erau în vocabular cuvintele mamă-soacră și tată -socru, ci doar mama și tata. Relația între mama mea și Măriuca era cu totul specială: o iubea foarte mult și reciproc. Dacă vreodată aveam o discuție cu mici contradicții, de orice fel, mama intervenea brusc, chiar dacă aveam dreptate, spunându-mi: taci din gura și fă tu dacă nu-ți place; ea merge la școală ca și tine, dar face și mâncare, spală și calcă și câte toate. Îi spunea numai Măriuca, dragă Măriuca, sau Măriuca dragă, niciodată altfel. Uneori și provocam acestea și-mi plăcea desfășurarea lor. În fapt, ea se gândea și la mine, că Măriuca a decis să-mi mai aline greutățile îndurate, în prezența atâtor incertitudini. Ele au desființat simbolistică rea fixată, dintre noră și soacră. De cealaltă parte, mă bucuram și eu, la fel, de un tratament respectuos. Pentru mine, locul mamei de la Săliște îl lua tata de acolo, cu rezerva cuvenită. Iarna, bolnavi sau bătrâni, au stat aproape numai la noi.

Puțin înainte de a trece la cele veșnice, în răsplata Domnului, mama ne-a mai prevestit: ascultați ce vă spun, că acest regim necredincios și rău, se va desființa curând, nu-l poate îndura Dumnezeu. O mamă deosebită, Domnul să o învrednicească cu darurile Sale!

Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, 15.11.2020

Proiectul mestesugART, co-finanțat de AFCN, derulat pe parcursul a 4 luni, și-a propus prezentarea și promovarea patrimoniului cultural imaterial, în cazul nostru meșteșugul sculpturii în lemn, dar și a meșterilor populari care continuă acest meșteșug. Cultura tradițională maramureșeană se exprimă cu ajutorul meșteșugurilor vechi de ani de zile care încă se practică în zonă, iar meşterii populari îşi practică meşteşugul la ei acasă, în atelierele lor.

În fiecare localitate cercetată în cadrul proiectului, dar și din întreg Maramureșul, există meșteri specializați care lucrează mobilier tradițional (mese, scaune, lăzi pentru depozitatul textilelor, cuiere, paturi etc.), unelte agricole, troițe, obiecte de cult, case tradiționale, instalații tehnice, execută lucrări de tâmplărie, mici obiecte de artizanat etc. Aceștia sunt fie țărani care se ocupă ocazional de această meserie, dar mai pricepuți în arta cioplitului ”meșteri pă sama lor”, fie membrii familiei. Meșterii au învățat fie singuri, fie au preluat meseria pe linia neamului sau au afinități în acest domeniu.

Azi, în localitățile cercetate de noi, am identificat 45 meșteri, sculptori în lemn, dintre care 9 în Vadu Izei, 16 în Valea Stejarului, 7 în Breb, 4 în Călinești, 3 în Văleni și 6 în Desești. Aceștia sculptează mobilier tradițional (cuiere, lăzi de zestre, mese, scaune etc.), porți, prispe, mobilier bisericesc, obiecte casnice, obiecte de ritual, obiecte de artizanat, execută lucrări de tâmplărie, construiesc și/sau restaurează case tradiționale. Toți sunt meșteri iscusiți, care au învățat meșteșugul fie pe linie familială, fie au fost ucenici pe lângă sculptori pricepuți, fie au făcut specializări în domeniu. Meșterii pe care i-am regăsit azi în teren sunt cei ce vor duce mai departe acest meșteșug și artă pe care au „moștenit-o”, sunt cei care creează adevărate sculpturi în lemn și caută să transmită „vechi mituri ale spiritualității maramureșene”, dupa cum afirma Franc isc Nistor.

Pe lângă identificarea meșterilor, în cadrul proiectului a fost amenajat un atelier de tâmplărie în Muzeul Satului Maramureșean, unde, în perioada sezonului turistic, se vor desfășura ateliere de lucru sub îndrumarea meșterilor populari, sculptori în lemn, din zona Maramureșului istoric.

O acțiune importantă a fost conceperea unor activități alternative extracurriculare dedicate elevilor. Astfel, au fost implicați elevi de la cele două licee de specialitate din orașul nostru, respectiv Liceul Forestier, care are și profil de prelucrare a lemnului și Liceul Tehnologic Marmația. Aceștia au participat la workshop-urile interactive cu meșterii populari, iar lucrările realizate au făcut obiectul unei expoziții temporare organizate în atelierul meșteșugăresc, special amenajat în Muzeul satului Maramureșean.

Toate activitățile și munca de cercetare realizate în cadrul proiectului vor face obiectul unei cărți – album, care va ieși de sub tipar în perioada imediat următoare.

Mulțumim partenerilor noștri pentru implicarea de care au dat dovadă! Mulțumim meșterilor populari care ne-au stat la dispoziție pe tot parcursul derulării proiectului! Mulțumim elevilor care au fost dornici să afle și să descopere tehnicile tradiționale de prelucrare a lemnului!
.

Dr. Mirela Ana BARZ
Manager interimar Muzeul Maramureșan

Veninul cuvintelor

Cuvântul are două părți: una bună, una rea!
Prin cea bună reușim să ne exprimăm gândurile, sentimentele, opinia, să comunicăm, atât oral cât și în scris. Putem să facem ziua mai frumoasă doar prin câteva cuvinte: „Te iubesc!”, „Ești minunat/ă!”, „Vei reuși!”.
Prin cea rea, reușim să rănim oamenii, să spulberăm visurile, să distrugem prietenii. Putem să stricăm starea de spirit a cuiva. Aici apare și expresia „Ce va spune lumea?”

Anul 2020 nu a fost cel mai bun. A schimbat lumea și totodată și oamenii. În ce fel? Încredere, comportament, limbaj, sunt doar câteva exemple. Oare aceste schimbări sunt bune? Oare viața era mai bună înainte? Aici fiecare are un răspuns, doar trebuie să-l analizăm. Cel mai bine acum, ca să nu regretăm pe viitor!

Revenind la subiect… Oare de ce m-am oprit la acesta? Cu un singur scop. Odată cu această pandemie, toți am devenit mai reci, mai nemiloși, precum… vipera. Animalul acesta ucide cu sânge rece, fără să gândească, iar noi spunem cuvinte grele fără să ne pese. Există vreo diferență? Eu zic că nu! De ce să fim șerpi când putem să fim OAMENI?! Costă doar zero lei, nu 1000!

Din dorința de a împărtăși iubire, am ajuns să transmitem ură. Merită acest lucru? Rănim oameni care nu ne-au făcut nimic. Zâmbim și spunem cuvinte frumoase și apoi înjunghiem pe la spate fără milă. Vă place ce am ajuns? Acesta ne este scopul? Mă gândesc dacă pandemia este de vină. Oare așa eram și înainte? Acestea sunt fețele noastre adevărate?

Viața este o poveste, dar toate poveștile au și un sfârșit. Noi decidem dacă va fi unul frumos sau unul trist, așa că nu-ți irosi cuvintele cu oameni care nu merită. Invidioșii nu se vor opri din vorbit, tu dă drumul la muzica și fii fericit!

Nu uita! Ești o persoană minunată și mereu va fi undeva, cineva, care va crede în tine, în cuvintele frumoase!

Casian Andrei ARDELEAN
clasa a 9-a E, C. N. „Dragoș-Vodă”

sursă foto: Facebook

Se împlinesc 30 de ani de învățământ economic în Baia Mare. În 1990 se puneau bazele primei Universități, care a fost cunoscută ca Universitatea de Nord din Baia Mare, și care a fuzionat în 2012 cu Universitatea Tehnică din Cluj Napoca.

Specializările economice din cadrul Universității noastre au cunoscut un parcurs ascendent, prin înființarea la începutul anilor ‘90 a Colegiului universitar economic, mai apoi, între anii 1998-2000 ,adăugându-se specializări foarte solicitate pe piața muncii.

Consolidarea poziției Departamentului de Științe Economice pe harta concurențială academică s-a realizat prin succesul dobândit de programele de studii gestionate în cadrul acestuia.

În prezent există 3 programe de studiu la nivel de licență:

• Management, 3 ani, forma Zi și IFR-învățământ cu frecvență redusă;
• Economia Firmei 3 ani, forma Zi;
• Informatică economică, 3 ani, forma Zi.

La nivel de studii masterale Departamentul nostru gestionează două programe și anume:

• Managementul afacerilor;
• Managementul proiectelor europene.În plus, continuarea studiilor la nivel doctoral este asigurat prin programul Inginerie și Management.

Atractivitatea celor trei niveluri de studii: licență, masterat, doctorat este materializată prin integrarea completă a celor trei cicluri academice într-o ofertă generoasă, ceea ce conferă studenților, masteranzilor și doctoranzilor o siguranță și o certitudine în direcționarea potrivită a carierei lor.
Există numeroase argumente privind avantajele de a deveni studenții noștri. În primul rând, cei peste 10000 de absolvenți ai specializărilor noastre, care vă vor putea mărturisi că au găsit loc de muncă în domeniul în care s-au pregătit. În concluzie, cererea de specialiști în domeniul economic este printre cele mai mari pe piața muncii din România. În altă ordine de idei, pregătirea absolvenților se face printr-o atentă compatibilizare a planurilor de învățământ din cadrul programelor similare la nivel european, având un colectiv academic care se preocupă permanent de transmiterea celor mai noi cunoștințe sau în aplicarea unor tehnologii moderne de educație.

De asemenea, facilitățile moderne existente: laboratoare dotate cu tehnică de calcul, softuri specializate, bibliotecă digitală, platforme educaționale online, conferă specializărilor noastre calități de excepție. Unicitatea programelor de studii: de ex. Management IFR, plasează oferta noastă educațională în topul ofertelor din România.

Deși mai există luni bune până la admiterea organizată în IULIE 2021,am dorit ca acest articol să devină un subiect de reflexie în alegerea pe care, dragi cititori, o veți face în vară. Recomand cu căldură să vă înscrieți la programele noastre de studii.

Detalii găsiți pe pagina web a Departamentului de Științe economice și fizică, Facultatea de Știinte, Centrul Universitar de Nord din Baia Mare: http://econ.utcluj.ro/

Prof. univ. dr. habil.
Corina M. RĂDULESCU

Am găsit ieri la Vișeu de Sus, mormântul deținutului politic anticomunist Ștefan Coman (1932-1997), născut la Moisei.

Elev al Liceului „Dragoș-Vodă” din Sighet, este arestat prima dată în 1949 (lotul 3 maramureșean, alături de sighetenii Alexandru Ștefan și Alexandru Dan, toți fiind „livrați ” Securității de Al. Ivasiuc) și apoi în 1958 când Securitatea îl include în noua organizație fictivă (formată din o parte a celor arestați anterior) și când va sta în celulă la Satu Mare cu Aurel Vișovan, profesorul său de la Sighet. Va executa în total 7 ani de detenție.

Veșnică odihnă și memoria binecuvântată!

preot prof. Marius VIȘOVAN

„Traducerile literare sunt ca femeile: cele frumoase nu sunt fidele, cele fidele nu sunt frumoase”, spune scriitorul Mihai Hafia Traista, citându-l pe traducătorul poliglot, bihoreanul Aurel Covaci, subliniind că el însuși încearcă să îmbine cele două caracteristici în traducerile sale din limba ucraineană în română, în așa fel încât acestea să rezulte în texte fidele și frumoase.
Despre forma ideală a traducerilor, despre momentele de cumpănă ale limbii ucrainene, dar și despre trecutul și prezentul liricii religioase ucrainene am stat de vorbă cu ocazia Zilei Limbii Ucrainene, sărbătorită pe 9 noiembrie 2020, prilej cu care a fost realizat şi acest interviu.

Bartha Réka (B.R.): Despre limba ucraineană, un necunoscător al acestei culturi centrate în jurul limbii, foarte des aude în contexte cu limba și cultura rusă. Evident, nu vă întreb aici de istoria comună a celor două popoare, interesul meu vizează valențele strict lingvistice și culturale ale acestei situaţii foarte la îndemână. Cum ați descrie limba dumneavoastră maternă, în acest context?

Mihai Hafia Traista (M.H.T.): Odată cu formarea conștiinței naționale, elita, intelighenția ucraineană constată că cea mai importantă este limba vorbită de popor ca ea să devină mijloc de exprimare a majorității ucrainenilor. Astfel, s-a înlesnit comunicarea între diferite grupuri sociale, s-a întărit coeziunea națională, dar au existat și multe piedici în realizarea acestui scop. Limba vorbită de țăranii ucraineni era o limbă grosolană, nedezvoltată, iar datorită înrudirii ei cu limba rusă, mulți considerau limba ucraineană un dialect al limbii ruse.
Momentul de răscruce în dezvoltarea limbii ucrainene a venit odată cu apariția poemului Eneida, scris de Ivan Kotliarevski prin anii 1790. Deja în anul 1818, un lingvist ucrainean, Oleksi Pavlovskii, publica la o editură privată, deși înainte trimisese spre publicare Academiei Ruse, Gramatica dialectului malorus care, pentru mult timp, era publicația auxiliară în acest domeniu și a jucat un rol semnificativ în dezvoltarea limbii și literaturii ucrainene, dar și în dezvoltarea studiilor ucrainene.
Deja, în anul 1823, putem vorbi de o limbă ucraineană. Ivan Voitehovici elaborează primul dicționar ucrainean-rus care conținea 1200 de cuvinte și care a jucat un rol foarte important în dezvoltarea vocabularului ucrainean. Acum, în ultimii ani, putem deja vorbi de un concurs de frumusețe a limbilor, la care limba ucraineană a luat locul doi, după limba italiană, iar limba rusă s-a situat undeva dincolo de locul zece.

B.R.: De-a lungul istoriei, în diferite contexte politice și istorice, această limbă a fost limitată sau chiar interzisă. Care sunt particularitățile evoluției unei limbi aflate într-una dintre aceste situații?

M.H.T.: Maxim Gorki scria într-o scrisoare către scriitorii ruși că niște oameni proști și cu intenții rele vor să demonstreze că dialectul ucrainean este o limbă adevărată. Și, după părerea lui, prin acest act aduceau prejudicii limbii și culturii ruse, precum și rușilor care trăiau în Ucraina. Tot el, cu puțin timp în urmă, spunea că „vai, limba ucraineană, ce limbă frumoasă, ce limbă plăcută, îi place și lui foarte mult, să se publice cât mai mult în această limbă”, cu toate că atunci când apare romanul lui, Mama, nu a dorit ca acesta să fie tradus în limba despre care vorbise atât de frumos.
Pe urmă, a venit vestitul Vissarion Belinski… Până atunci limba ucraineană a evoluat, a apărut Kobzar și Taras Șevcenko, poet și apostol al neamului ucrainean despre care Belinski scria că este un șovin de un patriotism haholesc (hahol = nume dat ucrainenilor de către ruși, n.m., Echim Vancea), și mai spunea și că acest radical hahol scria calomnii la adresa țarului și a țarinei, totodată amintea și că haholii aceștia sunt niște proști, niște berbeci care se fac liberali în numele găluștelor sau colțunașilor cu slănină… Pentru că, se știe, ucrainenii sunt mari mâncători de slănină.
Deci, în opinia lui Belinski, nu putea fi vorba de-o limbă sau literatură ucraineană, deoarece considera că ucrainenii nu sunt o națiune, ci doar un simplu trib care nu poate avea decât cântece populare și folclor, nicidecum niște poeți mari care pot apare doar la națiunile mari. Cu toate că, apăruse deja și Gogol care – după părerea lui Belinski – scria mult despre Ucraina, dar nu scria în limba ucraineană, doar în limba rusă, iar astfel nu putea fi considerat un poet ucrainean.
Pe urmă a apărut Leo Butnaru și avangarda ucraineană… Vă recomand călduros să citiți avangarda literaturii ucrainene, unde Butnaru scrie despre lupta avangardiștilor pentru limba ucraineană.
Acum, slavă Cerului, limba și literatura ucraineană sunt recunoscute. Scriitorii contemporani ucraineni – ca, de altfel, și cei ruși – sunt publicați peste tot. Din păcate, mai puțin la noi.

B.R.: Sunteți poet și scriitor, v-am citit niște poezii foarte frumoase pe platforma online. Care sunt principiile pe care le urmați în traducerea scrierilor dumneavoastră? Pentru că o traducere, cred, nu poate fi efectuată literă cu literă, ci este, practic, o transpunere într-o altă cultură și limbă, în cazul nostru: limba și cultura română.

M.H.T.: În ceea ce privește creațiile mele, romanele mele, eu nu le traduc în limba română, le traduce altcineva, un traducător. Eu, practic, le rescriu pe calapodul românesc, cu personaje românești. Este aceeași acțiune, dar are o notă maramureșeană, zona de unde vin eu, și unde se întâlnesc românii și ucrainenii. Deci, ceea ce scriu eu în limba română este, practic, o rescriere a personajelor și obiceiurilor…
Iar când traduc din literatura ucraineană – am tradus câteva romane foarte importante – atunci… Dar mai întâi vă spun ceea ce Aurel Covaci, marele traducător în rusă, și din ucraineană în română spunea – sub formă de glumă, cred –, că traducerile sunt ca femeile: cele frumoase nu sunt fidele, iar cele fidele nu sunt frumoase.
Eu încerc să le îmbin pe cele două ca textele traduse să fie și frumoase și fidele. Bineînțeles, nu pot să traduc un proverb din limba ucraineană care nu înseamnă nimic în limba română, ci îi caut corespondentul în limba română, sau un obicei corespunzător. Spre exemplu, am tradus romanul Sângele ferigii de Ihor Hrhula, apărut în română în 2018, despre o sărbătoare ucraineană care corespunde Sărbătorii de Sânziene, la români. Am rămas uimit pentru că sunt aceleași obiceiuri, practic. Deci, asta încerc: traducerile să fie cât de cât fidele textului, dar să fie înțelese și de cititorul român.

B.R.: Să ne oprim puțin asupra liricii ucrainene: la sfârșit de octombrie, Filiala București a Uniunii Ucrainenilor din România a organizat, în regim online, cea de-a doua ediție a Festivalului de muzică și poezie religioasă ucraineană „Acoperă-ne pe noi cu acoperământul Tău, Preasfântă Fecioară”. Cât de importantă este această componentă religioasă în cultura și literatura comunității ucrainenilor din România?

M.H.T.: Din păcate, în acest an a trebuit să împărțim festivalul pe bucăți pentru a putea invita mai mulți participanți. Anul trecut am avut prima ediție la Sala Dalles și am avut 100 de artiști invitați și sala plină de spectatori. Acum am făcut cum am putut, conform acestui cadru online. Am căutat să aducem cântecele vechi și străvechi, și în fiecare județ, în care trăiesc ucrainenii, am avut câte un colaborator care încerca să adune oamenii care mai știu cântecele religioase care, practic, sunt dispărute. Am încercat să le adunăm ca generația tânără, sau cei care vor urma după noi să le aibă înregistrate, le-am adunat și într-o culegere.
Acesta era scopul principal, dar am avut la festival și poeți contemporani, autori de poezii și cântece religioase, pentru că în continuare se scriu astfel de poezii sau cântece. Anul acesta am avut foarte multe cântece, mai ales în secțiunea folk unde, spre exemplu, și eu am avut un recital cu poezii scrise de mine.
Doream să avem așa, o continuitate, să nu ne uităm cântecele vechi, dar totodată să aducem și ceva nou, pentru că lirică religioasă s-a scris și se va scrie. Este nevoie, în permanență, de astfel de poezii.

B.R.: Ați studiat jurnalismul și, cu siguranță, aveți o opinie tranșantă în privința rolului jurnalismului în viața unei comunități minoritare. Care sunt caracteristicile care îl diferențiază, în mod cert, de mass-media majoritară?

M.H.T.: În presa minorităților, din păcate, se găsesc din ce în ce mai greu corespondenți, jurnaliști sau oameni care să scrie articole, trebuie căutați cu felinarul. Însă, un jurnalist minoritar trebuie să se ocupe de treburile minorității, să scrie despre evenimente, să facă interviuri cu oamenii de cultură, cu cei care lucrează pentru comunitate. Cu acestea ar trebui să se ocupe. Desigur, la modul general, nici o presă minoritară nu se ocupă de cancanuri sau de politică pentru că are atâtea de ilustrat și de scris despre minoritate, despre care – de altfel – se scrie foarte puțin.
Noi, Uniunea Ucrainenilor din România avem șase astfel de publicații și încercăm să acoperim toate domeniile: învățământul, cultura, meșterii populari etc. Și cam ăsta ar fi rolul jurnalistului unei minorități: să aducă în fața publicului cititor evenimentele, oamenii de bază, tot ce se-întâmplă cu minoritatea din care face parte.

Interviu realizat de: Bartha Réka
–––––––-

● Bartha Réka este jurnalist.
Colaborează la publicaţii culturale de limbă maghiară.
A lucrat la Camera Deputaţilor şi a fost, în două mandate,
consilier al ministrului Culturii din partea UDMR.
În prezent este consilier de comunicare al Secretarului de stat al
Departamentului pentru Relaţii Interetnice.
–––––––-

Editor on-line: Echim Vancea

Autor, dr. Sorin MARKUS

foto: captură video

16 august 2010, Maternitatea Giulești din București, incendiu, 6 bebeluși își pierd viața iar alți cinci au rămas cu urme adânci, definitive!
30 octombrie 2015, Clubul Colectiv București, incendiu, 65 persoane decedate, peste 150 de răniți!
14 noiembrie 2020, Spitalul Județean Piatra Neamț, incendiu, până la ora la care scriu (01:43, AM) sunt 10 persoane decedate și alte câteva rănite!
Ce urmează?… Câte alte drame?… Cine suportă consecințele?… Politicienii?!

Nu știu ce se întâmplă cu țara noastră care mimează meritocrația de treizeci de ani!…
An de an avem confirmarea că nu avem politicieni cu măcar un pic de responsabilitate și dedicare, cu urme vagi de bun-simț, care să încerce să se schimbe și să-și schimbe atitudinea ciocoiască față de un popor cu un grad înalt de suportabilitate și reziliență!
Cât oare vom mai accepta mizeriile și trocurile politice prin care se propulsează neaveniții și impostorii în funcții de conducere, în posturi cheie, pentru „buna” funcționare a… cârdășiei politice? Jocurile și aranjamentele politice continuă nestingherit de 30 de ani, analfabeți funcționali ocupă – pe bani nesimțit de buni – job-uri pentru care n-au minime abilități sau competențe.
Promisiunile și minciunile ne inundă în toate momentele vieților noastre, fără valoare sustenabilă pentru clasa politică. Vă vine să credeți dar nu s-a construit niciun spital nou, public, în ultimii 30 de ani?…
Cum se poate ca personaje dubioase, fără bacalaureat, să ajungă profesori universitari și mari doctori ca-n…. Valahia? Cum se poate ca absolvenți de universități fantomă, cu o valoare discutabilă, să conducă ministere, instituții reprezentative?… Este permis să fie ocupate posturi importante de către lipitori… de afișe, fără experiență relevantă, fără concursuri corecte, doar pe baza culorii politice și a calității… pupincurismului?!
Turma trebuie doar să voteze, iar când campaniile electorale se încheie, aleșii își văd netulburați de propriile buzunare și „familii”. Urmează o nouă rundă electorală! Pentru ce?…
Vă amintiți că am fost păcăliți și cu Referendumul privind reducerea numărului de parlamentari, referendum pentru care am votat cu entuziasm? Parlamentul European are 705 parlamentari (la aprox. jumătate de miliard populația Europei) iar Parlamentul României… 465 de politicieni (la aprox 20 milioane de locuitori). Oare „fără penali în funcții publice” are vreo valoare? Cât naiba vor aștepta cei care NU ne reprezintă ca să dea curs votului poporului? Cât vor mai tărăgăna nesimțiții multicolori anularea pensiilor și salariilor speciale?… Cât timp reprezentanții analfabeți funcționali se vor mai hrăni cu resursele țării?… Când vor fi respectați PROFESIONIȘTII pe toate palierele vieții social – economice?… De la nivel local, până la cel național, trocul politic este cuvântul de ordine. Știm toți acest lucru și, totuși, nu ne gândim la soluții de îndepărtare rapidă a șmecherilor!
Nu am răspunsuri raționale, neemoționale dar, periodic, poporul român se revoltă și uraganul mâniei generalizate poate schimba lucrurile. Asta sper să se întâmple pentru că nu cred că îmbuibații și căpușele zilelor noastre vor să plece de bunăvoie. Toți vor să fie – pe viață – manageri, directori, șefi, miniștri!
Strategii mincinoase, vorbe mieroase de fațadă, vodevil politic și, iată că din cauza unor mecanisme politice superficiale, implementate cu „succes” în ultimii 30 de ani, românii continuă să moară prin grija Statului. Subfinanțarea sectoarelor importante, sifonarea/ risipirea resurselor, lipsa de viziune, discreditarea profesioniștilor, ne incendiază chiar…. viitorul. Concetățenii noștri sunt buni pentru „ștampilarea” democrației și-apoi… valea, adică mereu la vale, în cădere liberă!

Iarăși se va discuta, zgomotos, despre „măsuri” și sancțiuni, vor fi pedepsiți fraierii și lucrurile importante vor fi lăsate pentru următorul ciclu electoral, pentru viitorul bine… ipotetic!
Păcat de cei morți cu zile, de cadrele medicale și pacienții răniți, de suferința familiilor implicate pentru că, politicienii care au impresia că-și fac datoria, nu vor plăti cu nimic.
Conform cutumei din anii democrației noastre tragi-comice primul ministru și ministrul sănătății ar trebui să-și dea demisia. Ar fi o chestiune de onoare și bun simț. Credeți că se va întâmpla acest lucru? Nicio șansă! În pofida tragediilor periodice, ei, conducătorii, șefii, nu sunt și nu vor fi niciodată vinovați!
Mai aveți chef de votat?…

Ion Mariș

Foto: Ion Mariș