Recunoștința este o noțiune care cuprinde o obligație umană, de o deosebită frumusețe. Aceasta exclude recompensele. Obiectul ei este „un ajutor la nevoie”, „o facere de bine”. „Vă mulțumesc”, e cea mai frumoasă și simplă răsplată, recunoștința, dacă se rostește; o lipsă de bun simț în caz contrar. Mai grav este atunci când nu numai că nu-ți mulțumește, dar cu prima ocazie se înlocuiește această simplă și frumoasă recunoștință cu „facere de rău”. Îl „apasă obligația” ce credea că o are și vrea s-o anuleze. Ea are multiple forme de manifestare. Sunt într-o largă varietate de exprimare, de la unul la altul și cred că nu se pot cuprinde într-un tot, într-un volum, pe toate și, probabil, specialiștii le pun doar într-un cadru general, în care fiecare și le poate cuprinde în cazuri mai semnificative concrete, exemple care n-au trecut în domeniul uitării.
Mai întâi trebuie să ai recunoștință față de Creator, pentru că exiști pe lume, aceasta făcându-se ușor prin rugăciune, smerenie și credință, proprie creștinilor, cu toate aspectele ei. De multe ori El te scapă de mari necazuri, cum au fost și sunt atâtea, deosebit de cumplite; în manifestare concretă în cazul meu, când spuneam : numai o minune mă mai poate scăpa și aceasta se producea. Ar fi cu totul anormal să nu aduci mulțumiri lui Dumnezezeu nici în aceste cazuri.
Este apoi recunoștința față de părinții tăi, care te-au adus pe lume și te-au crescut, cu multe greutăți, ei renunțând la multe bucurii și confort, nopți nedormite, cum au fost în vremurile copilăriei noastre. Crescând mai mărișor, cu războiul apropiindu-se de noi, cu multe bunuri rechiziționate, oameni plecați, și lipsind mâna de lucru, am înlocuit-o noi copiii, peste puterile noastre, tata fiind concentrat în armată. Eu la vârsta de 13 ani, lucram ca un adult la prășit, la coasă, la cărat capițe, când se îndoiau și botele și spatele de greutate. Nu eram forțați și o făceam din proprie inițiativă, alături de sora și fratele meu, mai mari, neputând sta de-o parte. Era și ca o recunoștință manifestată de noi pentru atâtea griji ce ne-au purtat părinții noștri.
Recunoștință îi port soției mele, Măriuca, care m-a acceptat ca soț, trecând peste toate restricțiile ce mi se puteau aplica. Împreună am dus viața pâna la această frumoasă vârstă, biruind greutățile, afecțiunile gave cardiace ce le aveam. Victoria mare a fost sprijinul și susținerea copiilor noștri, Ana-Rodica și Victor-Gheorghe, cu care ne-a binecuvântat Domnul, ei ajungând la o pregătire solidă, de nivel universitar, care ne-a mobilizat și unit, peste toate greutățile.
Nu trebuie să uităm să păstrăm recunoștință cadrelor didactice din învățământul primar și universitar (fără nominalizări), care cu multă grijă ne-au îndrumat și ne-au înzestrat cu o excepțională pregătire, care ne-a permis realizarea idealurilor de viață.
O mulțime de comentarii, deosebit de frumoase, plăcute, care mă scot din ceața timpului, prin care foști elevi de-ai mei, azi profesori, ingineri,… își exprimă recunoștința pentru pregătirea ce am făcut-o cu ei și i-am format pentru viațăț (Florica Vlad, soția inginerului Chiș Gheorghe, fost elev de al meu: „mi-a spus soțul meu că de nu predați dvs. matematica, el nu era inginer”!). Le mulțumesc mult și, în revanșă, am toată recunoștința, pentru caldele și atât de frumoasele aprecieri, comentarii, la adresa mea.
În prieteniile sincere, e firesc să se manifeste deseori recunoștințe reciproce, pentru multe situații de sprijin, care se produc în diverse forme.
Cu fratele meu, Bărcan Daniel, medic primar, am avut o înțelegere și un sprijin reciproc continuu, după cum era situația. Cu 11 ani mai tânăr ca mine, s-a stins din viață anul acesta, producându-ne o mare durere și un dezechilibru familial. Regret că nu i-am putut fi alături în momentele grele și nici nu am putut să fim prezenți la trecerea lui spre veșnicie, ci doar de departe am exprimat durerile și omagiul nostru. El a fost un sprijin deosebit pentru cei apropiați lui, pentru atâta lume din zonă și din alte părți, de multe ori în probleme de viață. Director al Spitalului din Borșa până la pensionare, s-a zbătut mult pentru realizarea unei frumoase și eficientă bază medicală, la inițiativa și preocuparea lui realizându-se un spital de referință în Maramureș, pentru toate specialitățile.
M-a sprijinit în gavele mele afecțiuni cardiace, cu mulțime de internări la spitalul din Borșa, Baia Mare și Cluj-Napoca, trecând până la urmă cu bine peste această stare critică. Doamna doctor Ghicu, care m-a supraveghiat peste 15 ani, m-a trimis de două ori la terapie intensivă, de 10 si respectiv 6 zile și apoi m-a dirijat spre operație în Franța de două ori. La noi au refuzat să mă opereze, fiind în vârstă. În Franța m-a operat domnul doctor Marius Andronache, specialist în ablații cardiace, cu costuri minime, ajungând la stabilitate cardiacă și la acestă vârstă. Aceștia au fost îngerii mei păzitori și le voi purta o recunoștință vesnică, de viață.
Mai sunt multe alte situații, fără a le putea enumera, în care mulțumirea, recunoștința pentru faptele bune au fost la locul lor, atunci când ele s-au manifestat.
Am amintit că de multe ori lipsește aceea formă simplă de recunoștință, „mulțumesc”și chiar mai mult. Am să dau un exemplu legat de cele îndurate de mine, pentru a arăta că afirmația făcută nu este lipsită de conținut.
Am salvat pe un tânăr de chinurile detenției și poate chiar de „binefacerile” lui „Țurcanu”, aproape cu riscul vieții, el și tatăl lui fiind cei care aduceau fugarului mâncare, ai mei fiind plecați toată ziua la strânsul recoltei câmpului. Ei l-au și trimis la noi, atunci fiind în aceeași concepție de viață. Dar cu timpul acesta s-a bolșevizat, a „întors-o” și într-o întâlnire cu el la familia acestuia, în timpul „exmatriculărilor” mele, soția lui, pentru care eram o simplă cunoștință, fiind în afara „istoriei” mele, îmi spune: „Tu și cei ca tine nu trebuiau să iasă afară, chiar dacă vă mitraliau, pentru că ați fost și ați rămas dușmani ai patriei”. Instructaj luat de la soțul ei. Dumnezeule (!), mi-am zis ieșind afară, ștergâdu-mi lacrimile ce mi-au țâșnit din ochi! Ce mutații umanoide! Mai rău și mai crud ca torționarii! Iată pentru cine am suferit atâtea, cu prețul vieții! Dar dacă o singură persoană a meritat aceasta (și au fost mai multe, la trei bătrâni salvându-le viața), sacrificiul n-a fost degeaba.
Uluitor cât de multe modele de viață formează și deformează unele persoane, care se manifestă concret. Omul și Neomul ce-i reprezintă! În zonele noastre, poate și în altele, se reține constatarea: „Facerea de bine se pedepsește” sau „Cui îi dai a si, îți dă a muri„.
Gheorghe Bărcan
Minneapolis – Minnesota (USA)
