La 18 ani de la înființare, Radio România Sighet ne propune o interesantă expoziție aniversară. Pe simezele sălii de la Radio Sighet vor expune artiștii plastici Ion Bledea (sculptură) și Ștefan Hegedüs (pictură).

Vernisajul expoziției va avea loc Vineri, 02 decembrie 2022, ora 15:00, str. Plevnei, nr. 8, Sighetu Marmației.

Salut, Sighet!

La intrarea României în război, la 15 august 1916, alături de Puterile Antantei și împotriva Puterilor Centrale, majoritatea evreilor din România, care au participat la Primul Război Mondial, nu erau cetățeni români, dar au luptat pe front cu patriotism, ca și în campaniile anterioare. Au îngrijit bolnavi, au donat efecte pentru front, au strâns fonduri pentru Armata Română și Crucea Roșie și au suferit împreună cu toată populația condițiile ocupației germane și ale refugiului, lipsurile și epidemiile.

Conform lui Wilhelm Filderman (președinte de facto al Uniunii Evreilor Pământeni în perioada Primului Război Mondial) în lucrarea sa „Adevărul asupra problemei evreiești în România în lumina textelor religioase și a statisticei” (1925, pp. 216-217): dintr-un număr total de 230.000 de evrei din Vechiul Regat, au fost mobilizați 23.000 de evrei, au murit 882, au fost răniți 825, au căzut prizonieri 449 și au fost dați dispăruți în luptă (neidentificați) 3.043.
Imaginea cuprinde câteva portrete de militari și medici participanți la lupte, decorații primite etc. în Marele Razboi.

Sursa: LUAH 5778 – CALENDARUL F.C.E.R – Cultul Mozaic 1917-1918, Centrul pentru Studiul Istoriei Evreilor din România.

(material primit de la dl. PETRU GANZ – Comunitatea Evreilor Sighet)

Asociația Cultura Gratia Urbis vă invită marți, 29 noiembrie 2022, de la ora 14:00, la vernisajul expoziției Ecoul Culorilor, al artistului plastic Lidia Buleandră. Evenimentul, „acompaniat” de recitalul extraordinar al artiștilor Marius Lengel (vioară) și Laura Mureșan (pian), va avea loc la Centrul Cultural Pastoral Sfântul Iosif Mărturisitorul.

Salut, Sighet!

Rotaract Sighet se transformă, ca de fiecare dată, în ajutoare pentru moşul generos. Ediția a X-a a proiectului Moș Nicolae caută ajutoare e una cu totul specială și în care vă puteți implica prin a dona!

Membrii Rotaract își doresc ca pachetele donate să ajungă la un număr de peste 100 de copii din medii defavorizate, astfel încât, dacă doriți să donați, îi găsiți până în data de 4 decembrie în două locații: Florăria Artistic by Ana și Flamingo – Restaurant, Bar & Pensiune.

Din suflet pentru bucuria copiilor!

Salut, Sighet!

100 de ani de la naștere

Una dintre figurile marcante ale rezistenței greco-catolice din Maramureș în timpul prigoanei comuniste a fost părintele protopop Vasile Hotico, de la a cărui naștere se împlinesc azi 100 ani.

Născut la 23 noiembrie 1922 în comuna Ieud de pe valea Izei, din părinții Grigore și Ileana, a început Școala Normală de Învățători la Sighet și a absolvit la Gherla, apoi Academia Teologică din Oradea în 1946. S-a căsătorit în 1947 cu Iuliana, născută Dăncuș (tot din Ieud, nepoată a părintelui Grigore Dăncuș), având împreună 6 copii (Rodica, Vasile, Ioan, Grigore, Margareta și Claudia). Hirotonirea ca preot a avut loc în 1947 la Tăuții Măgherăuș prin punerea mâinilor Fericitului episcop Alexandru Rusu, ierarhul Maramureșului, fiind numit în parohia Borșa II.

După începerea prigoanei în 1948 a fost primul arestat dintre preoții din Maramureș, împreună cu sora Pelagia Iusco (tot din Ieud), deținut două săptămâni la închisoarea Sighet pentru „tulburări împotriva unificării religioase”. După eliberare, câteva luni a stat ascuns și a continuat oficierea de servicii religioase greco-catolice clandestine. Este arestat din nou în 1949 și condamnat pentru sprijinirea partizanilor din grupul Popșa, foarte activi în zona Ieud-Dragomirești (frații sigheteni Vasile și Ion Popșa, liderii celui mai important grup de rezistență armată anticomunistă din Maramureș, sprijiniți de un mare număr de țărani de pe Valea Izei și asistați spiritual de preoții și călugarițele din rezistența greco-catolică ). A fost anchetat la Sighet și torturat cu mare cruzime de către maiorul Samuel Retezaru, venit special de la Baia Mare, durerile mâinilor zdrobite resimțindu-le și după 40 ani… A petrecut 3 ani și 3 luni în închisorile comuniste Oradea, Cluj, Aiud și apoi munca forțată în regim de exterminare la Canalul Dunăre – Marea Neagră, în coloniile Poarta Albă și Capul Midia.

A doua perioadă de detenție a avut loc între 1959-1962 în urma unui proces total mincinos, în care au fost implicați mai mulți maramureșeni care executaseră deja o condamnare politică, fiind acuzați că după eliberare au înființat o nouă organizație anticomunistă cu sprijin din străinătate. Având deja 5 copii, familia Hotico a avut foarte mult de suferit, înfruntând mari greutăți materiale după arestarea părintelui. Cea mai mare parte a detenției părintele Hotico a petrecut-o în închisoarea Satu-Mare unde a avut ca și colegi de celulă pe profesorul Aurel Vișovan și elevii de la Liceul „Dragoș – Vodă” din Sighet.  În lucrările lor memorialistice, aceștia dau mărturie despre înalta ținută spirituală a părintelui Vasile Hotico în condițiile dure ale detenției (Aurel Vișovan, Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai părăsit, Ion Dunca Aur și noroi, Gheorghe Andreica, De la Cluj la Satu-Mare, etc).

După eliberare, a continuat activitatea greco-catolică clandestină oficiind în secret multe căsătorii, botezuri, parastase, servicii de înmormântare, liturghii la Ieud, Vișeu de Sus, Borșa, Bocicoel, Bogdan Vodă, Dragomirești, Botiza, Strâmtura, Bârsana, Breb, Hoteni, Hărnicești, Sat Șugatag, Berbești, Năsăud, Rodna Veche, în Țara Oașului la Târșolț, Aliceni, Trip-Bixad, și la domiciliu în Sighetu Marmației, unde a trăit ultimii 30 de ani din viață (în primii ani după detenție a supraviețuit în condiții materiale extrem de precare, cu soția și cei 6 copii ). A cutreierat neobosit satele Maramureșului pentru a menține aprinsă flacăra credinței catolice în sufletele românilor și speranța în redobândirea libertății de cult (ceea ce i-a atras o intensă supraveghere și mai multe chemări la Securitate). În câțiva ani, în lunile de vară  a celebrat servicii religioase în parohii romano – catolice din Moldova, înlocuind preoți aflați în concediu.

După legalizarea Bisericii Greco-Catolice în 1989 a avut o activitate intensă ca paroh și protopop de Sighet prin redeschiderea și consolidarea parohiilor greco-catolice din satele maramureșene dar și în satele românești din dreapta Tisei, recuperarea proprietăților Bisericii, etc. A reorganizat și condus comunitatea din orașul Sighet (în colaborare cu preoții profesori de fericită memorie Grigore Balea și Vasile Paul), a deschis capela de la Casa de Cultură (unde s-a celebrat până în 1999) și a demarat construcția noii biserici. A trecut la cele veșnice în ianuarie 1995, după câteva luni de suferință, fiind activ până aproape de final.

Am cunoscut personal îndeaproape activitatea părintelui protopop Vasile Hotico în anii 1990-1994, însoțindu-l la numeroase servicii și în multe deplasări. Dânsul a celebrat prima liturghie în parohia mea Șugău la 13 octombrie 1991, participând și ulterior la mai multe servicii religioase în perioada de organizare a parohiei. Din amintirile directe ale mamei mele și ale altor cunoscuți apropiați pot afirma că și doamna preoteasă Iuliana Hotico (decedată în 1968 în urma unui tragic accident) a fost un suflet nobil, de mare credință și dăruire.

Reîntâlnirea la Sighet după ieșirea din iadul închisorilor comuniste, a prilejuit lui Aurel Vișovan o evocare emoționantă, cu care încheiem această scurtă biografie:

„În ianuarie 1968, l-am invitat pe părintele Hotico să ne sfințească casa de Bobotează, cât mai discret posibil. A sosit după lăsarea serii, împreună cu soţia lui. Purta un palton pe cât de vechi, pe-atât de lung, sub care se puteau ascunde cele necesare. O cruce mică, o sticlă cu apă sfinţită şi câteva fire de busuioc.
Am stins lumina. Beculețele de pe pom erau suficiente. Secondat de soţia sa, care avea o voce foarte frumoasă, a cântat: În Iordan botezându-te, Tu Doamne… . Rostind rugăciunile cuvenite, a înmuiat busuiocul în apa sfinţită, ne-a dat crucea să o sărutăm şi apoi a sfinţit toată casa. Câteva picături au căzut şi pe micuţul nostru, care nu înceta să privească pomul de Crăciun. Aşa am avut parte în casă de o frântură de viață a Bisericii noastre prigonite.” (Aurel Vișovan, Dincoace de gratii)

Veșnică odihnă și memoria binecuvântată!

Preot prof. Marius Vișovan

Dorurile sunt o mulțime, o entitate cu multe determinări și multe dintre ele rămân în așteptare sau neîmplinire. A vorbi despre ele concret, determinant, e ca și când te-ai afla într-o apă mare, de exemplu „Marele Lac” și ai vrea să cuprinzi totul, până în marginile lui, din interior și de la suprafață și să le ții pe toate într-o mână, să le determini, cu tot conținutul lor. Dar sunt miliarde de oameni, fiecare om are o mulțime de doruri, mulți le au și în visare și oare câte din aceste vise se împlinesc. Se mai înmulțesc acestea și pe parcurs, în diferite condiții apărute conjunctural și multe le porți cu tine însoțite de speranță, cu care rămâi. Pentru toate acestea, se poate afirma că dorurile n-au margine, n-au limite, nu le poți cuprinde într-un contur și cu toții ne aflăm pe undeva printre ele și ele printre noi, în așteptare, în împlinire sau fără nădejde.

Acestea le exprima foarte intuitiv versurile – cântec ale lui O. Goga: „Dorurile mele n-au întuchipare, Dorurile mele-s frunze pe cărare. Spulberate și strivite/ Frunze pe cărare. Tot ce-mi țese noaptea zorile-mi destramă, Mi s-a dus norocul, Nu-l mai plânge mamă. La icoana Preacuratei/ Nu-l mai plânge mamă…” Cât de multă lume în viață nu-l știu sau nu-l cântă, dar le trăiesc și le duc cu ei, fără a se bucura de ele.

Dorurile reprezintă o entitate umană, tăcută, interioară, psihică și iau naștere în inimă, în suflet, în gânduri, greu de definit, de evaluat măsura intensității lor. În cuprinsul general cred că îl studiază, psihologii, pedagogii, filozofii. Pe parcurs ele pot dispare, din lipsa condițiilor realizării lor în existență, dar apoi pot reapare cu și mai mare intensitate, când condițiile se schimbă. Unele te însoțesc toată viața. Ar fi multe direcții pe care ar putea să le ia aceste trăiri interioare, care să genereze mulțimi de pagini. Am să mă refer însă la cea directă, obișnuită în exprimare curentă: „O dorință, puternică (amestecată cu nostalgia așteptărilor, a împlinirilor) de a vedea sau revedea pe cineva drag, de a ajunge la o stare sau îndeletnicire preferată, la o „normalitate” de trăire, în sensul cel mai larg al cuvântului.” Am să mă rezum la unele doruri trăite, în împlinire sau neîmplinire, ori relatate de alții, ieșind din largul lor.

Ca și copil, dorințele erau legate de bomboane și diferte jucării, sau dorul de părinți, când erau plecați de acasă și rămâneam singur. Fiind mai mărișor, am văzut la unii copii o tricicletă, cu care se „cărau” pe loc „neted”. Îmi doream și eu una, dar o puteau avea doar unii copii de funcționari. Atunci, împreună cu un prieten al meu, am construit una din lemn, „asemănătoare”, cu roți decupate dintr-un lemn de fag rotund ce-l aveam în curte. Nu puteam merge pe drum cu ea, era „delicată”. Am urcat pe dealul „Seciului” și de acolo, din vârf, eu i-am făcut probele. Locul era în pantă mare și pe o porțiune nu avea denivelări. „Tricicleta” a prins viteză tot mai accelerată și a ajuns la prima denivelare, un „hat” înalt, unde am zburat prin aer câțiva metri, apoi s-a prăbușit, cu mine printre bucățile de lemne, cu puține zgârieturi. Un dor „împlinit” și suprimat repede, așa cum vor fi multe în viață, simbolizând parcă o prevestire.

Dorul și dorința sunt într-o strânsă legătură, trecând dintr-una în alta, deși au exprimări de nuanță diferită. Am ajuns elev de curs primar și doream, mă străduiam să fiu un bun elev, încheind acest ciclu pe primul loc, cu anii ce l-au format. Aveam un proiect, un dor de a merge mai departe, după care să continui studiile, printr-o formă superioară. Condiția era dragul de carte, cu rezultate de excepție, astfel sperând la o bursă și la susținerea părinților, situația fiind grea, în timp de război. Dar acest dor, această dorință s-a frânt. Tata a spus nu! școlii mai departe: „nu avem bani de întreținere, ne-au luat și animalele și trebuie să achităm multe cote în alimente”. Era în timpul stăpânirii maghiare și războiul era în plină desfășurare. Prima dată când am cunoscut procurarea anumitor produse alimentare pe cartelă, de la magazinul „Hangya”. Mă durea, pentru că dorurile neîmplinite dor întotdeauna, în mărime după importanța psihică a obiectivului.

Dar cu susținerea îndoielnică a tatălui meu, mama și cu mine am reușit să-l convingem să urmez școala, după un an pierdut, prima clasă de gimnaziu la Năsăud, cu limba de predare română și doar 2 ore/ săptămână faceam l. maghiară (ținut grăniceresc). Am încheiat clasa în două trimestre, războiul și bombadamentele se apropiau. În locul unei vacanțe mai lungi, am petrecut o vară într-o muncă grea, de adult, la 13 ani, eu cu fratele și sora, mai mari. Tata era concentrat cu caii la Pasul Prislop pentru a construi fortificații.

În toamnă mi-a fost blocat din nou dorul de școală și am fugit prin ploaie după căruță, fără nimic la mine, peste voia tatălui, la școala din Sighet. Eram deja sub administrarea noastră, românească. Au trebuit apoi să accepte situația și pentru a-mi duce mai departe dorurile, am urmat clasa următore la fără frecvență. Fiind în clase mai mari și gospodăria mai revenindu-și, mi-au împlinit dorința să continui școala la Liceul „Dragoș – Vodă” din Sighet. Astfel, mă „târam” încet, încet spre realizarea idealurilor dorite, ajungând în clasa a IX-a de liceu.

Dar în 1949 mi se frânge din nou acest ideal – dorință, securitatea blocându-mi continuarea școlii și punându-mă sub urmărire 2 ani. Motivul a fost găzduirea la noi, un timp, a inginerului Pop Mihai, de la Sighet, căutat pentru că a criticat Decretul de interzicere a cultului greco-catolic. Eu eram la școală atunci și tata îi tot spunea musafirului să plece, predarea lui de către noi fiind exclusă. Dar a plecat abia dupa 3 ani, o lună și o săptămână. Eu cu tata ne-am prezentat a doua zi la securitate, care nu știa cât a stat inginerul la noi. Am decis să iau totul asupra mea, pentru a scăpa pe mulți de necazuri și unii cu viață. Tata a fost eliberat, cu condiția să intre în CAP, iar eu, nevinovat, eram eliberat, dacă acceptam colaborarea cu securitatea. Am refuzat categoric și mi-au spus: „Pușcăria o să te mânânce” și n-a lipsit mult. Am fost întemnițat 29 de luni și am relatat în mai multe articole tratamentul criminal îndurat pe acolo. M-am eliberat în 04.03.1954, ducând cu mine 37 de kg si un TBC pulmonar, vindecat cu medicamentele de acasă.

După eliberare, am început un tratament medical și apoi am găsit un serviciu ușor de două luni, dar m-a prins un dor de neoprit în a-mi continua studiile, ideal la care n-am renunțat nicicând. Cu un efort extraordinar, pot spune, cu studiu intens și somn extrem de puțin, am reușit promovarea celor două clase de liceu rămase, cu examen de maturitate și, în plus, am reușit și la examenul de admitere la Facultatea de Matematică – Fizică, UBB Cluj, în aceeași vară. Eram pe locul 60 din 200 de locuri, cu peste trei candidați pe un loc. În anul eliberării, după 5 ani de întreruperi și chin, la 01 octombrie 1954, eram student! Altfel aveam probleme și cu armata (3 ani). Am urmat cursurile acestei facultăți trei ani și primul semestru din anul IV, ultimul an de studiu, fiind unul din cel mai buni studenți din an. Eram foarte mulțumit: dorurile, dorințele, idealurile de mult fixate, începeau să ia contur, trecând peste toate cumplitele piedici și chinuri îndurate.

Ca un trăznet, apare un alt blocaj, o nouă interdicție brutală și ilegală: „îți vei putea continua studiile, numai dacă o să colaborezi cu noi (securitatea) altfel „zbori” din Facultate”. Refuzul a fost din nou categoric, în recidivă și în scurt timp am fost exmatriculat de peste tot din țară. Au urmat refuzul locurilor de muncă modeste, în serie, apoi m-am așezat pe șantierul Brazi -Ploiești, ca muncitor necalificat. După un an de muncă aici, deci 5 de la intrerupere, m-am prezentat cu o cerere de reabilitare la Tribunalul Vișeu de Sus și domnul președinte, Bartoc Ioan, mi-a respins-o, ca fiind fără obiect, eu nefiind condamnat, alăturând și cazierul. Am trimis-o urgent la MI, unde s-a constatat minciuna ticăloasă și ilegală a securității, condamnare nerecunoscută (!), pentru care m-au exmatriculat. În scurt timp am primit aprobarea continuării studiilor și în următorii doi ani, 1962-1964, mi le-am încheiat, în aceeași notă. Mi-am ales la repartiție Liceul B. P. Hașdeu, Buzău, azi un puternic Colegiu. A apărut un post la Liceul din Vișeu și, după un an, m-am transferat aici, mai aproape de ai mei, pentru ajutor, unde am funcționat până la pensionare, în septembrie 1990, mai repede, din cauza unor grave afecțiuni cardiace.

Edilul administrativ și politic al orașului fiind domnul Grigore Hontău, profesor de română, m-a obligat să primesc funcția de dir. adjunct, deși nu eram membru de partid, apreciindu-mă foarte mult. Am realizat lucruri deosebite în cei 5 ani, plecând prin demisie. „Corbii” nu m-au lăsat în pace nici acuma, venind cu o nouă solicitare de a colabora cu securitatea, urmată de un nou refuz și i-am și deconspirat. Furioși că i-am batjocorit, au intervenit la partid, pentru a fi scos afară din învățământ. M-a chemat repede primarul și mi-a spus: „te faci urgent membru de partid !” L-am refuat spunând că nu pot, nu am aceste „calități” și nu vreau. E musai mi-a spus dumnealui, adăugând: „Știu, dar nu-ți vom cere nimic, decât să mergi la ședințe și să plătești cotizația”, ceea ce s-a și întâmplat. Erau și făcute referințele, a convocat adunarea generală și de îndată eram membru de partid. „Aceasta a fost pedeasa”. Dar tot îmi părea rău și eram, cu conștiința cu totul străină lor. Puteam refuza și să iau din nou drumul șantierelor. La o întâlnire cu domnul Hontău, care ne-a fost și naș de cununie, mi-a spus: „Acuma, pentru a te scoate din învățământ, mai întâi trebuie să te excludă din partid. Cine ar vota?!”

La 33 de ani am ajuns să-mi împlinesc un ideal atât de mult dorit, de a deveni dascăl. Am trecut printr-o mare mulțime de greutăți, pe atâtea cărări cu spini, de atâtea ori stând cu viața lîngă ele, în îndurarea lor, fiind gata să fie suprimată. Dar aceasta este măreția și noblețea unui ideal frumos : „să ți-l împlinești”, ori să te „duci” cu el, cu demnitate.

Un alt ideal, poate primul, fixat mult înainte, în adolescență, a fost întemeierea unei familii, cu trăirea ei în deplină și frumoasă morală creștină. Eram însă nehotărât și am tot așteptat 4 ani, dacă să rămân singur sau să-mi întemeiez o familie. Este zona cu cele mai tentante, apucături de a căuta „noutăți” și care te depărtează cel mai mult de normalul unei căsnicii, ceea ce mă descuraja și reținea, fiind total în afara concepției mele de viață. Este unul din cele mai grele si sfidătoare păcate, care te îndepărtează mult de credință și se putea ajunge și la tragedii și la multe alte complicații pentru întreaga famile, uneori cu influențe dezastruoase pentru copii. Regimul de atunci însăși încuraja aceste imoralități, care îl ajuta în ateizarea statului.

Conjunctural m-am întâlnit cu o colegă de an, din a doua parte a Facultății, Tăut Maria si, cunoscându-ne, am purtat mai multe discuții despre viață, despre familie și concepții asupra acestora și am constatat că ne potrivim și ne-am îndrăgit, stabilind data căsătoriei în aceeași vară; soția s-a transferat de la Liceul din Cavnic la Liceul din Vișeu de Sus, unde am funcționat împreună pănă la pensionare. Îmi realizam astfel și acest frumos ideal, încă un dor împlinit, după multe încercări. Deși eu sunt cu 10 ani mai în vârstă, având 37 de ani la căsătorie, am reușit să aniversăm și „Nunta de Aur”, de câțiva ani. Aceasta dovedește o stabilitate familială deplină. S-au respectat toate „da”-urile rostite în fața Altarului și a Ofițerului Stării Civile, fără nicio știrbire, aceasta inducând în familie o liniște, respect, fidelitate și pace sufletească, în sublima ei sacralitate, bucurându-mă enorm. Ce mare este diferența între trăirea acestor familii, cu iubire și pace în suflet, excluzând „noutățile” și a celor în care unul, sau ambii parteneri, preferă viața plină de „străinătăți”, mereu în certuri, jigniri sau dezbinări. Se poate întâmpla, rar, ca unul din parteneri să-și mascheze până la sfârșit ranița cu „noutăți” purtată și celălalt partener să plece cu mulțumire deplină, de frumos și sublim, stări murdărite de ticăloșia partenerului, de oribilele și grețoasele dublei înșelăciuni. Se mai poate ca partenerul cinstit să rămână singur, înfruntând mulțimea greutăților, pentru salvarea copiilor. Lumea familiilor se vede că este împărțită între cei ce preferă frumusețea, demnitatea, moralitatea și respectul ei sublim și alții care nu se satură de „instrăinări” murdare. O floare frumoasă și o murdărie urâtă, ambele se găsesc în această lume largă a familiilor.

Ne-a binecuvântat Dumnezeu cu doi copilași, o fetiță și un băiat, pe care mereu i-am ocrotit și ajutat împreună, în acele timpuri grele, să-și încheie foarte bine ciclul primar, liceal și mai departe cel de studii superioare, un alt dor, o altă dorință împlinită.
Ana – Rodica, licențiată în Franceză-Română, cu masterat și o specializare la Londra, cu o bursă unică pe țară, cu serviciul la Universitatea de Medicină – Relații lnternaționale. Victor-Gheorghe, licențiat în Informatică-Economică, cu masterat și doctorat, asistent universitar, cu cărți publicate. Ambii copii stăpânesc limbile engleză și franceză, în vorbire curentă. Această reușita cu copiii ne-a produs o bucurie majoră. Și era pe cine ajuta. În domeniile în care lucrau, la nivel universitar nu le ajungea salariul să-și plătească și chiria. A venit din Franța o delegație pentru a recruta informaticieni. Într-o lună, Victor era la Paris, cu contract și salariu adecvat. După câțiva ani, a dus-o acolo și pe Rodica, de unde destul de repede a plecat în America, prin căsătorie, iar mai apoi și Victor a plecat la Londra, tot prin căsătorie, cu o doctoriță din Iași. Au servicii foarte bune. Noi ne duceam cu rîndul la ei. O altă mare dorință-dor ne-au împlinit-o copiii: Dumnezeu i-a bucurat cu 4 copii, iar pe noi cu 4 nepoței; Rodica are un băiat de 15 ani, elev de liceu, foarte capabil, cu o voce extraordinară, ajungând până la concursul pe statatul Minnesota, iar Victor cu trei fetițe de mare drăgălășenie, la grădiniță. Acuma suntem cu Rezidentă în America, la Rodica, unde suntem foarte bine îngrijiți și beneficiem de servicii medicale și asigurări sociale. Măriuca are peste 81 de ani, eu peste 91 ani. Ne-am dori mult, dar nu știm dacă vom putea merge în vară până acasă.

Gheorghe Bărcan
Minnesota – Minneapolis (SUA)

Sighetu Marmației este – probabil – campion la proiecte caritabile, proiecte care presupun un plus de empatie cu persoanele care așteaptă un sprijin din partea comunității locale mai ales în preajma marilor sărbători creștine de peste an. Moș Nicolae și Crăciunul sunt – în general – sărbătorile în care filantropia atinge cote maxime. Așa ar trebui să se întâmplă și în acest an, mult mai greu ținând cont de contextul socio – economic mondial.

Campania „Ajută-ți aproapele”, ajunsă la o nouă ediție, va însemna, cu siguranță, o nouă reușită, atât pentru organizatori, cât și pentru beneficiarii acestei acțiuni cu caracter social. Sute de copii și tineri vor avea un motiv (în plus) să zâmbească înainte de Crăciun.

„Ajută-ți aproapele” este un proiect inițiat în anul 2012 de către Adriana Ioana Vescan, directorul Liceului Tehnologic Marmația din Sighet. În general s-au desfășurat chiar câte trei ediții pe parcursul unui an.

La acest sfârșit de an s-a găsit o altă „procedură” pentru proiectul care aduce un pic mai multă căldură în sufletul celor care nu sunt deloc favorizați de soartă. Astfel, până la această dată, copiii (de la grădiniță la elevi de școală generală dar și liceu) au scris Moșului și au intrat pe o listă de „dorințe” care prin intermediul nostru, al tuturor, ar putea să devină realitate, adică să primească acel cadou (bine definit) așteptat cu nerăbdare de cei care au îndrăznit să… ceară și să spere.
Toți cei care pot și doresc să ajute ca lista să fie „rezolvată” de Sărbători, iar dorințele celor care n-au foarte mari așteptări să se împlinească în aceste zile sunt invitați să-și deschidă inimile și porțile sufletului.
Alegeți-vă un articol din „lista de dorințe” de mai jos și acționați! Moș Nicolae & Moș Crăciun nu vă vor uita nici pe voi!

Lista de dorinte

 Salut, Sighet!

Hédi FRIED, psiholog și scriitor, supraviețuitoare a Holocaustului, s-a născut la 15 iunie 1924 în Sighet (în familia Smuck, întreprinzători locali), fiind cea mai mare dintre cele două surori ale familiei.

În luna mai a anului 1944 Hédi Fried a fost deportată, împreună cu familia sa și cu alți evrei din Sighet, de către autoritățile maghiare din nord-vestul Transilvaniei, în lagărul de concentrare de la Auschwitz. Părinții și rudele ei au murit acolo. A fost transferată apoi în lagărul de muncă forțată de la Bergen-Belsen, de unde a fost eliberată în aprilie 1945 și, cu ajutorul Crucii Roșii, s-a stabilit în Suedia, unde a ajuns în iulie 1945. În iunie 1948 se căsătorește cu Michael Fried, un supraviețuitor și el al Holocaustului – tot din Sighet – și au trei copii.

În iunie 1957 își ia licența (BA) în Psihologie și Pedagogie la Universitatea din Stockholm.
Hédi Fried a lucrat în Suedia ca psiholog și a participat la „educarea tinerelor generații, promovând toleranța și înțelegerea între oameni”.

A publicat cinci cărți cu conținut autobiografic, care au fost traduse în peste 20 de limbi. Patru cărți au fost traduse în limba română: „Frânturi dintr-o viață. Drumul la și de la Auschwitz” (publicată în limba suedeză în anul 1992), „Întoarcere la viață” (publicată în lb. suedeză în anul 1995), „A treia viață” (publicată în lb. suedeză în anul 2002), „Pendulul Vieții – Fragmente, experiențe, reflecții – Date istorice și îndrumător pentru profesori” (publicată în lb. suedeză în anul 2003).

Frågor jag fått om Förintelsen (2017, Suedia) – „Întrebări pe care le-am primit despre Holocaust” n-a fost încă tradusă în limba română.
Hédi Fried a fost distinsă cu medalia Illis Cvorum (1998) și a fost numită Europeanul Anului în 1999 iar în anul 2000 a primit Natur & Kulturs Kulturpris, un premiu cultural pentru opera ei literară.

În 2015 a fost distinsă cu Ordinul Național „Steaua României” în grad de Cavaler, în 2016 cu Ordinul de Merit al Republicii Federale Germania, clasa I, iar în anul 2018 a fost numită Eroul Anului, printr-un vot exprimat de cititorii revistei Magazin M.
În decembrie 2017 i s-a acordat Premiul Olof Palme pentru „eforturile neobosite de apărare a egalității în drepturi a tuturor oamenilor, precum și pentru munca de o viață de a face cunoscute atrocitățile produse de nazism și rasism, violență și prejudecăți”.

Hédi Fried a efectuat două vizite la Sighet, în anii 2010 și 2011 (consemnate la vremea respectivă de regretatul jurnalist Ioan J. Popescu). În luna mai 2011 a fost invitata de onoare a Clubului Rotary Sighet, unde i s-a înmânat o Diplomă de Excelență pentru activitatea excepțională în slujba păcii și a toleranței.
În august 2021 Hédi Fried a primit titlul de Cetățean de Onoare al Municipiului Sighet.

Cunoscuta scriitoare Hédi Fried s-a stins din viață azi, 20 noiembrie 2022.
Dumnezeu să o odihnească în pace!

Salut, Sighet!

Asociația Ecouri Tinere susține sâmbătă, 26 noiembrie 2022, orele 17:00, la Școala Gimnazială cu Program Suplimentar de Muzică și Arte Plastice din Sighetul Marmației, sala „Monica Chifor” un Concert Extraordinar de Colinde: DESCHIDE POARTA, OM BUN! Grupul folcloric Ecouri Tinere va evolua alături de invitați de seamă: Gemenele Folclorului Maramureșan – Suzana și Daciana Vlad, Ansamblul Mugurelul, Alessia Câmpan, Gheorghe Ștețca!

Banii din vânzarea biletelor vor fi folosiți – o parte – pentru cumpărarea de cadouri de sărbatori pentru copiii cu posibilități materiale reduse (hăinuțe, încălțăminte, hrană, medicamente), iar o altă parte din bani vor fi folosiți pentru promovarea copiilor talentați! Realizarea acestui concert implică mari cheltuieli financiare de aceea vă invităm să cumpărați bilete. Copiii pâna în 10 ani însoțiți de părinți sau bunici, au acces gratis!
Cei care doresc pot să facă donații/ sponsorizări pentru a ajuta copiii defavorizați, pentru a fi în ton cu titlul concertului „Deschide poarta, om bun”!… așadar… „Deschide-ți sufletul om bun”!

Vă așteptăm cu drag la concert!

Asociația Ecouri Tinere

Am fost punctual vineri, 18 noiembrie 2022, ora 12:00, la punctul de întâlnire cu presa de la Punctul de Trecere al Frontierei din Sighet! (Nota bene: ați observat câte puncte a generat întâlnirea.) Da, sigur, bănuiți (nu?) cu cine ne-am întâlnit: cu prim-ministrul României, dl. Nicolae I. Ciucă. Eram curios cum arată o întâlnire perfect (aproape militărește) organizată, știind că aveam de-a face cu un… general. Ei bine, civilia nu seamănă (din păcate sau din fericire?!) cu milităria. Nu, nu mă refer la pensiile speciale sau de serviciu sau cum s-or numi pe meleagurile românești.

Primul „punct”, punctualitatea oficialităților la întâlnirea cu presa a lăsat de dorit (sigur, nu din vina generalului). După aproape o oră de așteptare în punctul de trecere al frontierei, coloana mai – marilor țării și a județului a intrat în zona tampon (având celebrul pupitru standard pe poziție) și prim – ministrul N. Ciucă, ministrul de interne, Lucian Bode, președintele CJ Maramureș, Ionel Bogdan, alte oficilități județene dar și primarul și viceprimarul Sighetului s-au avântat până la jumătatea podului istoric de peste Tisa, întrerupând astfel pentru câteva zeci de minute fluxul ucrainenilor & românilor peste frontiera de la marginea Europei. După discuția informală din mijlocul Tisei (pe pod, nu vă speriați!) am revenit pe țărmul românesc și am ascultat cu atenție prezentarea proiectului noului pod rutier, făcută de tânărul șef al echipei de proiectare al importantei lucrări (care va aduce beneficii Sighetului, Maramureșului și – de ce nu? – mai ales Ucrainei), inginer (și doctor printre alți doctori) Mihai Vlad. Dl. premier a „presărat” prezentarea tânărului specialist cu câteva întrebări neîncuietoare la care a primit răspunsuri bine fundamentate (teoretic). Nu mă îndoiesc că în România totul arată excelent în… teorie. Păi da, suntem primii (aproximativ) în Europa și la creșterea economică! (???) Pe bune?!…

Revenind la întâlnirea cu premierul nostru, trebuie să recunosc sincer că pare un om bun, politicos, atent cu anturajul, ținută regulamentară și… plăcut. Se vede că s-a acomodat cu politichia și ne oferă… speranțe!
Cu asta/ astea trăim… zi de zi, an de an… de zeci de ani! Pfai!… și… a urmat conferința de presă din punct (PTF Sighet) în care, după ce au fost adresate vreo 6 – 7 întrebări ni s-a tăiat „microfonul” (un nenea încruntat a făcut un semn discret – organizatoric – milităresc) și pe când să adresăm și ceilalți câte o întrebare am fost anunțați scurt că s-a terminat conferința, nu mai poate continua, domnul premier întârzie la program (urma vizita la Memorial), gata trupă de jurnaliști… pe loc repaus!…
Întrebările acceptate contracronometru până la momentul „ruperii rândurilor” presei, au primit răspunsuri clasice, cuminți, știm noi!… se vor face, se vor finanța, se vor găsi soluții, ne vom gândi și… noi cu râul (Tisa), ramul și speranța.

Totuși… așteptați un pic, nu închideți tehnologia (sau ochii)!… am reținut (inclusiv înregistrat video) că lucrările la noul PPT (nu-i power point ci Podul Peste Tisa) vor începe prin februarie – martie anul viitor (2023), că, deh, mai sunt mici detalii pentru semnăturile finale de finanțare POIM (Programul Operațional Infrastructură Mare) și se vor încheia la timp, după 24 de luni (mai vorbim înainte de alegerile din 2024). Da’ am mai aflat că se va face totul ca să meragă bine CFR-ul (adikă ka prin Japonia 😊), la noi va refuncționa (din 15 decembrie anul ăsta) linia de cale ferată care ne leagă cu Ucraina, că investiția faraonică de la Runcu se va termina în viitor (deadline neprecizat) împreună cu alte 9 baraje din țară nefinalizate (Doamne, se va ieftini curentul cândva?) și că jmecherașii care au „cazat” zeci de ucraineni pe metru pătrat și au luat din buzunarele noastre zeci de mii de lei vor vedea… pe naiba!

Eu, optimist ca-n totdeauna, mi-am pregătit calendarul clasic (hârtie făcută din celuloză, câtă mai avem) și răbdarea tradițională pentru participarea apropiată la conferința de presă de la deschiderea șantierului la noul PPT. 2023 (Februarie – Martie) ne va aduce în sfârșit o investiție care va descătușa economia locală și nu numai! Mai pariez încă o dată pe… prezumția de normalitate/ corectitudine și sper că nu vom avea… întârzieri/ prelungiri „strategice” la construcția noului pod care să mă facă să blestem… războaiele (de toate genurile/ culorile/ fakturile)!
Doamne, se pare că va curge L&M (lapte & miere) pe râul nostru! AMINtirile (nefericite) și războaiele dor… rău!

Foto & text: Ion Mariș

Lansare proiect „Creșterea siguranței pacienților în Spitalul Municipal Sighetu Marmației prin reabilitarea/modernizarea/extinderea infrastructurii electrice, de ventilare și tratare a aerului, infrastructura de fluide medicale și instalarea de sisteme de detectare, semnalizare, alarmare incendii și în cazul depășirii concentrației maxime admise de  oxigen”

Municipiul SIGHETU MARMAȚIEI, în calitate de beneficiar al finanțării, Lider de parteneriat in cadrul parteneriatului cu Spitalul Municipal Sighetu Marmatiei (Partener) anunță lansarea proiectului „Creșterea siguranței pacienților în Spitalul Municipal Sighetu Marmației prin reabilitarea/ modernizarea/ extinderea infrastructurii electrice, de ventilare și tratare a aerului, infrastructura de fluide medicale și instalarea de sisteme de detectare, semnalizare, alarmare incendii și în cazul depășirii concentrației maxime admise de oxigen” Cod SMIS2014+: 155482 , finanțat de către Uniunea Europeană, prin Programul Operațional Infrastructură Mare 2014-2020, Axa Prioritară –Protejarea sănătății populației în contextul crizei sanitare cauzate de COVID-19, creșterea eficienței energetice și utilizarea surselor regenerabile de energie, cu finanțare din REACT -EU, Componenta 1 – REACT EU – Creșterea siguranței pacienților în structuri spitalicești publice care utilizează fluide medicale, Cod apel – POIM/963/10/1/Sprijinirea ameliorării efectelor provocate de criză în contextul pandemiei de COVID-19 și al consecințelor sale sociale.

Valoarea totală a proiectului este de 10.574.103,08 lei, din care: valoarea eligibilă nerambursabilă din FEDR–10.538.403,08 lei. Perioada de implementare a proiectului este: 01.12.2021-30.09.2023.

Obiectivul general al proiectului constă în creșterea capacității Spitalului Municipal Sighetu Marmației de a răspunde în timp util și eficient pentru gestionarea crizei sanitare COVID-19.

Obiectivele specifice ale proiectului

1. OS1 – Creșterea siguranței pacienților în cadrul Spitalului Municipal Sighetu Marmației, prin reabilitarea / modernizarea /extinderea infrastructurii electrice, de ventilare si tratare a aerului, Infrastructura de fluide medicale în 5 cladiri, într-o durata de 14 luni.
2. OS2 -Creșterea siguranței pacienților în cadrul Spitalului Municipal Sighetu Marmației, prin instalarea de sisteme de detectare, semnalizare, alarmare la incendii și în cazul depășirii concentrației maxime admise de Oxigen, în 5 cladiri, într-o perioadă de 14 luni.

Indicatorii ce vor fi atinși:

5 clădiri cu rețeaua electrică și de fluide medicale reabilitată, modernizată și extinsă

5 sisteme instalate pentru detectare, semnalizare și alarmare la incendii

3 Săli de operație cu aer tratat asigurat

2 Transformatoare electrice înlocuite

1 Tablou general pentru postul de transformare înlocuit

2 Compresoare medicale noi pentru alimentarea cu aer medical

Rezultate așteptate

Pentru detalii si informatii referitoare la proiect, va rugam sa ne contactati la: Str. Bogdan Vodă, nr. 14, Sighetu Marmatiei, județul Maramureș, Telefon: 0262-311300, Fax: 0262-312 965, e-mail: [email protected], Website: www.primaria-sighet.ro

Proiect cofinanțat din Fondul European de Dezvoltare Regională prin Programul Operațional Infrastructura Mare 2014-2020

Comunicat de Presă Primăria Sighet

GRIJĂ
Duminică însorită de toamnă. Bunica se îndreaptă cu nepotul spre Iza: „… Nincs nap a Malom Kertjében. Itt a kesztyűt!” (Locul „faptei de limbaj”: la intrarea pe str. Eroilor, înspre Marmația, Zisa a fost însoțită de un gest scurt de înmânare a mănușilor copilului. Bunica se temea să nu răcească. Nepotul le refuzase inițial, motivând că e soare. Bunicuța veni, de grija lui, cu o minciunică: cică, nu-i soare la Grădina Morii…)

TRADUCERE LIBERĂ…
A. Murray trimite un lung de linie fabulos, in extremis. Comentatorul: „Just like that!” Eu: „Numa’ așé!”

CLIPA DE BUCURIE
„Just fire in!” – strigă comentatorul englez la lovitura finală a Biancăi Bazaliu. Apoi, urlă de-a binelea: „You a killing me!…, You are killing me!”
(Numai Ada Nichita, la C.M.H. din 2015, în ultima secundă a prelungirilor cu Danemarca, a mai „semnat” așa o victorie!)

TOAMNOPATII
* Râul monoton. Pescarii, atât de cuminți, pândind și pândind…
* Valuri frunzele… Contemplând prea mult toamna, și îmbătrânești…

DESCOPERIRE
O domniță coboară de pe podul Marmației, cu copilașul în brațe. Își cheamă la telefon tatăl, parcat în fața restaurantului: „Gyere ide! Van parkoló! …Üres parkoló!,.. Rendes parkoló!”

LECȚIE DE MARAMUREȘ
Pe coridoare, la policlinică, așteptând… Trece pe lângâ mine o zadie cu negru și roșu, cu o bătrânică îngrijorată. Se plimbă apăsat, să treacă vremea. Părul argintiu, ochii albaștri. Îi fac o poză și i-o arăt, cerându-i acordul pentru postare. Nedumerire. Apoi, văzându-se, femeia se luminează brusc: „Stăi să aduc și tașcheta!”. Și imediat se prezintă cu o trăistucă aleasă, în roșu, alb, verde, dispuse în rețea, cu ciucalăi bogați și baier împletit, în roșu și negru.

Marin Slujeru

De la o anumită vârstă, trebuie să recunosc că se petrec anumite modificări neuronale, de comportament și acțiune, încît uneori sunt pusă în fața unei întrebări persistente și anume: oare mă înțelepțesc sau îmi pierd și ultima brumă de rațiune, sau mai pe înțelesul tuturor „mă tîmpesc”? Sunt eu prea susceptibilă sau lumea în care mă învîrt e într-o degringoladă de te ia cu amețeală și devine o nebuloasă de neînțeles? Cel puțin pentru generația mea, ea devine o junglă densă, de nepătruns, cu fiecare zi…

Începînd cu „desișul” informațiilor media, care se „bat” pe știri de senzație; care preot a rătăcit calea Domnului, care demnitar a călcat pe bec (Constituția), care doctor a fost prins cu mâța-n sac (luare de mită), care VIP s-a bătut în stradă, care armată e mai tare, pe frontul din vecini, care e mai tare în arme nucleare, rusul sau americanul, care, care, care…

Și noi stăm și urmărim cu un aer tâmp acest meci nesfârșit de bârfe, vești alarmante, can-canuri ieftine, menite să ne intoxice pînă la saturație. Oare aceasta să fie lumea pe care o visam, atât pentru noi cât și pentru copiii și nepoții noștri? Nu pot să fiu însă doar prăpăstioasă în constatări și să nu văd și „binefacerile” acestui timp, ale acestei epoci de „haur”, globalizată și informatizată și uniformizată, adusă pe placul acelor care urmăresc desființarea și însingurarea specificului uman, până la urmă, a fiecărei națiuni. Niciodată nu mi-a fost rușine cu starea mea, cu graiul meu în care m-am exprimat, cu originalitatea noastră care ne-a făcut unici asemeni amprentelor mâinilor. Azi însă, trebuie să recunosc că ești marginalizat, pus la colț, sau măcar ignorat, dacă nu știi engleză. Ți-e din ce în ce mai greu, fie și în mediul cotidian să te descurci. Te sfidează la tot pasul denumiri greu de pronunțat pentru un nevorbitor de engleză: Wass-car, Bakery, Glow-event, Flowers, Food, Market, Tyme-out, Events hall etc. Era prea mult dacă se scriau în limba română, pe înțelesul și acelora care de-abia o stăpînesc și pe aceasta? Sau nu eram în „trend”? Se uită că încă mai trăim și noi, o generație mai „retro”, care nu din rea-voință nu am învățat limba engleză, ci ni s-a predat rusa și germana, la unii și franceza. Acum, dacă nu știi engleză, n-ai cultură generală! (Ehe, mulți o vorbesc, dar puțini știu ce zic!). Funcțional, vorbesc!

Îmi vine în minte un citat al unui scriitor care zicea că de la o vârstă „nu mai vor cuvintele să vină la mine”. Exact așa și cu engleza, eu nu am ureche muzicală pentru ea. N-o asimilez și gata! A trebuit ca un american, la el acasă, să mă încurajeze (la scuza mea că nu știu engleza). Știți ce mi-a replicat? „Stați liniștită, că nici noi nu cunoaștem limba română. Înafară de engleză nu știm altă limbă!”

Nimeni nu-și pune problema că poate nu toți avem capacitatea de a ne integra într-o societate informatizată si nu toți stăpînim tehnica de vârf spre care se tinde. Nu toți știm butona niște cutiuțe frumoase din care iese toată știința lumii. Creierul sau gîndirea proprie sunt puse pe pauză, altcineva se gîndește în locul tău ce să-ți bage în hard. Algoritmii veghează și îți controlează viața. La toate însă trebuie antrenament, pentru ca aceste informații să poată fi asimilate.

Noi, cei mai trecuți, nu mai avem nici timpul nici răbdarea de a ne înglobaliza în această junglă informatică. Trebuie păstrată o măsură în toate și să ne adaptăm cerințelor cotidianului imediat nouă. Să nu uităm totuși că orașul nostru este puțin peste un târg, nu folosim englezisme decît dacă într-adevăr nu am face față valurilor de turiști dinafară, dar trebuie ținut cont că ai noștri vor avea nevoie de traducători în oraș.

Și așa s-au cam sucit toate cu susul în jos; curentul îl plătești la aprozar, telefonul la chioșcul alimentar. La bănci te întîmpină niște dulapuri cu butoane și becuri care-ți iau sau îți dau bani. Omul e scump la vedere și la auz. Orice informație la telefon ți-o preia un robot și preț de o jumătate de zi, pe un fond muzical, te poartă de la un operator la altul, pînă renunți singur.
……
A fost așa ca o răbufnire strînsă în timp, un protest care să amintească, că atunci cînd faci un bine pentru tine să nu fie un rău pentru altul.

Măsură în toate!

Ileana PISUC