„De când mă știu, niciodată n-a existat o toamnă mai punctuală decât anul acesta, de când mă știu n-a mai plouat atât de mult peste suflete și de când mă știu n-am mai simțit atât de multe lucruri într-un timp atât de scurt. Oare unde încap atâtea sentimente? Mi se tot înghesuie în sufletul pustiu, dar ce vor face când nu vor mai avea loc? Vor da pe dinafară sau vor fugi de mine, precum fug eu pentru a scăpa de kilogramele în plus? Sau pur și simplu vor dispărea precum ai dispărut și tu?”

– Domnișoara Iordache, iar visați la Făt-Frumos? spuse reporterul care îi adresase tinerei Ana o întrebare la care nu primise de 5 minute niciun răspuns.
– Mă scuzați, nu v-am auzit, răspunse Ana ca trezită dintr-un somn adânc.
– Nu este niciun fel de problemă, am să repet.
– Vă rog.
– De ce nu vă afișați cu băiatul acela extraordinar despre care tot scrieți și vorbiți.
– Nu există niciun băiat în viața mea.
– Nu ne vindeți acadele.
Reporterii erau atât de nesăbuiți când venea vorba despre a afla ceva despre viața personală a cuiva, încât Ana tânără scriitoare de succes nu mai scăpă de ei niciunde. O tot urmăreau, îi puneau întrebări stupide și tot ei erau cei care modificau și născoceau alte răspunsuri decât cele date de ea.
– Dacă mă credeți bine, dacă nu, tot bine, oricum la ziar o să scrieți ce visați noaptea.
– Ce vreți să spuneți cu asta?
– Că am treabă, sunt așteptată și nu am timp să o tot lălăiesc cu dumneavoastră.
– Vrem să știm doar atât: De ce nu-l faceți cunoscut pe prinț?
– Pentru că, o să vreau mai întâi să vă prezint calul și după. răspunse scurt și tăios Ana.
– Ce glume bune aveți în dimineața aceasta.
– Le am tot timpul, doar că nu mi le irosesc.
– Îmi place că aveți tupeu, însă mi-ar plăcea să știu dacă calul e alb sau negru?
– Chiar sunteți sub orice critică. Ce parte din: ,, viața mea privată nu vă privește” nu ați înțeles? zise Ana apropiindu-se de mașină.
– Conversația noastră nu se încheie aici. spuse cel care-i ținuse piept Ani.
– Oh! Sunt sigură că nu. spune Ana răspicat, închizând portiera mașinii.
Afară era o vreme mohorâtă și fără pic de vlagă, iar furtunile din sufletul frumoasei Ana erau completarea perfectă a peisajului inocent, al unei tinere și nevinovate toamne. Nu o mai miră nimic, dar nu înțelege de ce toată lumea crede că există acel ,,prinț” în viața ei. Până și familia are aceeași părere ca și a presei, prietenii cred că este o prințesă ținută prizonieră în castelul de foc al prințului, colegii o tot tachinează că deși e mereu singură ziua, prințul o face fericită sub clar de lună și tot felul de aberații inutile, însă nimeni nu știe că ea este o biată prințesă izgonită din castel.
– Ați ascuns acest secret timp de 10 ani?
– Nu, sunt 12 ani, dar cine să mai țină seamă la câțiva ani efemeri?
– Ați rămas la fel de tupeistă și încăpățânată. rostise reporterul cu nonșalanță.
– Ce să vezi, cu dumneavoastră timpul nu a fost la fel de pașnic, poate să fi uitat eu dar când ne-am întâlnit ultima dată era toamnă, iar acum dacă mă uit la părul dumneavoastră, am impresia că sunt în Hymalaya și că ninge continuu. i-o tăie Ana fără ca măcar să aibă timp să respire.
– Sunteți cam irascibilă, duceți lipsa prințului și este de înțeles.
– Dacă o să continuați așa nu ajungem nicăieri, iar acest interviu nu e făcut cu scopul de a vedea cine are cele mai bune și picante replici, așa că voi continua eu de aici cu domnișoara Ana. interveni colega reporterului care păre că abia acum urma să îi zică Anei cele mai dure replici.
– De vis. rostise Ana ironic.
– Așadar ați iubit?
– Mai mult decât vă puteți imagina.
– Presupun că aveți regrete și suferiți din moment ce nu ați vrut timp de 12 ani să vorbiți despre despărțire.
– Ca să nu mai fiți nevoită să presupuneți lucruri am să vă lămuresc eu. Nu, nu de teama de a fi judecată sau și mai rău din dorința de a nu i se face cuiva milă de mine nu am spus nimic, ci din speranța ca în inima prințului va nutri un sentiment de a se întoarce.
– Ați mers pe varianta speranța moare ultima, înțeleg.
– Mda. Cam așa ceva. răspunse fără pic de vlagă Ana.
– Dar totuși să speri 12 ani că cineva își va schimba decizia este o dovadă de curaj și în același timp o putere enormă. Ce așteptare lungă! Cred că ați simțit că e sufletul dumneavoastră pereche.
– În primul rând simt și acum același lucru, iar în al doilea rând gândiți-vă că sunt mii de femei care deși sunt căsătorite, încă își așteaptă sufletul pereche. Aia numesc eu așteptare lungă.
– Vreți să spuneți că multe femei și mulți bărbați trăiesc iubiri de fațadă, așteptând ceva mai bun?
– Vreau să spun că așteptarea e dureroasă, însă gândul că nu mai ai pe cine aștepta e distrugător. Și nu știu dacă așteptarea are ca și rezultat ceva mai bun, dar sunt sigură că are o oază de liniște mult mai mare.
– De aceea l-ați așteptat atât de mult pe bărbatul acela, pentru că era o oază de liniște?
– Nu, l-am așteptat pentru că el era totul. Era și gălăgie și liniște, și soare și furtună și trist și vesel, și prinț și cerșetor, și iarnă și vară, dar mai presus de orice a fost dorul pe care l-am dorit dinainte de a-l cunoaște.
– Dar și dorul care..
– care… a durut cel mai mult.
– V-ați pierdut speranța că se va mai întoarce, presupun că acum iubiți din nou.
– Presupuneți atâtea chestii, însă puține sunt adevărate.
– Adică? Vreți să spuneți că timp de 12 ani ați rămas singură?
– Nu îmi mai puneți cuvinte în gură. Vreau să spun că speranța mea este pe zi ce trece mai mare și că iubirea nu-i precum se vede în filme, unul pleacă, altul vine. Iubirea e mai mult de atât și crede-ți-mă, a face sex cu un bărbat nu e definiția pe care eu i-o dau iubirii.
– Domnișoara Iordache, chiar credeți că acest bărbat merită atâtea sacrificii?
– Chiar credeți că aș face sacrificii pentru cineva care nu ar merita?
Diplomata doamnă reporter nu mai continuase acea discuție dorind să lase loc interpretărilor, cu toate că în adâncul sufletului ei, femeie fiind era extrem de curioasă să știe adevărul pur, fără umbre.
– Se pare că de data asta sunteți singură? Unde vă este bodyguardul ?
– Ana, colegul mea a..
– A renunțat în sfârșit la această meserie.
– A decedat.
– Îmi pare rău. răspunse Ana pe un ton scăzut, vrând să repare greșeala comisă.
– Și mie, el chiar te admira. Adora încăpățânarea ta și erai una dintre ,, vedetele” lui preferate. Unde mai pui că întotdeauna zicea că ai un mare potențial.
– Apreciez, păcat că nu mi-a spus-o chiar el, și eu nu sunt vedetă sunt scriitoare tocmai de aceea nu înțeleg de ce în toți acești ani v-ați ținut după mine?
– Am insistat eu, deoarece sunt mama prințului.
Ana împietrise, se îngălbenise la față și parcă-i paralizase limba, nu mai reușea să spună un cuvânt.
– Ana, eu știu că tu ai făcut tot posibilul ca să..
– Deci nu cred, asta e o glumă, unde-i camera ascunsă?
– Ana, nu este nicio glumă, el mi-a spus să nu o fac, dar am sperat că va fi totul bine.
– Eu știu când am spus că speranța moare ultima, dar nu și când vine vorba de a teroriza un om, cum ați făcut voi toți anii aceștia cu mine. Unde mergeam același subiect și din nou același prinț rătăcit pus în prim plan.
– Știu, tocmai de aceea vreau să mă ierți.
– Roagă-te să te ierte Cel de Sus, cine-s eu să te iert?
– Am văzut că la numele autorului, cărților tale apare și un al doilea nume. Te-ai căsătorit?
– Da.
– Felicitări!
Se lăsă brusc tăcerea, dar apoi cu o greutate nemăsurabilă, Ana întrebă:
– Dar el?
– Ana el..
– Bunica, bunica ce mă bucur că ai venit tu să mă iei de la grădiniță. le întrerupse o fetiță în jur de vreo 5 ani.
Ana înțelesese și singură nu mai era nevoie de nicio explicație, fiindcă pe ziua de astăzi erau oricum și prea multe, mai multe decât putea duce. Până la urmă prințul are o prințesă și un înger de fetiță care-i este leită. Ochii aceea i-ar recunoaște dintr-o mie pentru că i-au fost oglinda prin care s-a văzut cel mai frumos posibil.
– Ana, bunica i-a un interviu acum, așteptă-mă la mașină, te rog.
– Scuze, Ana e mereu dornică de atenție și uită de conjuncturile în care se află.
– De ce a numit-o așa?
– Asta a fost ultima lui dorință pe patul de moarte, după ce a aflat că o să aibă o fată.
– Poftim? rostise Ana șocată.
– Ana, interviul e pe sfârșite, te-aș ruga să te gândești la Prințul care ți-a fermecat viața și să spui primele cuvinte care-ți vin în minte.
– Plouă deasupra tuturor, deasupra mea plouă cu dor.
Cimitirul era atât de pustiu încât nici ciorilor nu le mai făcea plăcere să-l frecventeze, unde m-ai pui că poarta nu mai fusese deschisă de mai bine de un deceniu, oamenii parcă au uitat de cei cărora le promiteau cândva eternitate sau au devenit cu toții o eternitate, și totuși o voce blândă se auzi domol la capătul cimitirului, lângă un cireș care știa mai multe basme decât a scris Hans Christian Andersen:
– Mama, eu n-am citit nicio poveste în care prințul moare. spusese sigur pe el un băiețel cu părul negru precum pana corbului și ochii de un albastru regal.
– Acest prinț a fost diferit. răspunse Ana absentă.
– Mama, știi de ce sunt eu curios?
Fără a-i da timp Anei să îl întrebe despre curiozitatea sa, care sigur era una bizară și care o va lăsa fără cuvinte, băiețelul rostise:
– Sunt curios ce i-ar spune prințesa dacă ar fi aici.
– I-ar spune că deși acest univers e plin de prinți, ea îl va iubi întotdeauna doar pe el, pentru că a fost diferit.

Ioana TRIFOI

Sursă foto: https://ploaie.weebly.com/

După 32 de ani de păstorire încununată cu multe realizări preotul greco-catolic Cornel Ardelean a celebrat zilele trecute – la 23 octombrie 2022 – ultima liturghie la Sarasău în calitate de paroh, prilej cu care a acceptat să ne răspundă la câteva întrebări ce au darul să contureze profilul spiritual al unui om și al unei generații.

Reporter: Stimate părinte Cornel Ardelean, sunteți la încheierea unei etape mari din viața dumneavoastră dar… cum a început totul? 
Preot Cornel Ardelean: M-am născut în la 28 octombrie 1957 în comuna Recea, lângă Baia Mare, într-o familie greco-catolică care și-a păstrat identitatea în anii persecuției. Părinții mei, oameni simpli dar foarte evlavioși, mi-au sădit în suflet credința și prioritatea vieții spirituale și lor le datorez temelia pe care s-a zidit mai târziu vocația mea preoțească. După ce am cunoscut activitatea clandestină a Bisericii Greco-Catolice  (interzisă după 1948 de către regimul comunist ), am avut ca îndrumător spiritual pe părintele Lucian Mureșan (actualul Cardinal) și alți preoți de înaltă ținută morală, mai toți trecuți prin temnițele comuniste; aș menționa în mod special pe părintele Ioan Lazăr din Șomcuta Mare, de fericită memorie, călugăr iezuit și om de mare cultură, o personalitate remarcabilă a creștinismului românesc. După mai bine de 10 ani de pregătire cu venerabilii  noștri preoți din Baia Mare, am fost hirotonit în secret la Reghin, de către cardinalul Alexandru Todea la 11 martie 1989.

Rep.: Când ați ajuns la Sarasău? 
Preot Cornel Ardelean: După un an de activitate clandestină, în urma Revoluției din decembrie 1989 și a dobândirii libertății de către Biserica Greco-Catolică, a apărut necesitatea trimiterii de păstori în comunitățile reînființate din satele Maramureșului, iar eu am fost numit la Sarasău unde mi-am început activitatea la 11 august 1990, în colaborare în prima perioadă cu fostul paroh, părintele de fericită memorie Ilie Opriș, căruia îi datorăm cu toții refondarea comunității greco-catolice după anii comunismului. Soția mea Niculina și copiii, Veronica și Mihai, m-au urmat și ei ceva mai târziu, după ce am reușit să intrăm în posesia vechii case parohiale (în aprilie 1991). Țin să subliniez sprijinul extraordinar pe care mi l-a dat familia în toată munca și toate încercările prin care am trecut.

Rep.: Care au fost principalele proiecte inițiate și finalizate în acești 32 ani? 
Preot Cornel Ardelean: În primul rând construirea unei noi biserici, o necesitate absolută după 1992 (când, după doi ani de celebrare alternativă, a trebuit să părăsim biserica construită de părintele Opriș în anii ‘80 și la care creștinii noștri au dat o importantă contribuție în bani și muncă ). O construcție de mari proporții, finalizată cu sfințirea parțială din anul 2000, muncă pentru care mulțumim Domnului căci fără harurile Sale speciale am fi fost mult depășiți și Preacuratei Fecioare Maria căreia ne încredințăm în fiecare zi… dar nu uităm nici de instrumentele Domnului,  creștinii noștri din Sarasău care au făcut multe jertfe dar și pe frații noștri catolici din străinătate (mai ales din Italia) care ne-au ajutat financiar în momente importante. În al doilea rând am construit o casă parohială nouă și spațioasă care sperăm că va folosi multor parohi care vor păstori Sarasăul de acum încolo și care vor locui aici cu familiile lor. Tot la capitolul clădiri aș vrea să menționez regretul că am pierdut biserica veche în urma unui proces îndelungat (ce a durat 18 ani), biserica în care am investit material dar de care eram mai ales foarte atașați sufletește, ea fiind istoria noastră din ultimii 300 de ani, biserica din care a fost scos părintele Gheorghe Moldovan, parohul nostru din 1948, când a început prigoana, dânsul fiind ulterior un mărturisitor în temnițele comuniste (unde a fost închis 5 ani) pe care noi îl amintim mereu cu venerație.

Rep.: Care sunt obiectivele spirituale pe care le-ați urmărit în munca de îndrumare a credincioșilor de la Sarasău? 
Preot Cornel Ardelean: Scopul meu a fost și este să mărturisesc pe Cristos și să slujesc poporului lui Dumnezeu. În creștinii de la Sarasău am găsit acel pământ bun de care vorbește Evanghelia, în care Cuvântul a rodit bogat iar eu mi-am oferit timpul și energia pentru a apropia sufletele de o viață spirituală autentică hrănindu-i cu bogăția de lumină a  Bisericii Catolice, în primul rând Sfânta Liturghie care este centrul cultului dumnezeiesc apoi  cu devoțiunile populare cunoscute, ca Rozariul, Calea Crucii, Paraclisul, Cultul Preasfintei Inimi, litaniile sfinților, până la meditarea unor adevăruri teologice mai complexe. Mă bucur foarte mult că adorația Sfântului Sacrament a devenit o tradiție constantă în fiecare primă duminică a  lunii, adorație pe care poporul o trăiește cu dragoste și care este un pas important în unirea sufletului cu Cristos.

Rep.: Nu se poate vorbi despre părintele Ardelean fără a se menționa Sfânta Spovadă, munca din confesional de ascultare a mărturisirilor credincioșilor în Sacramentul Pocăinței…
Preot Cornel Ardelean: Așa este, mă bucur că sufletele din Sarasău caută des acest sacrament de împăcare cu Dumnezeu, cheia convertirii și comoara milostivirii lăsată nouă de Isus. Iar preotul trebuie să fie la dispoziția sufletelor și eu m-am străduit să realizez acest lucru chiar dacă efortul nu a fost mic, în unele situații (Postul Mare, prima vinere din lună ) având peste 150, poate 200 de spovezi pe zi. Dar oferim cu bucurie acest efort pentru binele credincioșilor noștri dragi.

Rep.: Părinte Cornel Ardelean, ar mai fi multe de povestit, așa că promitem să vă mai provocăm  pe viitor, dacă veți accepta… 
Preot Cornel Ardelean: Cu mult drag! Succes în activitate noului paroh pe care îl susțin cu sinceritate, și toată dragostea mea pentru creștinii din Sarasău  care vor fi mereu prezenți în inima mea!

A consemnat Marius Vișovan

Foto: Mariana Scubli

Un om matur, chiar în „formă” de viață, uneori nu are ce face, e într-un repaus relativ și, în aceste cazuri, își antrenează gândirea în cine știe ce activități necerute de viață, oarece „jocuri”, jucării,  sau  chiar se joacă precum copiii, ori cu ei împreună. De aici vine probabil vorba: „a dat în mintea copiilor”.

Sunt la o vârstă înaintată, de peste 91 de ani, cu posibilități de mișcare foarte reduse și multe alte activități le-am părăsit eu, ori m-au părăsit ele. Mi-am îndreptat atunci atenția spre unele activități statice, măcar memoria și sufletul neputandu-le opri. O astfel de „jucărie” este acum calculatorul, cu care mă descurc greu, în afara scrisului și chiar  cu acesta, doar: „cioc, cioc”,  cu un deget de la mâna stângă, pentru că, într-o cădere,  degetele de la mâna dreaptă s-au fracturat. Acestea acuma se refac foarte greu. Subiectul, Natura vie și Natura moartă, oarecum dificil de abordat, fiind mult cuprinzător, se potrivește  cu mine, ca și cu calculatorul, în separările dintre adevăr și  eroare, între sobrietate și naivitate.

Această „Sferă”, Pământul, gravitează, împreună cu celelalte planete, în  jurul Soarelui, de la care primește căldură și lumină, fără restricții și „facturi”. Este rece la suprafață, cu mici excepții termale, dar mai poartă ferbințeală în interior, la mari adâncimi, de unde, din când în când și din loc în loc, erup vulcanii, lăsând să se scurgă pe sol torente de lavă fiebinte, dând naștere  munților vulcanici, iar în atmosferă aruncă jeturi de „aburi” de  foc.

În condițiile  favorabile, Creatorul  a umplut  Pământul  cu mulțime de specii ale naturii  moarte, cum este nisipul, munții, apele mai mici,  sau  mai mari, mai adânci și mai întinse, pământul  cu amestecul lui de elemente, văzduhul ce-l înconjoară și câte or mai fi. Pe de altă parte, Creatorul a îmbogățit aceste spații și cu natura vie, cu mulțime de specii, prin văzduh și ape, pe suprafața pământului și chiar în interiorul lui, până la o anumită  adâncime. Din când în când și din loc în loc, sunt distruse  elemente din  această natura vie, de unele din natura moartă. Pe suprafața acesteia a fost „trimis”  și „omul”, cel mai de seamă reprezentant din natura vie și natura moartă, care se confruntă  cu marea mulțime ale bacteriilor, microbilor și virușilor,  ducând o luptă „pe viață și moarte” cu aceștia, împuținând populația umană, deși global pare în creștere. Se distrug și aceștia, dar le rămân speciile, care prin mutații se dezvoltă  și tot revin, această luptă fiind fără sfârșit. Mulțimea de vietăți, de diferite mărimi și forme, umplu aceste spații, ca și cele din natura moartă. Toate au fost date omului să le administreze, în folosul lui, ambele naturi,  ceea ce face  de multe ori fără discernământ, producând atâtea pagube, pericole.

Omul,  ființa umană, a fost înzestrat, în partea materială a lui, temporară, și cu sufletul, spiritul veșniciei. Aceștia au cartografiat totul, în văzduh, pe ape, pe pământ și în interiorul lui, cu trasee în diferite sisteme metrice. Au realizat apoi  linii de deplasări, în văzduh, pe pământ și prin apele mari și adânci, trasee pe care navighează nave și aeronave, diferite tipuri de vehicule, inițial pentru folosul omului, în prezent folosite și pentru distrugerea lui. A mers mai departe, mai sus, „printre planete”, în văzduh, la mari înălțimi, printre  aștri, cu stații inerplanetare, „locuite” de oameni pe lungi perioade de timp, cu o pregătire de durată, în acest scop. Astfel, pe ape, pe pământ și prin văzduh, a creat  o întreagă țesătură  de linii de deplasare, folosite în scopuri diferite.

S-au inventat tot felul de arme, simple, automate și de altele, elemente ale naturii  moarte, folosite nu doar pentru vânat și apărarea de sălbăticiuni, dar mai ales pentru suprimări de vieți umane, în războaie și în alte lupte. S-au descoperit substanțele radioactive, de mare eficiență în economia lumii, în prezent fiind o mare amenințare la existența ei.

E suficient să fie o „îmbuteliere” în  doua-trei „butelii”, care aruncate asupra unui Stat mare, de către Decizia unui dement,  să facă lumea mai săracă. Natura vie și  natura moartă pot fi distruse, chiar de aceasta, energia atomică, atat de periculoasă, fiind în mare răspândire. „Unii atacă, alții se apără”, în fapt dându-și mâna în această catastrofă a lumii. Linia roșie este trasată și viitorul va spune dacă lumea va trăi sau va muri, majoritar.

Îmi vine în minte ideologia comunistă, care prin Lenin și Stalin, după „filozofia” lui Marx și Engels, s-a introdus în Rusia și apoi ea s-a răspândit „microbian” în mare parte a Lumii, determinând atâtea tragedii umane. Unele personaje ale acestei ideologii au trecut în veșnicie, în jur de o sută de milioane de vieți fiecare, direct sau prin ordin. În prezent, tot de acolo vine și uriașul pericol nuclear, care poate provoca distrugerea lumii, cu puține „rămășițe” și acelea infestate. Dictatorul Putin vrea să devină lider mondial și să conducă,  ce va rămâne din lume, din buncărul atomic  siberian. Dar sunt materiale nucleare cu perioda de înjumătățire enorm de mare, care-l vor obliga să iasă afară și să se „topească” în aceeași baie nucleară, unde ar putea trimite o lume întreagă. Să sperăm că  aceasta se va bloca la timp, de către mulțimea doritorilor ca acestă lume, așa cum este ea, să mai trăiască. Nu știu, dar se pare că acest pământ rusesc este blestemat, rău prevestitor al vieții, pentru că de aici au pornit urgia roșie, care aproape a cuprins lumea si a „micșorat-o” și acuma se pregăește cea mai nimicitoare „armă”, după dorința și plăcerea unui țar, care parcă este venit de undeva, de  dincolo de lumea noastră.

              Gheorghe Bărcan
Minneapolis, Minnesota, SUA

Foto: Ion Mariș 

Serviciul de Ajutor Maltez din România – Filiala Sighetu Marmației, în parteneriat cu Primăria Municipiului Sighetul Marmației și Primăria Oncești, având sprijinul generos al domnului Grațian-Florin Pârvu, consulul României la Solotvino – Ucraina, în semn de apreciere și recunoștință pentru întreaga comunitate a Maramureșului și colaboratorii apropiați ai acesteia, implicați în sprijinirea mamelor și copiilor cetățeni ucraineni afectați de agresiunea ilegală, neprovocată și nejustificată a Federației Ruse împotriva Ucrainei, organizează vineri, 11 noiembrie a.c., un eveniment al solidarității, intitulat sugestiv „Continuăm împreună!”

Primii evrei s-au stabilit la început de secol XIX în Poienile Izei. Numărul acestora în anul 1840 era de 65 de persoane, în 1910 evrei s-au declarat 185 de persoane, iar în anul 1941 trăiau în Poienile Izei 150 de evrei. Toți evreii din această localitate și-au declarat ca limbă maternă limba idiș.

Majoritatea evreilor stabiliți aici au fost descendenți ai familiei Wiesel, o familie de rabini renumită din Polonia.

Comunitatea de aici era arondată comunității de rit ortodox din Dragomirești, majoritatea lucrau în pădure, agricultură sau erau mici comercianți.

Au rămas foarte puține informații despre comunitate, dar putem menționa câteva nume ale unor membri marcanți: Reb Efraim Fishel, Reb Mordechai Fisher, Reb Yisrael Avraham Fruchter, Reb Izik Yehuda Wiesel, Reb Eliahu, Reb Meir Zeev Wiesel, Reb Menachem Yisrael Wiesel, Leib Wiesel, Reb Avraham Meir Wiesel, Rabbi Shlomo Drimer.

În mai 1944 evreii din Poienile Izei au fost duși de autoritățile maghiare și germane în ghetoul din Dragomirești, de aici au mers pe jos în gara din Vișeu de Sus, iar drumul celor mai mulți s-a terminat în Auschwitz, unde au fost uciși aprope toți.

După eliberare s-au întors câțiva supraviețuitori în comună însă, la începutul anilor 1950, au emigrat cu toții. Azi în comuna Poienile Izei nu mai trăiesc evrei.

Cotos Robert
președinte – Asociatia Maramures Heritage

Clubul Sportiv de Șah SIG – MAR din Sighet a organizat, în perioada 22 – 23 octombrie 2022, la Liceul Tehnologic Forestier concursul de șah Cupa „Maramureșul Voievodal”, prima ediție, competiție aprobată și sprijinită financiar de către Consiliul Județean Maramureș în cadrul programului sportiv „Sportul pentru toți”.

Au participat 25 de copii, șahiști sub 14 ani, legitimați și nelegitimați (marea majoritate fiind din Sighetu Marmației). După disputarea a 7 runde arbitrii Jurassa Andrei și Costiuc Ioan au stabilit câștigătorii.

Premii, jucători legitimați: Categoria 14 ani – Jolopciuc Darius-Iustin și Moldovan Alina-Cristina; categoria 12 ani – Șofineți David-Andrei și Pozna-Tokos Bence; categoria 10 ani – Șofineți Alexandru-Mihai; categoria 8 ani – Codrea Tudor-Ioan, Nemeș Amalia-Ioana, Lenghel Sonia-Mara; categoria 6 ani – Pop Teo-Ștefan.

Premii, jucători nelegitimați: Categoria 10 ani – Fluțar Matei, Marchiș Maria; categoria 8 ani – Marchiș Ștefan și Aczberger Sarah; categoria 6 ani – Marchiș Ioan și Nemeș Delia-Anamaria.

Cupele, medaliile și diplomele, precum și premiile în bani au fost înmânate din partea organizatorilor de prof. Codrea Ioan Florin și prof. Nemeș Loredana.
Trebuie menționat că toate premiile în bani, cazarea și arbitrajul au fost finanțate de către Consiliul Județean Maramureș iar cupele, medaliile și omologarea concursului la Federația Română de Șah au fost suportate de clubul organizator SIG – MAR.

Salut, Sighet!

… ṣi se trăieṣte pe scenă, ca interpret, se trăieṣte ṣi ca spectator, bucuros că muzica clasică s-a reîntors în Sighetu Marmaţiei, la fel de frumoasă cum o ṣtiam, la fel de generatoare de trăiri sufleteṣti intense, de fiecare spectator înţelese în ṣi prin propria-i fiinţă.

Ultimele concerte găzduite de Şcoala cu Program Suplimentar de Muzică și Arte Plastice din Sighet ne-au  făcut să ne simţim mai aproape de lumea ideală faţă de care contemporaneitatea  e tot mai depărtată. Au fost câteva ore  de muzică măiastră ṣi de interpretări sublime. Mai întâi, a fost pianista  Aurelia Viṣovan ṣi magnificul ei concert. Pe 22 octombrie 2022, „DUO STOICA” ne-a încântat ṣi ne-a făcut, prin excepţionala prestaţie artistică a celor doi fraţi, să ne dorim ca dilatarea timpului  să nu fie doar o noţiune avansată de fizică. Ne-am dorit-o materializată  pe loc, în Sala de concerte „Monica Chifor”. Dar… ce-i frumos durează puţin. Însă nu se uită niciodată!

Şi asta pentru că într-adevăr a fost frumos… Nu e dat urechilor noastre de multe ori în viaţă  să asculte în direct o vioară Stradivarius (evaluată la peste 5 milioane de euro)! Nu e dat omului dornic de cultură muzicală să stea la câţiva metri de un român care a câṣtigat dreptul de a concerta pe o vioară  Stradivarius datată  din 1729, pentru care s-a „duelat” cu 181 de contracandidaţi din toată lumea ṣi care s-a dovedit a fi cel mai bun dintre toţi, la „Strad Prize”, Salzburg în 2009.

Răzvan Stoica spune că primele două etape ale concursului s-au desfăṣurat fără ca juriul ṣi concurenţii să se vadă. Ultima etapă, în care au rămas doar ṣase competitori, a fost cu public.

Despre momentul culminant al finalei de la Salzburg, violonistul care ne-a adus în Sighetu Marmaţiei bucuria muzicii alături de sora sa, pianista Andreea Stoica, spunea: „Nu m-am asteptat niciun moment să câștig Marele Premiu, mai ales când am vazut câți sunt înscriși, am luat-o ca pe o experiență utilă și atât. În finală, îmi amintesc că m-am simțit atât de bine în concert, că nu mă mai preocupa niciun premiu, eram fericit pur și simplu de cum ieșise și asta era extraodinar”. (sursa: www.ziare.com)

Aceeaṣi sursă o folosesc pentru a scrie aici câteva rânduri despre Andreea Stoica.

A debutat la 5 ani(!!!) pe scena Ateneului din Bucureṣti cântând Mozart. La ṣase ani a început cursurile de specialitate la Colegiul Naţional de Muzică „George Enescu”. Este, din 2014, solista permanentă a orchestrei de cameră „Kamerata Stradivarius” din Olanda.

Remarcabil la „Duo Stoica” patosul ṣi eleganţa interpretării, excelenta coordonare dintre pian ṣi vioară, senzaţia de fericire pe care reuṣeṣte s-o transmită publicului.

Doi fraţi pe care Clubul Rotary i-a invitat în Sighetu Marmaţiei pentru a ne lua din nou porţia de bine. Cu ani în urmă, mă întrebam ce ne-am face dacă n-ar exista acest club.

Acum nu mai întreb. Sunt sigur că n-are rost să ne punem / să-mi pun întrebări care au răspuns evident. Mai adaug totuṣi, ceva. Aurelia Viṣovan, Andreea Stoica, Răzvan Stoica, Clubul Rotary,

SIGHETUL  VĂ  MULȚUMEŞTE!

Horia PICU

Foto: Ion Mariș

Vineri, 21 octombrie 2022, a avut loc la Centrul Cultural-Pastoral „Sfântul Iosif Mărturisitorul” o dublă întâlnire cu arta: expoziție de pictură și totodată și lansarea de carte a multilateralului Leonid Popescu, venit tocmai din Republica Moldova.

Atmosfera a fost una plină de nostalgie, făcându-se referire mai-mereu la amintiri de pe ici-de pe colo, de prin toate țările, mulți dintre invitați fiind chiar prieteni ai artistului.
Printre ei se aflau și: Eleonora Sidnik – critic de artă (Republica Moldova), care a avut doar cuvinte bune despre picturile și persoana domnului Leonid Popescu, Silvia Cheianu-Bacalâm – dr. prof. universitar (Republica Moldova), care a rezumat într-un mod inedit conținutul cărții lansate în acest duo surogat.

Iar pentru că trebuie să-i dăm Cezarului ce-i a Cezarului, după „scurtele” intervenții ale tuturor, am reușit să „acaparez” picturile și nu pot să zic că am reumușcări 🙂 Mai multe nu zic…

Expoziția este deschisă publicului încă 30 de zile, așa că nu pierdeți șansa să vă înfruptați cu niște artă, că nu strică (sau mușcă).

Foto & text: Nicoleta Giurgi

Sâmbătă, 22 octombrie 2022, spectatorii prezenți la Cinematograful Mara din Sighet s-au bucurat de un show inedit pentru orașul nostru. Sigheteanca Rebecca HRIN nu și-a uitat orașul natal și ne-a făcut co-părtași la un proiect drag ei. Am simțit pasiunea și dragostea ei pentru un proiect caritabil la care ține foarte mult, crede în el și, foarte important, și-l dorește implementat în orașul nostru, în întregul Maramureș.

Rebecca a organizat acest eveniment cu eforturi considerabile, cu sute de ore de muncă și cu încrederea în oameni în general, în oamenii locului în special. Și totuși… au fost și „mici” nuanțe care au fost receptate deformat. Au apărut abordări (nota bene: neintenționate?!) care au deviat evenimentul spre latura mai „colorată” a societății. S-a observat – nu chiar de către toată lumea – și amprenta… politică. A fost doar o ușoară anomalie care s-a pierdut în… lumina reflectoarelor.

Am avut o discuție deschisă cu Rebecca Hrin care, foarte amabilă, mi-a oferit toate amănuntele care au stat la baza succesului (presărat cu mici stângăcii inerente… provinciei) unui proiect ce poate continua în beneficiul Sighetului.

Dar, haideți să vedem/ citim cine-i Rebecca HRIN!…
Rebecca Hrin s-a născut la Sighet, a absolvit Facultatea de Științe Economice din Cluj – Napoca. Au urmat provocările unui alt domeniu pe care l-a abordat, absolvind cursurile internaționale Christine Valmy de make – up, formator în machiaj urmat de business în domeniu, Beauty Supervisor în prezentări de modă și… a „crescut” alături de designeri de succes. Lucrează de 13 ani cu binecunoscutul creator de modă Cătălin Botezatu și cu creatoarea de modă Romanița Iovan prin intermediul brandului Perfect Look Make-up Academy by Rebecca Hrin.

Și-a dorit PERFECT SUNRISE pentru Sighet și… a reușit. Am discutat despre drumul lung al artiștilor spre orașul nostru, faptul că evenimentul caritabil n-a avut nicio legătură cu politicul și că – foarte important – a fost organizat de către Perfect Look Make-up Academy by Rebecca Hrin în colaborare cu Ramona Turda și cu sprijin privat suplimentar. A atras în acest Fashion Show – prin brandul ei – tineri designeri vestimentari, a încheiat contracte de publicitate, a dat telefoane, a… convins! A avut o discuție inițială cu d-na Daniela Onița Ivașcu (viceprimarul Sighetului), acceptând să fie integrată premierea femeilor de succes din Sighet în proiect doar „în ideea de-a aduna mai multe fonduri pentru destinația caritabilă”. Rezultatul colectării de fonduri a surprins-o pe Rebecca, se aștepta la mult mai mult pentru că… nu doar criza a stat în calea filantropiei.

Rebecca este și un „pic” supărată, în întregul context al evenimentului a fost mai puțin vizibilă… caritatea proiectului. Fondurile colectate vor fi direcționate spre copiii din Casele de tip familial din Maramureș din subordinea DGASPC Maramureș. Rezultatul mărinimiei sighetenilor a fost sub așteptări.

Ce simte Rebecca după finalizarea evenimentului?… „Cred că s-a pus accentul poate prea mult pe Gala femeilor de succes și s-a propagat ideea că designerul Cătălin Botezatu a fost adus în Sighet de… altcineva. Dar, cu toate imperfecțiunile apărute, voi continua. Proiectul meu va continua alături de Cătălin Botezatu dar și de alți designeri și vedete renumite.”.

Spre finalul discuției noastre Rebecca Hrin a dorit să mulțumească Ramonei Turda (hair stylist, colaborator în proiect) care a ajutat-o foarte mult în alegerea partenerilor.

Rebecca nu i-a uitat, nu se putea să-i uite, nici pe ceilalți parteneri și colaboratori din proiect: TAROM – transportator oficial, Hotel Grădina Morii, Dent Medica, Maria Home Design, Perla Amazoniană (d-na Dragomir, creatoare de bijuterii) – Baia Mare, Besteam Sings & More (a realizat bannerul) – Sighet, Regenerol, Magazinul Emanuel, Iuga Flowers, Cofetăria Pralina, Vila Royal și Casa Veche – cazare, Pensiunea Lor, Alexandra Beauty Showroom, Axucc – fotograf oficial, Transilvania Fashion – Matei Miko, Trust Model – Satu Mare, Foarfeca de aur – Cluj Napoca, AAB Mousrache – Sighet, Brisetto, Rametto – Negrești Oaș, D & D, Top Market, Lavanda Story – Baia Mare, La căruță, Ceramica Baia Mare, Magazinul Crazy, Herodot Grup SRL, DJ Nicu Ungur, Cinema Mara (locație & proiecție).

Rebecca a subliniat că „acești oameni au susținut realizarea unui proiect strict caritabil”.
Și a continuat să-i amintească pe toți, încercând să nu uite pe nimeni.
„Îi mulțumesc lui Cosmin pentru sprijinirea acestui proiect și pentru încrederea insuflată că se poate realiza în Maramureș. Mulțumesc și d-nei viceprimar pentru susținerea Galei Femeilor de Succes ÎN CADRUL PROIECTULUI PERFECT SUNRISE. Mulțumesc Cătălin BOTEZATU – invitat de onoare, pentru că ai alocat foarte mult timp (și ai venit cu o zi mai repede schimbând un bilet de avion) inclusiv pentru prezentarea celor două colecții în cadrul evenimentului, pentru a vedea cum se poate realiza faptic o prezentare de modă în condițiile pe care noi ți le-am oferit din punct de vedere al locației, backstage-ului și al organizării.

Mulțumesc designerilor Simona Nistor, Mihnea Covaci, Simona Șpan, mulțumesc „Foarfeca de Aur” pentru drumul parcurs și profesionalism (Mia Poruțiu și echipei sale), mulțumesc echipei mele de make up (Ștefania Deac, Florica Bode), voluntarei Ștefania Adela Pop, Ilenei Vassiliev și echipei sale, voluntarei Ingeborg Mihalik, d-lui Todea pentru prezentare.

Mulțumiri Laurent Tourette, Miss Univers România (Carmina Cotfaș care a reprezentat România în Israel la Miss Universe Global), Rebeca Nicolle Naș (balerină internațională), Anișoarei Mîrza care a defilat în prezentarea designerilor noștri, domnului Daniel Logigan (pentru aducerea urnei și participare în proiect) și mari mulțumiri familiei Dunca pentru tot efortul depus în tot ceea ce a însemnat aranjarea sălii.

Și nu în ultimul rând o deosebită apreciere tânărului Dragomir pentru desenele oferite pentru licitare și efortul depus pentru a fi prezent pe scenă.

Sper că nu am uitat pe nimeni pentru că au fost foarte mulți oameni cu suflet mare, s-au alăturat unui proiect care include și promovarea turismului în Maramureș.”

A fost o reală plăcere discuția cu Rebecca Hrin. Am simțit în vocea ei bucurie dar și o undă de revoltă, entuziasm dar și dezamăgire și, mai ales, am intuit un suflet în care… predomina încrederea. Încrederea că oamenii pot fi buni, corecți, filantropi. Proiectul ei continuă! Pentru Sighet, pentru Maramureș!

Succes, Rebecca Hrin!

Ion Mariș

Foto: Axucc Photographer

Atmosferă de mare Gală la Sighet, Sâmbătă, 22 octombrie 2022, desfășurată cu un invitat special: creatorul de modă Cătalin Botezatu.

Desfășurarea evenimentului, organizat de Perfect Sunrise by Rebecca Hrin și viceprimarul Sighetului, d-na Daniela Onița – Ivașcu, o puteți urmări în video-reportajul de mai jos.

Foto & Video: dr. Sorin Markus

Prietenia este o relație  interumană foarte placută și prezentă în viață,  care „nu se cerșește”, nu se ia cu „mâna întinsă”, dar nici nu se poate „impune”, nici pentru a apărea, nici pentru a dispărea, de către nimeni, străin independenței și purtătorilor acesteia.  Frumusețea ei este determinată de respect, onestitate , sinceritate și răbdare, nici un  interes, de nici un fel, sobrietate. Ea este „liber acceptată” de cei doi parteneri, oricare ar fi ei,  liberi de a o păstra sau a o elimina, după propria  lor  personalitate și concepție de viață.  Poate apărea  dintr-o cunoaștere în timp a unor aspecte de comportament compatibil,  dar pot fi și  din situații de conjunctură, instantaneu apărute uneori, venite din neprevăzut, care să o determine.  Această relație, care se impune a fi atât de  frumoasă, se poate   falsifica și a se încheia și între oameni răi, care pot fi între ei „prieteni”, până la sacrificiu, în a face mult rău altora, să fie marii dușmani, agresori ai celor cinstiți din jurul lor, sau și mai de departe.

Am să mă refer la unele aspecte, exemple, în forma lor bună, de măreție umană. Se poate aborda și în grupuri sociale, între state, prin care s-ar evita războaiele, cu atâtea distrugeri  și  dispariții  umane.

Condiția esențiala pentru trăinicia acesteia, cred că este sinceritatea, „lipsa interesului și  a falsității, respectul reciproc,  spiritul de sacrificiu și solidaritate umană, un caracter ferm și bună cuviință, răbdarea și iertarea unor mici scăpări și multe alte calități frumoase umane, pe care aceasta le conține, „le îmbracă”, reprezintă baza de existență și strălucire a  ei. Mai sunt și alte destule situații, uneori mărunte sau cu ghimpi, care o pot întări, slăbi, sau să o facă să dispară. Durabilitatea ei depinde și de seriozitatea și stabilitatea ce determină caracterul persoanelor implicate, evitarea neglijării sensibilităților personale, reciproce, excluderea unei anumite  „conjuncture” potrivnice. O exigență exagerată pentru orice mică geșeală, din partea unuia sau altuia, cine știe în ce fel apărută, un mic reproș, când cel în cauza își cere „iertare”, care se acordă sau nu și prietenia, amiciția, continuă sau încetează.

Multe din acest fel de prietenii cinstite,  însoțite de afecțiuni,  duc la încheierea de cupluri familiale morale și trainice, cea mai superioară formă de prietenie, generatoare a lumii, când cele două personae „sunt una”, separate de toți și de toate, într-un anume fel  ca „o singură persoană”, după cum spune și Biblia. Astfel de familii apar în toată frumusețea lor, de admirat și respectat, purtând cu ele un fel de sacralitate umană, un sublim al trăirilor. Din păcate, sunt destule altfel de cupluri, care pornesc rău de la început, sau foarte bine, dar ispitele lumii moderne, atât de lacome, îi aruncă în murdăriile ei. Unul sau altul, ori amândoi partenerii, caută mereu „noutăți”, trecând de la una la alta, într-o nestatornicie umană, mascat sau la vedere. Acestea, în general se dezmembrează și e „bine” când separarea se face amiabil, cu ințelegere pentru protecția copiilor și nu prin agresivitate sau tragedii. Ei rămân, oricum, traumatizați, în situații de vitregie. E lăudabil partenerul care rămâne singur, pentru îngrijirea și protejarea lor. In cele mai multe  astfel de cazuri, copiii sunt influiențați, după exemplul părinților, sunt rău educați și duc cu ei modelul ce le este prezentat. Pentru aceasta, lumea „prieteniilor familiale” este atât de pestriță, sub mulțimi de aspecte.

După această prietenie, sudată familial, prietenia în sens general, până la frontiera acestora, este una din relațiile sociale cu  cele mai frumoase și nobile manifestări interumane, de sprijin moral și practic de viață, uneori mergând până la sacrificii mari. O bruscare negligentă a acesteia de către unul din parteneri, din neatenție nepermisă, sau din alte cauze, poate duce  la slăbirea sau incetarea acesteia, lăsând în urmă o stare de spirit indiferentă, sau regrete, după sufletul și inma, după gândirea persoanelor implicate.

Apare aici un paradox social, evidențiat prin ciudățenia ca două persoane, într-o apropiată forma de existență socială, în prietenie, amiciție sobră, acorduri, să se ferească deodata unul de altul, să „obosescă”, prietenia sa  nu se mai manifeste, ceea ce arată  instabilitatea caracterului uman, în atâtea variate forme evidențiate de viață.

Astfel de relații, stabilite dezinteresat, lipsite de formalism și superficialitate, sunt totuși un tonic moral semnificativ, în derularea vieții. În caz de apariție a unor probleme neprevăzute,  dacă ai lângă tine un prieten de nădejde, uneori acesta îți este mai apropiat de tine  ca un frate.  O prietenie sobră se poate dezvolta în cadrul diferitelor activități, care poate ține toata perioada acestora, sau și mai mult. Între copii sau tinerii care studiază, ea este de mare ajutor, cerută chiar de firescul vieții. Această prietenie are intensități diferite, funcție de multe situații, care o măresc sau o diminuează. Nu definesc eu această entitate umană, altora revenindu-le acest rol, filozofilor (!), sociologilor, ci doar îmi exprim unele puncte de vedere, în sensul că ori este  adevarată, ori este formală, când în fapt nu există. Pot fi schimbări de atitudine, unele cu totul neașteptate,  „de azi pe mâine”, cauzate și de specificul  de viață personală, sau de un mediu influent. Dacă lipsește orice explicație a acestei separări a unei prietenii, cu totul sobră și cinstită, aceasta duce la asemănarea cu o  persoană, care intră într-o casă și nu salută  la ieșire. Întâlnești caractere de multe forme, când nu poți, sau nu dorești să te atașezi lor, având poate și alt concept despre prietenie, despre viață, care însă nu ți-l reproșezi…

După exprimări atât de incâlcite despre această nobilă relație interumană, cum se consideră  că este, când se află „pe locul ei”, am să mai fac unele considerații. Se poate ca o prietenie, sobră și cinstită, dezinteresată, apărută si exprimată conjunctural, fără previziuni de durată, să dispară așa cum a și apărut, obsevând deodată un loc gol acolo unde ea era prezentă. Aceasta se întamplă dacă ea nu a fost potrvită locației sau locația nu era potrivită ei și e bine atunci că a dispărut. Rămâne acolo doar indiferența, sau poate regretul pentru acele frumoase calități umane, pe care vântul le-a suflat cu multă ușurință, de parcă nici nu au fost. Dar cu toate calitățile  ei frumoase amintite, ea nu dispare și nu se poate modifica, ci doar trece în evidența trecutului și rămâne acolo definitiv, în amintitile timpului, specific fiecăruia. Pot apare completări la aceasta, dar  ele trec tot în evidența trecului inaccesibil, lângă celelate, nu în locul lor și nici în amestec. O amiciție  încheiată poate fi mai rea ca  indiferența între persoane necunoscute, pentru că ea poate produce  uneori obstrucțiuni sau și alte răutăți, unul altuia; depinde de caracterul și de „ținuta” sociala a lor. Obișnuit, oricine are varietăți de prietenii, probabil mai stabile și se pot forma altele, în cine știe ce condiții, inima fiind larg cuprinzătoare, cu o rațiune de supraveghere.

                Gheorghe BĂRCAN
Minneapolis, Minnesota, USA

Foto: Marin Slujeru

Consiliul Local Sighet – Primăria Sighet – Centrul Cultural Sighet
și Uniunea Artiștilor Plastici din Republica Moldova

vă invită la

LANSARE  DE CARTE și EXPOZIȚIE DE PICTURĂ

LEONID POPESCU
(Republica MOLDOVA)

Vineri, 21 octombrie 2022, ora 13:00,
la Centrul Cultural Pastoral, „Sfântul Iosif Mărturisitorul” din Sighetu Marmației

Invitați:

Grigore Tinică – academician, doctor, chirurg cardiovascular, Iași, România
Eleonora Sidnik –  critic de artă, Republica Moldova
Silvia Cheianu-Bacalâm – doctor, profesor universitar, Republica Moldova
Prof. univ. dr. Gheorghe Mihai Bârlea – poet, scriitor, Sighetu Marmației, România
Preot Vasile Iluţ – Tg. Neamţ, România
Vasile Iovdi – primarul comunei Slatina,Ucraina
Ion Huzău – corespondent Radio Romania Sighet
Iurie Moiș – poet, Ucraina
Vasile Ona  (Jotu) – Ucraina

            MUZICĂ FOLK:

Tudor Ungureanu – Chişinău – Moldova
Octavian Mândruţă –  Bucureşti – România

Centru Cultural Sighet

D’ALE NOASTRE…

BAR
– O duplașă (egy dupla) de kevert!
– Mn’ie una de „33”!

DE LA SALINĂ
„…era rece de numa’-numa’, da’ bai mai n-am avut, nici n-am răcit, tu!”

SUPERMARKET
* „As’ară o întrebat un client de ce-s tăt’e bananele vineți?” „Pline?!” „Vineți, tu!”
* „Alo! …D-apoi nu-i bai, că până la Crăciun ai vrieme!”
* „Alo! …Da’ mâin’i diminea’, zii?”

DE TOAMNĂ
* Dimineață. Roșul florii la intensitate maximă – cum se adună, în ea, de frig.
* Pe corso-ul sighetean, inși singuri se înclină unul spre altul, fără cuvinte.
* Pe terasa unui local, chelnerița aranjează scaunele pentru clienții de astă-vară.
* Soare. Cum umblă prin păpădii, fluturii devin galbeni.
* Toamna în aur – într-o grădină, se țin drept: roze în veștejire, boboci înflorind.

NIȘTE „CAPTURI”…
Un hotenar de seamă, V.T., finanțist pasionat de istoria locului, mi-a trimis niște amintiri de Maramureș:
* Trecând pe lângă o parcelă proaspăt cosită, dar cu mari porțiuni de iarbă netăiată bine, un consătean exclamă: „Bătrâni cai o păscut pe aici!”
* Mama către copilul neastâmpărat: „Te-oi omorî și te-oi face de-a doilea!” La care, fratele mai ascultător; „D-apoi să nu îl mai faci?”
* Un spectator la un meci, către colegul său care tocmai plecase după semințe: „Uită-te bine unde suntem, că tu cum ai fost slab la geografie nu n’i-i afla!”
* Pe vremea încercărilor de colectivizare, un țăran amenință domnii să plece din sat, că dacă nu, o să-i taie cu securea.
– Ai grijă, că dacă faci asta o să te bage în temniță! – îi spune un consătean.
– D-apoi, pântru oameni îi temnița, nu pântru câni!
* La ocazie: „Mă poți duce cu mașina, că ți-oi plăti benzina?” „Am o canistră plină!” „Noa, apoi urcă pe canistră și du-te!
* O femeie se plânge prietenei sale că soțul o acuză de infidelitate. „Ți-am spus că și tu ești de vină! Pă mine nu m-o văzut dezbrăcată numa’ moașa și popa la botez!”
* Socru’ către nora care stătea cam de mult în povești peste gard: „Da’ să-ți aduc un scaun?”

Summa cum laude plagiarissime (i.e. cum fraude)
În mod frecvent se folosește titlul de doctor la profesorii universitari, deși, în mod obișnuit, nu poți ajunge la gradul universitar suprem fără să ai doctoratul. Mai ales că, la noi, o astfel de declinare superfluă a titlului doctoral amintește de proliferarea competițiilor de fabricat și susținut diplomele în cauză. Competitorii nu au timp de doctorate („au tot timpul din lume să nu aibă niciodată timp”) și nici voința de a nu-și trage un titlu atât de onorabil și profitabil. Pentru a-i distinge de doctorii autentici, propun să li se acorde și titlul de „Plg”, cu majusculă, alături de cel de „dr.”. În rest, să primească calificativele binecunoscute: Summa cum laude, Magna cum laude, Cum laude, după gradul de subtilitate (șmecheritate) și cantitatea furată cu totul (tale quale). Cu calificativul suprem să fie firitisiți cei care plagiază mai ocoș, mai sofisticat, iar ultimul să fie acordat celor care nici să fure ca lumea nu știu.

Marin SLUJERU