În curând: SIGHET INTERNATIONAL MUSIC SUMMER (SIMS) 2026

PROGRAM SIMS 2026:

CONCERT DE DESCHIDERE LA DOUĂ PIANE
AURELIA VIŞOVAN și CAN ÇAKMUR
Recitalul Aureliei Vișovan și al lui Can Çakmur  va include piese solo, piese la patru mâini și piese la două piane.
LUNI, 10 august 2026, ora 19:00 – Școala de Muzică – Sala „Monica Chifor”

CONCERT DE ÎNCHIDERE – GALA TINERILOR PIANIȘTI
VINERI, 14 august 2026, ora 19:00 – Școala de Muzică – Sala „Monica Chifor”

CURSURI DE PIAN PENTRU PARTICIPANȚII SIMS
DESCHISE PENTRU PUBLIC
10 august – 14 august 2026
Școala de Muzică: Sala „Monica Chifor” și Sala „Dnu Lipatti

INTRAREA LIBERĂ!
DONAȚIILE SUNT BINEVENITE ȘI VOR FI DIRECȚIONATE INTEGRAL CĂTRE ȘCOALA DE MUZICĂ!

Și la ediția SIGHET INTERNATIONAL MUSIC SUMMER (SIMS) din acesat an vor participa 10 cursanți de nivel foarte înalt din diverse țări (anul acesta România, Germania, Coreea de Sud, China, Spania, Grecia, Turcia) plus doi elevi de la Școala de Muzică.

Publicul este invitat nu doar la concerte, ci și să asiste la cursurile de pian (pentru cei interesați).

Salut, Sighet!




Poemul de duminică: Antonia Luiza DUBOVICI – „Sighetul meu de atunci, de departe…”

Sighetul meu de atunci, de departe…

și vine o zi când îți întrebi cinstit sufletul,
când toate gândurile lovesc același răspuns necruțător
ca plecarea neașteptată a cuiva pentru care nu te poate pregăti nimeni.
Când dorul devine un pod hibrid ce se întinde
ca o coardă de la marginea inimii tale la marginea altor inimi
ce se strâng să doară puțin și în jurul tău

cu miros de ploi peste străzi prăfuite la sfârșit de zi

cum mâna ta se prăbușește în secret într-o altă mână și este cald și plăcut
aproape că ai senzația că așa va fi până la sfârșitul timpurilor

că ai putea pune nume nou unei ape, apoi să plângi după fiecare suflet
ce se naște undeva pe pământ

părul ți se umple de stele și lacrimi vii
crești timid ca o magnolie ce erupe din ghiocul ei fără teamă
în cea mai tulburătoare dimineață de duminică

la un capăt de drum, un cimitir cu eroi necunoscuți,
la celălalt –
un izvor rece de munte crestând fiori în Solovan.

(din volumul „Dincolo de veghea Ofeliei” – în curs de apariție)

* * *

■ Antonia Luiza DUBOVICI (n. ZAVALIC) s-a născut la 24 iulie 1989 în Sighetul Marmaţiei.
■ Este licenţiată în Asistenţă Socială şi absolventă a Programului Masteral Asistenţă Socială în Spaţiul Justiţiei. Probaţiune şi Mediere în cadrul Facultăţii de Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca.
■ 
Stabilită în SUA din anul 2018.
■ A publicat în revistele: Mantaua lui Gogol, Actualitatea Literară, Singur, Oglinda Literară, Cronica, Negru pe Alb, Marmația Literară, Mișcarea Literară, Tu-carte deschisă, în ziarul județean Graiul Maramureșului etc.
■ Debut editorial cu volumul: ■ Despre fluturi și praf (Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2013).
■ După debutul editorial a publicat volumele: ■ Despre înfrângerea definitivă a întunericului (Editura Valea Verde, Sighetul Marmației, 2015) ■ Templul de Adamant/ Храм Адаманта/The Adamanth Temple (Editura Valea Verde, Sighetul Marmației, 2019).
■ Este inclusă în antologiile de poezie: ■ Cinci Poete (Antologia Concursului de poezie „Armonii de Primăvară”, Vișeul de Sus, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2015) ■ Pe aleea cuvintelor (Editura Inspirescu, Satu Mare, 2015) ■ Pași împreună (Editura Gutinul, Baia Mare, 2015).
■ Premii: Premiul „Ileana Mihai”, acordat de Centrul de Studii Maramureșene Sighetul Marmației cu ocazia Zilelor Scriitorului Sighetean, iulie 2015; Trofeul „Primăvara 2015-agonia.ro” în cadrul Concursului de Poezie „Primăvara 2015-agonia.ro”; Premiul Revistei „Mișcarea Literară’’ la Festivalul Naţional de Poezie „Armonii de Primăvară”, mai 2014;  Premiul pentru debut al Serilor de Poezie „Nichita Stănescu” Desești (septembrie 2013); Premiul pentru debut la Festivalul Naţional de Poezie „Armonii de Primăvară”, Vișeul de Sus (2013).
■ Traduceri: Când aveam 19 ani de Ian Macilwain, Broombank Publishing, 2016 (publicată ca ediție specială în limba engleză de Broombank Publishing, SUA).

Nota redacției: LA MULȚI ANI, ANTONIA! Să-ți fie viața un minunat poem!

Salut, Sighet!

Foto: Chris Sorendo




Festivalul Internațional DRANICA – tradiția prelucrării lemnului |VIDEO – dr. Sorin Markus|

Vineri, 24 iulie 2026 la Muzeul Satului Maramureșean „Mihai Dăncuș” din Sighetu Marmației – unul dintre cele mai frumoase muzee în aer liber din România – s-a desfășurat FESTIVALUL INTERNAȚIONAL DRANICA, o activitate dintr-un proiect tranfrontalier bazat pe un parteneriat între instituții din România, Ucraina și Ungaria.

Un material VIDEO de la eveniment puteți urmări în continuare:

Foto & Video: dr. Sorin Markus




Capitularea… României?! (autor, Ion Mariș)

Există momente dramatice în istoria unei națiuni în care întrebarea nu mai este dacă lucrurile merg prost, ci cât de adâncă este ruptura dintre ceea ce ar fi putut deveni și ceea ce a ajuns să fie.
România pare să trăiască astăzi un asemenea moment. Nu asistăm la o prăbușire bruscă, spectaculoasă, ci la o cădere, „capitulare” lentă, aproape insesizabilă de la o zi la alta, dar tot mai evidentă când privim ultimii 36 de ani în ansamblu.
Este o „capitulare”  a încrederii. O „capitulare” a autorității statului. O „capitulare” a speranței că generația următoare va trăi mai bine decât cea de astăzi.

Ne „consolăm” că România nu este singură în această „tornadă” socio-economică. Lumea întreagă traversează o perioadă de transformări fără precedent. Războiul de la graniță, tensiunile geopolitice, competiția economică dură dintre marile puteri, inflația, crizele energetice, migrația și revoluția inteligenței artificiale etc. schimbă regulile jocului în fiecare zi. State cu economii solide și democrații consolidate se confruntă cu dificultăți brutale.

Dar România are o problemă suplimentară, cronică, intră în aceste vremuri tulburi cu răni vechi, niciodată vindecate.

După Revoluția din 1989 am crezut, am sperat, că libertatea va rezolva aproape totul. Am confundat însă libertatea cu lipsa responsabilității. Am schimbat regimul politic, dar mult mai greu am schimbat felul în care este administrat statul. De prea multe ori, instituțiile au fost puse în slujba partidelor, nu a cetățenilor. Funcțiile au devenit recompense politice, sinecuri, iar competența a fost împinsă în plan secundar.

România a avut zeci de guverne, sute de miniștri și mii de promisiuni. Fiecare a venit cu propriul plan de reformă, dar – fără excepție – fiecare l-a abandonat înainte de a produce rezultate. În locul unei construcții solide, durabile, s-a „implementat” permanent o improvizație, ni s-a impus – din păcate! – o „strategie” a… improvizației.

Între timp, milioane de români au ales să plece. Nu doar pentru salarii mai mari, ci și pentru respect, predictibilitate și încrederea că munca lor este apreciată. Plecarea lor reprezintă una dintre primele și cele mai dureroase forme ale „capitulării” României. O țară care își „exportă” tinerii, profesioniștii, forța calificată de muncă și își importă soluțiile nu poate privi liniștită spre viitor.

Paradoxal, România nu este o țară săracă. Dispune de resurse naturale, de terenuri agricole fertile, de specialiști apreciați peste tot în lume și de una dintre cele mai importante poziții strategice din Europa de Est. Face parte din Uniunea Europeană și din NATO, beneficiază de fonduri europene consistente și are oportunități pe care generațiile anterioare nici nu și le puteau imagina. Și totuși… prea multe comunități rămân captive subdezvoltării. Drumurile se construiesc greu, spitalele moderne sunt încă insuficiente, școala produce prea mulți absolvenți care citesc fără să înțeleagă și prea puțini sunt pregătiți pentru economia viitorului. În timp ce alte state discută despre explorarea spațiului și despre inteligența artificială, România încă încearcă să rezolve probleme elementare de infrastructură și administrație, de inechitate socială.

Deficitul bugetar nu este doar o cifră contabilă. El reflectă ani întregi în care consumul a fost preferat investiției, iar – mai ales! – interesul electoral a învins responsabilitatea fiscală. Astăzi, nota de plată începe să ajungă la fiecare român. Și nu suntem noi de vină! Se vor găsi oare vinovații și când?

Poate și mai grav este că societatea pare tot mai dezbinată, clivajul este dureros. Dialogul este înlocuit de etichete, argumentele de insulte, tupeu, mitocănie, iar adevărul de avalanșa informațiilor neverificate care circulă cu viteza unui… clic. Neîncrederea a devenit azi simptom național. Nu mai avem încredere în politicieni, în instituții, în presă, în justiție și, uneori, nici unii în alții.

Poate că ar fi o greșeală (relativă) să credem că întreaga vină aparține clasei politice. Politicienii provin din aceeași societate. Ei reflectă, într-o anumită măsură, valorile, compromisurile și așteptările noastre. De prea multe ori am acceptat MEDIOCRITATEA, am tolerat NEPOTISMUL și am confundat INTERESUL PERSONAL cu interesul public.
Democrația nu înseamnă doar dreptul de a vota o dată la câțiva ani. Înseamnă implicare, responsabilitate și exigență permanentă față de cei aflați la putere. O societate care renunță la vigilență ajunge, inevitabil, să plătească prețul propriei nepăsări.

Cu toate acestea, România nu este definitiv condamnată. Națiunile nu „capitulează” doar din cauza greșelilor, ci mai ales atunci când își pierd capacitatea de a se ridica, de a se solidariza. Iar această capacitate există încă. O vedem – din păcate, cu încă destul de multe excepții negative – în profesorii care își fac meseria cu pasiune, în medicii care salvează vieți în condiții dificile, în antreprenorii care construiesc afaceri solide, în voluntarii care schimbă comunități și în tinerii care refuză să creadă că viitorul este deja decis.

Adevărata întrebare nu este dacă România poate fi salvată. Întrebarea este dacă românii mai sunt dispuși să construiască ÎMPREUNĂ un PROIECT DE ȚARĂ care să depășească durata unui mandat electoral. Cred că s-a diminuat enorm disponibilitatea pentru… încredere.
Apropo, ce încredere putem avea în niște conducători insensibili la votul poporului care a decis, în proporție covârșitoare, reducerea numărului de parlamentari la… 300? Când se va aplica hotărârea poporului? Nu mai contează ce decide majoritatea?

După 36 de ani de democrație, nu mai putem invoca permanent moștenirea comunismului pentru fiecare eșec. Libertatea aduce și implicare civică. Dacă succesele aparțin României, atunci și eșecurile îi aparțin. Și ne aparțin și nouă pentru că… tăcem!

Istoria – în mod sigur! – nu oferă garanții. Ea oferă doar șanse. Unele țări le valorifică. Altele le risipesc. Sper să nu fim în situația eternului… perdant!
Poate că adevărata „capitulare” a României nu este una economică sau politică. Poate că ea începe în clipa în care încetăm să mai credem că această țară merită mai mult și că fiecare dintre noi are obligația de a contribui la schimbarea în bine a ei.
România nu are nevoie de miracole. Are nevoie de ADEVĂR, de COMPETENȚĂ, de MORALITATE și de LIDERI care să privească dincolo de… următoarele alegeri!

Altfel, peste încă 36 de ani sau – poate – mai puțini, veți citi un articol identic, doar că titlul nu va mai fi o pseudo-întrebare. Va fi, pur și simplu, „Capitularea României”!
Nu-i suficient și nu va fi suficient să apelăm doar la „tradiționalul”… Doamne ferește!

Ion Mariș

Foto: reproducere după lucrarea „Voluntarii” (Die Freiwilligen), autor Käthe Kollwitz.

 




Sighet 700 – Expoziție Internațională de Pictură

Vineri, 31 iulie 2026, de la ora 14:00, la Centrul Cultural Pastoral „Sfântul Iosif Mărturisitorul” din Sighet  va avea loc vernisajul Expoziției Internaționale de Pictură dedicată aniversării de 700 de ani de la atestarea documentară a Sighetului.

Expun artiști  din România (Arad, Baia Mare, Bistrița, Borșa, Botoșani, București, Cluj-Napoca, Galați, Iași, Ilfov, Oradea, Pitești, Sibiu, Sighișoara, Târgu Lăpuș, Târgu Mureș, Timișoara etc.), Anglia, Franța, Germania, Republica Moldova, Olanda, SUA, Suedia, Ucraina, Ungaria.

Curator: Tirică Mihai Adrian.

Organizatori: Primăria municipiului Sighetu Marmației, Asociația Artiștilor Plastici „Alexandru Șainelic” Maramureș, Centrul Cultural Pastoral „Sfântul Iosif Mărturisitorul” și Rotary Club Sighet.

Expoziția va fi deschisă până la finalul lunii august 2026.

Salut, Sighet!




Festivalul de Film și Istorii Mereni – „Memorie și Identitate” (autor, Gheorghe Mihai Bârlea)

Între 3 și 6 iulie 2026, am participat la Festivalul de Film și Istorii „Memorie și Identitate”, Mereni, ediția l, desfășurat în localitatea Mereni, la distanță de aproximativ 25 km de Chișinău, capitala Republicii Moldova. Inițiatorii acestui eveniment excepțional, inedit prin concept și complexitate, sunt Asociația foștilor deportați și deținuți politici din R. Moldova, Primăria Mereni, cu sprijinul unor parteneri instituționali din societatea civilă, inclusiv din România: Asociația foștilor deținuți politici, prin doamna președintă Niculina Moica, Fundația „Corneliu Coposu”, reprezentată de dl. Ionuț Andrei Gherasim, nepotul lui Ilie Lazăr, un tribun al maramureșenilor și un apropiat al marelui om politic Iuliu Maniu, Fundația „Memoria”, prin istoricul Cosmin Budeancă. Personal am reprezentat Fundația Academia Civică (vicepreședinte) și Memorialul Sighet.

În deschiderea manifestărilor a avut loc Ceremonialul Ambasadelor Memorie, pe terenul pe care urmează să se realizeze un Memorial al deportaților și al deținuților politici, sub forma unor module în aer liber, în care fiecărei instituții partenere i s-a oferit o suprafață de teren. Pentru Fundația Academia Civică și Memorialul Sighet sunt destinați 240 mp.

În cele patru zile au avut loc dezbateri pe teme de mare importantă și actualitate pentru frații români din Basarabia. Pentru relevanță le menționez: Memorie și identitate în proiectul comun european, Statele mici în actualul climat geopolitic, Dincolo de memorie – Mărturii ale familiilor victimelor represiunii comuniste, Politica memoriei vs cultura memoriei, Memoria represiunilor comise de regimul comunist de ocupație, Unitate prin memorie – Integrarea Republicii Moldova în UE, Ziua comemorarii victimelor deportărilor staliniste în R. M.

Între dezbateri au fost proiectate și câteva filme cutremurătoare prin conținutul tematic, precum filmul Katy, în regia celebrului Andrzej Wajda, despre oribila ucidere a peste 12 mii de oameni din elita militară și civilă poloneză în pădurea Katyn, atribuită naziștilor, pentru a nu-l „supăra” pe Stalin, dar crima o fost „opera” armatei sovietice. A urmat o dezbatere ale istoricilor prezenți despre o minciună cultivată o jumătate de secol până la restabilirea adevărului istoric. A fost proiectat un documentar extrem de interesant privind experientele unui german din fosta RDG, în confruntarea cu STASI, celebra securitate, înainte de căderea zidului Belinului. Amintesc și filmele „Jurnalul familiei Escu”, regizor Șerban Georgescu, „Drumul războiului”, regizori Viorica Tătaru și Andrei Captarenco, „Anul nou care n-a fost”, în regia lui Bogdan Mureșeanul. Nu în ultimul rând s-a dezbătut și filmul serial PLAHA, în prezența regizorului Igor Cobilanschi și a actriței Ada Lupu, un film despre corupție, având ca pretext cazul unui cunoscut personaj, Plahotniuc, în prezent aflat în închisoare. De neuitat, cutremurător, a fost Spectacolul de teatru DOSARELE SIBERIEI, cu o prestație extraordinară a actorilor de la Teatrul MIHAI EMINESCU din Chișinău, în regia lui Petru Hadârcă. A fost prezentă și muzică, la ore de seară, prin Ansamblul PLĂIEȘII, concertul cu Ada Milea și Bobo Burlăceanu.

În deschiderea manifestărilor am transmis un mesaj din partea doamnei Ana Blandiana, președinta Fundației Academia Civică, inclusiv invitația pentru doamna președintă Maia Sandu de a vizita Memorialul Sighet. Dar, în scurtul dialog pe care l-am avut cu doamna Maria Sandu, la momentul comemorativ la monumentul dedicat victimelor deportărilor, doamna președintă mi-a confirmat că a fost deja la Memorial!

Merită admirație și respect Domnul Alexandru Postică, pentru inițiativele sale, Memorialul ar urma să devină o instituție necesară și de referința pentru istoria recentă a Moldovei sub ocupația sovietică. Să nu se uite sutele de mii de victime ale foamei din anii 1946/ 1947, amplificată cinic de autoritățile staliniste, pe lângă cauzele naturale.

Am constatat cu mândrie progresele vizibile în economie, în viața cotidiană, implicarea elitelor culturale și academice în afirmarea identității românești, optimismul generat de deschiderea UE pentru sprijinul integrării în marea familie europeană, împreună cu România, partenerul statal cel mai important pe acest drum. Unitatea culturală și spirituală atât de pregnante în prezent, sunt argumente – suport pentru un viitor comun.

Gheorghe Mihai Bârlea




Sighetul cu alți ochi: tur ghidat pentru sighetenii curioși

Descoperă secretele celor 700 de ani de istorie locală într-o plimbare care îți va schimba perspectiva asupra orașului natalÎn spatele clădirilor pe care le vedem zilnic în drum spre muncă sau școală se ascund povești fascinante care merită salvate din uitare.

Într-un an special, în care orașul nostru celebrează 700 de ani de la prima sa atestare documentară, suntem invitați să ne privim casa cu alți ochi și să ne reactivăm mândria locală, de a fi sigheteni.

Profesoara de geografie, Andreea Dunca, care activează și ca ghid de turism atestat și autorizat pentru vizitatorii Maramureșului, a decis să își pună întreaga experiență în slujba comunității noastre locale. De data aceasta, ea lasă deoparte circuitele clasice pentru străini și lansează proiectul „Sighetul cu alți ochi: tur ghidat pentru sighetenii curioși” – o inițiativă unică, gândită special pentru cei care numesc acest loc „acasă”.

Plimbările ghidate prin centrul istoric de către Profa de Geo au loc în fiecare vineri, de la ora 18:00. Punctul de pornire este din fața Cuiului, acolo “unde se agață harta în cui”. De acolo, ghidați prin centrul orașului nostru vom redescoperi detaliile unice care fac din Sighet un loc cu totul special și vom sărbători împreună șapte secole de istorie vie și neîntreruptă.

Activitatea se desfășoară exclusiv atunci când vremea este favorabilă, oferindu-ne ocazia perfectă pentru o plimbare relaxantă de weekend în care să ne reconectăm cu trecutul și identitatea noastră locală. Pentru a vă bucura din plin de fiecare pas pe străzile încărcate de istorie ale orașului, organizatorii recomandă participanților să poarte încălțăminte comodă.

Pentru detalii suplimentare, programul fiecărei ediții și informații legate de tarife, urmăriți pagina de social media intitulată Profa de Geo (Andreea Dunca).

Andreea Dunca




Să ne ferim de erezia reîncarnării! (autor, preot dr. Nicolae Lauruc)

Ce m-a determinat să scriu, mai profund, pe această temă?

O profesoară a rămas mirată, când un elev i-a spus: doamna profesoară, eu nu țin minte cum a fost viața mea în celălalt trup. Extraordinar, unde s-a ajuns cu erezia reîncarnării!
Mai sunt situații asemănătoare. De data asta, profesori creștini au vorbit elevilor despre reîncarnare. Aceste situații m-au determinat să fac un studiu mai aprofundat despre erezia reîncarnării. Erezia reîncarnării, prostie de la religii necreștine.

Noi știm, conform mărturiei biblice că fiecare om are identitate proprie, are suflet propriu, are o singură viață părintească. Oasele lui Iacov au fost aduse din Egipt în țara sfântă (Ieș. 13,19).
Avem un exemplu foarte ziditor din viața proorocului Ilie. Când acesta a fost găzduit, din porunca lui Dumnezeu, în casa văduvei din Sarepta Sidonului. În acel răstimp a murit copilul acesteia, iar mama lui a rămas foarte dezamăgită. Proorocul Ilie a luat trupul copilului mort, l-a dus într-o altă cameră și s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „Doamne Dumnezeul meu să se întoarcă sufletul acestui copil în el. Și a ascultat Domnul glasul lui Ilie; și s-a întors sufletul copilului acestuia în el și a înviat” (III Reg. 17, 21-22).
Deci, să reținem: sufletul copilului s-a întors la el. Așadar, sufletul lui nu a fost în alt trup. Mântuitorul nostru Iisus Hristos a făcut trei învieri din morți: 1). pe fiica sutașului Iair (Luca 8, 54), aflându-se în casa acestuia; 2). pe fiul văduvei din Nain (Luca 7, 14-15), în drum spre cimitir și 3). pe prietenul Său Lazăr, mort de patru zile (Ioan 11, 43-44), aflat deja în groapa cimitirului. Trupurile acestea au primit, la înviere, sufletele lor.

Când Mântuitorul nostru Iisus Hristos a murit, răstignit fiind pe cruce, Sf. Evanghelist Matei spune că: „… pământul s-a cutremurat și pietrele s-au despicat. Mormintele s-au deschis și multe trupuri ale sfinților adormiți s-au sculat. Și ieșind din morminte după învierea Lui, au intrat în cetatea sfântă și s-au arătat multora” (Mt. 27, 51-53).
Tâlcuitorii Sf. Scripturi spun că acești sfinți care au înviat la moartea Mântuitorului și după aceea s-au arătat multora erau cunoscuți celor din Ierusalim, fiind mutați la Domnul cu câțiva ani înainte, încât erau recunoscuți de către iudei. I-au recunoscut atât după fizionomie cât și după grai, darul ce aparține sufletului. Deci, au înviat fiecare cu sufletul său.

La schimbarea Sa la față, Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos a adus pe muntele Taborului pe Moise și pe Ilie (Mt. 17, 3, Mc. 9, 4, Lc. 9, 30). Sufletul lui Moise nu s-a aflat în alt trup.

Cum descrie Serafim Rose această groaznică erezie: „printre ideile oculte larg discutate și uneori acceptate… chiar de către unii oameni de știință, se află ideea reîncarnării; anume că sufletul, după moarte, nu are de trecut prin judecata particulară și apoi de mers în locul hărăzit lui, din rai sau din iad, așteptând învierea trupurilor (conform învățăturii ortodoxe) și Judecata de Apoi, ci revine pe pământ și ocupă un nou trup, fie de animal și de om” (Sufletul după moarte, trad. în lb rom., 2002, pag. 130).

Acest mare teolog și un neobosit cărturar amintește trei dogme ortodoxe importante care resping această învățătură ocultă. Creștinul ortodox din ziua de azi care se simte ispitit de această idee sau își pune întrebări asupra presupuselor dovezi în sprijinul ei este suficient să cugete asupra trei dogme creștine fundamentale, care duc în final la respingerea oricărei posibilități de reîncarnare.
1. Învierea trupului. Hristos a înviat din morți cu același trup în care a și murit moartea firească a oricărui om, devenind astfel pârga pentru noi, a tuturor oamenilor, ale căror trupuri vor fi la fel înviate în Ziua de Apoi, spre regăsirea sufletelor, în vederea dobândirii vieții veșnice din rai sau din iad, potrivit cu judecata lui Dumnezeu asupra vieții lor pământești. Acest trup înviază exact ca trupul lui Hristos însuși, dar va fi deosebit de trupurile noastre pământești prin aceea că va fi mult curățit, iar natura lui îngerească va predomina pentru că altfel nu poate intra în împărăția lui Dumnezeu, unde nu este moarte sau stricăciune, dar totuși va fi același trup restaurat în chip minunat și potrivit vieții veșnice prin lucrarea lui Dumnezeu, după cum a văzut Ezechiel în vedenia „oaselor uscate” (Ezechiel 37. 1-14).
2. Răscumpărarea noastră de către Iisus Hristos. Dumnezeu a luat trup și prin viața Sa pământească și prin moartea pe cruce ne-a răscumpărat de sub stăpânirea păcatului și a morții. Prin Puterea Sa noi suntem mântuiți și pregătiți în vederea dobândirii Împărăției Cerurilor (deci nu prin trecerea sufletului prin mai multe trupuri).
3. Judecata. „Și precum este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea să fie judecată” (Evr. 9, 27). Viața pământească este un proces unic și definitiv, după care nu mai urmează o „a doua șansă, ci numai judecata lui Dumnezeu (care este atât dreaptă cât și milostivă); omul este judecat după măsura stării sufletului său atunci când și-a încheiat viața de pe pământ” (Ibidem, pag. 134-135).

În cele ce urmează aș dori să amintesc de învățătura a trei mari duhovnici ai țării noastre.

1. Părintele Teofil Părăian întrebat de ce teoria reîncarnării contrazice Învierea Domnului? el spune: „gândiţi-vă că, dacă e vorba de o teorie, o tot poţi contrazice. Dacă ar fi vorba de un adevăr, atunci ar fi ceva, dar când e vorba de o simplă teorie… Domnule, dacă omul se mântuieşte prin vieţi succesive, printr-o experienţă pe care o face, înseamnă că nu are Mântuitor, ci îşi este el însuşi mântuitor, experienţa îi este mântuitor. Or, noi credem că mântuirea se face prin Domnul Hristos, şi atunci îţi este de ajuns o singură viaţă ca să te întâlneşti cu Domnul Hristos şi să fii în veşnicie cu El, mai ales că desăvârşirea e fără hotar. Dacă ai trecut în cealaltă viaţă şi duci o viaţă în plan spiritual, cum sunt sfinţii, cum e Maica Domnului, nu rămâi în starea în care te găseşte moartea, în sensul că nu mai poţi progresa, ci progresezi în veşnicie, precum sfinţii. Fiind fără hotar desăvârşirea, nu-i nevoie ca omul să revină pe alte planuri, pe planuri inferioare, în care faci şi rele, pentru că nu poţi spune că dacă ai făcut o experienţă în viaţa asta, nu mai repeţi nişte lucruri rele într-o altă viaţă. În cazul acesta, vieţile succesive aduc şi încărcătură, nu aduc numai limpezire. Învierea Domnului Hristos are putere pentru suflet acolo unde segăseşte acesta, nu trebuie să vie el să facă o experienţă.
Acesta este un punct de vedere. Cei care susţin reâncarnarea poate au şi ei punctele lor de vedere, însă noi, pentru că Biserica aşa ne învaţă, credem aşa, şi Dumnezeu să ne ajute să ne desăvârşim cum credem noi, cum învaţă Biserica despre desăvârşire” (Veniți de luați bucurie, 2001, pag. 120).

2. Părintele Adrian Făgețeanu spune că: „chiar în Vechiul Testament, proorocul Ezechiel a avut o vedenie în care a văzut ţarina plângerii, unde erau mii şi mii de cadavre. El vede că în oase vine Duhul Sfânt, le înveleşte în carne şi-n piele, pe urmă începe Duhul Sfânt să sufle asupra lor şi fiecare începe să se mişte, înviază şi încep să se roage, să-L laude pe Dumnezeu, să-L preamărească. Şi noi spunem, în biserică: „Pe Tine Te lăudăm, pe Tine Te binecuvântăm. Doamne, şi ne rugăm Ţie, Dumnezeului nostru!”, nu? Deci, încă în Vechiul Testament, Ezechiel vede cum va fi învierea de apoi. Nu contează dacă ai ars într-un incendiu, dacă ai căzut din avion, te-ai înecat în mare, te-au mâncat fiarele sau… Nu contează nimic! Toate vor ajunge Ia înviere.
Şi atunci cum susţin ei teoria reîncarnării? Există o teorie a reîncarnării, care este foarte la modă” (Viața mea, mărturia mea, 2011, pag. 141-142).

3. Sf. Ilie Cleopa adaugă: „cea mai mare nebunie, păgânătate şi rătăcire de la adevăr este de a crede cineva că sufletul omului după moarte intră în alte trupuri de dobitoace, de fiare, de păsări etc. În toată învăţătura dumnezeieştilor Scripturi şi Evangheliei lui Hristos, în învăţăturile Sfinţilor Apostoli, ale Sfinţilor Părinţi nu găsim vreo mărturie despre această rătăcire şi păgânătate. Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, în dumnezeiasca Sa Evanghelie, ne arată unde merg sufletele oamenilor după moarte, zicînd: „Şi a murit săracul şi a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul şi s-a înmormântat” – apoi arătând unde s-a dus zice: „Şi în iad ridicându-şi ochii săi fiind în chinuri el a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui” (Luca 16, 22-23).

Iată deci unde merg sufletele oamenilor drepţi şi păcătoşi după moarte. In rai, sânul lui Avraam, sau în iad, unde a mers bogatul cel nemilostiv.

De unde a ieşit această idee de a se crede că sufletele oamenilor după moarte se duc în alte trupuri? De unde a ieşit această nebună rătăcire că omul moare de multe ori şi intră în diferite trupuri? Oare cei ce gândesc această nebunie nu-l aud pe marele Apostol Pavel care zice: „Şi precum este rânduit oamenilor ca o dată să moară iar după aceea să fie Judecata” (Evrei 9, 27; Iov 30, 25; Isus Sirah 14, 12; 40, 3-4). Oare nu aud aceşti rătăciţi de la adevăr ce zice dumnezeiasca Scriptură: „Că mai înainte de a se întoarce ţărâna în pământ precum a fost. Şi duhul la Dumnezeu, Cel ce l-a dat pe el” (Ecclesiast 12, 7)? Vedem dar destul de luminat că o dată i s-a dat omului să moară, cînd trupul se întoarce în pământ şi sufletul se întoarce la Dumnezeu, la Cel ce l-a dat pe el. Şi nu arată că ar merge prin alte trupuri cum bănuiesc cei fără minte şi înţelegere. O dată moare omul cu trupul său şi o dată va fi învierea morţilor. Auzi ce zice Domnul: „Nu vă miraţi de aceasta, că vine ceasul în care toţi cei din mormânt vor auzi glasul Lui. Şi vor ieşi cei ce au făcut cele bune întru învierea vieţii, iar cei ce au făcut cele rele întru învierea osândirii” (Ioan 5, 28-29). De unde a ieşit această păgânătate să se creadă că sufletele oamenilor, după moarte, intră în alte trupuri? Oare nu auzim ce zice marele Apostol Pavel: „Căci ştim că dacă acest trup, locuinţa noastră cea pământească, se va strica, avem zidire de la Dumnezeu casă nefăcută de mână, veşnică în ceruri” (II Corinteni 5,1). Unii din cei rătăciţi cred că omul s-ar naşte de mai multe ori cu trupul şi, auzind că Sfântul Ioan Botezătorul ar fi Ilie, au întrebat pe Sfântul Ioan Botezătorul zicînd: „Dar cine eşti tu? Eşti Ilie?„. Zis-a el: „Nu sunt„. Apoi iar l-a întrebat: „Eşti tu proorocul?„. Şi a răspuns: „Nu”. Deci au zis lui: „Cine eşti tu? Ca să dăm răspuns celor ce ne-au trimis (adică fariseilor). Ce spui tu despre tine însuţi?„. El le-a zis: „Eu sunt glasul celui care strigă în pustie: «îndreptaţi calea Domnului!», precum a zis Isaia proorocul” (Îndrumări duhovnicești pentru vremelnicie și veșnicie, 2004, pag. 235-236).

Pr. dr. Nicolae Lauruc




SighetRun700: Sigheteni… alergați! Înscrierile continuă!

IMPORTANT: Fiecare înscriere la SighetRun700 (concurs de alergare) contribuie la reconstituirea istorică a Turnului Belvedere de pe Solovan.

Vă informăm că taxa de participare pentru ediția din acest an a concursului este 150 LEI în perioada 1 iunie-15 august 2026, iar în perioada 15 august-7 septembrie 2026, taxa este în valoare de 200 LEI.

Înscrierile sunt deschise! Rezervă-ți locul din timp pe www.my-run.ro și fii parte din această experiență.

Premiile pentru categoria Open (masculin și feminin) sunt următoarele:

‍♂ Maraton (42 km): Locul I – 2500 lei, Locul II – 1500 lei, Locul III – 1000 lei.

♀ Semimaraton (21 km): Locul I – 1500 lei, Locul II – 1000 lei, Locul III – 500 lei.

Cursa Panorama (10 km): Locul I – 1000 lei, Locul II – 650 lei, Locul III – 350 lei.

Cursa Solovan (5 km): Locul I – 500 lei, Locul II – 350 lei, Locul III – 200 lei.

La acestea se adaugă premii acordate pe categorii de vârstă.

Pentru înscrieri, accesați următorul LINK

Salut, Sighet!

 




Hai la Festivalul Internațional Dranica! |VIDEO|

Cauți un mod diferit de a-ți petrece o zi de vară?
Te așteptăm vineri, 24 iulie 2026 (între orele 10:00 și 18:00) la Muzeul Satului Maramureșean din Sighetu Marmației – unul dintre cele mai frumoase muzee în aer liber din România — la FESTIVALUL INTERNAȚIONAL DRANICA.

Vei cunoaște meșteșugari din Maramureș (România), Transcarpatia (Ucraina) și Borsod-Abaúj-Zemplén (Ungaria).
Vei vedea cum lemnul prinde viață!
Vei putea participa la ateliere interactive unde îți vei testa îndemânarea!
Vei descoperi poveștile din spatele unor meșteșuguri transmise din generație în generație!
Fie că vii cu familia, cu prietenii sau pur și simplu din curiozitate, te vei bucura de o zi plină de măiestrie, cultură și întâlniri autentice.

Descoperă DRANICA în acțiune: meșteșugari din trei țări, nenumărate povești și o singură pasiune comună — aceea de a păstra vie tradiția prelucrării lemnului.

Muzeul Maramureșan Sighet




KOCSOR și… LULU (autor, Gheorghe Mihăiescu)

Eram hotărât să fac un comentariu la un articol semnat de Nicolae Rădoi  (apărut pe  „Salut, Sighet”) despre o figură impozantă a Palatului Culturii din Sighet – KOCSOR BACSI – dar, pentru că a ieșit prea lung, s-a transformat tot într-un… articol.

Pentru a ajunge la Kocsor bacsi din Sighet, am pornit de la o figură comico-emblematică a Clujului, cam din aceeași perioadă și categorie, LULU din Cluj.
În anii ‘70, în vremea studenției mele din Cluj, l-am cunoscut pe LULU. Dar cine nu-l cunoștea?! Un personaj al Clujului pe care îl întâlneai mai peste tot, dar mai ales la evenimente clujene importante.
Se distingea prin lipsa de preocupare, nu avea o ocupație anume, prin ținuta vestimentară cu vreo două numere mai mare, cu un zâmbet a bunătate și mersul domol, trăgându-șî încâlțămintea ce-i clopoțea în picioare.
Te trezeai cu el prin te miri ce locuri nebănuite, dar zonele cele mai frecventate erau cele centrale, acolo unde se întâmplau lucruri de ținut minte, pe la Casa de Cultură a Studenților, pe la intrarea la Teatru, pe străduțele din preajma centrului și nu rata nicio cununie de la Starea Civilă din Primărie. Mulți miri ai acelor ani îl au în albumului lor și pe LULU.
A rămas în memoria clujenilor de atunci prezența lui Lulu în locurile în care te așteptai să i se audă cerința lui: „Măi ceacanău, dă-mi un leu de tri!”. Multă lume clujeană îl ține minte pe LULU, chiar a ajuns personaj de romane  –  Radu Țuculescu, Cornel Udrea etc.
„Acest om sărac la minte, dar foarte curat la suflet, nu primea pomană, se ducea la nunți, cânta la microfon, a avut ceva special în nebunia lui, a avut și un dram de înțelepciune” – Bartolomeu Anania.
I se pregătește o statuie, care să stârnească comicul, buna dispoziție, așa cum există și în alte mari orașe ale lumii, o statuie în preajma căreia părinții, bunicii să le povestească nepoților despre hazliul, frumosul „nebun” al Clujului – LULU.

Venind la SIGHET, trimis aici cu repartiție după terminarea studiilor, dau de „LULU” al Sighetului. Trebuie să recunosc, de o anvergură mai mică în cunoașterea lui, însă de o statură fizică mai mare, chiar înfricoșătoare, după alții, însă de aceeași bunătate, atenție și respect – KOCSOR BACSI.
Trăia la Palat. La Palatul Culturii. Acolo l-am întâlnit de fiecare dată când mergeam la repetiții la Ansamblul MARA, la sfârșitul anilor ‘70 și începutul anilor ‘80.
O statură impresionantă, o înfățișare aparte, cu haine gen LULU, și după ceva vreme am constatat că semănau și la suflet. Amândoi emanau bunătate și respect.
Totuși, KOCSOR BACSI avea ceva în plus. Avea un rost la Palat.
Am aflat ulterior de rolul lui în Teatrul de păpuși de la Sighet, de modul lui de promovare prin confecționarea păpușilor, realizarea de afișe și răspândirea lor prin oraș.

În fiecare zi de repetiții la Ansamblul MARA, în perioada de care aminteam, ne aștepta la intrarea în Palat, precum o gazdă, ne saluta respectuos și ne strângea mâna.
Mi-au rămas în memorie vocea-i baritonală din salut, statura, ținuta și strânsul mâinii.
Avea o mână caldă, însă aveam senzația că dam mâna cu o lopată, datorită imensității  mâinii lui în care ți se pierdea mâna ta, însă răspundeam cu același respect.

S-a stins cu multă liniște în jur, parcă să nu știe lumea că nu mai e, că e cu noi, că ne primește și ne strânge mâna. Intram pe poarta Palatului Culturii și ne lipsea primirea străjerului, figura impozantă cu mâna cât o lopată a inimosului KOCSOR BACSI.
Oare cum ar fi o testare a sentimentelor sighetenilor față de emblematicul KOCSOR, cel ce hrănea în micul lui spațiu, de la Palat, mai multe pisici și porumbei, dădea bani împrumut cu precizia datei returnării lor, cel ce picta și confecționa păpuși, cel ce lipea prin oraș afișele făcute de el, pentru a-i anunța pe iubitorii artei data reprezentațiilor, cel ce te întâmpina la intrare în seara repetițiilor, și-ți „ascundea” mâna în palma lui caldă în semn de bun venit, preocupat și de copilașii colegilor de dans (care nu aveau cu cine să-i lase), spunându-le vorbe pe placul lor.

OARE, CUM AR FI?!…

Gheorghe Mihăiescu




#Sighet700 – „Rezistența” Sighetului analizată de prof univ. dr. Călin Grigore Radu Mircea (autor, Ion Mariș)

Profesorul universitar dr. Călin Grigore Radu MIRCEA s-a născut la 30 ianuarie 1965 la Şomcuta Mare, în familia Mircea Ioan – jurist (judecător, procuror, avocat) şi Mircea Aurelia – învăţătoare, ambii părinți în prezent pensionari.
A absolvit Şcoala generală nr. 3 din Sighet, între anii 1971-1979, după care urmează Liceul „Dragoş-Vodă” din Sighet, secţia matematică-fizică, în perioada 1979-1983. În continuare este admis la Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca, Facultatea de Construcţii, secţia Construcţii Civile, Industriale şi Agricole (1984-1989).
După terminarea facultăţii a lucrat ca inginer stagiar la IACM Sfântu Gheorghe, între anii 1989-1991.
Începe cariera universitară şi este preparator la Facultatea de Construcţii, Catedra Construcţii de Beton Armat şi Construcţii Metalice – Colectivul Construcţii de Beton Armat în perioada 1991-1993, între 1993-1998, asistent, din 1998 până în 2000 are funcţia de şef de lucrări, apoi între 2000-2004, conferenţiar, iar în 2004 devine profesor universitar.
Între anii 2002-2009 deţine funcţia de Director ştiinţific (prin cumul) la Institutul Naţional de Cercetare – Dezvoltare în Construcţii şi Economia Construcţiilor (INCERC) – filiala Cluj-Napoca.
Bogata sa activitatea de cercetare s-a desfăşurat în următoarele domenii: ingineria structurală şi a structurilor spaţiale, ingineria experimentală, modelare numerică şi calculul neliniar, sustenabilitatea betonului armat şi precomprimat, materiale de construcţii, evaluarea, monitorizarea şi reabilitarea construcţiilor, managementul şi tehnologia construcţiilor, unde a avut şi are contribuţii ştiinţifice remarcabile.
Contribuţia ştiinţifică s-a materializat în articole/ studii publicate în reviste de specialitate de circulaţie internaţională, cărţi şi reglementări tehnice publicate în calitate de autor, coautor sau editor; studii publicate în volumele unor manifestări ştiinţifice internaţionale. A publicat cărţi şi capitole în cărţi de specialitate: 5 cărţi, din care 2 autor capitole (1 şi în străinătate), 1 coautor, 1 autor unic şi 1 prim-autor.
Activitatea editorială include publicarea a 7 volume, din care 2 la o manifestare internaţională de prestigiu. A mai publicat un număr de 34 de lucrări în ţară, în „Acta Technica Napocensis”, „Revista Construcţiilor”, etc. şi 42 de lucrări (articole/ studii) în volumele unor manifestări ştiinţifice recunoscute din străinătate, dintre care 3 indexări ISI ca şi coautor, 10 indexări BDI ca prim autor: Londra-Anglia, Helsinki-Finlanda, Lisabona-Portugalia, Praga-Cehoslovacia, Moscova-Rusia, Varşovia-Polonia, Montpellier şi Saint-Malo-Franţa, Dubrovnik-Croaţia, Budapesta-Ungaria, Beijing şi Shanghai-China, Melbourne-Australia, Toronto-Canada, Acapulco-Mexic, Cape Town-Africa de Sud,etc. A participat la numeroase simpozioane naţionale organizate la Cluj-Napoca, Timişoara, Bucureşti, în cadrul cărora a prezentat lucrări de specialitate, cât şi la unele manifestări ştiinţifice în străinătate, de asemenea cu prezentări de lucrări.

Din scurta introducere care conține datele mai importante din biografia prof. univ. dr. Călin G.R. Mircea puteți sesiza – în mod evident – că intervievatul meu de azi are o remarcabilă carieră profesională, universitară, fiind o personalitate care evidențiază… „amprenta” sigheteană.

Așadar, abordarea mea din această discuție va porni din… Sighet!

Ion Mariș (I.M.): Stimate domnule profesor universitar Călin Mircea, care sunt primele amintiri care vă vin în minte atunci când vă gândiți la Sighetul copilăriei și adolescenței?
Călin Grigore Radu Mircea (C.G.R.M.): Deși m-am născut la Șomcuta Mare, copilăria și adolescența mea aparțin în întregime Sighetului. Acolo am deschis ochii asupra lumii, acolo m-am format ca om. Primele imagini care îmi vin în minte sunt de pe strada Mihai Eminescu, unde am copilărit: drumurile, de mână cu mama spre grădiniță, poate cele mai senine amintiri pe care le port cu mine. Apoi au urmat anii de la Școala Generală nr. 3 și orele de la Școala de Muzică, care mi-au deschis o fereastră spre frumos ce nu s-a mai închis niciodată.
Copilăria mea sigheteană a însemnat și sport: am jucat fotbal la echipa de pitici a Școlii Sportive, cu emoțiile și bucuriile pe care doar un copil care intră pe teren le poate înțelege. Mai târziu, la liceu, am purtat culorile echipei de baschet a Liceului „Dragoș-Vodă”. Sportul m-a învățat de mic lecții pe care aveam să le regăsesc mai târziu în viața profesională: spiritul de echipă, disciplina și perseverența.
Sighetul acelor ani era un oraș cu o atmosferă aparte: plimbările prin centru, unde toată lumea cunoștea pe toată lumea, duminicile și după-amiezile petrecute în Grădina Morii, locul acela binecuvântat de pe malul Izei, care, pentru noi, copiii, era o lume întreagă. Verile petrecute la râu, cu Solovanul veghind totul de sus. Copilăria avea, pe atunci, un gust de libertate pe care generațiile de azi cu greu și-l mai pot închipui: plecai de acasă dimineața și te întorceai seara, iar orașul întreg era terenul nostru de joacă.
Adolescența înseamnă, desigur, anii de matematică-fizică de la Liceul „Dragoș-Vodă”: rigoarea care ne-a disciplinat gândirea și prieteniile care au rezistat timpului. Acolo s-a pus, fără să-mi dau seama atunci, temelia carierei mele de inginer: respectul pentru lucrul bine făcut și bucuria de a înțelege cum funcționează lucrurile.

I.M.: Cum a influențat – dacă a influențat – perioada petrecută la Sighet alegerea drumului dumneavoastră profesional?
C.G.R.M.: A influențat-o decisiv, fără nicio îndoială. Drumul meu spre inginerie s-a conturat pe băncile școlilor sighetene, iar meritul aparține, în primul rând, dascălilor pe care i-am avut.
La Școala Generală nr. 3 am avut o situație aparte: mama, învățătoare chiar la această școală, mi-a fost aproape în fiecare zi a copilăriei mele școlare. Atât acasă, cât și la școală, am primit aceeași lecție despre dragostea de carte și munca temeinică. Învățătoarea mea, doamna Motrea, a fost cea care mi-a pus creionul în mână și mi-a modelat primii ani, iar la gimnaziu am avut șansa unor dascăli minunați, între care diriginta noastră, doamna Șleam, și doamna Nițescu, profesoară de limba română – oameni care nu ne-au predat doar o materie, ci ne modelau caracterul. Tot din acei ani îl păstrez în suflet pe profesorul de vioară Hunyadi, de la Școala de Muzică, cel care mi-a deschis urechea și sufletul spre armonie. Cine înțelege muzica descoperă, mai târziu, că și structurile bine gândite au armonia lor.
La Liceul „Dragoș-Vodă”, secția de matematică-fizică a fost o adevărată școală de rigoare, iar aici trebuie să-i numesc, cu recunoștință, pe profesorii de matematică Szöllössy și Berinde, precum și pe profesorul de fizică Boancă, dascăli care ne-au învățat frumusețea raționamentului exact și plăcerea problemei rezolvate, lucruri care m-au condus firesc spre Facultatea de Construcții din Cluj-Napoca. Și nu pot să nu-l amintesc pe profesorul și antrenorul nostru de baschet, Tony Fangli, un prieten drag și un om deosebit, care ne-a învățat că victoria se construiește prin muncă de echipă, lecție valabilă pe teren, pe șantier și în viață.
Nu pot încheia fără a aminti influența familiei: tatăl meu, jurist, m-a învățat ce înseamnă rigoarea argumentului și respectul pentru adevăr, iar mama, ca dascăl, mi-a insuflat răbdarea de a învăța temeinic. Într-un fel, cariera universitară pe care am îmbrățișat-o mai târziu împacă moștenirea amândurora: rigoarea și vocația de dascăl.
Aș spune că Sighetul mi-a dat temelia, iar în construcții temelia hotărăște tot ce se ridică deasupra ei. Tot ce a urmat, la Cluj și în cariera academică, s-a clădit pe ceea ce am primit acasă și în școlile acestui oraș.

I.M.: Ce loc ocupă astăzi Sighetu Marmației în viața dumneavoastră?
C.G.R.M.: Un loc pe care nu l-a putut lua nimic altceva. De peste patru decenii trăiesc la Cluj-Napoca, oraș căruia îi datorez cariera și care mi-a devenit a doua casă. Dar acasă, în sensul cel mai adânc al cuvântului, rămâne Sighetul. Există o vorbă potrivită aici: poți scoate omul din Maramureș, dar nu poți scoate Maramureșul din om.
Legătura mea cu orașul nu este doar una de amintire, ci una vie: părinții mei, nonagenari astăzi, locuiesc în continuare în Sighet, iar drumurile mele spre ei sunt dese și fiecare este, într-un fel, o întoarcere la mine însumi. Coborând spre oraș, simt, de fiecare dată, aceeași emoție ca în anii studenției, când veneam acasă în vacanțe. Faptul că pot să-mi îmbrățișez părinții în orașul în care m-au crescut este un dar pe care îl prețuiesc cu atât mai mult cu cât trec anii.
Cu meseria mea i-am fost de folos Sighetului mai puțin decât mi-aș fi dorit. Activitatea mea profesională s-a desfășurat, firesc, mai ales în alte zone ale țării. Totuși, am avut câteva lucrări de suflet aici: proiectul de reabilitare a trei clădiri ale Spitalului Municipal, de care mă leagă o satisfacție aparte, pentru că una este să consolidezi o clădire oarecare și alta este să știi că, în spatele zidurilor pe care le pui în siguranță, sunt îngrijiți oamenii orașului tău. De-a lungul anilor, am mai realizat și câteva lucrări pentru persoane și firme din oraș și din zona limitrofă. Puține, dar pe fiecare dintre ele am simțit-o ca pe un fel de a întoarce o parte din ceea ce am primit. Și mărturisesc aici, cu toată sinceritatea: dacă orașul va avea vreodată nevoie de priceperea mea, ușa mea va fi întotdeauna deschisă pentru Sighet.
Sighetul rămâne pentru mine punctul de reper: orașul cu care compar, fără să vreau, toate orașele prin care am umblat. Și am avut șansa să văd multe, de la Londra la Beijing, de la Toronto la Cape Town. Nicăieri nu am regăsit liniștea serilor din Grădina Morii sau malurile Izei. Sunt lucruri care nu se măsoară și nu se publică în reviste de specialitate, dar care te țin întreg.

I.M.: Când reveniți acasă, ce loc (cu excepția casei părintești) din Sighet simțiți că vă readuce instantaneu în anii tinereții?
C.G.R.M.: Grădina Morii. De fiecare dată. E de ajuns să trec podul și să aud susurul apei și am din nou zece ani. Acolo am învățat să merg pe bicicletă, acolo ne adunam, copiii, după orele de școală, iar acele după-amiezi nu costau nimic, dar ne dădeau totul. Mai târziu, în adolescență, tot acolo se plimbau visurile și primele emoții ale vârstei. Cred că fiecare sighetean are Grădina Morii lui; a mea este populată cu chipuri dragi, unele care nu mai sunt, și, de aceea, fiecare plimbare acolo este și o revedere.
Aș mai adăuga un loc, poate surprinzător: sala de sport a Liceului „Dragoș-Vodă”. Cine a jucat baschet într-o echipă de liceu știe că o sală de sport nu este doar o sală, ci locul unde ai învățat să pierzi, să câștigi și să te ridici. Când trec pe lângă liceu, parcă aud și acum mingea lovind podeaua.

I.M.: Dacă ar trebui să definiți Sighetul într-o scurtă propoziție, care ar fi aceasta?
C.G.R.M.: Sighetul este singurul loc din lume unde nu trebuie să fiu nimic altceva decât acasă.

I.M.: Din perspectiva specialistului în construcții, ce apreciați și ce ați schimba în dezvoltarea urbană a Sighetului?
C.G.R.M.: Ce apreciez, în primul rând, este că Sighetul și-a păstrat, în bună măsură, țesutul urban istoric. Centrul orașului, cu fronturile sale de clădiri din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, rămâne unul dintre cele mai coerente din nordul Transilvaniei. Într-o epocă în care multe orașe și-au sacrificat identitatea pentru o modernizare grăbită, Sighetul a avut, poate și din constrângeri, șansa de a rămâne el însuși.
Ce aș schimba? Aș spune, cu franchețea specialistului, câteva lucruri. În primul rând, felul în care ne raportăm la fondul construit istoric: o clădire veche nu se „renovează” doar cosmetic, ci trebuie evaluată structural, consolidată acolo unde este nevoie și reabilitată cu materiale și tehnici compatibile. Termoizolarea, adesea agresivă, a fațadelor istorice, pe care o văd în toată țara, este o greșeală care costă scump pe termen lung, atât din punct de vedere tehnic, cât și identitar.
Apoi, mi-aș dori o viziune de dezvoltare pe termen lung. Un oraș nu se construiește de la un mandat la altul, ci de-a lungul generațiilor. Sighetul are atuuri extraordinare: poziția de poartă spre Maramureșul istoric, patrimoniul și Memorialul, care îl așază pe harta europeană a memoriei. O dezvoltare urbană inteligentă ar valorifica aceste atuuri prin infrastructură de acces modernizată, spații publice de calitate și un turism cultural care aduce viață în clădirile istorice, în loc să le lase să se degradeze.
Și încă un lucru, pe care îl spun cu inima, nu doar cu ochiul inginerului: cea mai valoroasă „structură” a unui oraș sunt oamenii lui. Orice investiție în urbanism trebuie dublată de motive pentru care tinerii să rămână sau să se întoarcă. Poți consolida toate clădirile unui oraș; dacă pleacă oamenii, ai consolidat doar un decor.

I.M.: Inginerii au rolul și de-a calcula rezistența construcțiilor. Cum se măsoară – în opinia dvs – „rezistența” unei comunități precum Sighetul?
C.G.R.M.: Ce întrebare frumoasă! Și permiteți-mi să răspund cu uneltele meseriei mele, pentru că ingineria structurală are, pentru ceea ce mă întrebați, trei cuvinte – nu unul singur.
Primul este, într-adevăr, rezistența: capacitatea de a prelua încărcări fără a ceda. Peste Sighet au trecut, în 700 de ani, încărcări pe care puține comunități le-ar fi putut suporta: războaie, deportări, tragedia comunității evreiești, închisoarea în care a fost martirizată elita unei țări întregi, apoi dezindustrializarea și plecarea atâtor fii ai orașului în lume. Și, totuși, orașul stă în picioare. Asta este rezistența.
Al doilea cuvânt este reziliența – și aici trebuie să fac o mărturisire de inginer. Astăzi, toată lumea folosește acest cuvânt, dar puțini mai știu că el vine din știința materialelor, unde are un sens precis: capacitatea unui material de a absorbi energia unui șoc și de a reveni la forma inițială, fără deformații permanente. Exact asta a făcut Sighetul, în chipul cel mai spectaculos cu putință: a absorbit șocul celei mai adânci suferințe a sale – închisoarea – și l-a transformat în Memorial. A întors energia loviturii în memorie, iar memoria în forță. Ca inginer, aș spune că este cea mai remarcabilă probă de reziliență pe care am întâlnit-o: un loc al durerii devenit stâlp de rezistență al identității europene.
Iar al treilea cuvânt, poate cel mai frumos, este tenacitatea. În știința materialelor, tenacitatea este capacitatea unui material de a absorbi energie înainte de rupere. Materialele tenace nu cedează brusc, nu se frâng la prima fisură, ci luptă, se deformează, rabdă și continuă să ducă sarcina. Oțelul este tenace; sticla, oricât de dură ar fi, nu este. Comunitățile sunt la fel: unele, aparent strălucitoare, se sparg la primul șoc; altele duc, generație după generație, tot ceea ce așază istoria pe umerii lor. Sighetul este, fără îndoială, din familia oțelului.
Iar proba supremă, atât pentru materiale, cât și pentru orașe, rămâne timpul. Sighetul tocmai a trecut-o: 700 de ani de existență – și sunt convins că are înainte o viață încă foarte lungă.

I.M.: Dacă ați avea posibilitatea să contribuiți la un proiect major pentru Sighetul viitorului, care ar fi acesta și cum l-ați imagina pentru următorii 25 – 50 de ani?
C.G.R.M.: Visez pentru Sighet un proiect care nu este, în primul rând, despre ziduri – deși un inginer constructor le-ar găsi și zidurilor locul potrivit. Visez un centru de cercetare și cultivare a valorilor trecutului: un loc cu viziune, care să adune, să studieze și să transmită mai departe tot ceea ce acest oraș și acest Maramureș au acumulat în șapte secole.
L-aș imagina sprijinit pe trei piloni. Primul: cercetarea și cultivarea valorilor – istoria orașului, conviețuirea culturilor care l-au format, meșteșugurile, lemnul, arhitectura tradițională, întregul patrimoniu inestimabil care astăzi se pierde, tăcut, generație după generație. Al doilea pilon, la fel de important: studierea greșelilor trecutului. Sighetul găzduiește deja, prin Memorial, una dintre cele mai importante instituții europene ale memoriei, iar lecția lui este limpede: un trecut cercetat cu onestitate, cu tot ceea ce are el luminos și întunecat, este singura temelie pe care se poate construi sănătos. Comunitățile care își uită greșelile le repetă; cele care le studiază se imunizează. Iar al treilea pilon ar fi viziunea: nu conservarea de dragul conservării, ci trasarea drumului prin care aceste tradiții se integrează în viitor. Cum pot trăi meșteșugurile în economia de mâine? Cum poate rămâne vie arhitectura de lemn în satul secolului al XXI-lea? Cum poate deveni identitatea maramureșeană un avantaj, și nu o piesă de muzeu?
Aș mai adăuga acestui centru o dimensiune la care țin în mod deosebit: apropierea de frații noștri de peste Tisa. Sighetul are acest privilegiu rar de a fi despărțit doar de un râu de comunitățile românești din dreapta Tisei, care au păstrat, în condiții adesea mult mai grele decât ale noastre, limba, credința și tradițiile. Un asemenea centru ar trebui să fie și al lor: un loc care cercetează și cultivă împreună patrimoniul comun, care leagă școlile, meșterii și oamenii de pe cele două maluri. Iar aici inginerul din mine zâmbește: toată viața am calculat structuri, dar știu bine că cele mai importante poduri care se pot construi la Sighet nu sunt din beton sau din oțel, ci sunt podurile dintre oameni. Pe acestea merită să le proiectăm cu cea mai mare grijă, pentru următorii 25–50 de ani.
Peste 25–50 de ani, un asemenea centru ar putea face din Sighet ceea ce poziția și istoria îl îndreptățesc să fie: capitala memoriei și a tradiției vii din nordul României, un loc unde vii nu doar să privești trecutul, ci să înveți de la el cum se construiește viitorul, pe ambele maluri ale Tisei.
Iar contribuția mea? O spun fără ezitare: cu tot ce știu. Un asemenea centru ar merita să își găsească locul într-o clădire istorică a orașului, evaluată, consolidată și reabilitată așa cum se cuvine – și iată că inginerul de structuri își găsește firesc locul în acest proiect. Ar fi, poate, cel mai frumos mod de a închide cercul: copilul care a plecat de pe strada Mihai Eminescu să contribuie la construirea Sighetului în care nepoții noștri vor alege să rămână.

I.M.: Cum vedeți evoluția învățământului tehnic în România pe termen mediu și lung?
C.G.R.M.: Îmi permiteți să fiu sincer până la capăt? Nu putem vorbi despre învățământul tehnic rupt de întreg, iar întregul arată îngrijorător. O spun cu durere, din interiorul sistemului, după mai bine de trei decenii de carieră universitară: învățământul românesc, în ansamblul lui, a ajuns într-o stare care nu ne face cinste. Am degradat, reformă după reformă, un sistem care a format generații de valoare și am ajuns să ne mirăm că matematica și fizica nu mai atrag pe nimeni, că universitățile tehnice primesc studenți pe care trebuie, mai întâi, să-i recupereze și abia apoi să-i formeze, că absolvenții cei mai buni pleacă.
De aceea, convingerea mea este că drumul de acum înainte are două etape, în această ordine obligatorie. Întâi, o reîntoarcere de urgență la valorile tradiționale ale școlii românești – cele pe care generația mea le-a primit în școlile Sighetului: rigoarea, temeinicia, respectul pentru dascăl și pentru carte, munca susținută și meritocrația fără scuze. Nu este nostalgie, ci inginerie: când o structură este avariată, mai întâi o consolidezi pe fundația ei sănătoasă și abia apoi construiești deasupra. Nu poți reforma pentru viitor un sistem care și-a pierdut temelia.
Și aș sublinia aici o condiție fără de care nimic nu este posibil: stabilitatea legislativă. Școala românească a fost supusă, în ultimele decenii, unui șir nesfârșit de modificări – legi, metodologii, planuri-cadru schimbate uneori de la un an la altul. Or, în educație, ca și în construcții, nu poți evalua ceea ce ai făcut și nu poți trasa ori implementa direcții pentru viitor dacă terenul de sub tine se mișcă permanent. Orice măsurătoare serioasă cere un reper fix. Educația are nevoie de un cadru legislativ stabil, așezat pe consens și gândit pentru o generație, nu pentru un ciclu electoral. Abia atunci putem evalua cinstit unde suntem și putem construi coerent încotro mergem.
Abia apoi vine a doua etapă: reformarea și orientarea spre viitor. Iar aici, poate surprinzător, văd în inteligența artificială mai degrabă o șansă decât o amenințare – o șansă ca aceste procese să se accelereze. Inteligența artificială poate prelua rutina și birocrația care sufocă astăzi dascălii, poate personaliza învățarea și poate pune instrumente extraordinare în mâna unui profesor bun. Dar să fim bine înțeleși: ea va face și mai vizibilă diferența dintre școala care formează oameni capabili să gândească și cea care produce diplome. Calculul de rutină îl va face mașina; judecata – inginerească, medicală, morală – rămâne a omului, iar școala există tocmai pentru a o forma.
Cât despre învățământul tehnic, în particular, România are o nevoie uriașă de ingineri: infrastructura care abia acum se construiește, fondul de clădiri care trebuie consolidat și tranziția energetică o demonstrează. Cererea există; rămâne să reconstruim școala capabilă să-i răspundă. Sunt, în fond, optimist: am în fața mea, an de an, tineri excepționali – mai puțini decât altădată, dar de o calitate care mă convinge că are cine duce mai departe ingineria românească. Datoria noastră este să nu-i risipim.

I.M.: Cât de motivant sau – mai bine spus – ce vă motivează și astăzi să rămâneți activ în mediul academic?
C.G.R.M.: Răspunsul scurt: studenții. Răspunsul lung începe tot de la ei.
După mai bine de trei decenii la catedră, aș putea spune că am văzut aproape tot ce se poate vedea într-o carieră universitară. Și totuși, în fiecare toamnă, când intru la primul curs în fața unei noi generații, simt aceeași emoție ca la început. Pentru că fiecare generație este altfel, fiecare te obligă să te reinventezi, să găsești un drum nou către mintea și interesul unor tineri care nu mai seamănă cu cei de acum zece sau douăzeci de ani. Un dascăl care nu mai simte emoția aceasta ar trebui să se oprească; eu o simt încă și de aceea continui.
Apoi, mă motivează ceva ce doar profesorii înțeleg pe deplin: bucuria de a-ți vedea discipolii crescând. Am avut privilegiul să îndrum mulți doctoranzi, deveniți, la rândul lor, specialiști și dascăli, și să văd foști studenți construind, la propriu, în cazul meseriei noastre. Trec prin țară și văd clădiri, structuri și lucrări la care au pus umărul ingineri care au trecut prin amfiteatrele și laboratoarele noastre. Este o formă de a rămâne în lume care nu se compară cu nimic. Un dascăl nu se stinge niciodată de tot, pentru că ceva din el lucrează mai departe în fiecare om pe care l-a format. Mama, ca învățătoare, mi-a spus asta cu mult înainte să o înțeleg; astăzi o trăiesc.
Și tot aici trebuie să spun că eu însumi sunt veriga unui lanț. Port cu mine, în tot ce fac în universitate, memoria mentorilor mei, profesorii Mihăilescu și Ionescu, cărora le datorez formarea mea ca om de școală și de știință. De la ei am învățat că a fi profesor universitar nu este o funcție, ci o slujire. Când îmi îndrum doctoranzii, nu fac decât să dau mai departe ceea ce am primit de la ei, iar aceasta este, poate, cea mai profundă motivație dintre toate: să nu se rupă lanțul.
Mă motivează și cercetarea. Curiozitatea nu iese la pensie. Domeniul nostru trece prin transformări extraordinare: materiale noi, sustenabilitate, modelare numerică și inteligență artificială. Sunt întrebări la care generația mea încă are ce răspunde și mi se pare o risipă să te retragi tocmai când experiența acumulată în decenii se poate întâlni cu uneltele cele mai noi.
Și, poate, un ultim motiv, cel mai simplu: recunoștința. Am primit enorm de la școală, de la cea din Sighet până la cea din Cluj. Atâta vreme cât pot da înapoi, este datoria mea să o fac.

I.M.: Care este proiectul profesional de care vă simțiți cel mai legat și de ce?
C.G.R.M.: Întrebare grea pentru cineva care a lucrat, în peste trei decenii, la sute de proiecte. E ca și cum ai întreba un părinte care copil îi este mai drag. Dar să încerc.
Dacă vorbim despre anvergură, aș aminti contribuția la lucrările Autostrăzii Transilvania – un proiect emblematic, la scara la care ingineria se întâlnește cu destinul unei regiuni întregi. Dacă vorbim despre satisfacția profesională, aș aminti proiectarea și reabilitarea sutelor de clădiri care poartă, undeva în structura lor, semnătura noastră: Centrul de Afaceri din Sibiu, magazinul Leroy Merlin din Blejoi (Ploiești), ansambluri rezidențiale, spitale, clădiri publice și private. Fiecare clădire reabilitată este o poveste cu final bun: o construcție care ar fi ajuns o problemă devine, din nou, un adăpost sigur pentru oameni. Și aș aminti aici, cu o emoție aparte, lăcașurile de cult la care am lucrat, pentru că atunci când pui umărul la o biserică, cum a fost, de exemplu, biserica „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” din Satu Mare, nu lucrezi doar pentru oamenii de astăzi, ci și pentru generațiile care vor veni să-și plece capul acolo, mult după ce numele inginerului va fi fost uitat. Sunt lucrările în fața cărora meseria noastră se apropie cel mai mult de sacralitate.
Iar dacă vorbim despre pasiunea cercetătorului, acolo inima mea bate pentru două teme cărora le-am dedicat ani buni: modelarea numerică a structurilor din beton armat și studiul fisurării timpurii a betonului. Cea de-a doua sună, poate, arid pentru cititor, dar este o temă aproape filosofică: betonul, asemenea omului, își capătă multe dintre slăbiciuni în prima tinerețe. Fisurile care apar în primele zile de viață ale unei structuri îi pot marca întreaga existență. A înțelege și a preveni acest fenomen înseamnă structuri mai durabile și mai sigure. De aproximativ zece ani, împreună cu doctoranzii mei, am dus această preocupare un pas mai departe, spre una dintre frontierele domeniului: betonul cu autovindecare, un material capabil să-și închidă singur fisurile, așa cum un organism viu își vindecă rănile. Este o cercetare care mă fascinează, pentru că închide un cerc: după ce ani întregi am studiat cum se rănește betonul, studiez acum cum se poate vindeca singur. La toate acestea se adaugă ingineria seismică, pentru că, în România, orice inginer de structuri serios trăiește cu gândul la cutremur și cu răspunderea de a pregăti oamenii și clădirile pentru el.
Și totuși, observați că m-ați întrebat de proiectul de care mă simt cel mai legat, nu de cel de care sunt cel mai mândru. Iar aici răspunsul este altul și cred că cititorii dumneavoastră îl vor înțelege imediat: cele trei clădiri ale Spitalului Municipal din Sighet. Nu este nici cel mai mare proiect al meu, nici cel mai spectaculos din punct de vedere tehnic. Dar este singurul în care inginerul care calcula și copilul care a crescut pe strada Mihai Eminescu au lucrat împreună. Acolo nu consolidam doar niște structuri; puneam în siguranță clădirile în care sunt îngrijiți oamenii orașului meu. De proiectele mari te leagă profesia; de acesta mă leagă inima.

I.M.: Dacă ar trebui să alegeți între o clădire perfect proiectată și una imperfectă, dar încărcată de istorie și emoție, pe care ați salva-o?
C.G.R.M.: Pe cea imperfectă, fără nicio ezitare. Și dați-mi voie să vă explic de ce, cu un argument de inginer: clădirea perfect proiectată nu are nevoie să fie salvată. Ea se apără singură; tocmai asta înseamnă că a fost perfect proiectată. Cea care are nevoie de noi este întotdeauna cealaltă: bătrână, fisurată, obosită, dar plină de viața celor care au trecut prin ea.
Am înțeles, după ani de meserie, că o clădire veche nu este doar o structură, ci memorie materializată. Zidurile ei au înregistrat tot: nunțile și doliile, generațiile de copii, vremurile bune și pe cele pe care am vrea să le uităm, dar nu avem voie. Când demolezi o asemenea clădire, nu dărâmi doar ziduri, ci rupi o pagină dintr-o carte care nu se mai poate rescrie. Iar când o salvezi, faci cea mai frumoasă parte a meseriei noastre: pui știința de azi în slujba memoriei de ieri, pentru oamenii de mâine.
O bună parte din cariera mea a însemnat tocmai reabilitarea construcțiilor. Fiecare clădire veche pe care am consolidat-o m-a învățat același lucru: „imperfecțiunea” ei este, de cele mai multe ori, doar o bătrânețe cinstită, iar bătrânețea se tratează cu respect, nu cu buldozerul. Cu atât mai mult într-un oraș ca Sighetul, unde aproape fiecare clădire din centru este martora unui secol și jumătate de istorie.
Iar dacă mă întrebați ce clădire îmi vine prima în minte la această întrebare, vă dau un exemplu la care țin în mod deosebit, chiar dacă nu este din Sighet: clădirea Bibliotecii Județene ASTRA din Sibiu, la a cărei reabilitare am avut onoarea să lucrez. Și nu este o bibliotecă oarecare: vorbim despre prima bibliotecă publică a românilor din Transilvania, născută sub egida Asociațiunii ASTRA, care, încă din 1861, sub stăpânire străină, a ținut aprinsă flacăra limbii și a conștiinței naționale. Între zidurile ei sunt păstrate manuscrise, incunabule și cărți rare – memoria scrisă a unei culturi întregi. Gândiți-vă ce înseamnă o asemenea lucrare pentru un inginer: nu consolidezi doar o clădire de patrimoniu, ci însăși casa memoriei. O bibliotecă este, dacă vreți, memoria memoriei, iar în fața ei întrebarea dumneavoastră nici nu se mai pune: o salvezi cu toată știința și cu tot sufletul.

I.M.: Se spune că orașele seamănă cu oamenii care le locuiesc. Cu ce fel de om ați compara Sighetul și de ce?
C.G.R.M.: Cu un om în vârstă, înțelept, demn și discret, dintr-o generație care se stinge încet și pe care nu o vom putea înlocui  niciodată.
Gândiți-vă la un asemenea om: a văzut trecând peste el imperii, granițe, războaie și ideologii. A vorbit și a auzit în jurul lui mai multe limbi – româna, maghiara, idișul, ucraineana, germana – și a învățat din asta lecția pe care unii nu o învață niciodată: că poți conviețui cu cel diferit de tine fără să te pierzi pe tine. A suferit enorm și a iertat, dar nu a uitat, pentru că știe că uitarea e o a doua nedreptate. Nu se plânge, deși ar avea motive. Nu se laudă, deși ar avea cu ce. Își crește copiii cu carte și îi lasă să plece în lume fără să-i șantajeze sentimental, dar îi așteaptă mereu, cu poarta deschisă și cu masa pusă. Și, mai presus de toate, stă în picioare. La 700 de ani, stă în picioare.
Iar dacă îmi permiteți o mărturisire: când descriu acest om, eu nu descriu o abstracțiune. Descriu generația părinților mei, nonagenari, care trăiesc și astăzi în Sighet. Poate de aceea, pentru mine, orașul și oamenii lui s-au contopit de mult într-un singur chip, unul căruia îi datorez tot și în fața căruia mă înclin.

I.M.: În încheierea discuției noastre, v-aș ruga să transmiteți un mesaj autorităților locale din postura de cadru universitar, specialist în domeniul construcțiilor!
C.G.R.M.: O fac cu tot respectul pentru cei care poartă astăzi răspunderea orașului, pentru că știu, din toată experiența mea, că este mai ușor să critici o lucrare decât să o duci la bun sfârșit.
Primul meu mesaj este despre moștenirea construită. Sighetul are un patrimoniu pe care multe orașe l-ar invidia, dar patrimoniul nu iartă amânarea. O clădire istorică neîngrijită nu rămâne pe loc: se degradează tăcut, an după an, iar, la un moment dat, costul salvării depășește puterile oricărui buget local. De aceea, rugămintea specialistului este aceasta: tratați fondul construit istoric ca pe o urgență strategică, nu ca pe o problemă estetică. Începeți cu ceea ce nu se vede: evaluarea structurală, expertizele și ierarhizarea riscurilor, iar abia apoi treceți la fațade. În construcții, ordinea aceasta nu este o opțiune, ci o lege: întâi siguranța, apoi frumusețea. Și, vă rog, ocoliți soluțiile ieftine și grăbite care mutilează clădirile vechi. Reabilitarea făcută prost costă, în timp, mai mult decât cea făcută bine.
Al doilea mesaj este despre orizontul de timp. Un oraș nu se administrează de la un mandat la altul, ci se construiește pe generații. Aniversarea celor 700 de ani este ocazia perfectă pentru o viziune așezată: unde vrem să fie Sighetul la 750 de ani? Ce lăsăm în urmă? Deciziile de urbanism luate astăzi vor fi lăudate sau reproșate de oameni care încă nu s-au născut. Acesta este criteriul cu care merită cântărite.
Iar al treilea mesaj este, de fapt, o ofertă. Sighetul are, risipiți prin țară și prin lume, specialiști de valoare în toate domeniile, oameni care au plecat de aici și care ar răspunde cu drag dacă orașul i-ar chema. Folosiți-i! Experiența lor nu costă nimic atunci când este pusă în slujba orașului de acasă. În ceea ce mă privește, am spus-o și în această discuție și o repet la final, ca să nu existe nicio îndoială: pentru Sighet, ușa mea este întotdeauna deschisă.
Închei mulțumindu-vă dumneavoastră pentru această călătorie prin amintiri și prin oraș și urându-i Sighetului, la ceas aniversar, ceea ce un inginer îi poate ura cel mai frumos: temelie tare, structură sănătoasă și încă multe secole în picioare. La Mulți Ani, Sighet!

I.M.: Vă mulțumesc și eu pentru plăcerea de-a vă fi însoțit în această… călătorie!

Ion Mariș




Petrova: Centenar omagial prof. univ. dr. Gheorghe BILAȘCU

PROGRAMUL MANIFESTĂRII
Miercuri, 22 iulie 2026

CĂMINUL CULTURAL „ADRIAN DOHOTARU” PETROVA:
Ora 12:00 – Primirea invitaților
Consilier cultural: Maria Cocârcă

BIBLIOTECA COMUNALĂ PETROVA
Ora 12:30 – Analizarea de documente și fotografii „UMBRE PE PÂNZA VREMII”
Bibliotecar: Mihaela Pop

PAROHIA ROMÂNĂ ORTODOXÀ PETROVA I,
Preot paroh Petru Florin Pop
Ora 13:00 – „MEMENTO MORI”
– Depunere de coroane la mormântul celui omagiat
– Parastas de pomenire a celui omagiat și a neamului său
– Cuvânt de primire al primarului Petrovei, economist Gheorghe-Grigore Palcuş
– Mesaje și evocări omagiale

Ora 14:30 – Finalul evenimentului.

Organizatori: Primăria Petrova, Consiliul Local Petrova, Căminul Cultural „Adrian Dohotaru” Petrova, Biblioteca Comunală Petrova, Parohia Română Ortodoxă Petrova I, Parohia Română Ortodoxă Petrova II, Mănăstirea „Izvorul Tămăduirii” Petrova, Cenaclul de Cultură și Artă „Mihai Eminescu” Petrova.

* * *

Gheorghe Bilașcu, supranumit „Rege al medicilor dentiști” din Budapesta s-a născut pe 27 aprilie 1863.
Gheorghe Bilașcu este născut pe meleaguri maramureşene, într-o familie de ţărani din Petrova. Îşi face studiile primare în satul natal (Școala Confesională Petrova), iar apoi liceul la Sighet. Se înscrie la Facultatea de Medicină din Budapesta, unde se remarcă ca un student inteligent, sârguincios, cu deosebită manualitate.
Remarcat încă din timpul studenţiei, a lucrat ca preparator la disciplinele de anatomie descriptivă, fiziologie obstetrică şi oftalmologie. Apoi a fost asistent la ortopedie şi chirurgie în sanatoriul renumitului chirurg Dollinger. În 1898, şeful catedrei de Stomatologie, Árkövy József, savant de renume mondial, îi solicita colaborarea. Gheorghe Bilaşcu este entuziasmat de perspectivele tinerei specialităţi medicale şi în curând se remarcă prin temeinica sa pregătire medicală generală pe care o pune în slujba stomatologiei şi în următorii doi ani devine şef de lucrări şi apoi conducătorul secţiei dentare a Policlinicii din Budapesta.
Gheorghe Bilaşcu a fost un stomatolog foarte cunoscut şi preferat în Budapesta. A avut şi un cabinet particular instalat în locuinţa sa din strada Kecskeméti nr. 14. Printre pacienţii săi erau foarte multe dintre personalităţile marcante ale culturii şi politicii ungare şi române din capitala ungară.
A participat la manifestările culturale româneşti din Budapesta. A fost unul dintre cei mai importanţi susţinători ai Societăţii studenţeşti „Petru Maior”.
Devine membru al primului Parlament al României Mari, fondează „Revista Stomatologică” și „Asociația Generală a Doctorilor în Medicină Stomatologică din România”.
A decedat fulgerător la Cluj în ziua de 22 iulie a anului 1926.

Salut, Sighet!