Ce s-a întâmplat aseară, 17 iulie 2026, poate fi numit Actorul (Claudiu Bleonţ) şi spectatorii.

Recunosc că mi-e greu să scriu o cronică de teatru pe care o simt că nu poate fi altcumva decât pozitivă. Claudiu Bleonţ poate s-ar gândi că am umblat la traista cu osanale pe care am răsturnat-o în acest text, aşa cum el a răsturnat aseară cutia de bere pe scenă. El s-a grăbit să şteargă urmele şi a fost apreciat de public pentru caracterul lui gospodăresc. Acest text va rămâne. Probabil că actorul l-ar fi preferat mai critic. N-o pot face, pentru că sunt doar un spectator care simte emoţia transmisă de un actor.

Pe scena Şcolii de Muzică a fost chiar IONA, coborât din textul lui Marin Sorescu şi materializat în actorul Claudiu Bleonţ. Au fost momente când ne-am regăsit şi noi în fragmente din rostirile actorului. Chiar aş fi vrut să am posibilitatea să-l întreb pe oaspetele nostru dintr-o frumoasă vineri de vară dacă ar avea posibilitatea să se nască iar şi iar, oare ar schimba ceva? Ar alege alt drum pe care să meargă? Alt drum pe care să urce?

Vedem actori pe scenă, pe ecran şi ne plac, sau nu ne plac. Avem doar impresii. Arată bine, au voci puternice şi plăcute, au expresivitate artistică. Spectatorul rămâne doar cu subiectivismul limitelor sale şi dă verdicte. Asta a fost de când e lumea actorilor în primele planuri ale existenţei spirituale a omului.

Situaţia se schimbă când actorul de pe scenă termină rolul, primeşte aplauzele şi rămâne în faţa spectatorilor săi şi nu joacă niciun rol. Povesteşte despre el, despre năzuinţele şi temerile sale. Adică e „un om între oameni” care simte nevoia de a discuta cu alţi oameni. Tocmai acest lucru l-a făcut pe Claudiu Bleonţ să primească aprecierile sighetenilor, nespuse poate cu voce tare, dar oricum scrise în aceste rânduri.

Citez dintr-o cronică de teatru luată de pe https://www.palatulculturiibistrita.ro/eveniment/iona-spectacol-de-teatru-728: „ Iona e un personaj biblic, înghițit de un pește. Ne găsim în ținuturile mitologiei, iar mitul lui Iona este, ca orice mit care se respectă, un mit de-o actualitate continuă. Timp de trei zile Iona, captiv în burta peștelui, se roagă Domnului, a treia zi peștele îl aruncă pe țărm. Istoria lui Iona e mai lungă. […] Sorescu îl ia pe Iona, cu singurătatea lui cu tot, și-l lasă să se înfrupte din darul vorbirii, al cuvântului. Dar omul nu vorbește singur, vorbește cu sine. […] cuvântul lui Iona nu rămâne monolog. Iona lui Sorescu preface monologul în dialog. Fiindcă omul are nevoie de dialog. Și de celălalt. Celălaltul, semenul nostru.”

Iona suntem fiecare dintre noi. Avem o problemă, o rezovăm şi dăm de alta, mai mare şi succesiunea continuă. Până la sfârşit…

Într-o frumoasă seară de vineri, la Sighetu Marmaţiei,  Claudiu Bleonţ a dialogat cu Iona şi a fost Iona pe care şi l-ar fi dorit Marin Sorescu, apoi omul cu visurile şi îndoielile sale a dialogat cu spectatorii.

Noi, cei din sală, am mai fi stat să ascultăm un om ajuns la vârsta înţelepciunii şi a desăvârşirii actoriceşti. Nu s-a putut… Presiunea timpului ni l-a luat dintre noi, poate pentru altă scenă, în alt oraş, poate în acelaşi rol, adică pentru… „Alte măști, aceeași piesă,/ Alte guri, aceeași gamă,/  Amăgit atât de-adese/ Nu spera și nu ai teamă.” (Mihai Eminescu – Glossă)

Mesajul perceput aseară a fost puţin altfel decât în poezia eminesciană: speră şi nu ai teamă.
Lucru de ţinut minte pentru zile grele.
Nu credeţi?…

Horia Picu

P.S. Evenimentul s-a desfăşurat datorită efortului organizatoric al avocatei Nelica Hotea şi a fost o sărbătorire a zilei avocatului (24 iunie) şi a zilei justiţiei (5 iulie).

Foto: Ion Mariș

În prezența unui public numeros, format din oameni de cultură și iubitori ai patrimoniului maramureșean, artistul vizual Ioan Borlean a oferit nu doar o expoziție de pictură, ci o incursiune într-o regiune care își revendică nobilitatea… Nordului (ne)marginal.

Organizată de Fundația „Ioan și Livia PISO”, Centrul Documentare – Expozițional al Nobilimii Române Maramureșene în parteneriat cu Uniunea Artiștilor Plastici din România – Filiala Satu Mare, expoziția aduce în atenția publicului un patrimoniu simbolic insuficient cunoscut, steme/ blazoane și steaguri identitare ale vechii nobilimi române maramureșene, reinterpretate într-un limbaj plastic inedit, deosebit de expresiv.

Deschiderea oficială a fost făcută de dr. Vlad Lazu, reprezentantul Centrului și co-curator al expoziției, care a subliniat importanța recuperării memoriei istorice prin cultură și a rolului instituției pe care o conduce în valorificarea moștenirii nobilimii române maramureșene. În intervențiile lor, editorul Ion Mariș, prof. univ. dr. Alexandru Leordean, arh. Dorel Cordoș  și prof. dr. Ioan Petrovai au evidențiat atât consistența documentară a proiectului, cât și dimensiunea artistică a unei creații care transformă heraldica într-un discurs vizual de importantă actualitate. Completările artistului vizual, Ioan Borlean, au „elucidat” pasiunea și căutările inerente demersului întreprins, expoziția oferită (și) publicului vișeuan fiind un altfel de „blazon” în biografia autorului lucrărilor. A fost transmis și un mesaj din partea părintelui Ioan Bizău, de către preotul paroh din Vișeu de Sus, Mihai Chira, care și-a completat intervenția cu bine receptate observații.

Pentru Ioan Borlean, simbolurile trecutului devin pretexte ale unei meditații plastice asupra identității, demnității și apartenenței. Pornind de la izvoare istorice, artistul reconstruiește un univers în care culoarea, textura și materia picturală conferă fiecărei lucrări autonomia unei opere contemporane, cu mesaj personalizat. Heraldica încetează să mai fie doar un exercițiu al erudiției și se convertește într-o emoție estetică.

Expoziția „Noblețea marginii” concentrează, de fapt, întreaga filosofie a proiectului pictural. „Marginea” nu se identifică cu periferia, dimpotrivă, este locul unde identitatea s-a păstrat cu o rară tenacitate, unde memoria nu a devenit muzeu, ci formă de viață. Maramureșul își revendică astfel noblețea nu doar prin documente și genealogii, ci prin oamenii care îi duc mai departe spiritul creator, iar Ioan Borlean este unul dintre ei.

Expoziția poate fi vizitată până la finalul lunii iulie și merită privită în liniște, fără grabă, chiar… „memorată”. Fiecare lucrare ascunde un fragment de istorie, o metaforă și o întrebare adresată privitorului. Într-o epocă dominată de efemer, Ioan Borlean propune un exercițiu de recuperare a memoriei prin artă, iar Vișeul de Sus confirmă încă o dată că rămâne unul dintre locurile în care cultura știe să-și onoreze trecutul fără a se desprinde de contemporaneitate.

Foto, Video & text: Ion Mariș

După publicarea mai multor volume de documente transliterate ori transcrise din arhivele bisericești, scriitorul vișeuan LAZĂR NĂSUI continuă să aducă la lumină izvoare de o valoare deosebită, punând la dispoziția istoricilor și a tuturor celor interesați de trecutul acestei regiuni un patrimoniu documentar prețios.
Fidel direcției de cercetare care îi definește activitatea, Lazăr Năsui a publicat recent, la Editura Valea Verde din Sighetu Marmației, o lucrare în care reconstituie, în peste 750 de pagini, evoluția protopopiatului greco-catolic al Vișeului în cadrul Episcopiei de Gherla între anii 1853 și 1930.
„𝑬𝒑𝒊𝒔𝒄𝒐𝒑𝒊𝒂 𝒈𝒓𝒆𝒄𝒐-𝒄𝒂𝒕𝒐𝒍𝒊𝒄ă 𝒅𝒆 𝑮𝒉𝒆𝒓𝒍𝒂 (1853–1930). 𝑷𝒓𝒐𝒕𝒐𝒑𝒐𝒑𝒊𝒂𝒕𝒖𝒍 𝒈𝒓𝒆𝒄𝒐-𝒄𝒂𝒕𝒐𝒍𝒊𝒄 𝒂𝒍 𝑽𝒊ș𝒆𝒖𝒍𝒖𝒊 valorifică rezultatele unei cercetări desfășurate de-a lungul mai multor ani, pentru teza sa de doctorat. Volumul aduce în atenția cititorilor sute de documente inedite, multe dintre ele publicate pentru prima dată în forma lor transliterată ori transcrisă, contribuind la recuperarea unei pagini esențiale din istoria Maramureșului.
O parte importantă a cercetării are la bază documentele păstrate în arhiva fostei Parohii greco-catolice din Vișeu de Jos (azi, Biserica ortodoxă nr. 1), sediul Protopopiatului greco-catolic al Vișeului în perioada 1909–1918, considerată una dintre cele mai valoroase arhive ecleziastice din zonă. Autorul a analizat sute de documente provenite din această arhivă, acordând o atenție deosebită perioadei în care protopop al Vișeului a fost părintele Ioan Koman, personalitate marcantă a vieții religioase din Maramureș.
Un loc central în volum îl ocupă protocoalele vizitațiunilor canonice, considerate de autor cele mai importante izvoare pentru cunoașterea vieții religioase și sociale a Protopopiatului Vișeului. Citindu-le, ne-am dat seama că are dreptate. Acestea oferă informații prețioase despre situația parohiilor (starea bisericii, existența cimitirului, casa parohială, bunurile și veniturile parohiei), preoți (comportament moral, disciplină, activitatea pastorală), educație (existența școlilor, situația elevilor) și comunități locale (date demografice și sociale, viața religioasă, moralitatea, conflicte, abateri). Toate aceste informații, culese din documentele vremii, se regăsesc în paginile volumului lui Lazăr Năsui, constituind adevărate documente istorice și sociale, radiografii nu doar ale bisericilor, ci ale satului maramureșean din perioada cercetată, la care, iată, avem și noi acces.
De asemenea, șematismele au avut un rol important în cercetarea lui Lazăr Năsui, analiza acestora permițându-i verificarea și completarea informațiilor din documentele de arhivă.
Volumul aduce în atenție și mărturii lăsate de personalități precum Miron Costin, împăratul Iosif al II-lea ori Nicolae Iorga, care au consemnat impresii despre Maramureș și comunitățile sale. Valorifică, de asemenea, documente provenite din Arhivele Naționale – Serviciile Județene Maramureș și Cluj, precum și din colecțiile Bibliotecii Județene „Petre Dulfu” și ale Bibliotecii Centrale Universitare „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca.
Volumul „𝑬𝒑𝒊𝒔𝒄𝒐𝒑𝒊𝒂 𝒈𝒓𝒆𝒄𝒐-𝒄𝒂𝒕𝒐𝒍𝒊𝒄ă 𝒅𝒆 𝑮𝒉𝒆𝒓𝒍𝒂 (1853–1930). 𝑷𝒓𝒐𝒕𝒐𝒑𝒐𝒑𝒊𝒂𝒕𝒖𝒍 𝒈𝒓𝒆𝒄𝒐-𝒄𝒂𝒕𝒐𝒍𝒊𝒄 𝒂𝒍 𝑽𝒊ș𝒆𝒖𝒍𝒖𝒊” reprezintă o contribuție importantă la cunoașterea trecutului Maramureșului și o dovadă că arhivele încă păstrează pagini esențiale din identitatea noastră, așteptând să fie redescoperite.
Felicitări autorului!

dr. Anuța POP

La Editura Valea Verde din Sighet a apărut cel de-al șaselea volum de poezie „…65…”, autor Ion Mariș (editor – Ion Mariș, lector de carte – Iulia-Dora Mariș, tipar – Aska Grafika).

În centrul celor 65 de poeme se află aceeași reflecție asupra trecerii timpului și a fragilității condiției umane. Titlul volumului și poemul final transformă cifra 65 într-un moment de bilanț, în care autorul își privește cu luciditate drumul parcurs. Moartea nu este evocată doar ca sfârșit al vieții, ci ca o prezență discretă, care însoțește fiecare etapă a existenței și dă o altă greutate întrebărilor despre sens, memorie și identitate. Uneori este privită cu ironie, alteori cu resemnare sau cu neliniște metafizică, dar rămâne, de la un capăt la altul al volumului, unul dintre firele care țes universul poetic al lui Ion Mariș.

*

Fără secrete
În secunda 16 din volumul meu am primit un nume
prea simplu pentru a fi memorat
la pagina 61 am început să vorbesc
acum doar încerc arta păcii
nu vreau să mai văd culorile incerte livrate
pentru frica noastră
nici umbrele deghizate
iar rugăciunea nu mi-o voi scrie
dincolo de noapte de aceea
nu știu câte războaie îmi acoperă somnul
câte pagini albe se pierd în spațiu…
măsor nesomnul
asupra mea veghează un Dumnezeu abandonat.

(din volumul „65…”)

* * *

Ion Mariş s-a născut în 16.04.1961. A absolvit Institutul Politehnic Cluj Napoca – Facultatea TCM (1986), extinzându-şi ulterior activitatea şi în alte domenii: bancar, burse de valori, turism, consultanţă, farmaceutic.
A activat în diverse cenacluri literare atât ca elev la Sighet (Liceul „Dragoş-Vodă”) cât şi ca student la Cluj- Napoca. A publicat poezie  şi proză în diverse reviste şi periodice.
Este membru fondator al Clubului Rotary Sighet (2001) și coordonatorul  Editurii Valea Verde din Sighet.
Este membru UZPR din anul 2021.

A publicat volumele: „Autostop printre gânduri” (2016), „Salut, Sighet!” (2016), „La masă cu președinții” (2016), „Vesperare” – poezie (2017), „Ultimul poem (…)” – poezie (2019), „Ion Bledea – Sculptorul Nordului” – album (2019), „#CNDV100 – Convorbiri – mărturisiri” – interviuri, co-autor (2019), „Sentimente neasigurate” – poezie (2021), „Semne, pe_semne” – poezie (2022), „Eugen Mihaljek un AS de… 66 de puncte” –  co-autor (2022), „Re_semnat” – poezie (2024), „Cu spatele la Centru” – publicistică (2025).

Salut, Sighet!

Pe 10 iulie 2026, proiectul Școala Naturii în Geoparcul Gutâi-Maramureș a continuat cu o activitate dedicată cunoașterii patrimoniului natural, având ca temă centrală Lemnul, unul dintre cele cinci elemente-cheie în jurul cărora a fost construit proiectul, alături de Oameni, Apă, Foc și Timp.

Intitulată „Povești din Codrii Seculari”, activitatea a constat într-o drumeție ghidată prin Codrii Seculari de la Strâmbu Băiuț, arie naturală protejată inclusă parțial în Patrimoniul Mondial UNESCO.

Deși Codrii Seculari de la Strâmbu Băiuț sunt considerați printre cele mai valoroase ecosisteme forestiere din România și apar menționați în numeroase materiale de promovare a Maramureșului, rămân încă un loc pe care mulți nu au avut ocazia să îl descopere la pas. Tocmai de aceea, proiectul Școala Naturii în Geoparcul Gutâi-Maramureș a creat cadrul pentru o experiență autentică de cunoaștere directă, chiar în mijlocul naturii. Printre participanții la drumeție s-au numărat în special ghizi de turism din județ, aceștia fiind, de cele mai multe ori, primul contact al vizitatorilor veniți din toate colțurile lumii cu poveștile și patrimoniul Maramureșului.

Pe lângă ghizii de turism, drumeția a reunit voluntari specialiști de mediu, membri ai echipei de proiect, studenți străini și oameni ai locului. Dincolo de ceea ce a putut fi descoperit prin simțuri, explicațiile oferite de inginerul silvic și ghidul de turism Florin Mârzac au ajutat grupul să înțeleagă de ce Codrii Seculari de la Strâmbu Băiuț sunt diferiți de pădurile obișnuite: prezența arborilor care depășesc 500 de ani și mor de bătrânețe, rolul esențial al lemnului mort în menținerea vieții pădurii, etajele de vegetație, biodiversitatea remarcabilă și procesele naturale care modelează acest ecosistem în absența intervenției umane.

Partenerii activității au fost Primăria comunei Băiuț, Centrul Universitar Nord din Baia Mare – Facultatea de Inginerie, Asociația EcoLogic și Muzeul Județean de Mineralogie „Victor Gorduza” Baia Mare.

Organizatorii mulțumesc Ocolului Silvic Strâmbu Băiuț pentru găzduire, precum și tuturor celor implicați în desfășurarea activității: ghizi de turism, cadre universitare, studenți, silvicultori, geologi, reprezentanți ai administrației publice locale și membri ai comunității.

Proiectul Școala Naturii în Geoparcul Gutâi-Maramureș este finanțat prin „BRAVoluntar” ediția 2026, program dezvoltat de Fundația OMV Petrom și Asociația pentru Relații Comunitare (ARC) și implementat de Asociația pentru Promovarea Turismului și Dezvoltare Durabilă Nord-Vest.

APTDD NV & Echipa proiectului Geoparcul UNESCO Gutâi-Maramureș
Email: [email protected]
www.facebook.com/geoparcMM
www.instagram.com/geoparcmaramures

Cel mai proaspăt număr al revistei de cultură „Nord Literar” (6/277 iunie 2026) vine cu un sumar bogat, pe gustul tuturor iubitorilor de literatură. Publicația poate fi achiziționată din chioșcurile de ziare din Baia Mare și de la librăriile „Cărturești” din întreaga țară.

În eseul „De-a culorile. Pictura mea”, Irina Petraș își mărturisește pasiunea pentru pictură, pentru care a ales titluri care sugerează de cele mai multe ori „legătura” cu lecturile sale.

În editorialul „Printre spații și cărți”, Dana Buzura-Gagniuc atinge din nou problema condiției literaturii și a creatorilor săi.

Romanul „Sălbatica” al Doinei Ruști abordează subiectul deportărilor forțate în Bărăgan din anii ‘50. Mai multe despre acest roman se pot afla din cronica lui Gheorghe Glodeanu.

Poezia Cătălinei Soare-Hull din recentul volum „Iubirea nu are organe de simț” urmărește „stadiul decantării mature, mizând pe terapia integratoare”, după cum spune Delia Muntean în cronica sa. Aceeași exegetă ne mai propune spre lectură volumul de versuri al lui Marian Zubac, „Toată lumea vorbește de mine”, apărut de curând la ditura Limes.

Daniela Sitar-Tăut aduce în atenția cititorilor istoria unui scenariu cinematografic nevalorificat până în prezent – „Ștefan cel Mare” de Camil Peterescu.

La „Orfeu” se pot citi poeziile lui Gavril Ciuban și parodia lui Lucian Perța.

Gheorghe Pârja aduce argumente în sprijinul dimensiunii novatoare a diplomatului Horia Bădescu, autor al cărții „La răsărit de Paradis”, un volum care „spune povestea unei aventuri spirituale”.

Un splendid tablou al copilăriei academicianului Ion Pop, originar din Mireșu Mare, este publicat în acest număr. Textul este un fragment dintr-un volum în pregătire ce va cuprinde dialogurile lui Ion Pop cu Toni Chira.

Actualitatea culturală, semnată de Dana Buzura-Gagniuc, aduce pe tapet bogăția de evenimente a acestei veri.

În pagina dedicată „Cuvintelor din exil”, Mihaela Albu scrie despre așa-zisa dezbinare a exilului românesc.

Săluc Horvat îl readuce în atenția cititorului pe Mihai Eminescu – „Expresia integrală a sufletului românesc”.

De curând, la Baia Mare a avut loc cea de-a 32-a ediție a Festivalului de Teatru Atelier, iar Daniela Dunca semnează o cronică la unul dintre cele mai tulburătoare spectacole din festival: „Nietzsche Says It’s Way Past Your Bedtime”.

Un portret al scriitorului Ștefan Jurcă este realizat de poetul Gavril Ciuban.

Raluca Hășmășan zăbovește asupra volumului lui Radu Voinescu, „Educația sentimentală”, care cuprinde un discurs liric caracterizat prin limpezime și prin rafinament imagistic.

„Nicolae Corlat îi spune poeziei pe nume: orbire” afirmă Flaviu Mihali după lectura volumului „Împotriva orbirii” al poetului amintit, iar Nicolae Scheianu îl consideră pe Liviu Coroiu „un «paznic al visului» în «oglinda fântânii»” – după lectura noului său volum de versuri „Tăcerea fântânilor”.

Prezentul număr cuprinde un fragment dintr-un roman în pregătire de Vanessa Steinacher și poezii din creația scriitorilor Nicolae Nistor, Alexandru Boțoroga și Luminița Giurgiu.

O incursiune în „Orbitor”-ul lui Mircea Cărtărescu propune Remus-Valeriu Giorgioni.

Versuri semnate de poetul italian Giuseppe Bova, în traducerea lui Valeriu Stancu, pot fi citite pe pagina dedicată autorilor străini.

Sunt prezentate, de asemenea, premiile Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor din România, oferite în cadrul FestLit 2026.

Un mare scriitor, Radu Ciobanu, a plecat dintre noi, iar revista publică un scurt portret.

Poemul lunii aparține lui Mihai Olos. Acest număr este ilustrat cu lucrări din creația artistului Marian Zidaru, care este prezentat în paginile revistei de Cătălin Davidescu.

COMUNICAT DE PRESĂ

Cea dintâi formă de organizare a tineretului, înființată în Liceul „Dragoș-Vodă”, a fost cercetășia, foarte activă în perioada interbelică. Cercetășia a fost înființată în anul 1908 de către generalul Robert Baden-Powell având ca scop principal educația fizică, cea spirituală și dezvoltarea spiritului de autodisciplină al tinerilor. După ce Robert Baden-Powell a publicat cartea sa Scouting for Boys, fenomenul cercetășiei s-a extins din Anglia la nivelul Europei. În România, cercetăşia a luat ființă în anul 1912 la Braşov, un an mai târziu, la Blaj sub conducerea profesorului Alexandru Borza, fondatorul Grădinii Botanice din Cluj și un pasionat colecționar de numismatică și arheologie, pentru ca mai apoi, să ajungă și la București la Liceul „Gheorghe Lazăr”.

După Primul Război Mondial Cercetășia română trece sub auspiciile Fundației Culturale „Principele Carol”, pentru ca în 1928 să fie transferată la Oficiul Național de Educație Fizică, în fruntea ei fiind Principele Regent Nicolae. Ca și structură organizatorică, Cercetașii României erau grupați în Marea Legiune, care cuprindea toate organizațiile din țară și care își avea sediul în București, urmată de cele 15 ținuturi  cercetășești conduse de inspectorii de ținut. Cercetașii dintr-un județ formau o legiune condusă de comandantul de legiune, iar cei dintr-o localitate formau o cohortă condusă de comandantul cohortei. Cohorta era la rândul ei împărțită în centurii, centuriile în câte 3 grupe, iar grupele în câte 5 patrule formate din 6-8 cercetași. Cercetașii aveau deviza Gata oricând!, și își desfășurau activitatea sub patronajul Sfinților Împărați Constantin și Elena. Cercetășia română a fost desființată în anul 1937, fiind înlocuită de Straja Țării, organizație cuprinzând întregul tineret școlar, înființată și patronată de către Regele Carol al II-lea. A avut o viață scurtă, fiind desființată în anul 1940, odată cu abdicarea regelui Carol al II-lea.

La Liceul „Dragoș-Vodă” prima cohortă de cercetași a fost creată în ianuarie 1921 la inițiativa directorului prof. Mihail Șerban și recunoscută în același an de comandamentul Marii Legiuni a Cercetașilor din România. Comandanții Cohortei au fost profesorii: Iuliu Epure și Traian Bilțiu, mai puțin în anul școlar 1929-1930 când cohorta și-a suspendat activitatea. În anul școlar 1921-1922 Comandantul a fost ajutat de instructorii Dr. I. Dermer, N. Angelescu și Dr. A. Balint, prin susținerea unor lecții despre orientarea pe hartă sau primul ajutor. În conformitate cu art. 32 din Statutul Asociațiunii Cercetașilor mai mulți intelectuali au intrat cu taxă în rândurile secțiunii; îi amintim aici pe: Dr. Ioan de Kovats, Dr. Petru Mihalyi, Dr. Iuliu Pop, Dr. Emil Edenburg, Elena Chindriș, Geza Costensky, Dr. Alexandru Lazar, Teodor Perényi, Dr. Sigismund Pop etc. Contribuții financiare substanțiale au venit și din partea Reuniunii Femeilor Române Maramureșene. Steagul cohortei a fost decorat artistic de către Ana Boca și Margareta Szabo-Bordeaux. Legământul cercetașului era depus în cadrul unor  serbări solemne și trebuia rostit în cor: Eu cercetașul… făgăduiesc: Să-mi slujesc cu dragoste Patria și Regele, să ajut pe aproapele meu, să mă supun legii cercetașului. Așa să-mi ajute D-zeu.

Poate cea mai importantă sărbătoare a Cohortei „Dragoș-Vodă” a reprezentat-o depunerea jurământului centuriei III de la Școala Normală, aflată sub comanda lui Vasile Vornicu (centuria II de la Liceul de fete „Domnița Ileana” era condusă de profesoara de gimnastică I. Pop), din 24 Iunie 1925, în prezența prof. Constantin Nedelcu, Directorul General al Cercetășiei. Activitățile au debutat cu un Te Deum în Piața Centrală, discursurile oficialităților, depunerea jurământului și defilarea centuriilor, pentru ca după masa în grădina Teatrului de Vară să se desfășoare un program cultural-sportiv. Gheorghe Vornicu consemna în Gazeta Maramureșană: Și așa s-a isprăvit una din cele mai însemnate zile din viața tineretului maramureșean, care înseamnă totodată și o piatră solidă pusă la templul nou al Patriei noastre, al muncii și al omeniei, pentru care cercetașii vor trebui să fie „gata oricând”. În această privință țara trebuie să fie profund recunoscătoare tuturor acelora care înțeleg să lupte pentru îndrumarea tineretului nostru pe căile profeților, am zice noi, pe căile omeniei mai bine zis. Și cu atât mai mult ne bucurăm cu cât în fruntea acestora se găsește. A. S. Regală Principele moștenitor Carol, menit să poarte coroana acestei țări, pe care ar vrea-o întâia dintre națiuni, pe calea progresului și a civilizației.

Dintre șefii de centurie dragoșistă îi amintim pe elevii: Mihail Marina, Corneliu Jurca, Bașca Radu, Huban Gheorghe, Teodor Oniga, Ionuț Șandorfi etc. Poate cel mai important nume al cercetașilor dragoșiști a fost Florentin Bodnar, fiu de miner, născut la 10 aprilie 1907 în Slatina din dreapta Tisei. A fost subșef de centurie a Cohortei „Dragoș-Vodă” în clasa a VII-a, diriginte Iosif Cațavei, iar în 1928 își susține cu brio Bacalaureatul la Satu Mare; în același an este admis la Institutul Superior de Educație Fizică și Sport din București. A fost campion universitar la atletism (1929-1932), fiind decorat cu insigna de aur Atlet Complet (1931) și Medalia de Aur pentru Sport (1932). La primul World  Rover Moot, de la Kandersteg, Elveția (29 iulie-8 august 1931), a făcut parte din delegația României condusă de către Teofil Sidorovici. Echipa română s-a remarcat în competițiile cercetășiei organizate cu prilejul reuniunii, iar Florea Bodnar s-a numărat printre cei mai apreciați participanți. Despre participarea la  Concursul aeronautic, Gazeta Maramureșană consemna: Proba a constat din fugă pe o distanță aproape de 1500 m. pe teren variat – șes, apă, lac și deal. În goana după record mulți concurenți au alunecat pe iarbă, alții au căzut în baltă, iar majoritatea s-au găsit în lipsă de puteri de a mai urca dealul la sosire după trecerea prin lac. Comandantul centuriei Bodnar Florea este stăpân pe sine, în clipele aceasta nu este Bodnar, ci România. Aplauze puternice și lacrimi în ochii românilor. Rezultatul: I. Norvegia, II.. România, III.. Suedia. Vedem deci cum un tânăr maramureșan, prin puterea și agilitatea fizicului său, a adus cinste întregii țări.

Florea (devenit Florentin) Bodnar în anul 1932 a obținut diploma de licență ca șef de promoție și a fost numit profesor la Școala Normală „Regele Ferdinand” din Sighet. A fost apoi mutat la Școala Superioară de Comerț din Timișoara și la Școala Normală „Iosif Vulcan” din Oradea. Din 1950 până în 1972, la pensionare, a urcat treptele carierei universitare, fiind rând pe rând, asistent, lector, șef de catedră la Universitatea Babeș-Bolyai și Institutul de Medicină și Farmacie din Cluj.

În perioada postbelică, tradiția cercetășiei n-a fost reluată, noile organizații de tineret, U.T.M. sau U.T.C, fiind în ton cu vremurile.

După 1989 au existat încercări în țară și județ de relansare a cercetășiei, însă la CNDV tradiția interbelică nu a fost încă reînviată. Rămâne de văzut dacă generațiile viitoare vor redescoperi spiritul cercetășesc care a marcat istoria liceului în perioada interbelică.

Bibliografie:
Vasile Anișorac, Liceul „Dragoș Vodă” Sighetu Marmației. Monografie 1919-1996, Editura Valea Verde, Sighetu Marmației, 2012.
Valeriu Tebeică, Istoricul cercetășiei, în Cercetașul, Aprilie, Nr. 2, 1930.
Anuarul XI și XII  al Liceului „Dragoș-Vodă” din Sighet pe anii școlar 1929 – 1930 și 1931, Tipografia Wizner și David.
Dan Alecu, Școala și elevii, în Revista Memoria, 2000, Anul 11, nr. 30-31.
www.povesteaunuicercetas.ro

Foto 1. Grup de cercetași din cohorta „Dragoș Vodă”, cu comandantul lor, prof. I. Epure; sursa: Anuarul IV al Liceului „Dragoș Vodă”, pe anul școlar 1922 – 23, Tipografia Asociațiunii pentru Cultura Poporului Român din Maramureș.
Foto 2. Kandersteg, Elveția (1931). Generalul Baden-Powell și Al. Hubert Martin, Directorul Biroului Internațional vizitează tabăra cercetașilor români; sursa: https://cercetasia.blogspot.com/2012/02/ziua-mondiala-cercetasiei
Foto 3. Florea Bodnar în anii ʹ30 ai secolului trecut; sursa: colecția prof. Ioan Ardeleanu-Pruncu.
Foto 4. Florea Bodnar (cel din zăpadă) în tabăra de schi cu colegii de studenție, Anul I la Institutul Superior de Educație Fizică, Predeal, ianuarie 1930; sursa: colecția prof. Ioan Ardeleanu-Pruncu.

Marius Voinaghi

Scriu aceste rânduri nu ca un observator din afară, ci ca un om care trăiește această realitate în fiecare zi.
De aproape un sfert de secol trăiesc în Italia. Acolo muncesc, acolo mi-am construit o viață și am învățat să respect o altă cultură, o altă limbă și alte reguli. Dar, în tot acest timp, nu am încetat niciodată să iubesc România și să mă întorc acasă ori de câte ori am avut ocazia.
Nu scriu aceste rânduri pentru a judeca diaspora. Eu fac parte din ea. Și nu le scriu nici pentru a-i judeca pe cei rămași acasă.
Le scriu pentru că, în toți acești ani, am avut privilegiul și, uneori, durerea de a privi ambele lumi. Am văzut sacrificiile celor plecați, dar și greutățile celor rămași. Am înțeles că fiecare poartă propriile răni și că, de prea multe ori, ajungem să ne judecăm unii pe alții fără să ne cunoaștem cu adevărat povestea.
Poate că tocmai de aceea simt nevoia acestei reflecții.
Există un moment pe care fiecare român plecat în străinătate îl așteaptă cu sufletul la gură… Momentul în care își închide ușa casei, urcă în mașină sau în avion și pornește spre România.
Spunem simplu: „Merg acasă.”
Câtă emoție încape în aceste două cuvinte! Ele nu înseamnă doar o destinație pe hartă. Înseamnă nostalgia copilăriei, vocea părinților, ulița pe care ai învățat să mergi, râul în care ai făcut baie, banca din parc unde ai visat la viitor. Înseamnă rădăcinile tale.
Pentru noi, cei plecați, concediul nu este doar o vacanță. Este întâlnirea cu o parte din sufletul pe care am fost nevoiți să-l lăsăm în urmă.
De aceea plecăm cu mașinile încărcate până la refuz. Nu doar cu bagaje și cadouri, ci și cu dor. Un dor adunat în luni întregi de muncă, în sărbători petrecute departe de familie, în aniversări urmărite printr-un ecran de telefon și în îmbrățișări amânate ani la rând.
Și totuși…
În ultimii ani am observat că întoarcerea acasă nu mai este întotdeauna atât de simplă.
Cu mulți ani în urmă, cineva mi-a spus o frază pe care n-am putut să o uit niciodată: „Abia așteptăm să plecați înapoi la sfârșitul verii, că prea aveți pretenții.”
M-au durut acele cuvinte. La început m-am revoltat.
Cum adică, „noi”? Noi, cei care muncim zece sau douăsprezece ore pe zi? Noi, cei care am lipsit de la mesele de Crăciun, de la botezurile nepoților, de la înmormântările celor dragi? Noi, cei care am învățat o limbă nouă, alte reguli și alte obiceiuri doar pentru a putea construi un viitor mai bun?
Mi s-a părut o nedreptate.
Dar timpul are darul de a ne obliga să privim lucrurile din mai multe unghiuri.
Și am înțeles că omul acela nu vorbea despre toți emigranții. Vorbea despre un comportament care există și pe care nu avem voie să-l ignorăm.
Pentru că, din păcate, există și printre noi oameni care, odată întorși acasă, simt nevoia să demonstreze că au reușit.
Nu tuturor, desigur.
Dar suficient de mulți încât să lase o imagine greșită despre întreaga diasporă.

În fiecare vară, orașele și satele României se umplu de mașini puternice, cu numere de Italia, Germania, Spania sau Franța. Unele sunt cumpărate prin muncă cinstită și prin sacrificii uriașe. Dar există și situații în care aparențele costă mai mult decât își permit oamenii.
Am cunoscut persoane care au făcut credite sau au scos bani din bancă doar pentru a veni două săptămâni acasă „cum trebuie”. Restaurante scumpe, haine de firmă, telefoane afișate ostentativ, bancnote aruncate pe masă, dorința de a impresiona pe toată lumea.
Și m-am întrebat de multe ori: Pe cine încercăm, de fapt, să convingem? Pe ceilalți sau pe noi înșine?
Adevărata valoare nu are nevoie de spectatori.
În același timp, trebuie să ne gândim și la cei rămași acasă.
Ei muncesc la fel de cinstit. Își cresc copiii. Își îngrijesc părinții. Își plătesc taxele și încearcă să ducă o viață demnă într-un sistem care nu le face întotdeauna viața ușoară.
Nu merită să fie făcuți să se simtă mai mici doar pentru că nu au plecat din țară.
Mai există un lucru pe care îl observ în fiecare vară.
Orașele se schimbă peste noapte. Traficul devine sufocant, parcările dispar, restaurantele sunt pline.
Este firesc. Toți vrem să profităm de puținele zile petrecute acasă.
Dar uneori uităm că și cei care locuiesc acolo tot anul au dreptul la liniștea și la respectul lor.
De multe ori aud în jurul meu comparații care dor.
„În Italia nu se face așa…”
„În Germania lucrurile sunt altfel…”
„La voi nu funcționează nimic.”

Da, sunt multe lucruri pe care le-am învățat în țările care ne-au primit. Și eu trăiesc în Italia de aproape un sfert de secol. Acolo am învățat disciplina, punctualitatea, respectul pentru spațiul public și pentru timpul celorlalți. Sunt valori pe care le prețuiesc și pe care încerc să le aplic în fiecare zi.
Dar toate acestea nu îmi dau dreptul să privesc de sus țara în care m-am născut.
România are problemele ei. Le știm cu toții. Dar oamenii care au rămas acasă nu sunt vinovați pentru toate neajunsurile ei. Ei își duc propriile lupte, la fel cum noi ni le ducem pe ale noastre.
Îmi amintesc o întâmplare petrecută într-o farmacie.
O tânără venită din Germania a cerut un medicament. Farmacista i-a răspuns politicos că produsul respectiv nu există. Înainte ca aceasta să poată explica mai departe, băiatul care o însoțea a izbucnit: „Ce țară de rahat! La voi nu găsești nimic!”
Farmacista încerca să îi spună că denumirea comercială a medicamentului era diferită în România și că, dacă îi spune substanța activă, îi poate oferi imediat echivalentul.
Dar el nu mai asculta. Hotărâse deja că problema era țara.
Am plecat din farmacie cu un gust amar. Nu pentru că lipsea un medicament. Ci pentru că, uneori, uităm cât de ușor putem răni prin felul în care vorbim despre propria noastră țară.
Critica poate construi. Disprețul nu construiește niciodată.
Mai există apoi un lucru pe care foarte mulți îl interpretează greșit. Limba.
De câte ori un român venit din Italia strecoară câte un cuvânt în italiană, imediat apare cineva care spune: „Ia uite-l! Nu mai știe românește. Acum se dă mare!”
Da, există și persoane care fac asta intenționat. Dar ele sunt puține. Cei mai mulți nu o fac din aroganță. O fac fără să își dea seama.
După douăzeci sau treizeci de ani petrecuți într-o altă țară, începi să gândești în două limbi.
La serviciu vorbești italiană. La medic vorbești italiană. La bancă vorbești italiană. La magazin vorbești italiană. Uneori chiar visezi în… italiană.
Iar când revii acasă și începi să povestești, primul cuvânt care îți vine în minte este cel pe care îl folosești zilnic. Mi se întâmplă și mie.
Sunt momente în care caut câteva secunde un cuvânt românesc pe care îl știam perfect odinioară. Îmi vine imediat în italiană, iar românescul apare puțin mai târziu.
Nu pentru că mi-aș fi uitat limba. Nu pentru că mi-ar fi rușine că sunt româncă. Ci pentru că aceasta este realitatea unui om care trăiește între două limbi și între două culturi.
Și atunci ajung la ceea ce cred că este adevăratul preț al emigrării.
Nu munca. Nu dorul. Nu sărbătorile petrecute departe de cei dragi. Ci faptul că, încet, încet, începi să nu mai aparții pe deplin nici unui loc.
Oricât de bine te-ai integra într-o țară străină, vei rămâne întotdeauna omul venit din altă parte.
Poți vorbi limba perfect. Poți respecta toate regulile. Poți munci o viață întreagă. Poți fi apreciat și respectat. Dar, în adâncul sufletului, vei ști că nu acolo ai făcut primii pași, nu acolo ai copilărit și nu acolo îți sunt rădăcinile.
Iar când te întorci în România, descoperi că nici ea nu a rămas pe loc.
Orașul s-a schimbat. Cartierul s-a schimbat. Părinții au îmbătrânit. Copiii au crescut. Unii prieteni au plecat și ei. Alții nu mai sunt. Foștii colegi de școală sau de serviciu s-au schimbat atât de mult încât uneori nici nu îi mai recunoști.
Și, fără să îți dai seama, începi să ai un sentiment ciudat.
Te plimbi pe străzile copilăriei și ai impresia că ești turist în propriul tău oraș.
În străinătate ești „românul”.
În România ești „cel venit din Italia”.
Rămâi suspendat între două lumi.
Poate tocmai această ruptură îi face pe unii să simtă nevoia să demonstreze că au reușit. Poate de aceea unii afișează mai mult decât au.
Poate de aceea alții vorbesc prea tare despre câți bani câștigă sau despre cât de bine este în țara în care trăiesc.
Dar succesul nu se măsoară în mașina pe care o conduci. Nu în telefonul pe care îl pui pe masă. Nu în hainele pe care le porți. Și nici în banii pe care îi cheltuiești în cele două săptămâni de concediu.
Adevărata reușită este să te întorci acasă și oamenii să se bucure sincer că ai venit. Să fii întâmpinat cu o îmbrățișare, nu cu o ironie.
Poate că și noi, cei plecați, avem nevoie de mai multă smerenie.
Și poate că cei rămași acasă au nevoie de mai multă înțelegere. Fiindcă nimeni nu pleacă de acasă pentru că îi este ușor. Și aproape nimeni nu rămâne departe pentru că nu îi este dor.

În sfârșit, nu există două categorii de români. Nu există „cei din țară” și „cei din străinătate”.
Există doar oameni care au ales drumuri diferite și care au plătit, fiecare în felul său, un preț.
Unii au rămas lângă părinți, dar au dus povara lipsurilor. Alții au câștigat mai bine, dar au pierdut ani întregi din viața celor pe care îi iubesc.
Niciun drum nu este ușor. Și nici unul nu este lipsit de sacrificii.
Poate că, în loc să ne măsurăm unii pe alții după mașini, salarii, haine sau cuvintele pe care le rostim, ar fi suficient să ne întrebăm, cu sinceritate: „Ce mai faci? Ești bine?”
Pentru că, dincolo de granițe, de salarii și de kilometri, purtăm cu toții același dor.
Dorul de a aparține. Dorul de a fi înțeleși. Dorul de a ne simți, măcar pentru câteva zile, cu adevărat acasă.
Poate că adevărata dramă a emigrării nu este că pleci din țara în care te-ai născut. Ci că, după mulți ani, ajungi să te simți puțin străin și acolo, și aici.
Rămâi între două lumi.
Iar tot ce îți dorești este ca, atunci când spui „merg acasă”, să existe măcar un loc în care cineva să te aștepte cu aceeași bucurie cu care ai plecat.

Adriana CSURKA

 Foto: Tomi Hoffer

12 iulie 2026… a fost o duminică plină de Zilele Culturii Maghiare de la Sighet.

Formația Siculus Jazz Collective din Odorheiu Secuiesc ne-a oferit o mostră de muzică „proaspătă și elegantă”. Formația a interpretat  piese de jazz cu nuanțe… urbane.

În VIDEO –ul următor ne delectează jazzul:

Foto & Video: dr. Sorin Markus

Zilele Culturii Maghiare. Duminică, 12 iulie 2026. Piața centrală a Sighetului.
Inspirați de spectacolele de dansuri populare  urmărite, publicul sighetean a fost invitat la… dans. A fost o frumoasă… acțiune comunitară.

Câteva minute de dans în VIDEO-ul următor:

Video: dr. Sorin Markus

Vara culturală a Maramureșului se îmbogățește cu un eveniment de excepție.

Joi, 16 iulie 2026, de la ora 18:00, la Centrul Documentare – Expozițional al Nobilimii Române Maramureșene din Vișeu de Sus va avea loc vernisajul expoziției de pictură „Noblețea marginii”, semnată de artistul vizual Ioan Borlean.

Expoziția este organizată sub egida Fundației „Ioan și Livia PISO” la „Centrul Documentare – Expozițional al Nobilimii Române Maramureșene” și Uniunea Artiștilor Plastici din România – Filiala Satu Mare, propunând publicului o întâlnire inedită cu istoria și identitatea Maramureșului, transpuse într-un limbaj artistic contemporan.

Cele 30 de lucrări reunite în această expoziție sunt inspirate din stemele/ blazoanele vechii nobilimi române maramureșene, simboluri autentice prin formă, culoare, textură și expresivitate plastică. Bazate pe o riguroasă documentare istorică, creațiile lui Ioan Borlean demonstrează că patrimoniul cultural poate deveni o sursă inepuizabilă de inspirație artistică și un mijloc de redescoperire a valorilor care definesc această parte a țării.

Prin expoziția „Noblețea marginii”, artistul propune mult mai mult decât o simplă „colecție” de picturi. Fiecare lucrare invită privitorul la o reflecție asupra identității, memoriei și continuității istorice, într-un dialog sensibil între trecut și prezent. Maramureșul Voievodal, cu întreaga sa încărcătură simbolică, este reinterpretat într-o manieră modernă, fără a-și pierde autenticitatea și forța evocatoare.

Cu această ocazie se va lansa și albumul „Steaguri și Praguri”, autor Ioan Borlean, Editura Valea Verde, 2026.

Curatorii expoziției sunt dr. Vlad Lazu, reprezentant al Centrului Documentare – Expozițional al Nobilimii Române Maramureșene și jurnalistul Ion Mariș. În cadrul vernisajului vor susține alocuțiuni preot Ioan Bizău, prof. univ. dr. Negoiță Lăptoiu, dr. Ioan Petrovai, arh. Dorel Cordoș și prof.univ. dr. Alexandru Leordean, personalități care vor evidenția atât valoarea artistică a lucrărilor, cât și semnificația lor culturală și identitară.

Locația vernisajului este Centrul Documentare – Expozițional al Nobilimii Române Maramureșene din Vișeu de Sus, lucrarea de suflet a familiei Ion și Livia Piso, înfăptuită în memoria și pentru redescoperirea trecutului nobilimii române maramureșene și a boierilor de Zârneșteni, inaugurat în anul 2014 în prezența și sub auspiciile Casei Regale a României și Academiei Române.

Expoziția va rămâne deschisă publicului în perioada 16 iulie – 31 iulie 2026, oferind vizitatorilor ocazia de a descoperi o perspectivă originală asupra simbolurilor heraldice și a patrimoniului istoric al Maramureșului.

Organizatorii adresează o invitație tuturor iubitorilor de artă, istorie și cultură să participe la acest eveniment, convinși că „Noblețea marginii” va deveni unul dintre reperele culturale ale verii maramureșene și o nouă dovadă că arta poate păstra vie memoria unei comunități și poate reda, prin frumusețe și sensibilitate, demnitatea unui trecut care continuă să inspire.

Ion MARIȘ – editor și publicist

Zilele Culturii Maghiare au continuat sâmbătă, 11 iulie 2026, cu un spectacol susținut de Márton Maneszes și orchestra lui în Piața centrală a Sighetului. Repertoriul talentatului artist clujean a inclus cântece de petrecere maghiare, cântece populare, militare și de operetă, cu acompaniament instrumental live.

Publicul a fost încântat de interpretarea exuberantă a bine-cunoscutelor melodii din patrimoniul muzical maghiar din Transilvania.

În continuare puteți urmări un montaj VIDEO de la evenimentul muzical:

Foto & Video: Ion Mariș

În data de 3 iulie 2026, vechea și superba biserică de lemn din Posta (Țara Chioarului), datând din anul 1675, a fost mistuită în flăcări.

Înainte însă și în altă țară, la 6 iunie 1992, extraordinara biserică de lemn Fantoft (de tip stavkirke) din Norvegia, datând din anul 1150, a fost incendiată de către adepții curentului black metal.
Pierderea fiind prea mare, în locul său a fost apoi reconstruită o copie integrală a monumentului.
Nedorind să mai riște ceva și neavând nenumărate biserici de lemn, precum noi, norvegienii și-au securizat contra incendiilor toate cele 28 de biserici medievale rămase, folosind următoarea baterie de măsuri:
– pentru interioarele fragile, sisteme „water mist”, adică perdele de picături fine de apă, care reduc substanțial temperatura focarului și taie oxigenul, neafectând prea grav nici picturile. În interiorul bisericilor neîncălzite, însă, sistemul de țevi trebuie umplut cu aer (pentru a evita înghețarea iarna), o valvă deschizând automat apa în momentul în care în interior sunt peste 70 de grade Celsius;
– pentru exterioare, aspersoare de mare capacitate (la cea mai faimoasă biserică de lemn din lume, Borgund, aspersoarele montate încă în anul 1982, au o capacitate de 1,3 mc pe secundă), conectate la o sursă de apă pe măsură;
– montarea de paratrăsnete ultraperformante, senzori de temperatură, detectoare de fum și camere video;
– crearea unei autonomii și automatizări complete, cu rezervoare mari de apă, surse independente de electricitate și pornirea automată a sistemelor, în caz că izbucnește focul.

După anul 1989, în județul Maramureș a ars biserica Posta, precedată de bisericile noi de lemn de la Șurdești, Borșa Complex, Rozavlea – Șesu Mănăstirii, Valea Stejarului și Bistra, unele fiind lovite de descărcări electrice, iar altele luând foc din neglijența oamenilor.

6 biserici în 36 de ani.

Trebuie știut că trăznetele au lovit în secolul XX și turnurile bisericilor de la Ieud-Deal și Desești, ambele în patrimoniul UNESCO, precum și pe biserica din satul Bogdan Vodă, însă, printr-o șansă extraordinară, toate trei au scăpat.

Propuneri

Știind că, în caz că e nevoie, pompierii nu prea au timp să ajungă în timp util, ultimele incendii de biserici dovedind că totul s-a terminat în doar 20 de minute și ținând cont de know how-ul celor aflați înaintea noastră:
– Pentru cele 8 biserici maramureșene aflate în patrimoniul UNESCO, ar trebui implementat întregul sistem norvegian.
– Pentru celelalte biserici vechi monument istoric (măcar pentru cele care au conservat picturile), ar trebui montate sistemul integral de detectori timpurii și perdeaua de apă.
– Pentru bisericile noi de lemn, ar trebui montați măcar senzorii de fum și de temperatură, plus un racord de hidrant în imediata apropiere.

Sper să mă înșel, însă orice ocolire sau amânare a acestor măsuri ar putea avea consecințe devastatoare.

Bibliografie selectivă:
https://www.fireriskheritage.net/publicationsand-research-documents-of-risk-to-cultural-heritage/enhancing-fire-protection-in-heritage-buildings-a-two-decade-review/
https://www.academia.edu/resource/work/61959947
https://link.springer.com/article/10.1007/s10694-025-01752-8
https://www.icomos.org/public/publications/wood11.pdf

Teofil Ivanciuc