Când am scris despre cartea Tatianei Niculescu, „Seducătorul domn Nae”, am amintit și următoarele (mă citez-fără ghilimele – ṣi citez din cartea doamnei Niculescu folosind cuvenitele ghilimele):
Profesorul și-a întrebat odată studenţii despre ce să le vorbească la următorul curs de metafizică. „Cioran îi sugerase să vorbească despre plictiseală. Nae a ţinut „cu nemaipomenită virtuozitate o lecţie despre plictiseală, în cadrul cursului dedicat misticii ṣi transcendenţei. Cu altă ocazie, tot la sugestia lui Cioran, improvizase un curs despre îngeri″. Tot „Despre îngeri″ are și Andrei Pleșu o carte.
Revin acum la comentariul pe care vreau să-l fac despre cartea „Despre îngeri” a lui Andrei Pleșu, carte pe care am recitit-o acum, după vreo douăzeci de ani.
Mesajul autorului e clar. Suntem invitaţi insistent să renunţăm la gândirea binară, la a categorisi lucrurile și fenomenele din jurul nostru în doar două posibilităţi: dacă nu e aṣa, e în celălalt fel. Altfel nu se poate.
Nu… E ceva mai complicat de-atât… În capitolul „Farmecul lumilor intermediare”, Andrei Pleșu scrie: „Una dintre ideile care îmi sînt foarte antipatice e dihotomia, prestigiul gîndirii binare, înclinaţia de a defini lumea în alb-negru. Modul acesta de a gîndi e sursa cea mai la îndemînă a generalizărilor de bodegă. Cînd aud vorbindu-se de „materie-spirit”, „corp-suflet”, „bine-rău” simt cum bogăţia lumii pălește”.
După cel de-al șaptelea conciliu ecumenic de la Niceea din anul 787, se admitea „„reprezentabilitatea” îngerilor ca derivînd din faptul că ei nu sînt spirite cu totul netrupeşti. Teza radicalei necorporalităţi a îngerilor s-a impus însă în cele din urmă, cu autoritate de dogmă”.
Andrei Pleșu îṣi exprimă punctul de vedere despre „teza radicală a necorporabilităţii îngerilor”: „Trebuie să vă mărturisesc că, urmărind această dispută, simt iarăşi adierea nefastă a dihotomiilor. Avem, într-o parte, lumea corporalităţii, a materiei compacte, şi, în partea cealaltă, lumea spiritului pur. Tot ce există trebuie să se situeze ori colo, ori dincolo. Şi dacă realul e mai complicat? Dacă există lumi în care asemenea diviziuni devin arbitrare?″.
E folosită argumentaţia Sfântului Toma pentru a înţelege că atât corporalul cât ṣi necorporalul sunt niṣte necesităţi create de unicul Dumnezeu. „…spune sfîntul Toma, nu se poate ca între desăvîrşirile lumii create să nu existe şi aceea a necorporalităţii, care să imite, aşa cum omul nu o poate face, necorporalitatea lui Dumnezeu″.
Mai concret, autorul afirmă că „Avem nevoie în schema ierarhică a cosmosului de o treaptă a fiinţelor create şi necorporale. Îngerii se potrivesc perfect pentru a ocupa acest loc vacant, în măsura în care sînt creaţi şi necorporali. Ei sînt punctul cel mai înalt al lumii create în măsura în care imită calitatea de a fi fără corp a lui Dumnezeu″.
Toma d’Aquino argumentează altfel necesitatea existenţei îngerilor. „El nu spune: îngerii există pentru că îi avem pomeniţi în textele sacre. El nu spune: îngerii există pentru că i-am văzut. El spune: îngerii există pentru că există ordine”.
Cartea domnului Pleșu are – pe alocuri – și note uṣor relaxante. De pildă, Clement din Alexandria categorisea îngerii ca fiind „de dreapta” sau „ de stânga”: „îngerii de dreapta se ocupă de sufletele celor care s-au îndreptat prin pocăinţă, în vreme ce îngerii de stînga se ocupă, pedepsitor, de cei păcătoşi, pe care îi aşteaptă iadul. Cum vedeţi, îngerilor de stânga le revine the dirtyjob, administrarea sufletelor împietrite. S-ar zice că stânga se simte dintotdeauna bine, atît în cer cît şi pe pămînt, în postura „sinistră” a judecătorului…”
Din întregul text al cărţii reiese argumentul logic al necesităţii existenţei îngerilor.
„Preferăm varianta mămoasă, infantilizantă, a unei creaturi care are ca sarcină zilnică să ne scutească de necazuri. Scripturile nu promit nicăieri aşa ceva. Îngerul îl scapă pe Petru, dar nu pe Iacob, celălalt apostol oropsit. Pe Muntele Măslinilor, un înger apare lîngă Iisus, ca să-L întărească (Luca 22, 43). Nici un înger nu-L asistă pe Golgota”.
Dar „îngerul nu suspendă legile naturii, nu cultivă miracolul, nu se distinge prin performanţă „acrobatică”. Spre a te salva de la înec, el îţi salvează barca, dar nu te face, asemenea Mîntuitorului, să mergi pe apă. Protecţia angelică nu furnizează soluţii spectaculos implauzibile, ci o benefică adăpostire de rele, o garanţie de refugiu”.
Există – zice Andrei Pleṣu – reticenţa omului „raţional” ṣi „ateu” de a accepta existenţa îngerilor, pentru că omul „nu crede în ordine, sau are despre ordine o imagine inconsecventă. Prin contrast, omul tradiţional abordează cu o ameţitoare îndrăzneală problema inevidenţei, a nevăzutului şi a inclasabilului, preferind să forţeze înţelegerea, să sistematizeze provocator ceea ce noi, astăzi, expediem în chip primitiv la rubrica „norocului”.”
Ar fi poate cazul să gândim mai profund la ce spunea Toma d’Aquino: „Cele mişcătoare şi schimbătoare sînt mişcate şi ordonate de cele nemişcate şi neschimbătoare”. Sunt sigur c-am înţelege lumea mult mai aproape de marele ei adevăr…
Autorul spune – citându-l pe Etienne Souriau – că „separăm orbeşte „ceea ce este” de „ceea ce nu este”. Rezultatul e dezastruos”. Continuă, mai departe, punându-și întrebări pe care ni le punem și (unii dintre) noi. „Cît de „reală” e o presimţire? Sau e reală doar atunci cînd se adevereşte? Exista în blocul de marmoră, cum pretindea Michelangelo, corpul statuii pe care urma să o facă?”.
În „Despre îngeri” se mai ridică o problemă, a acelui ceva care se cheamă „prezenţă”. Evident că nu mă refer la prezenţa de netăgăduit, cea fizică. E vorba de acea „prezenţă” care are „un statut ontologic aparte. Un prieten sau un maestru spiritual dispărut pot fi mai prezenţi, pentru mine, decît cei mai vii dintre cei vii. Sîntem înconjuraţi de inşi a căror „existenţă” nu poate fi pusă la îndoială, dar care sînt eminamente absenţi, nuli, incapabili să iasă din statistică pentru a deveni persoane”.
Andrei Pleṣu ne spune toate astea ca să vedem „ce babilonie se ascunde dincolo de aparentul „subînţeles” al „existenţei”.” Suntem invitaţi ca „de-acum încolo să vă gîndiţi de o sută de ori înainte de a afirma despre ceva că există sau că nu există, că e „real” sau „închipuit”.”
Fiecare înţelege această carte aṣa cum vrea, aṣa cum poate. E abordat aici un domeniu în care – zice autorul – „originalitatea e primejdioasă”. Dar, tot Andrei Ple”u spune că nu ṣi-a „impus prudenţe parohiale” ṣi a „evitat, pe cât posibil, crisparea confesională”.
O carte pe care o recomand. „Reflecţia despre îngeri poate fi, vă asigur, o bună terapeutică pentru combaterea mediocrităţii intelectuale de a cărei ameninţare nu scapă nimeni (Andrei Pleṣu)”.
Horia Picu
