Muzeul Maramureșan în parteneriat cu Muzeul Județean „Ștefan cel Mare” Vaslui, cu susținerea Primăriei și a Consiliului Local Sighetu Marmației, vă invită la vernisajul expoziției de arheologie „Civilizații Preistorice Redescoperite – Cultura Cucuteni”.

Piesele expuse provin din siturile arheologice Dumești și Tăcuta și fac parte din patrimoniul Muzeului Județean „Ștefan cel Mare” Vaslui.

„Pe teritoriul României sunt atestate peste 2000 de aşezări cucuteniene, o serie de aşezări fiind cercetate exhaustiv: Hăbăşeşti, Ruginoasa, Valea Lupului (jud. Iaşi), Truşeşti (jud. Botoşani), Traian, Izvoare, Târpeşti, Ghelăieşti, Calu-Piatra Şoimului (jud. Neamţ), Dumeşti și Tăcuta (jud. Vaslui).

Cultura Cucuteni se formează în arealul culturii Precucuteni, la geneza ei participând elemente de cultură Petreşti şi Gumelniţa şi s-a dezvoltat pe parcursul a trei faze de evoluţie. Acestea au fost stabilite de către specialişti pe baza analizei stratigrafice şi a stilului de pictură utilizat pentru decorarea vaselor ceramice. Cele trei faze ale culturii Cucuteni au fost denumite Cucuteni A, AB şi B pentru spaţiul românesc şi Tripolie B I, B II şi Cγ I , Cγ II pentru spaţiul tripolian (Ucraina).

Complexul cultural Cucuteni-Ariuşd-Tripolie reprezintă cel mai important fenomen cultural eneolitic pentru estul Europei. Caracteristicile acestui fenomen cultural sunt: aşezările întinse, locuinţele de mari dimensiuni, ceramica pictată bicromă şi tricromă, uneltele şi armele din piatră, os, figurinele antropomorfe şi zoomorfe.

Aşezările se aflau în zone înalte, dominante, apărate natural şi fortificate cu şanţuri de apărare şi valuri, completate cu palisade. În cadrul acestor aşezări locuinţele erau dispuse după un anumit plan, circular sau în şiruri paralele, şi aveau o platformă de lut, cu o substructură de bârne despicate pe lungime, cu pereţii din împletituri de pari şi nuiele, lutuite ulterior. Acestea puteau avea mai multe camere şi chiar etaj.

Un alt element definitoriu îl reprezintă obiectele de cult, statuete de lut antropomorfe şi zoomorfe, realizate în general realist. În categoria obiectelor de cult pot fi cuprinse şi vasele cu reprezentări antropomorfe şi zoomorfe, complexele de cult şi altarele, „tronurile” – scăunele miniaturale.

Ceramica reprezintă elementul definitoriu al culturii Cucuteni. Ceramica este decorată cu pictură, prezentă în special pe ceramica fină. În prima fază a culturii, Cucuteni A, pereţii vaselor sunt pictaţi în întregime, la început bicrom (alb şi roşu) apoi tricrom (alb, roşu şi negru, acesta din urmă folosit la delimitarea motivelor principale pictate cu alb/roşu sau roşu/alb). În Cucuteni AB pictura este distribuită în funcţie de părţile constitutive ale vasului, culoarea neagră creşte ca importanţă în dauna celei albe. Pentru faza B se observă o împărţire metopică a decorului, suprafaţa vasului este acoperită cu un fond roşiatic-gălbui, pe acest fond fiind redate motivele cu negru şi roşu, cele mai utilizate fiind benzile de diferite lăţimi.”

Vă așteptăm miercuri, 26 aprilie, orele 13:00 la Muzeul de Istorie-Arheologie, Piața Libertății nr. 15.

Sursă informații: facebook.com/Muzeul Maramureșean

Ayatolahul Khomeini a dat sentinţa de condamnare la moarte, adică Fatwa… Acum mai bine de treizeci de ani… Greu i-a fost lui Rushdie să trăiască din acel moment, ascunzându-se, explicând, îndurând în viaţa sa privată prezenţa serviciilor secrete care-l apărau, simţindu-se vinovat de uciderea unor colaboratori la apariţia romanului, răsuflând ușurat că alţii, aflaţi în preajma lui, au scăpat ca prin minune din atentate…

Romanul care i-a adus notorietate, se ştie, este „Versetele satanice”. Joseph Anton explică cel mai bine în cartea „Joseph Anton Memorii Salman Rushdie” de ce o parte a omenirii s-a inflamat prea tare. „Versete satanice”, „un titlu deformat prin omiterea articolului hotărât”. Joseph Anton face mai departe o precizare fundamentală: „Versetele satanice” era un roman, „Versete satanice” erau versete satanice, iar el era satanicul lor autor, Satan Rushdie”.

Explicaţia e clară. „Versetele satanice” înseamnă că doar o parte din toate versetele sunt considerate de autor (şi de orice om, indiferent de religia pe care o are) satanice, nu toate! Să-i dăm crezare lui Joseph Anton. Ştie el ce spune, mai ales că Joseph Anton e Salman Rushdie!

Cartea de memorii a lui Rushdie are trimiteri interesante la sursele de inspiraţie pe care le-a avut pentru scrierea altor romane ale sale.

Tatăl lui Rushdie, Anis, i-a spus poveşti din zona Caşmirului, locul de unde erau strămoşii. Rushdie spune că „a crescut scăldat în aceste istorisiri” şi din ele a învăţat că poveştile nu sunt adevărate, dar că în acelaşi timp „îl puteau face să simtă şi să cunoască adevăruri pe care adevărul nu i le putea spune”. Tot din poveşti a mai învăţat că toate îi aparţineau, aşa cum aparţineau şi tatălui său şi tuturor. Poveştile, luminoase sau întunecate, sacre sau profane, putea „să le înnoiască, să le arunce şi să le culeagă din nou când avea chef, […] să se bucure de ele şi să trăiască în ele şi cu ele şi conform lor, să le dea viaţă iubindu-le, iar ele să-i dea viaţă la rândul lor”.

Premise îndeplinite pentru ca peste ani să apară „Harun şi marea de poveşti”! Aici mai trebuie adăugat ceva. Când Zafar, fiul lui Rushdie făcea baie, scriitorul lua o cană din apa de baie, se prefăcea c-o bea şi apoi începea să spună poveşti, „un şuvoi de poveşti curgând prin baia de poveşti”.

Bunicul lui Salman Rushdie avea un  nume „care făcea să ţi se împleticească limba-n gură”   (îl chema Khwaja Muhammad Din Khaliqi Dehlavi). Tatăl lui Rushdie a schimbat numele ăsta lung şi implicit greu de ţinut minte în Rushdie, pentru că a avut o admiraţie deosebită pentru Ibn Rushd sau Averroes (varianta occidentală a numelui), filosof  arabo-spaniol  din secolul al XIII-lea, ajuns judecător al Sevilliei, traducător şi comentator al operelor aristoteliene.

Salman Rushdie  a învăţat la o şcoală particulară englezească, dar ce şcoală! Rugby School! Autorul zice că la o şcoală particulară englezească de prin perioada 1960 erau trei greşeli majore pe care le puteai face. Dacă făceai două din trei, puteai fi iertat. Greşelile erau: să fii străin, să fii deştept şi să nu te pricepi la sport. „Băieţii care nu aveau talent la nici un sport trebuiau să aibă grijă să nu fie prea deştepţi şi, pe cât posibil, nu foarte străini, căci acesta era cea mai gravă dintre cele trei greşeli”.

Cartea e în mare parte un fel de jurnal al locurilor unde s-a ascuns, al întâlnirilor cu editori, scriitori, oameni politici influenţi. Trec peste toate acestea, insistând  în schimb asupra explicaţiilor autorului despre unul din personajele romanului „Versetele satanice”.

Mă refer la Salahuddin Chamchawala, sau rescris în mult mai accesibila engleză, Saladin Chamcha. Numele „Chamcha”- spune Rushdie, e trimitere spre Gregor Samsa, „biata gânganie metamorfozată a lui Kafka” şi spre „Cicikov, vânătorul de suflete moarte al lui Gogol”. De asemenea, în hindustană numele personajului înseamnă „lingură”, care se poate uşor înţelege, de la caz la caz, ca „linguşitor” sau „clevetitor”.

Rushdie spune că ideea pentru începutul romanului i-a venit în 1985 după un atentat terorist asupra unui avion de pasageri. Avionul s-a prăbuşit la nord de Irlanda.

Pseudonimul ales de Salman Rushdie e compus din prenumele scriitorilor Joseph Conrad şi Anton (Pavlovici) Cehov. „…şi iată-l: numele lui pentru următorii unsprezece ani. Joseph Anton”.

„Conrad, poliglotul creator de rătăcitori, pierduţi sau nu, de călători în inima întunericului, de agenţi secreţi într-o lume de ucigaşi şi bombe şi de cel puţin un laş nemuritor, ascunzându-se de ruşinea sa. Şi Cehov, maestrul singurătătţii şi al melancoliei, al frumuseţii unei lumi vechi, distruse de brutalitatea celei noi, precum pomii din livada cu vişini […]. Aceştia erau de-acum naşii lui”.

Rushdie a învăţat să trăiască precum negrul din cartea „Negrul de pe Narcissus”. Am scris câteva rânduri despre acest roman al lui Joseph Conrad. Deşi ştia că suferă de o boală care-i va aduce repede sfârşitul, negrul se îmbarcă pe vapor pentru că, până va fi să moară, trebuia să trăiască. La fel şi Joseph Anton. Trebuie să trăiască până va muri.

Un om urmărit şi păzit, care s-a ascuns tot timpul de teama acelei „Fatwa” de care aminteam la început. Cu timpul, Rushdie a putut să călătorească, să ţină prelegeri. La început i-a fost foarte greu. „Poate că lumina de la capătul tunelului nu se zărea încă, dar de-acum era în tunel”.

Mi-a plăcut enorm această frază. Îmi aminteşte că şi pe la noi se vorbea de lumina de la capătul tunelului. Doar că încă nu ştim dacă suntem sau nu în tunel. Ce să mai vorbim despre lumină?…

Cinismul e una dintre caracteristicile unor reprezentanţi ai rasei umane. Nu pot să nu scriu aici ce zice Rushdie la un moment dat. Un general englez din secolul al XVII-lea, a conceput un test pentru „depistarea” vrăjitoarelor. De femeia acuzată se legau nişte bolovani, apoi era aruncată în râu. Şi acum cinismul: dacă femeia rămânea la suprafaţă, era sigur vrăjitoare şi trebuia arsă pe rug; dacă se ducea la fundul apei şi se îneca, era nevinovată”. Ce pot să spun mai mult decât atât: merçi pentru o aşa înteleaptă judecată!?

Romanul autobiografic al lui Salman Rushdie se termină cu un licăr de speranţă. Ce s-a întâmplat cu alţi scriitori, suferinţele acestora din timpul vieţii, acum nu mai contează. A rămas opera. Aşa au păţit exilatul Ovidiu, sau Lorca, ucis „în Spania de bestiile falangiste ale generalisimului Franco”.

După cum se vede, conchide  Rushdie, „Arta probabil că nu putea să-şi poarte singură de grijă. Artiştii aveau nevoie de apărători”.

Nu cred că în lumea actuală să mai fie vreun scriitor care să aibă atâta nevoie de apărători cum a avut Rushdie. Pană la urmă, omul trece, dar rămâne opera. Dacă aceasta e contestată de unii, admirată de alţii, dacă e pe buzele şi în mintea a cât mai multor oameni, e limpede că are locul în „Marea de poveşti” a lumii.

Acest comentariu despre cartea autobiografică a lui Salman Rushdie l-am scris înainte ca asupra scriitorului să se producă un atentat. Mai mult, nici Rushdie nu mai credea că mai este în pericol.

„Locuind la New York de 20 de ani, Salman Rushdie și-a reluat o viață mai mult sau mai puțin normală, continuând să promoveze satira și ireverența în cărțile sale.

Ca o coincidență, revista germană Stern l-a intervievat cu câteva zile înainte de atentat: „De când locuiesc în Statele Unite, nu mai am probleme (…) Viața mea este din nou normală”, asigura scriitorul în acest interviu, precizând că este „optimist în ciuda amenințărilor cu moartea, zilnice”. ” (sursa: https://www.hotnews.ro)

Întrezăresc o oarecare coincidenţă ṣi între numele personajul rushdiean – Chamchawala – ṣi tribunalul din SUA unde a fost dus atentatorul la audiere: Chautauqua.

Horia Picu

Vineri, 21 aprilie 2023, la Sighet, în prezența Ministrului Culturii, Lucian Romașcanu, a avut loc decernarea Medaliei Aniversare „Centenarul Marii Unirii” (decretul de atribuire a fost semnat de președintele României în anul 2020), Muzeului Maramureșan din orașul nostru, o recunoaștere a activităților, implicării și deschiderii pe care Muzeul sighetean a avut-o în special pentru sărbătorirea Centenarului dar și pentru întreaga activitate. Întârzierea remiterii distincției a fost cauzată de pandemie și restricțiile aferente.

Distincția a fost primită – în numele Muzeului – de către  fostul director/ manager, prof. Gheorghe Todincă, cu rol remarcabil în activitățile dedicate Centenarului și de către actualul manager, dr. Mirela Barz. Nu au fost uitați nici primarii care au contribuit, de-a lungul timpului, la susținerea Muzeului sighetean, prof. Eugenia Godja și ing. Horia Scubli.

Ceremonia decernării, punctată de mesajele ministrului Lucian Romașcanu și senatorului Sorin Vlașin, a fost completată de luările de cuvânt ale reprezentanților muzeului, foștilor primari, reprezentatul actualului primar (primarul Vasile Moldovan nefiind în localitate) și al protopopului Sighetului, preot Vasile Pop.

Ceremonia înmânării a avut loc la Centrul Cultural Pastoral „Sf. Iosif Mărturisitorul”, gazda evenimentului și moderator fiind preot dr. Dan Ioan Sidău. Ministrul Lucian Romașcanu revine la Sighet la mai puțin de un an de la precedenta întâlnire, în aceeași locație. La finalul evenimentului, desfășurat într-o atmosferă calmă, destinsă și distinsă, a  avut loc și o „blitz” – conferință de presă care a adus unele clarificări ce au vizat obiectivele și activitatea Ministerului Culturii.

Foto & text: Ion Mariș

Arestarea „lotului Vișovan” în august 1948 (se împlinesc, iată, trei sferturi de secol anul acesta… ) a fost „marea lovitură” dată de Securitatea din Sighet rezistenței anticomuniste maramureșene (lovitură venită însă… cam târziu, în celelalte județe din țară arestările grupurilor similare avuseseră loc în luna mai, dar de cei de la Sighet Securitatea a aflat foarte târziu, ceea ce arată o lipsă de „vigilență ”…).

Cei arestați erau 18 tineri (dintr-un total de 26, cât cuprindea organizația, ceilalți 8 nefiind prinși decât după câțiva ani) cu vârste între 15 și 25 ani, originari din Sighet și împrejurimi, după statutul social – 15 elevi, 2 studenți și un funcționar, care după o anchetă dură de câteva săptămâni (însoțită de bătăi crunte, victima principală fiind profesorul Aurel Vișovan dar agresați fizic au fost și Ioan Dunca, Nistor Man, Iuliu Vlad, Grigore Hotico, Găvrilă Coman, etc ) vor fi „cazați” la închisoarea județeană din Sighet (actualul Memorial), care în felul acesta devine închisoare politică (inițial doar etajul doi, dar ulterior toată clădirea a fost ocupată de deținuți politici, cei de drept comun fiind transferați în alte locații), detenția lor aici încheindu-se în mai 1949 când vor fi duși la Cluj pentru proces și apoi în diferite închisori de executare a condamnărilor (între 2 și 10 ani, după cum „justiția” comunistă a avut bunăvoința să acorde, de la caz la caz; jumătate dintre ei vor fi însă condamnați încă o dată în 1959 pe baza unor acuzații complet inventate și vor mai avea parte de câțiva ani de detenție ). Doi din cei arestați vor muri în închisoare: Ioan Virag și Găvrilă Coman.

Cel care a condus arestările și anchetele membrilor „lotului Vișovan” a fost locotenentul Beni Stern (în forma aceasta semnează rapoartele dar după alte surse numele oficial era Adalbert Stern) om de mare cruzime, adevărat torționar, care își va spori faima în anii următori 1949-1950 când va teroriza satele Maramureșului, arestând abuziv sute de persoane, în majoritate bătrâni, femei și copii pentru ca prin chinuirea și intimidarea acestora să determine partizanii ascunși în păduri să se predea. Ulterior va fi promovat la Baia Mare ca șef al arestului la Securitatea Regiunii, ajungând la gradul de colonel, comportamentul barbar al acestuia fiind astfel generos răsplătit.

Ancheta s-a finalizat și concretizat într-un raport redactat de către Stern la data de 25 octombrie 1948 (dosar de anchetă 50179). Un raport dactilografiat de 14 pagini, în care pe lângă datele personale ale celor 26 tineri (18 arestați și 8 în lipsă), cuprinde și o serie de informații și aprecieri ale organului de Securitate asupra activităților considerate ilegale și antistatale ale acestora, folosind din abundență termenul „fascist” (de peste 80 de ori!). Pentru Stern toate sunt „fasciste”:  epoca „fascistă”, program „fascist”, organizații „fasciste”, ritualuri „fasciste”, sentimente „fasciste”, cărți „fasciste”, spirit „fascist”, etc ceea era complet fals dar arată preocuparea obsesivă a Securității de a introduce etichete grave care să impresioneze și să dea legitimitate acuzării, pentru a distruge din fașă orice formă de opoziție, orice manifestare a libertății de gândire și asociere, echivalând-o cu fascismul. Dar când se ajunge la probele care să susțină asemenea acuzații foarte grave, ele sunt : „strângerea de cotizații”, “cumpărarea de alimente pentru cei deja arestați”, „ședințe în locuințe sau în natură”, „rostirea de rugăciuni în comun” , „cântarea de cântece”, etc. Cititorul raportului ar fi probabil dezamăgit că nu găsește nimic despre arme, atentate, discursuri instigatoare la ură, agresiuni fizice sau măcar amenințări asupra unor comuniști din Sighet sau din altă parte. Stern nu menționeaza nimic de genul acesta pentru că efectiv nu au existat. Dar atunci … în ce constă fascismul?… Stilul semidoct al lui Stern atinge chiar cote hilare când afirmă că „ședințele organizației se desfășurau într-o atmosferă solemnă de mare sobrietate” sau când afirmă despre un elev cu activitate mai slabă în organizație că respectivul „era neserios și cu educație fascistă superficială”. S-ar zice că are o admirație ascunsă pentru victimele sale… dar nu, e doar incoerența celui arogant dar lipsit de cultură…

Începutul a fost făcut. De acum înainte Securitatea județului Maramureș (cu serioase întăriri primite din alte părți) își va amplifica și diversifica activitatea      răscolind zona în lung și în lat, în căutarea tuturor adversarilor reali, potențiali sau imaginari ai regimului comunist, rezistența prelungindu-se până în 1953. Mii de maramureșeni vor deveni victime directe ale terorii conduse de Stern și uneltele lui (Laszlo, Șofineți, Toth, Peto, Gherasim, etc ), în proporție de 99 % oameni neînarmați dar care nu înțelegeau să renunțe la credință, identitate, libertate și proprietate, valorile care ne-au definit și ne-au dat legitimitate pe acest pământ, sub toate orânduirile vremelnice care s-au succedat de-a lungul istoriei.

Preot prof. Marius Vișovan

Mergi cu trenul – la cușetă – de la Sighetu Marmaţiei spre Bucureṣti sau invers și ai parte, în prea lungul timp cât trebuie să stai acolo, de clipe de neuitat.

Lumea în vagon e civilizată, șeful de vagon e întotdeauna amabil. Nimic negativ de zis. Nici despre muntele de gunoi care s-a format și a crescut mândru prin grija autorităţilor competente de peste mări și ţări (că doar n-o fi vorba despre niṣte niște autorităţi mai de pe lângă noi…) nu vreau să scriu mai nimic acum.

Nu-mi vine să mai scriu nici că dacă vii de undeva din lumea asta unită sub un steag albastru cu un cerc de stele în mijlocul lui și nu știi unde-ai ajuns, fiind în tren, e suficient să te uiţi pe geam. Vezi mizerie peste tot. Gunoaie, pe malurile râurilor, prin ramurile copacilor, pe drumuri și pe marginile lor, vezi jalea ṣi indiferenţa. Vezi Nesimţirea!!!

Atunci… imposibil să nu știi în ce ţară ai ajuns… Cu ani în urmă, în Braṣov, odată când încă nu terminasem clasele primare, dintr-un autocar au coborât niște turiṣti străini. Prost îmbrăcaţi faţă de cum erau românii. Sărăcuţi, vai de capul lor… Cineva de lângă mine – ţin minte faza de parcă a fost ieri! – a zis: „ăștia-s ***”. Nu vreau să scriu de unde erau. Vreau doar să subliniez că cineva din grupul de străini a auzit și a întors capul spre grupul unde mă aflam și a confirmat că erau din ***.

Cam asta era România odată… Mai mândră și mai curată decât unele dintre suratele ei europene de azi.

Revin la impresii de călătorie de la ultima deplasare dinspre București spre casă. Mă uitam pe geam. Obișnuit cu prea mizerabilele geamuri ale CFR-ului, am observat în partea de jos a sticlei o dungă întinzându-se pe toată lăţimea ferestrei, la vrei 10-15 centimetri de partea de jos. Nimic neobiṣnuit într-o ţară în care mizeria a devenit obișnuitul și curăţenia excepţia. Doar că la frânarea trenului, dunga a început să se miște! Să se onduleze! De la stânga spre dreapta și invers, în timp ce trenul, în goana lui nebună (întelegeţi ironia…), începea să frâneze.

Dunga aia era, de fapt, stratul superficial al apei care era „captivă” între cele două straturi de sticlă ale ferestrei unde stăteam și mă uitam afară, bucuros și mândru ca de fiecare dată când ajunge trenul în Maramureș.

Am făcut niște poze. O să vedeţi dunga despre care am amintit în partea de jos a ferestrei care, oricum, e cam jegoasă, neavând cine s-o spele. … dar cine să spele, mai găsim pe unul, altul.

Se poate și mai rău. Tot la vagonul – cușetă. Te duci în locul unde fiecare intră singur și încerci să te ușurezi în locul special conceput pentru asta. Îţi trece repede cheful, vâzând bazinul plin cu lichidul cel gălbui bălăngănindu-se ameninţător în spaţiul dedicat omeneștilor activităţi. Atunci, te gândesti că Alfred Hitchcock spunea că „Lungimea unui film trebuie direct corelată cu rezistenţa vezicii urinare umane”. (sursa: http://www.citatepedia.ro)

Dar lungimea unei călătorii cu trenul în România?

Asta nu-i nimic, dar când te gândești că „dacă o cetate se dărâmă devine ruină, pe când o movilă de gunoi rămâne tot gunoi″. (Proverb israelian – sursa: https://www.youtube.com/watch?v=IuKgC1aphWw&t=186s), nu poți să nu te gândești: Sighetul ce-o fi? Și mai ales, ce-ar putea să devină dacă o ţine(m) tot așa?

Dar ţara???…

Horia PICU

Volumul de poeme „Clepsidra”, autor Paul Romaniuc,  a apărut recent (martie 2023) la Editura „Valea Verde” din Sighet, editor și prefața – Ion Mariș, design copertă – Maria Huban, tipar – Aska Grafika.

* * *

ŞALUL

Să-mi împleteşti un şal trandafiriu,
frumoaso, din sufletu-mi brodat
cu flori; în port să nu mai fiu
un înger negru, nestrigat de lucruri,
de pescari tăcuţi,
din bărci de scoici,
peregrinaţi
de Nordul blând,
mării vânduţi…
Să mă mai strigi
iar, cu nesaţ,
să nu-mi pierd umbra prin pustiu,
la braț
cu îngerul zglobiu,
fă-mi şal din inima-ţi…
trandafiriu…

NADIRUL

Zilnic sap câte o fântână
în stelele trupului meu.
Scot lutul
cu aripile fluturilor,
zidesc cu cuvinte
tunelul adânc.
Trecatorii necunoscuţi
aleargă prin mine
cu potire de aur,
aşteptând apa vieţii…
Sap şi plâng,
călătorind
spre nadir…

LACRIMA

Păşesc încet…
Tac,
să nu vedeţi
cum plâng zăpezile
în mine!..

(din volumul „Clepsidra – Paul Romaniuc)

Pale blue eyes

De mică am lustruit frumusețe, mă închipuiam o călătoare într-o lume ferecată cu păsări
de la răsărit la apus
trupul meu invizibil ca
un izvor de apă neagră pentru toate florile pământului
viu ca un cireș nenăscut, degetele mele pătând pântecele mamei
de parcă ea creștea înlăuntrul meu

un cosmos rotund și iubitor
locuind în
camera de gardă a îngerilor
se făcea că mama era plină de râvnă și mica inimă vie tremura la gândul că s-ar putea risipi într-o secundă ucigașă
dar

cuvântul nu poate fi tăiat din pântece dacă va fi cumva smuls va aștepta în doliu eternitatea
numărătoare inversă

până când Dumnezeu va rândui o altă mamă care să-l nască.

*

Metamorphosis

Nu mai am nimic de ascuns, am intrat în noapte cu inima sângerând. Șoptești un poem
pereții se strâng în jurul tău ca o haită flămândă
aluneci în vis
într-o lume întunecată cu gheare făcute să mângâie și apoi să rupă din tine
bucăți.

Ridurile erup frumos sub concealer, niagare ascunse plesnesc în farmecul nopții, eu pot renaște și muri în același timp
miliarde de atomi se dezintegrează și ard miliarde de fantome microscopice.

Am ieșit din beznă, lumina se întinde pe chipul meu
șters de ruj, de eyeliner, de gura ta nemiloasă.

Femeia din oglindă își acoperă lacrimile cu mâinile arse,
slabă și ostenită
ca un calvar călcat de mulțimi de miriapode

misterul feminității e să iubești când nu mai poți, bolnavă și moartă
când frumusețea
se topește fără s-o simți

Și zbori ca o sirenă căreia i-au crescut aripi.

*

Corpus

Vine o zi în care să te ridici la capătul cuvintelor
e ca și cum atingerea s-ar săvârși cu ferestrele deschise
mâna mea adormind în mâna ta când granițele se desfac ca la moartea unui sărut sublim
strălucim în multiverse

poate că într-o lume paralelă timpul meu s-a sfârșit deja iar
cuvântul acesta își trage respirația precum stelele moarte ce îndrăznesc să lumineze încă ochilor noștri târzii

nu mai știu dacă viața mea este o insulă locuită sau un simptom pentru o boală incurabilă

în vis sunt mai vie ca atunci când mă trezesc și umblu printre oameni

îți desenez dragostea ca dintr-un pom copt unde
fructele dulci putrezesc totdeauna primele iar umbrele se întorc înapoi în oameni
și nimeni nu se îndură să le mai privească o dată măcar

dar deja s-a făcut dimineață și plouă sinistru.

Antonia Luiza DUBOVICI

sursă foto: Pinterest

Departe de mine gîndul de a mă declara vreo fană înrăită a acestui sport, dimpotrivă! Sunt rezervată și față de alte „sporturi” populare cum ar fi fumatul sau șofatul care nu mi se par deloc feminine, dar întotdeauna în viață ai de învățat. În orice rău se poate ascunde și un bine. E de ajuns doar să-ți pui mintea la contribuție, să cauți asemănări, corespondente analogii și să le pui la treabă .
Așa am ajuns și eu la o corespondență între fotbal și administrație.
De-a lungul anilor, tot auzind și văzînd prin mass media polemici aprinse sau adevărate candaluri legate de acest sport popular, s-a legat și de mine nu atît competița ca atare, cît regulile care-l guvernează. Reguli care ar trebui să fie implementate și în anumite acte administrative.
Edilii locali ar trebui văzuți ca pe o echipă în care regula de bază să fie fair-play -ul atît față de colegi cît și față de suporteri (în cazul de față, contribuabilii).
Coeziunea dintre jucători, implicarea de orice fel, loialitatea și seriozitatea să fie punctele forte ale echipei! Altfel „selecționerul” va fi obligat să-i pună la colț, iar patronul să-i sancționeze pentru lipsa de performanță.
Doar e vorba de banii lui, care trebuie să aducă profit, nu-i așa?
Corecția cea mai mare și de temut însă, vine de la publicul care cumpără bilete, fanii care îi pot adula dar în același timp îi și pot ,,detrona” dacă dau rateuri; blaturi, nesportivitate pe teren, atitudine neconformă, etc. Pentru toate acestea sunt avertismente, cartonașe roșii, scoaterea pe tușă, amenzi, etc.
Oare de ce aceste reguli nu s-ar putea aplica și în alte domenii extrasportive, cum ar fi administrația locală a fiecărei comunități?
Sportivitatea să marcheze echipele de manageri ale urbei, iar atunci cînd ies din teren și ne bagă în gard, să fie sancționați pe loc! Nu o dată la 4 ani!
Exact ca în fotbal să se respecte un număr de jucători, cooptați pe criterii de performanță, iar nu pe nepotisme, amantlîcuri, cuscrenii!
Nu am auzit ca vreun patron de club să angajeze jucători „căpușă”, care să îngroașe tușa fără a fi puși la treabă sau să aibă portari care să doarmă în post.

De ce în posturile de la stat cea mai mică grijă e administrarea banului public? Poate pentru că el vine oricum de la publicul obedient? Bănuțul femeii văduve și al orfanului să nu aibă valoare?
Pentru că, nu-i așa că taxele și impozitele neplătite te pot scoate în stradă?!
Mai ales într-un oraș mic cum este al nostru, aproape tot bugetul se duce pe salariile aleșilor care nu sunt puțini.
Fiecare „ales” trebuie musai să se înconjoare de „sfetnici” (consilieri) de coloratură politică, care mai mult încurcă bunul mers al urbei.
Cînd „interesul national” îl cere, se închid (sau sunt închiși) în birouri pentru a nu putea vota anumite hotărîri neconforme cu socotelile șefilor lor, fac orice pentru stagnarea oricărei inițiative care s-ar vrea implementată.
Las că merge și așa, ne-am obișnuit cu ea. Trai nineacă pe banii babachii!

Se vehiculează la nivel național o pierdere de 20 miliarde de lei la buget și nu se poate identifica de unde a pornit „gaura”.
Păi, o gaură atît de mare are în componența ei mii de găurele în care se scurg banii contribuabililor.
Aceste găurele se mai numesc angajări fără justificări pe posturi de purtat tăvițe între birouri, înființări de entități fără identități, cum ar fi aceste poliții locale înființate ca paze personale ale primarilor. Ca să-i apere de ce?
Oricum nu-i prea vezi angrenați în vreo „misiune”, îi zărești doar din mersul gipurilor din dotare sau punînd baricade la intrările în oraș cu ocazia organizării diferitelor discoteci în aer liber.
În rest sunt plătiți gras din banii noștri, sfidîndu-i pe polițiștii adevărați cu pregătire în domeniu, pe care nu-i înțeleg de ce nu iau atitudine că sunt căpușați de acești emanați ad-hoc!
Cred că vor fi desființați atunci cînd se vor desființa și pensiile speciale. Noi vorbim, noi ne auzim!

Cunoscătorii în ale fotbalului să mă scuze pentru imixtiunea într-un domeniu pe care nu-l stăpînesc tehnic, dar regulile sportive sunt universale și ar trebui implementate în multe alte domenii sociale.

Ileana PISUC

Darius Sindreștean este uimitorul CNDV-ist din clasa a XI-a D care a avut rezultate senzaționale la Olimpiada Națională de Chimie, 2023. Cu câteva zile în urmă munca lui de luni întregi a fost recompensată. A luat mențiune acordată de Ministerul Educației Naționale, iar în urma probei de baraj și-a asigurat un loc în lotul lărgit al României, fiind cu un pas mai aproape de unul dintre visele sale, calificarea la etapa internațională. Eu îl cunosc pe Darius de cinci ani și îl apreciez enorm pentru felul lui de a fi, pentru răbdarea pe care o are, inteligența de care dă dovadă în orice moment, dar și pentru glumele lui seci 🙂 . Ar fi interesant ca orice om să poată avea o conversație de doar cinci minute cu Darius și, cu siguranță va fi uimit de câtă cunoaștere și modestie se ascunde sub „claia de păr negru” de care e foarte mândru și pentru aranjatul căreia se trezește mai devreme :). Puțin din ce a însemnat experiența de la Deva, dar și despre cine este Darius puteți afla din interviul de mai jos.

D.J.: Cum vezi tu CHIMIA, Darius?
D.S.: Probabil mai „haotic”, să zicem, decât un elev care parcurge doar materia predată în școală. În chimia din viața reală, excepțiile sunt regula. Totul e mult mai dinamic, se bat cap în cap tot felul de factori care influențează rezultatul reacției, uneori în cele mai neașteptate și aparent absurde moduri. Puțină lumină sau o substanță aleatorie pot provoca ceea ce inițial părea imposibil. Însă motivele pentru care au loc fenomenele acestea pot fi deduse, iar frumusețea chimiei ajunge să fie chiar satisfacția de-a înțelege „nazurile” moleculelor și subtilitățile modurilor în care interacționează între ele.

D.J.: Știu că în ultimele luni te-ai axat pe această probă de baraj. Descrie-ne puțin procesul acesta și cum ți s-a părut proba?
D.S.: Proba de baraj testează cunoștințele din toate ariile chimiei la un nivel chiar mai avansat decât cel al fazei naționale. Astfel, pregătirea implică cam… tot. Bineînțeles, față în față cu această provocare, selectezi ce preferi tu în așa fel încât să îți maximizezi șansele de reușită. Însă încetul cu încetul, lucrurile încep să se întrepătrundă și viziunea de ansamblu pe care o obții este ceea ce definește un chimist bun. Proba de baraj a fost, evident, complicată, însă după șocul inițial, am fost cât se poate de relaxat și am rezolvat fără grabă ce mi-a fost la îndemână.

D.J.: Ce va urma în următoarele luni acum că ești în lotul lărgit?
D.S.: Undeva la finalul lunii mai va urma o pregătire de două săptămâni la Universitatea București, în urmă căreia va avea loc o altă probă de baraj. Primii 4 elevi, conform rezultatelor la această probă, vor reprezenta lotul național (restrâns) la Olimpiada Internațională de Chimie, care va avea loc în Zürich, Elveția, în acest an.

D.J.: De menționat este ca te-ai calificat si la etapa naționala a Concursului „Adolf Haimovici” ce va avea loc cam peste o lună. Se poate chimie fără matematică?
D.S.: În calitate de știință exactă, chimia își are bazele în fizică și, automat, în matematică. Chiar dacă (inițial) în chimia anorganică și organică se poate evita matematica mai „complicată”; în chimia analitică și cea fizică, logaritmii, derivatele și integralele bântuie nestingherite sufletele chimiștilor :)).

D.J.: De unde a pornit pasiunea ta pentru chimie și ce te atrage cel mai mult legat de acest domeniu?
D.S.: Am fost pasionat de știință de când eram mic, fără să am vreo preferință pentru o ramură anume. Practic, am încercat toate științele exacte. Totuși, în chimie am reușit să excelez. Din ambiție, mi-am propus la începutul clasei a șaptea să mă calific la naționala la chimie, chit că nu aveam habar cu ce se „mănâncă”. Norocul meu a fost profesoara care m-a introdus în lumea chimiei, doamna Reghina Dragoș. Cu ani de experiență în pregătirea olimpicilor, doamna profesoară a făcut ore după ore de consultații cu noi în care ne-a arătat cum să parcurgem subiectele propuse la olimpiadă, iar după multă muncă, am obținut și rezultatele visate. Iar ceea ce mă atrage cel mai tare de acest domeniu e, probabil, faptul că mă descurc cel mai bine la el 🙂 și că am avut șansa să îl văd în (aproape) toată gloria lui, de la reacții banale la aparatele cu prețuri exorbitante care te ajută să elucidezi ce se întâmplă în eprubetă.

D.J.: Unde te vezi peste 10 ani?
D.S.: Având în vedere cât de greu decid ce vreau să comand într-un local, refuz să răspund la această întrebare. Totuși, probabil voi fi doctorand în anul 3 dacă nu voi fi deja închis la nebuni (v-am spus mai sus despre glumele lui câteodată nesărate 🙂 ).

Noi îi urăm mult succes în etapele ce vor urma!

Daria JER,
redactor șef al revistei AxA, revista C. N. „Dragoș-Vodă”

Locuitorilor din Sighet, ortodocși și greco – catolici, de acasă și din diaspora, tuturor celor care sărbătoresc azi Paștele, echipa noastră de redacție le urează/
Жителям Сігета, православним та греко-католикам, з дому та з діаспори, всім, хто сьогодні святкує Великдень, наша редакція бажає їм /
Στους κατοίκους του Sighet, Ορθόδοξους και Ελληνοκαθολικούς, από το σπίτι και τη διασπορά, σε όλους όσους γιορτάζουν σήμερα το Πάσχα, το γραφείο μας τους εύχεται /
Al popolo di Sighet, agli ortodossi e ai greco-cattolici, da casa e dalla diaspora, a tutti coloro che oggi celebrano la Pasqua, la nostra redazione li augura/
Aux habitants de Sighet, orthodoxes et gréco-catholiques, de chez eux et de la diaspora, à tous ceux qui célèbrent Pâques aujourd’hui, notre rédaction leur souhaite/
To the people of Sighet, Orthodox and Greek Catholics, from home and from the diaspora, to all those who celebrate Easter today, our editorial team wishes them/
An die Bewohner von Sighet, Orthodoxe und Griechisch-Katholische, aus der Heimat und aus der Diaspora, an alle, die heute Ostern feiern, unsere Redaktion wünscht ihnen/
Al pueblo de Sighet, ortodoxos y greco-católicos, de casa y de la diáspora, a todos los que celebran hoy la Pascua, les desea nuestra redacción:

Paște Fericit!
Щасливого Великодня!
Καλό Πάσχα!
Buona Paqua!
Joyeuses Pâques!
Happy Easter!
Frohe Ostern!
Felices Pascuas!

Salut, Sighet!

Altfel spus, un gânditor profund care prin cuvinte puţine transmite tot! Argument:

 A apărut pe ecreator.ro  o selecţie de texte scurte cu titlul „La Iza Solovană (meteopatii la vreme de pandemie)” aparţinând  îndrăgitului nostru sighetean Marin Slujeru. Nu pot trece pe lângă ele fără a spune câteva cuvinte. Pe oriunde mă duc prin literatură, scriitorul îmi face câte-o bucurie pe care vreau s-o împărtășesc cu cei care vor citi acest articol.

Jacques Deval scrie pe http://www.citatepedia.ro/  că  „Bucuria împărtăşită este o dublă bucurie; tristeţea împărtăşită este pe jumătate tristeţe”.
Așadar, fiind vorba de o bucurie, de ce n-aș dubla-o? De ce n-aș împărtăși-o?

Textele lui Marin Slujeru din „La Iza Solovană” sunt formate din câteva fraze (dacă nu-i doar una), apoi… o mulţime de sentimente, de idei, de stări sufletești izbucnesc în mintea cititorului. E stilul scriitorului să ţintească cu precizie dincolo de cuvinte. Simţim viaţa mai bine, zâmbim în gând pentru că citindu-l ne recunoaṣtem în intimitatea gândurilor noastre și poate că dacă l-am vedea imediat după ce citim două-trei rânduri, i-am spune, complice și confidenţial: „da, așa suntem și noi!”

Câteva din gândurile autorului așternute poetic și o încercare de clasificare a lor din parte-mi:

Toamna:
„S-a anunţat ultima zi de toamnă cu soare. În parc, oameni mai mulţi, mai aproape”.
„Vitrină de cafenea. Lan de frumuseți pe centru. Octombrie strălucește în fel și chip”.
„Noiembrie calm. Râul stă cu pescarii coborâți în el”.
„Vraiște de Noiembrie. Râul stă cu dealul. Solitarii rup digul cu plimbările lor”.

Iarna:
„Decembrie. Nişte liceeni vin de la Grădina Morii, în ritm alert, cu geci viu colorate. Plouă de rupe. Lor nu”.
„Un ger de-mi halucinează obrajii din copilărie!”

Vara:
„Ultimă zi de August cade lată. După ce s-a înălțat pentru ultima dată în toată slava”.

Ironic:
„Pe podul mobil trece un bărbat încruntat – de grijă să nu-i cadă pe jos mustața perfectă”.
„Un hipster pe centru, subțire, în vânt. Doar rama groasă a ochelarilor îl ţine la sol”.
„Dimineaţă de toamnă. Pe strada cu birouri trece o domniţă cu un dosar. Are mersul voluntar, i se clatină fardurile pe faţă”.

Ironic și subtil. Comic. Timpul nu iartă:
„Soare blând, sexagenari pe corzo: „…Nu te superi dacă-ţi spun ceva?… Mai drept puţin!…”
„Da’ tu, te superi? Mai repede puţin!…”

Pictorul Natură:
„Azi, noutatea ar fi că la mal râul s-a făcut ruginiu, de la sălcii și că pe Solovan au început să pună țigle”.
„Iza, sătulă de ploi, curge în linişte. Solovanul își caută noi ipostaze de încremenire în verde”.

Pictor de natură moartă:
„Înserare. Pescarii – statui sezoniere la râu”.

Natură și mult mai mult:
„Câte o rafală de vânt în parc prăvălește  pieziș florile din castani, prolegomenă timpurie la viitoarele prăbușiri”.

Omul și natura:
„Drumeț șerpuind cu digul șerpuind cu meandrele Izei. Se oprește din când în când, lăsând Iza să curgă singură”.
„Pescarii nu au venit azi la Iza. În locul lor, arinii de pe mal se apleacă a undițe”.

Natura:
„Râul plin, larg, lin. Pe luciul apei prind viteză rățuștele, cu motorașul lor silențios, din mal în mal. Iese cu scandal dacă se apropie careva din alt cârd”.

Natură ṣi gingăṣie. Sensibilitate. Sentimente alese:
„Vederi cu Izuca iarna. Închipuită și pudărită toată”.

Respect pentru natură:
„Cerul este atât de albastru-curat, încât trebuie să mă opresc din mers, să stau smirnă”.

Înduioṣător:
„Câte un cărăbuş ostenit traversează o zi întreagă trotuarul, până la zidul orb”.

Frumuseţea gândului:
„Dacă priveşti mai bine trandafirul, ochiul se tot deschide, și el”.

Frumosul de lângă noi:
„După ploaie. Lustre albe prin castani”.

Frumosul de lângă noi, altcumva:
„Boare de grădini. Domnițe trecând indescifrabile, în i-Phonuri”.

Frumuseţe nebânuită:
„Pe o bancă, în parc, două fete – una-i tristă, de neconsolat. Mâine-i 1 Martie. Habar nu are de păru-i auriu”.

Timpul nu iartă:
„Câte un pensionar, câte două pensionare trec stânjeniți în tăcerea și precaritatea lor… Crește indicele de taciturnitate în oraș”.
„O grădinuță în umbră, un trandafir roșu. Trebuie stat locului lângă el, până se arată tot. Nu  am eu atâta vreme”.

Timpul nu iartă. Poveri…:
„La Iza Solovană. Unii stăm încremeniți în peisajul încremenit. Alții își poartă coafura/ frizura de argint de-a lungul digului – par destul de grele”.

Timpul nu iartă. Frumuseţea gândului care nu îmbătrânește niciodată:
„Aprilie, parcul CFR. Trece o domnișoară. Niște pensionari fluieră stins, de depou. Fine manevre”.

Unic!:
„Zi de zi consemnez: cum am stat cu parcul, cum am mers cu râul”.
„Azi iarna-i mai blândă, zăpada mai mată, mai pufoasă, lipicioasă… Merg cât mai încet prin atâta încremenire. Tot așa încetineam prin toamnă, până mă atingeam cu liniștea”.

Absolut minunat! Nu credeţi?

P. S. „Izuca”… N-am mai auzit niciodată pe cineva care să-i spună aṣa râului Iza. E atât de duios cum doar un poet care se plimbă împreună cu râul ṣi ne face viaţa mai frumoasă putea să o facă…

Horia PICU

Foto: Ion Mariș

„Din caietul melcului Poezii din cochilii”, Vasile GOGEA, Editura Dota, Cluj – Napoca, 2023. Ilustrație Coperta I- Valentin Lustig (Elveția)  – „Întâmpinarea melcului” (pictură aflată în colecție privată – Germania), grafică interior – Emilian Nicula (1956 – 2010), Cluj (desen din colecția autorului).

„Niciuna dintrc cărțile lui Vasilc Gogea nu stă în picioare la modul propriu, după celebra regulă a lui Nicolae Breban. Sunt subțiratice precum autorul lor, accentuat atipice și foarte dense, dând senzația de vârfuri de aisberg, ca și cum luptătorul prins în cauze mari, în văzul lumii, ar fi dublat de un soi de sihastru care își petrece mare parte din timp departe de lume, iar atunci când coboară printre oameni nu le mai știe bine graiul de zi cu zi și le vorbește în jocuri sibilinice de cuvinte, mereu cu un miez la vedere și altul ascuns printre rânduri. Cărțile sale mai au și ceva înalt în textura lor, rimând cu septentrionala descendență nobiliară pe care și-o mărturisește discret vag-autoironic.”

(Irina Petraș, în revista Viața Românească, nr, 9-10/2014)

***

Veniți de luați… urma melcului:

Prefața melcului

Pe Île de la Cité,-n Paris,
un limax gros și unsuros,
abia ieșit din Catacombe,
văzînd un melc
pufni:

„ghebos”!
Ce să-i răspundă melcul
acestui nespălat infam:

„quand même, de Notre-Dame”

Casa melcului și umbra

În casa melcului
nu intră nimeni.

Doar umbra lui.

Melc-zidar

Melc-zidar suicidar:

construiește solitar
folosind doar propriul calciu
și calculul lui Fibonaciu.

Casa melc-poetului

În casa melcului poet
un verb se tot conjugă
dar versul marelui profet
nu poate să-l ajungă.

Doar umbra zborului visat
mai pâlpâie o clipă
în cochilia ce s-a spart
de-a glonţului aripă.

În mersul său alunecat
poetul melc mai speră
sub cerul greu întunecat
din nevăzuta sferă.

De ce e melcul cocoșat?

Un paing foarte mirat
pe furnică a-ntrebat:

„Ce duce melcul în spinare
de-i așa de cocoșat?”

„Nu-i așa o taină mare” –
i-a răspuns fără ezitare
furnicuța cea isteață –
„visele din hibernare,
visele din altă viață.”

Melcul și melcuța

Din vârful Feleacului
melcul și melcuța lui

vin ținându-se de mână
fără car și fără frână.

Iar pe urma lor
ușor
alunecă un melcușor.

Melcii nu au cărucior.

Melcul și greierele

Zise melcul către greier:
„Cade brumă, greieraș –
te-a lua iarna pe făraș.
Haide, vino-n casa mea
fără viscol, ger și nea.

Te-oi hrăni din carnea mea
până-n primăvară…
Dacă atunci voi șchiopăta,
tu vei cânta
și n-o să doară.”

(Din Caietul melcului – Poezii din cochilii)

Meniul zilei

*
– …O avut o soră, pe nume Marușca… Tăți s-o dus… Da’ s-o dus înt’-un pt’icior. Că s-o apucat de drojdit, cum o murit tata lor…
*
– Tăt ce are îi gaura de la covrig și popt’iroșu’ de la țucur!…

Drum la Iza

*
– Bună ziua! Ce mai flori azi!
– O conturbat ăștia anotimpu’ de tot. Pușcă norii. Nu știu ce fac!
*
– Totu-i în regula pe aici?
– Daaa…
– Ce mai faceti?
– Noa, niște manevre și noi…

La sera
Plimbări tainice. Nu-i modru de-acum să mai fii trist. Gata de tristețe. Ecran tv cât peretele la o casă. Treburi gospodărești prin curți, la case domnești. Ghiocei tot mai albi, în seara tot mai întunecată-i.

La priveliște
Precupeață: ”Tăți se-ndeasă în tăt locu’. Unii numa’ să plimbă…”

Blojâta
– Tu hâzenie, fii loatră, nu sii mută! Și nu te mai bloji înt’atâta!”

La doctor
-…Îi ușor a te îmbolnăvi… Nici nu-i bine a te gândi din start la rău…
– Supărarea asta te pune bine!…
– Amu nu umblă cu sugne lungi, să se vadă c… Ș-apoi se-nsoară-se dezînsoară, se mărită-se dezmărită…
– Mâncăm ca de Paști în fiecare zi. Înainte mâncam dintr-o pită de mălai o săptămână…
– Să fim sănătoși, că boala vine!”

Urbană
Lucrător adunând gunoaie la Iza – căști pe urechi, fluieră tare. Contemplator:
”Mă, de-o știi tătă, fluier-o! De nu, laasă…”

Marin Slujeru