Joi, 12 mai 2022, la Muzeul Etnografic al Maramureșului „Francisc Nistor”, la ora 15.00 va avea loc vernisajul expoziției „Constelații tradiționale românești”, o expoziție realizată în parteneriat cu Muzeul de Științe Astronomice din Baia Mare.

Mitologia stelară populară românească are trei componente esențiale: una pastoral-agrară, ancestrală, de esență precreștină, în care cerul este văzut atât ca un ceas agrar, cât și ca o ”expoziție” de unelte agrare utilizate în comunitățile rurale din România; o componentă care corespunde creștinării spațiului geografic românesc și repoziționării pe bolta cerească a unor elemente creștine sau preluate din mitologia precreștină, constelațiile fiind asociate cu mituri teogonice și cosmogonice; o componentă, cea a originii poporului român, care proiectează pe bolta cerească sinteza formării acestui popor (cucerirea Daciei de către romani) prin specificarea utilizării unor obiecte emblematice, adevărate simboluri, reprezentate pe cer, prin proiectarea unor scene dramatice din această istorie a îngemănării dacilor cu romanii. Cele trei componente se întrepătrund armonios și formează aspectul specific românesc al bolții înstelate, cu mituri și simboluri comune, viziunea poporului român despre cer fiind relativ uniformă pe întreg teritoriul României. În satul tradițional românesc exista o conexiune între pământ și cer, iar scopul acestei expoziții este de a (re)aduce la lumină, în actualitate proiecția complexă asupra originilor, morfologiei și structurii cerului, dintr-o perspectivă muzeală modernă, digitală. Așadar, Vă invităm să descoperiți valorile tezaurului de cunoștințe populare – știința populară (meteorologie populară, astronomie populară), personalizarea aparte a configurațiilor stelare specifice românești, asocierea lor cu povești și legende românești.

Comunicat de presă
Muzeul Maramureșului

Unii șțiți, alții poate nu, fratele tatălui meu, Dr. Daniel Bărcan, ne-a părăsit. A fost un om extraordinar, un om bun, pentru care familia a fost totdeauna pe locul întâi. Dragostea nemărginită pentru copii s-a manifestat atât în profesie – a adus pe lume mii de copii, dar și în dragostea totală pentru copiii și nepoții lui. Suntem copleșiți de
mărturiile voastre, cei de pe fb, venind fiecare cu un cuvânt, o amitire, un gând despre cum i-a ajutat și le-a impactat viețile. Pentru mine personal a fost un prieten drag, chiar așa de departe. Ochii și față i se luminau de câte or vorbeam și de câte ori îl auzea pe Samuel sunându-l pe unchiu Dan. Adaug câteva poze, se pare că majoritatea celor pe care le am sunt poze cu copii … marea lui dragoste. Inima ne doare și ne dorim să îi mai putem vedea zâmbetul, auzi vocea, dragului nostrum Unchiu’ Dan.
Domnul să va ducă odihnească și să va primească în împărăția sa. Vă iubim și ne este foarte dor de Dumneavoastră. (Rodica Bărcan)

* * *

Cu durere în inima și suflet, anunțăm că cel mai tânăr dintre cei patru copii ai famiei Măranului, Dumitru și Marișca, din Săliștea de Sus, Dr. Barcan Daniel, ne-a părăsit, în noaptea de 4 spre 5 mai 2022, după o grea suferință, trecând în veșnicia și grija Domnului. Dumnezeu să-l ierte și să-l ducă în în Grădina Să. În vârstă de aproape 80 de ani, a încetat din viață după un frate și o soră, mai mari, iar eu, cu 11 ani mai mare decât el, am rămas acuma singurul din cei 4 frați. I-am fost oarecum dădacă, în timpul când ceilalți mergeau la lucru sau la școală.
Era un copil foarte isteț și ascultător și atunci când eu și tata eram urmăriți de securitate, pe el l-am ținut acasă, deși avea vârstă școlară, pentru a-l feri de suferințe, ticăloșii chinuind și copiii mai mici, pentu mărturisiri. Dar l-am pregătit eu și când noi ne-am prezentat la Securitate, el a mers la școală și, după o examinare, a intrat direct în clasa a treia, unde-i era locul. A fost un elev foarte bun și bun sportiv, a trecut cu brio bacalaureatul, apoi examenul la Fac. de Medicină, la biologie luând notă 10 cu distincție (Doamna Profesoară Balea). Tot timpul bursier, a încheiat Facultatea printer fruntașii anului și a urmat specializarea în ginecologie, luându-și repede și atestatul de medic primar. Destul de repede după terminarea Facultății, s-a instalat ca medic la Spitalul Borșa, care funcționa în câteva cazărmi militare disponibile. În acest timp s-a și căsătorit, soția lui, Pereș Mărioara, fiind tot medic.

Era nemulțumit cu împrăștierea cabinetelor medicale în diferite locuri, care creau disconfort, neavând această destinație. A fost numit director adjunct și a avut inspirația construcției unui spital orășenesc modern.
Într-un timp relativ scurt a realizat un spital mare și frumos, de nivel județean, cu cabinete pentru toate specialitățile, în care funcționau medici specialișți, având toate condițiile necesare. Au fost înzestrate cabinetele cu aparatură modernă, obținută prin multe drumuri la București, bătând la toate ușile. Lucrările le-a făcut și dezvoltat în trepte, pe măsură ce obținea bani, inzestrand spitalul și cu două frumoase și utile Baze de Recuperare, una lângă Spital, a două într-un
imobil de la Complex, la care a adus și mofete. A organizat pe lângă spital și o creșă pentru copii. Toate acestea le-a realizat cu mult efort,, fiind sprijinit material și de către Societatea Minieră Baia Borșa, Spitalul fiind dat în folosință în 1985.

A muncit și s-a bucurat mult de această realizare, renumită, foarte utilă Maramureșului și nu numai. Și acuma e în stare foarte bună de funcționare. A fost numit director al spitalului timpuriu, funcție deținută până la pensionare. Un medic cu foarte bune rezultate profesionale și administrative, rezolvând multe cazuri de sterilitate, ajutând multe familii disperate în îndeplinirea visului de a fi părinți.
Era mult solicitat și din alte zone. Personalul auxiliar a fost numit din Borșa, Salistea de Sus și localitățile din jur. A ajutat mult pe sălișteni în probleme de sănătate și de pe ambele Vai maramureșene, Iza, Vișeu, sau de pe unde veneau.

A fost foarte grijuliu pe linie medicală, cu familia de la Săliște, fratele Ion avea probleme cardiace, iar eu aveam aceeași afecțiune în stare foarte gravă, fiind internat de o mulțime de ori la Borșa, sub supravegherea lui, la Baia Mare și la Cluj, unde ne-am și mutat. Când am fost detașat în Maroc, am lăsat în primul an pe copilașul de 2 ani, Victor, la fratele din Borșa, în grijă lui și a mamei noastre, el fiind slăbuț și nu știam ce condiții sunt unde mergem. Am luat cu noi numai fetița, Rodica, de 4 ani și pe el l-am dus în anii următori.

I-a binecuvântat Domnul cu doi copii, conștiincioși cu studiile, în prezent amândoi fiind medici, unul funcționând ca medic ginecolog la Bistrița, Mihai, al doilea, Dănuț, la Bucureșți, funcționează într-o combinație medicină-informatică. Au bucuria a două nepoțele și un nepoțel, cuminți și foarte buni la învățătură, fiind în clase mai mici.

Pot spune că am „copilărit” împreună, un frate mai mic și unul mai mare și nici atunci, nici mai apoi, nu-mi amitesc să ne fi certat vreodată. Când am devenit salariați ne-am sincronizat bine pentru întreținerea și îngrijirea familiei de la Săliște, el și pe partea medicală. Suntem foarte întristați și plângem necăjiți, că cei mai apropiați ai lui nu i-am putut fi alături în aceste momente grele, la ultima despărțire, de pe traseele acestei lumi. Ne pare nespus de rău că nu putem merge – din păcate nu suntem în starea fizică necesară pentru a călători. O să fim prezenți cu inima, cu sufletul și lacrimile, privind atunci sau mai apoi la acest trist eveniment, din depărtări. Eu s-ar putea să-l întâlnesc peste puțin timp, oricum nu îndepărtat, în alte lumi, unde să ne amintim de copilărie, de joacă, de studii, de framilii și serviciu, și de atâtea necazuri pe care această lume ți le oferă, încât aproape te bucuri când o părăsești.

Drum bun printre stele, spre alte lumi, în veșnicia lor, cu iertarile și binecuvântările Domnului, în grădinile Lui!
(Famila Bărcan, din care de puțin timp făceai și tu parte, de acuma urmând să ținem legătură prin amintiri, vise și așteptări.)

Familia Bărcan
(Minneapolis, Minnesota, SUA)

N. R: Sincere Condoleanțe familiei îndoliate Bărcan, din Minneapolis, Minnesota, SUA, la trecerea în veșnicie a dr. Daniel Bărcan.

Opera Vox este un nume deja cunoscut nu doar în străinătate ci și în țară. Vorbim despre prima şi singura companie privată de operă din România, fondată pe la începutul deceniului trecut de solistul de operă Ioan Vrăsmaş. „Compania” (nu vă gândiți strict la segmentul comercial!) pune în scenă spectacole integrale, complete, de operă, care includ toate „ingredientele”: cor, orchestră, ansamblu de balet, figuranţi, scenografie, costume, lumini, recuzită – un astfel de spectacol poate integra până la 100 de profesioniști ai domeniului.
Joi, 19 mai 2022, de la ora 19:00, avem ocazia să ne reîntâlnim cu Opera Vox cu un spectacol complex, care se va desfășura într-o locație deja cunoscută sighetenilor: Ballroom Miraj.

La „Salut, Sighet” am mai discutat pe această temă doar cu prof. Andreea Biro, co-organizator local al unor reprezentații VOX-iste.
Azi voi extinde aria discuțiilor încercând să „perturb” zona de confort a celui mai important reprezentant al… companiei!

Ion Mariș (IM): Domnule Ioan Vrăsmaș sunteți implicat managerial dar și pe latura artistică în compania privată Opera VOX. Ne puteți, vă rog, detalia rolul dvs în această „structură” artistică!
Ioan Vrăsmaș (IV): „Rolul” pe care-l joc în aceasta companie nu este, dupa cum poate v-ați aștepta, unul eminamente artistic și, este unul dintre cele mai complexe roluri care mi-au fost date în toată cariera mea internațională. Rolul presupune, în fapt, îmbinarea celor două componente de baza în funcționarea unei structuri teatrale, cea artistică dar și cea administrativă, așa cum foarte bine ați punctat. Continuând răspunsul, este un rol complex și în premieră, atât pentru mine cât și pentru viața artistică națională, nimeni până acum nu s-a „înhămat” la o asemenea responsabilitate, să înființeze în România o primă companie privată de operă, dar mai ales să o mențină în topul instituțiilor de spectacole din țară și străinătate și să obțină cu ea premii naționale și internaționale.

IM: Ați câștigat un loc important și pe scena artistică națională. Cum sunteți… percepuți?
Ioan Vrăsmaș: Diferit! De către spectatorii și publicul nostru ca o companie serioasă, care nu face rabat de la calitatea artistică și care ține foarte strâns legătura cu publicul, pentru un feedback constant și constructiv, un teatru cu un brand foarte bine conturat și care nu se limitează și nu se hrănește doar din succese, căutând să crească de la o reprezentație la alta. De către critica de specialitate, consider că nici aici nu stăm rău, dacă ne referim la multele premii naționale și internationale, iar aici nu mă pot abține să nu menționez Marele Premiu Național la Secțiunea Muzică la Galele Premiilor Naționale Radio România Cultural. De către celelalte teatre din România, suntem receptați ca un contracandidat puternic în ceea ce privește oferta culturală și artistică pe care o oferim, iar alteori, din păcate, chiar ca adversari. Oricum am fi percepuți până la urmă, toți acești factori care vin din mediul extern și ne influențează, ne obligă la o strategie culturală și artistică care să se armonizeze cu managementul și cu marketingul cultural European dar care să se adapteze condițiilor de la noi.

IM: Bănuiesc că ați avut și momente (mai) dificile. Vă mai amintiți ceva din această „categorie”?
Ioan Vrăsmaș: Sunt destul de multe încât să nu trebuiască să fac un efort de memorie. Momente dificile au fost cele de la început, când a trebuit să ne asumăm riscuri imense, riscul de a duce 80-100 de oameni în Germania, Austria, Elveția, de a-i caza, de a-i plăti, de a-i hrăni, de a-i convinge că într-o operă privată nu există rivalități și dușmani ca în instituțiile publice și că aici toți mănâncă la aceeași masă și aceași mâncare, merg cu același transport, dorm în același hotel, trag pentru același interes artistic, deci sunt obligați să devină prieteni. Momente nu tocmai plăcute au fost la începuturi și când instituțiile de stat de spectacole nu puteau să accepte că și piața culturală și artistică se poate liberaliza și că nu există un monopol în ceea ce privește cultura și arta, fiind o chestiune de timp până se va alinia și țara noastră politicilor culturale din occident, lucru care se întâmplă, mai timid, dar sigur!

IM: Cât de atrași sunt spectatorii români de „oferta” companiei dumneavoastră?
Ioan Vrăsmaș: Desigur, interesul nostru este acela de a oferi experiențe artistice memorabile unui segment foarte vast de public. Ne-am propus să ne adresăm nu numai publicului meloman ci, mai ales, să atragem prin oferta noastră cultural-artistică un segment de public numeros, pe care să-l apropiem de muzica clasică, de operă, de operetă, de balet, de musical și să-l expunem în mod direct actului artistic, chiar dacă încă nu a avut posibilitatea unei astfel de experiențe artistice până acum. Aceasta este și rațiunea pentru care facem eforturi să ajungem și în orașele mai mici, unde publicul nu este expus unor astfel de experiențe. Dar, ca să vă răspund concret la întrebare, cât de atrași sunt spectatorii, răspunsul îl găsiți în faptul că reprezentațiile noastre se joacă tot timpul cu sălile pline!

IM: O întrebare oarecum în „prelungire”: cum rezistați pe acest segment de „piață”, ce „secrete” aveți?
Ioan Vrăsmaș: Răspunsul este poate unul la care nu vă așteptați, cu o echipă foarte solidă și sudată în timp, unde toți artiștii înainte de toate sunt/ au devenit foarte buni prieteni. Vă spuneam, atunci când vorbeam de începuturi, că una dintre pietrele de temelie puse la construcția Operei Vox a fost aceea de a crea atmosfera unei familii, unde toți se implică și pun umărul și nu urmăresc doar beneficiile materiale.

IM: Din nou în Sighet peste câteva zile (19 mai). La precedentele apariții în zona noastră a vibrat „satisfăcător” Sighetul cu/ pentru dumneavoastră?
Ioan Vrăsmaș: Și cu noi și pentru noi! Important este că a vibrat și că a trăit experiențe artistice de care-și va aminti cu plăcere. Acesta este singurul nostru scop și unica noastră bucurie, să știm că muzica noastră a ajuns la inimile lor!

IM: De ce… Carmen? Asocierea Georges Bizet – Rodion Shcedrin este o „rețetă” de succes?
Ioan Vrăsmaș: Da! Odată, pentru că romanul lui Prosper Merimee este unul celebru, apoi pentru că muzica lui Bizet este într-atât de cunoscută, încât o recunoaște toată lumea, iar mai apoi, pentru că adaptarea celebrei muzici a lui Bizet pentru un scenariu de balet și pentru a reda prin forța dansului, prin pasiunea trupului și prin expresivitatea gestului, caracterul și trăirile personajului principal, este realizată la superlativ! Baletul Carmen are același fir narativ și dramaturgic ca și spectacolul de operă cu același nume, recunoscând ușor temele melodice ale lui Georges Bizet, teme melodice și efecte sonore dezvoltate și adaptate de Rodion Shcedrin pentru balet, un titlu de balet care ține capul de afiș al marilor case de operă din lume, un titlu ce va fascina întotdeauna publicul spectator prin iubire și forța ei, prin pasiune, prin intrigi, trădări dar și răzbunări crunte, sentimente puternice dar și contradictorii în aceelași timp.

IM: Care sunt provocările cărora trebuie să la faceți față în această perioadă nefastă (post pandemie, război la granița noastră, criză economică, etc)?
Ioan Vrăsmaș: Întâi de toate, vă reamintesc că noi nu ne-am dat bătuți nici în pandemie, socotind că sunt mult prea grele vremurile încât să stăm departe și să nu aducem o mică bucurie artistică oamenilor, așa încât, când legile ne-au permis am organizat concerte și spectacole, chiar la Dvs., anul trecut, Sighetul s-a înscris în istoria muzicii contemporane, avându-l invitat pe cel mai mare compozitor roman în viață, Eugen Doga, chiar daca mulți s-au îndoit până în ultima zi că Maestrul Eugen Doga va ajunge vreodată la Sighet. Dar, asta ni se datorează nouă într-o mică măsură, vectorul principal în această reușită fiind doamna prof. Andreea Biro, pe care eu personal o apreciez tare mult pentru ceea ce face ca și acest oraș mic să redevină cultural ceea ce a fost cândva, dar mai ales, sper ca pe lângă publicul din Sighet care o iubește să înceapă să o aprecieze și să o susțină și autoritățile locale.

IM: Vă invit să transmiteți un mesaj, un „promo”, pentru publicul maramureșean!
Ioan Vrăsmaș: Titlul spectacolului, povestea cărții, muzica spectacolului și ansamblul nostru de balet sunt atât de celebre încât nu voi da un mesaj de promovare. Mesajul meu NU va fi unul de promovare ci unul de conștientizare, pe de o parte a publicului din Sighet, care are șansa de a vedea în orașul lor un spectacol – premieră națională, de a vedea un ansamblu de balet profesionist și de a asculta muzica celebră a lui Bizet/ Shcedrin, iar pe de altă parte, mesajul meu se îndreaptă către cei care vremelnic coordonează administrația orașului, amintindu-le că un oraș care nu își dezvoltă componenta culturală, rămâne un oraș mic, indiferent câte progrese administrative va face; un oraș dezvoltat înseamnă nu doar infrastructura ci și cultura!

IM: Vă așteptăm cu drag în inima Țării Maramureșului! Mult succes în tot ceea ce faceți!
Ioan Vrăsmaș: Vom veni, negreșit, pe 19 Mai! Vă mulțumim și noi!

Ion Mariș

Această noțiune, prin structura ei, ar părea negativistă. Ea semnifică: a face să dispară, a înlătura, a elimina, a anula ceva. Suprimarea are consecințe fizice, psihologice, indiduale sau de masă, sociale. În lume este bine și rău, dar și în amestec, care cu greu se pot descâlci. Dacă prin suprimare se înlătură răul, este corect; dacă se elimină binele, este rău. Deci nu are caracter absolut, ci relativ, interpretativ, putând include și erori în stabilirea a ce e bine sau ce e rău. Ar fi foarte greu să o studiezi în generalitatea ei, fiind atât de larg distributivă. Am să aduc în prezentare doar câteva cazuri izolate, paticulare, câteva și personale, cunoscute.

Dacă nu mă răzgândeam de a nu intră la prima oră, în 01.04.1949, pentru a merge la autogară, suprimarea din liceu se făcea cu arestare și, cu pneumonia de care sufeream, în regimul celular sălbatic, nu puteam supraviețui mai mult de 6-10 zile. Suprimarea cursurilor pentru o scurtă vacanță acasă, a fost bună. Aveam afecțiuni cardiace foarte grave, cu tensiune agresivă, fibrilațîi atriale cu secvențe ventriculare, de mare amplitudine, două internări la terapie intensivă, de 10 și respective 6 zile, odată, un puls de 300 bătăi/minut, când mi-au făcut urgent șoc electric, fără nicio pregătire (nu știu cum nu mi s-a împrăștiat inima). În țară nu voiau să mă opereze, fiind în vârstă. Suprimarea tratamentului avut, cu o operație în Franța, la Nantes, a liniștit inima și, cu medicamente de întreținere, „bate” bine de peste 25 de ani. Decizia de suprimare a tratamentului, cu riscul unei operații, de 4 + 4 ore, mi-a salvat viață. Și sunt multe altele. Dar și rele, destule.

În ce mă privește, acest cuvânt rostit, „suprimare”, vibrează cu fiori, oricând îi aud vocalizarea, sau când îl citesc. El mă duce cu gândul la dominația ideologiei din vremile nu prea de mult trecute, când acesta era cuvântul de ordine: „suprimați !” L-am simțit aproape 12 ani, repetat în fiecare zi, sub diferite forme, de la terciul de dimineață, la zeamă de varză…, la polonicul de ciorbă în muncile de exterminare, toate având același scop: suprimarea, exterminarea brutală sau prelungită, cu strigătul mereu auzit: „muncește, banditule”.
Peste tot, în variate forme, suprimarea fizică și psihică se producea continuu, în ore, zile luni și ani, violent sau în chinuri prelungite, pentru a scoate din tine ultima picătură de energie.
Și în „libertatea de afară”, în lungi perioade de timp, suprimarea se producea curent, sub alte forme, încărcată de nedreptăți. Mi-a rămas vocalizarea cuvântului suprimare ca un fel de alergie. A venit odată la vorbitor, la un deținut, cineva din familie, aducând cu el și acel pachet de 5 kg, cu alimente permise și medicamente, un drept lunar, foarte rar și greu obținut. Scriai aceea carte poștală de 10 rânduri, cu grijă, care mai mult se aruncau la coș și nu le trimiteau cu lunile. Gardianul venit îi spune: nu ai noroc, a murit! Adică a fost exterminat, suprimat, de la primirea pachetului, din viață. Se suprimau până la exterminare cu zecile, sutele de mii, cu multe milioane în lagărul comunist, Stalin deținând fanionul, deocamdată (!).

Mi s-a suprimat dreptul la studii liceale, din clasa a IX, în 1949, apoi mi s-a suprimat dreptul la libertate, fiind întemnițat 29 de luni, fără condamnare (am refuzat colaborarea cu securitatea), supus regimului muncilor de exterminare, cu mulțime de suprimari interioare.
M-am eliberat fără compromis, cu demnitate, în martie 1954, un schelet de 37 de kg. Am promovat cele două clase de liceu rămase, cu maturitate în doar trei luni și, totodată, reușind și admiterea la Facultate, cu un efort deosebit. La 01 oct 1954, anul eliberării, eram student și timp de peste 4 ani am fost unul din cei mai buni studenți. Mi s-a solicitată din nou să colaborez cu securitatea. Refuzul a fost categoric, în recidivă și a urmat o bătaie periculoasă, cu verdictul: „ai să zbori din Facultate”. În scurt timp mi s-a suprimat dreptul de studii, din toată țară. Am fost trecut la muncă de jos, muncitor necalificat pe un șantier, cu multe drepturi civile suprimate. După 5 ani, instanța mi-a refuzat reabilitarea solicitată, ca fiind „fără obiect” și a suprimat abuzul mincinos al securității cu condamnarea, Ministerul Invatamantlui dându-mi dreptul de a-mi continuă studiile, pe care le-am încheiat după 10 ani de la începerea lor, cu media peste 9, perioada 1954- 1964.

Au fost în această situație multe zeci de mii de victime, se spune sute de mii, mulți suprimați din viață și împrăștiați prin mormintele și gropile commune, în rețeaua de chinuri din țară. Astfel se adeverește și prorocirea criminalului Gh. Gh. Dej: Această măreață opera va fi și mormântul „reacționarilor”. Avem și noi un „proroc”, care a realizat el însăși propria „prorocire”.

Suprimarea este mult mai cuprinzătoare, cu manifestări individuale, de diferite forme, care pot apare oricând, în viață curentă, în dantelăriile ei, așteptate sau neașteptate, uneori putând fi și necuvenite, pentru că așa-i viața, în toată varietatea ei. Cele suficiente exemple îmi dau dreptul să port cu mine frisoane, la auzul sau scrisul cuvântului „suprimare”. Ele pot apare și în manifestări scrise, de aceea, pentru a nu „beneficia” de ele, cred că trebuie să fiu atent cui mă adresez, la conținut și exprimare sau să renunț la unele din aceste postări.

Acuma, soția la peste 80 și eu la peste 90 de ani, ne ducem greul vârstei, având rezidență în SUA, la fiica noastră Rodica, unde ne bucurăm de o foarte bună îngrijire. În ce mă privește, mi-a rămas puțin timp să mă ocup de acest „sport” și voi căuta să abordez mai puțin astfel de teme, posibilitățile fiind mai reduse, ca și îndemnul.

Multă prețuire și respect pentru toți contributorii la „Salut,Sighet!”, cu urări de sănătate plină de bucurii și succese, pentru dumneavoastră, familie și pentru toți cei dragi.

Gheorghe Bărcan
Minneapolis, Minnesota

Azi, 9 Mai 2022, Colegiul Național „Dragoș – Vodă” din Sighetu Marmației, Școală Ambasador, a desfășurat o serie de activități deosebit de interesante care au marcat Ziua Europei.

Din programul zilei:

Prima activitate (alături de ambasadorii juniori au participat și elevii clasei a XII-a E) a avut loc, de la ora 9:00, la Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței Sighet, unde, dl. inspector școlar și ambasador senior CNDV, Marius Voinaghi, a susținut o frumoasă oră de istorie. CNDV-iștii au fost primii vizitatori ai expoziției Marca Patrimoniului European, deschisă în curtea interioară a Memorialului Sighet.

De la ora 10:45, în sala Multimedia a CNDV, ambasadorii juniori împreună cu elevii clasei a XI-a C, au participat la o întâlnire on-line cu domnul consul Grațian Florin Pârvu, Șeful Oficiului Consular al României la Solotvino – Ucraina, care a vorbit despre situația actuală din Ucraina și despre importanța zilei de 9 mai.

În continuare, de la ora 11:10, ambasadorul junior, elevul Vlăduț Moldovan, a pregătit un test pe teme europene, utilizând aplicația online Kahoot.

De la orele 12:00, CNDV-iștii, au participat la depunerea de coroane la Monumentul Ostașului Român.

La toate activitățile desfășurate pe parcursul zilei de azi au participat și doamnele Crina Voinaghi (director) și Gabriela Ilieș (director adjunct).

Colegiul CNDV Sighet a obținut titlul de Școală Ambasador (programul urmărește îmbunătățirea cunoștințelor despre Europa și democrația parlamentară europeană în rândul tinerilor) a Parlamentului European în anul 2019, iar ambasadorii juniori sunt coordonați de d-na prof. Cornelia Hotea. Proiectul Școli Ambasador se derulează pe durata a 3 ani, dar CNDV a primit invitația de a continua activitățile pentru păstrarea titlului, aflându-se în al patrulea an de proiect.

Salut, Sighet!

În organizarea Asociației Culturale Simonchicz Incze, președinte Orosz Krisztofer, la Sighet a avut loc azi (08 mai 2022), ceremonia de comemorare a celor 104 ani scurși de la trecerea în neființă a marelui pictor Simon Hollósy (fondatorul celebrei Școli Băimărene de Pictură), născut la Sighet (o2 februarie 1857), decedat la Teceu Mare (Ucraina, 08 mai 1918); mormântul acestuia se află în orașul nostru (în Cimitirul Romano – Catolic). Ceremonia s-a desfășurat în Parcul Central din Sighet, lângă statuia pictorului, inaugurată anul trecut la 17 decembrie.

La evenimentul de azi, la care au participat câteva zeci de sigheteni, artiști și invitați, au luat cuvântul președintele Asociației, dl. Orosz Krisztofer, primarul Sighetului, av. Vasile Moldovan, Isvtán Zahoranszki, secretar general adjunct în Guvernul României și artistul plastic sighetean Valentin Rozsnyai, care a dat citire mesajului doamnei Laura Teodora Ghinea (președinta Uniunii Artiștilor Plastici – Filiala Maramureș).
La finalul ceremoniei au fost depuse câteva jerbe de flori.

Redăm mai jos mesajul doamnei Laura Teodora Ghinea:

„Stimată audiență, dragi colegi și iubitori ai artelor,

După ani mulți în care Sighetul binemerita o lucrare de artă care să înfățișeze marea personalitate culturală, artistică și educațională, ne bucurăm că azi, 8 mai 2022, comemorarea lui Hollosy Simon are loc în prezența monumentului profilat pe casa în care s-a născut artistul. Acest lucru nu e puțin și totodată constituie un început a ceea ce trebuie să însemne regravarea memoriei colective, punând în valoare cu adevărat ceea ce a însemnat viziunea novatoare care a dat suflu unui fenomen artistic la scară internațională.

Acum câteva zile am sărbătorit Ziua Artistului Plastic Băimărean, 5 mai, moment în care Hollosy Simon ajunge la Baia Mare pentru prima școală de vară de pictură pe care o realiza împreună cu studenții lui de la München. Și o spun de fiecare dată că noi, băimărenii, suntem cei mai norocoși pentru că, grație lui Hollosy existăm azi ca o comunitate artistică profesionistă puternică, sudată, extinsă, cu un patrimoniu material și imaterial pe care l-am moștenit și care e de cele mai multe ori admirat, dar și invidiat în sensul bun al cuvântului.

Consider că, la fel ca noi. și comunitatea sigheteană merită să reconstituie și să reconstruiască aceste valori artistice și culturale perene care vor reforma identitatea locală a orașului Sighet.

Acest prim pas a fost făcut în anul 2021, așadar, le mulțumesc încă o dată tuturor celor implicați în echipa cu care vom continua proiectul nostru.

Vă mulțumesc!

Cu respect,
Laura Teodora GHINEA
director interimar Centrul de Artă Contemporană Colonia Pictorilor

Simon Josephus Hollósy (n. 2 februarie 1857, Sighet, comitatul Maramureș – d. 8 mai 1918, Teceu Mare, azi în Ucraina) a fost un pictor maghiar de origine armeană. El este considerat unul dintre cei mai importanți pictori maghiari adepți ai naturalismului și realismului în pictura secolului al XIX-lea din Regatul Ungariei. Deși nu a avut o creație plastică prea numeroasă, ca profesor, a influențat pictorii care au activat în tabăra de creație artistică cunoscută ca și Școala de pictură de la Baia Mare, al cărui membru fondator a fost împreună cu pictorii István Réti, János Thorma și Károly Ferenczy în anul 1896. Activitatea lor la Baia Mare a fost una semnificativă la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea.
Simon Hollósy a frecventat în perioada 1864 – 1872 școala elementară, după care școala gimnazială la Liceul catolic al călugărilor piariști din Sighetu Marmației.
După absolvirea claselor gimnaziale de la Sighet, Simon Hollósy a fost trimis de familie la Budapesta, pentru a urma cursurile academiei comerciale. A fost acolo împreună cu fratele lui mai vârstnic Ștefan. Acesta studia dreptul și mai apoi a devenit scriitor.
Artistul a studiat patru ani la academia comercială dar fără a manifesta vreun interes pentru aceasta.
Simon Hollósy a susținut în 1878 examenul de admitere la Academia de Arte Frumoase din München, unde este admis, iar în toamna anului 1878 Simon părăsește Budapesta și pleacă împreună cu József Hollósy la München unde s-a înscris la Academia de Arte Frumoase. La academie a avut ca profesori trei pictori reputați, pe Otto Seitz, Alois Gabl și Ludwig von Löfftz. Simon i-a amintit pe maeștrii săi de școală istoricului Kristóf Szongott și pictorului Alexandru Ziffer. Simon a frecventat cursurile academiei până în anul 1882. A obținut la examenele pe care le-a dat o medalie de bronz și mai multe medalii de argint.
Hollósy s-a stabilit definitiv, după terminarea academiei la München unde a locuit până la sfârșitul vieții. În anul 1886 și-a deschis la München propria Școală particulară de pictură. Încurajat de István Réti și János Thorma, elevii și prietenii săi, Hollósy a deschis în vara anului 1896 o tabără de creație artistică intitulată Școala de pictură de la Baia Mare, al cărui exponent ulterior a fost pictorul Károly Ferenczy.
Simon Hollósy a deschis calea spre noi abordări în pictură bazându-se pe propria personalitate și pe evidențierea meritelor pictorilor francezi, așa cum a fost de exemplu Gustave Courbet. S-a situat permanent pe o poziție contrară stilului academic.
Simon Hollósy nu a excelat printr-o prezență expozițională numeroasă. A participat la expoziții la München și Budapesta în anii 1897, 1899 și 1900 și la expozițiile colective ale Școlii de la Baia Mare în 1907 și 1909. A participat cu lucrări la Expoziția Universală de la Paris din anul 1900; la Satu Mare tot cu Școala de pictură de la Baia Mare în 1901 și la Baia Mare la Expoziția Jubiliară din anul 1912.

Școala particulară de pictură înființată de Simon Hollósy la München în anul 1886 s-a manifestat în cadrul unei ambianțe universitare de tip germanic ale cărei structuri didactice și pedagogice excelau în abordarea autoritară a unui stil academist specific acelor vremuri. Școala lui Hollósy a avut meritul de a se opune conservatorismului academic de învățare a tehnicii picturii după modele, prin promovarea educației artistice bazată pe aternative liberale privind studiul naturii. În cadrul acestui proces se pot distinge două etape de dezvoltare: etapa cursurilor anuale permanente de la München (1886 – 1895) și etapa cursurilor alternative – iarna, studii în capitala Bavariei și vara, studii de plein-air în mediul taberelor pe care le organiza în cadrul unor destinații rurale provinciale (1896 – 1918). Etapa a doua a fost structurată pe experiența dobândită în cele șase tabere de vară pe care le-a organizat la Baia Mare între anii 1896 – 1901.
Școala pe care a înființat-o a cucerit o poziție dominantă pe piața învățământului particular din Munchen, aflându-se la mare concurență cu atelierele în care se studia până atunci și care aparțineau unor pictori celebrii în epocă. Astfel, școala lui Hollósy a depășit cu mult limita culturală germană, devenind unul dintre factorii de educație instituționalizați cei mai importanți din Europa Centrală și de Est.
Rezultatele pe care Simon Hollósy le-a obținut ca urmare a celor trei decenii de activitate didactică independentă, îl plasează pe acesta în topul personalităților artistice europene ale epocii lui. Analiștii activității sale au considerat că școala sa a pregătit circa 1000 de studenți, provenind din cele mai diferite medii artistice (Polonia, Austria, Germania, Ungaria, Ucraina, Lituania, România și Rusia). De asemenea, școala a atras și studenți din Europa Occidentală: din Belgia, Spania, Elveția, Italia, Danemarca și chiar din SUA sau Armenia, India, Japonia și Australia.

Conform analizei lui Tiberiu Alexa (critic băimărean de artă), succesul Școlii lui Hollósy s-a datorat organizării taberelor de vară de la Baia Mare între anii 1896 – 1918. După ce Simon Hollósy a părăsit tabăra de vară de la Baia Mare în anul 1901, acesta a încercat să organizeze tabere de creație similare la Fonyód – Balaton în anul 1902 și Hunedoara în 1903, încercări care s-au dovedit a fi nereușite. Ca urmare, Hollósy a reușit în final să organizeze Școala la Teceu Mare în Maramureș în anul 1904. Din acel moment întreaga sa activitate s-a desfășurat între München (iarna) și Teceu Mare (vara). Au existat și două excepții când, a organizat tabere de creație la Sighetu Marmației în anul 1913 și Gilău în 1915.

Salut, Sighet!

Foto: Ion Mariș

„Arta nu este ceea ce vezi ci ceea ce îi faci pe alții să vadă.” (Edgar Degas)
„Culoarea și forma – semne și mijloace de expresie și comunicare a informației estetice și afective”. (Dan Mihăilescu)

Culorile și formele evidențiază și subliniază aspectul exterior al lucrurilor și ființelor, fac ca acestea să fie identificabile, să se deosebească unele de altele. Ele sunt în același timp semne, deoarece comunică ceva, sunt mijloace de expresie cu o încărcătură estetică și afectivă.

Rostul culorii este acela de a înviora, de a schimba peisajul monoton într-unul mai vesel, de a sublinia anumite laturi estetice ale formelor, de a înfrumuseța spațiul înconjurător.

Acest lucru a încercat (și chiar a reușit!) Tobias – Eduardo TERIȘ, tânărul artist, elev al CNDV, pe care l-am cunoscut la cea de-a doua expoziție personală (05 mai 2022).

Lucrările sale au fost expuse la Galeria de Artă VASSILIEV, o galerie care oferă tuturor iubitorilor de artă (și nu numai) câteva momente de relaxare, într-un mediu plăcut, potrivit pentru diferite acțiuni culturale și artistice.

După o scurtă discuție cu tânărul artist (de altfel un tânăr cu o gândire mătură), am ajuns la concluzia că omul, ca sistem informațional nu numai percepe și stochează datele ce-i vin din lumea externă, ci le prelucrează și le apreciează în funcție de nivelul său psiho-socio-cultural, pentru ca apoi să le exprime și să le comunice în conformitate cu structura propriei sale conștiințe.

Tobias – Eduardo TERIȘ a reușit prin modul său de „exprimare abstract” să fie convingător, punându-și amprenta pe sensibilitatea și gradul de receptivitate a „spectatorului”, privitorului, influențându-l pozitiv.

Felicitări și mult succes pe drumul spre împlinirea viselor și dorințelor!

„Când meseria atinge arta e una, dar când arta devine meserie, e cu totul altceva.” (Tudor Mușatescu)

prof. Mariana Petrovai

Am citit pe www.inpolitics.ro că Norman Lebrecht, critic muzical născut în Anglia şi şcolit în Israel (a învăţat la: Hasmonean Grammar School în Londra, la Colegiul „Kol Torah Rabbinical″ , apoi la „Bar-Ilan University″ în Ramat Gan şi la „Hebrew University″ în Ierusalim), a făcut recomandarea să nu se participe la Festivalul Internaţional „George Enescu″. Precizez că în 2022 se va desfăşura Concursul Internaţional „George Enescu″, iar câştigătorul va avea loc asigurat pentru un concert la Festivalul din 2023.

Împins bine de la spate de cele mai nobile intenţii de a curăţa moral planeta, Mister Norman Lebrecht „considerat de mulți specialiști cel mai influent publicist la nivel internațional din domeniul muzicii″, pune un verdict foarte dur festivalului românesc „George Enescu”, pe care îl declară „de evitat”, din cauza muzicienilor (israelieni n.n.) aflați în orchestra din România″. (sursa: www.inpolitics.ro)

Criticul muzical îşi argumentează recomandarea pe ceva hilar. Citez din aceeaşi sursă. „Mi s-a trimis un videoclip cu pianista georgiano-franceză Khatia Buniatishvili interpretând un bis Liszt/ Horowitz la Festivalul George Enescu 2017 din România. Interpretarea Khatiei este epatantă, ca întotdeauna. Publicul este concentrat și entuziast” remarcă Lebrecht, ieri, pe siteul Slippedisc.com. […] Dar interpreții din orchestră nu încearcă să-și ascundă plictiseala sau disprețul. Începând cu concertmaistrul și adjunctul acestuia, care aruncă priviri fugare trădînd disprețul lor, un val de lipsă de curtoazie se răspândește în jurul muzicienilor într-un mod pe care nu l-am mai văzut de foarte mult timp. Toate acestea sunt surprinse la televizor. Este un caz de „nu împușcați pianista, doar răhățiți-vă pe ea”. Atât de neprofesionist și atât de neplăcut. Acesta ar putea fi un festival de evitat” conchide reputatul critic. (B.T.I.)″

Probabil că Festivalul Internaţional „George Enescu″ deranjează la prestigiu pe alţii (mai exact pe altele, dacă mă gândesc la festivaluri de aceeaşi amploare culturală) şi poate şi la încasări, de-aia o fi scornit Mister Norman Lebrecht penibilitatea din care am citat câteva rânduri mai sus.

Ana Diaconu i-a luat un interviu Khatiei Buniatishvili publicat apoi pe https://www.romania-muzical.ro/enescu/2017. Pianista georgiană – scria în prezentarea artistei pe site-ul menţionat – „pe 16 septembrie [2017] va putea fi ascultată, în cadrul Festivalului Internațional „George Enescu”, alături de Orchestra Filarmonică din Israel și de dirijorul Zubin Mehta″.

Şi aşa a fost! Renumitul dirijor indian Zubin Mehta, numit în 2017 preşedinte de onoare al Festivalului Internaţional „George Enescu″ a dirijat Orchestra Filarmonică din Israel care a acompaniat-o pe pianista Khatia Buniatishvili.

Norman Lebrecht se uită la înregistrarea concertului şi urechea sa muzicală extrafină îl ajută să… vadă(!) că „Începând cu concertmaistrul și adjunctul acestuia, care aruncă priviri fugare trădînd disprețul lor, un val de lipsă de curtoazie se răspândește în jurul muzicienilor într-un mod pe care nu l-am mai văzut de foarte mult timp. Toate acestea sunt surprinse la televizor. Este un caz de „nu împușcați pianista, doar răhățiți-vă pe ea”.″

Ne ţinem de nas şi suntem atenţi la nuanţe. Nu la miasme. Scârbiţi peste măsură, concertmaistrul şi adjunctul acestuia se uită cu subînţeles unul la altul în timp ce Khatia Buniatishvili îşi vede mai departe de concert. Scârba celor doi e molipsitoare. Treptat, toţi membrii orchestrei încep să se uite cu silă la artistă. Îşi imaginează că pianista nu trebuie totuşi împuşcată.Ar ajunge să se răhăţească pe ea.

În timpul acesta, Zubin Mehta îsi vede de dirijat şi nu observă nimic din privirile pline de subînteles ale membrilor orchestrei, priviri pline de dispreţ îndreptate spre pianistă.

Penibilă imaginaţie are „specialistul″! E cineva întreg la cap care să creadă că orchestra simfonică a Israelului s-ar ţine de ocheade vulgare care i-ar putea afecta prestigiul de care se bucură? E cineva normal la cap care să creadă că Zubin Mehta aude tot dar vede doar armonie între solista din Georgia şi orchestra din Israel, manifestările negative ale membrilor orchestrei (chiar dacă sunt doar din priviri) neintrându-i în atribuţiuni?

Chiar făcând absurda presupunere că Norman Lebrecht are dreptate şi cei din orchestră s-au uitat urât la Khatia Buniatishvili, tot nu-i un argument pentru recomandarea evitării Festivalului Internaţional „George Enescu″. Ce are Festivalul cu o orchestră simfonică în care unii dintre componenţii ei cântă în lehamite? Eventual „specialistul″ putea recomanda ca Orchestra Simfonică a Israelului să nu mai fie invitată pentru că membrii ei se uită urât la solişti, dar ar fi intrat el într-un rahat din care nimeni şi nimic nu l-ar mai fi putut dezmierda.

De obicei, Khatia Buniatishvili, o georgiancă foarte atrăgătoare, concertează în rochii decoltate. Dacă concertmaistrul, adjunctul acestuia şi apoi toată suflarea bărbătească a orchestrei ar fi uitat de partituri, ochii fiindu-le aţintiţi în altă parte, nici aşa Festivalul Internaţional „George Enescu″ n-ar fi de evitat. Pentru că domnul Lebrecht probabil nu suportă decolteurile, se poate uita doar la pianişti bărbaţi şi atunci prestigiul festivalurilor de muzică clasică nu va fi în scădere.

Horia Picu

Nu știu câți sigheteni cunosc că avem în orașul nostru câteva personalități importante care nu sunt „foarte” vizibile dar care merită un „locșor” în cultura generală a locuitorilor urbei. Din categoria marilor nume fac parte… USR-iștii. Nu vă „revoltați”, nu vă grăbiți să mă acuzați de… politicianism! Cei despre care vreau să vă vorbesc nu sunt politicieni sunt membrii ai Uniunii Scriitorilor din România (USR).

Iar eu trebuie să rectific o afirmație pe care am făcut-o în Laudatio-ul susținut – zilele trecute – pentru poetul Echim Vancea, la ședința Consiliului Local de acordare a titlului de „Cetățean de onoare”. În Sighet au activat și activează NU trei membri ai Uniunii Scriitorilor din România (USR), Sighetul are PATRU membri în această prestigioasă uniune scriitoricească națională. Pe lângă domnii pe care-i știam și i-am menționat (Echim Vancea, Gheorghe Mihai Bârlea, Vasile Muste), trebuie să-l includ și pe dl. prof. dr. Nicolae Iuga (senior). Mi-a fost atrasă atenția la finalul ședinței respective vizavi de această omisiune neintenționată și… mea culpa!… revin cu această rectificare. Toți patru sunt și cetățeni de onoare ai Sighetului.
Și pentru ca să fiți și mai complet informați, vă prezint mai jos spicuiri din CV-ul celor patru membri USR (și foto – în ordinea primirii în breasla scriitorilor „acreditați”).

Echim VANCEA s-a născut la 19 octombrie 1951 în Nănești  (Maramureș). Este absolvent al Liceului „Dragoș – Vodă” din Sighet, licențiat în Științele Comunicării, membru al Uniunii Scriitorilor din România, din anul 1998.
Are un „istoric” cultural – artistic de aproape 50 de ani. A publicat versuri, articole, reportaje, interviuri, eseuri, recenzii în ziare, reviste și antologii literare din țară și străinătate. A publicat peste 30 (treizeci) de volume de versuri.
Între 1978-1995 a fost iniţiator şi organizator al Festivalului Internaţional de Poezie Sighetul Marmaţiei (împreună cu Ioan Ardeleanu Pruncu, Gheorghe Mihai Bârlea, Gheorghe Pârja; președinte fiind cunoscutul critic literar Laurențiu Ulici) şi unul dintre iniţiatorii şi organizatorii (alături de scriitorul Gheorghe Pârja) Serilor de Poezie „Nichita Stănescu” de la Deseşti (1979-1995). A fost directorul Bibliotecii Municipale „Laurențiu Ulici” în perioada 1997 – 2016.
Este „Cetățean de Onoare al Maramureșului” din decembrie 2021.

A debutat editorial cu volumul de versuri „Fotografie după un original pierdut” (Editura „Litera”, București, 1990; ediția a II-a, Editura „eLiteratura”, București, 2015) și… după alte și alte volume, publicate aproape an de an, recent i-a apărut „Paranteză temporară” (poezie, Editura Limes, 2021). De fapt, Echim Vancea continuă – cu sau fără „paranteză” – să scrie pentru el și pentru noi!
A coordonat câteva volume colective și a îngrijit volumul postum „Nepermisele iubiri” (Balade și poeme) al poetului de expresie ucraineană Mihai Nebeleac (RCR Editorial, București, 2018).
A fost nominalizat pentru premiul de poezie al Uniunii Scriitorilor din România (1997), este inclus în culegeri și antologii de poezie și proză din țară și străinătate, în lucrări de referință: Dicţionarul Biografic al Literaturii Române de Aurel Sasu, Editura „Paralela 45”, Piteşti, 2006; Dicţionarul General al Literaturii Române, vol. 7 «Ţ-Z», coordonator general Eugen Simion, Academia Română şi Editura „Univers Enciclopedic”, Bucureşti, 2009.
I-au fost traduse și publicate versurile în limba franceză, spaniolă, maghiară, engleză, germană, ucraineană, coreeană, italiană, albaneză.

Gheorghe Mihai BÂRLEA s-a născut la 10 februarie 1951, în satul Nănești, comuna Bârsana, Maramureș. Este absolvent al Liceului „Dragoș Vodă” din Sighet, al școlii Postliceale de Biblioteconomie din București, al Facultății de Filozofie din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași și al Facultății de Drept din cadrul aceleiași Universități ieșene.
În perioada 1972 – 1990 a fost bibliotecar, bibliotecar șef, coordonator și director al Bibliotecii Municipale Sighetu Marmației, profesor la liceele din municipiu. În anul 2000 obține titlul de Doctor în sociologie.
A deținut, de asemenea, funcțiile de consilier șef al Inspectoratului pentru Cultură al județului Maramureș, director al Muzeului Victimelor Comunismului și al Rezistenței Sighet (prin cumul de funcții), prodecan al Facultății de Litere (Universitatea de Nord Baia Mare), prefect al Maramureșului (din 01.09. 1997 până în 15.10.2000). În perioada 2008-2012 a fost senator (Parlamentul României).
Este membru al mai multor asociații culturale, membru al Uniunii Scriitorilor din România (1999) și membru al Uniunii Sociologilor din România.
Dintre volumele publicate (poezie), amintim: „Lasă-te prădat”„, Din penumbră, Ceremonia clipei”„, Umbra lucrurilor”„, Sigilii de sare”.

Vasile MUSTE s-a născut la 30 ianuarie 1956, Coroieni, Maramureș. Este licenţiat în filosofie şi jurnalism. A fost corespondent al Studiourilor de Radio Cluj şi Galaxia, redactor al revistei literare „Litera Nordului”, al cotidanului „Clipa”, al revistei „Nord Magazin”, redactor şef al publicaţiilor „Tisa”, „Etc”, „Ţara Maramureșului” și „Marmaţia literară”. Din anul 1997 s-a implicat în organizarea Festivalului Internaţional de Poezie de la Sighet. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România (2006).
A debutat în anul 1975 la Radio Cluj la emisiunea „Unda pentru minte inimă şi literatură”. A fost distins cu numeroase premii naţionale. A reprezentat România la Festivalul Internațional de Poezie de la Olomouc, Cehia, 2003, Poetry without Borders (Poezia fără frontiere).
A fost publicat în diferite antologii din țară și străinătate, grupaje din poezia sa au fost traduse în engleză, germană, ucraineană, maghiară, cehă, italiană, slovacă, albaneza şi franceză.
A publicat volumele: Înstelarea frigului – Editura Cybela, Baia Mare, 1997; Constelația copilăriei– Editura Odeon, Bucureşti, 1998; antologator al cărţii Un sfert de veac de poezie, Editura Fundaţiei Luceafărul, Bucureşti, 1998 (Antologie a Festivalului Internaţional de Poezie de la Sighetu Marmaţiei); Carte de vizită – Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2003; Coruieni, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2006, Proprietarul de distilerii, Editura Galaxia Gutenberg, Tg. Lăpuş, 2008; Constelația copilăriei, Ediţia a II-a, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2009; Însingurarea îngerilor, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2010; Copilăria şi singurătatea, Editura Dacia, 2010, Copilăria – Iubirea – Singurătatea, Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2011, Cartea împăcării cu iarba, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2011, Lupta cu Molcuțu (proză ultrascurtă), Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2012, Constelația copilăriei, Editura eLiteratura, Bucureşti, 2013, Sfântul izgonit din calendare, Editura eLiteratura, Bucureşti, 2013, Lupta cu Molcuțu (ediţie revizută şi adăugită), Editura Grinta, 2014, etc.

Nicolae IUGA s-a născut la 12 iunie 1953 în Săliştea de Sus, jud. Maramureş. Este licenţiat în Filosofie, Universitatea din Bucureşti și Doctor în Filosofie Universitatea „Babeş – Bolyai” Cluj-Napoca. A fost profesor la Colegiul Naţional „Dragoş Vodă” din Sighet, lector la Universitatea „Babeş Bolyai” din Cluj-Napoca, conferenţiar şi profesor universitar la Departamentul de Ştiinţe Socio-Umane al Universităţii de Vest „Vasile Goldiş” din Arad. Este Cercetător ştiinţific asociat la Institutul de Filosofie „Constantin Rădulescu-Motru” al Academiei Române.
Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj-Napoca, din anul 2019.
A publicat articole în reviste din România, Austria, Anglia şi SUA, precum şi un număr de douăzeci şi şase de cărţi în domeniile filosofie, eseistică, literatură şi etnologie, care s-au bucurat de o anumită notorietate internă şi internaţională. La edituri din străinătate a publicat un număr de şapte cărţi, în limbile engleză, franceză şi rusă, iar două dintre aceste cărţi au fost traduse şi în limbile germană, italiană, spaniolă, portugheză, poloneză şi daneză.
A fost distins cu premiul „Ion Petrovici” al Academiei Române, decernat în 2017, pentru lucrarea „Din istoria marilor idei etice şi pedagogice”, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2015. A mai primit medalia „Distincţia culturală”, conferită de Academia Română pentru lucrările din domeniul Filosofiei; medalia Ordinului „Mihai Vodă” al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Vadului, Feleacului şi Clujului; alte premii şi distincţii din partea unor universităţi din ţară şi străinătate.
În anul 2021, la Editura Grinta din Cluj – Napoca i-a apărut volumul „Lumini în ceață” (jurnal), partea întâi.

Foto & text: Ion Mariș

N.A.: Dacă mai cunoașteți și alți scriitori locali USR-iști vă rog să mă… avertizați! 🙂

Palatul Parlamentului din București a găzduit în week-end-ul din săptămâna trecută, în intervalul 30 aprilie – 01 mai 2022, cel mai mare turneu open de şah rapid organizat vreodată în România: Super Chess Rapid, fiind de fapt prima etapă a circuitului Grand Prix România 2022. Pentru acest puternic turneu a fost alocat un fond de premiere de peste 20000 euro. Au participat la această etapă – Super Chess Rapid – mai multe personalități ale şahului mondial, printre care îi amintim pe marele maestru internațional Baadur Jobava (Georgia) – fost campion european la şah rapid – și marea maestră internațională – fostă campioană mondială – Antoaneta Stefanova (Bulgaria), care au luptat pentru a câștiga turneul, premiul I fiind de 5.000 euro.

La Super Chess Rapid au luat startul 192 de jucători din 15 ţări, 51 dintre aceştia având titluri internaționale iar alți 25 fiind cîștigători de titluri naționale.

Sigheteanca Mihaela Ioana Trifoi (elevă la CNDV Sighet) legitimată la Clubul Sportiv Municipal Sighetu – Marmaţiei, a fost invitată să participe la această competiție selectă de către Federația Română de Șah, iar la finalul celor 10 runde de joc a reușit să obțină rezultate excelente – așa cum ne-a obișnuit deja – rezultate care au (re)confirmat importanța acestei discipline sportive la nivelul orașului nostru.

Mihaela Trifoi a încheiat competiția cu 6 puncte, fiind învinsă doar în 3 partide din cele 10 partide disputate, reușind să-și câștige și un loc pe podium la categoria ei sportivă (bazată pe coeficientul ELO). De altfel Mihaela a reușit să avanseze – acumulând 75 de puncte ELO la acest turneu – de pe locul 131 în clasamentul ELO al competiției până pe un remarcabil loc 56. Este, indiscutabil, un rezultat remarcabil pentru care Mihaela merită felicitări… maxime!

Turneul a fost câştigat de marele maestru internațional Baadur Jobava (Georgia) cu 8,5pct, urmat de marele maestru international Yuriy Kuzubov (Ucraina) și maestrul international David Gavrilescu (România) cu 8 pct.

Succese ELOcvente și la următoarele competiții Mihaelei și tuturor șahiștilor sigheteni!

Ion Mariș

Până să se îngrijoreze Mapamondul că România va fi fabricat deja primele bombe termobarice, încerc să ocolesc ce ne apasă foarte rău sufletele, războiul din Ucraina, şi să pun în discuţie o formulă de adresare care numai politicoasă nu-i şi despre modul cum se pronunţă corect unele cuvinte româneşti care trebuie scrise într-un fel, dar se pronunţă puţin altfel faţă de celelalte care, – ştim asta de pe vremea părinţilor 1 şi 2 – cum se scriu, tot aşa se citesc.

Mai am o mică observaţie de făcut despre posibilitatea fabricării termobaricelor pe pământul milenarei patrii, care n-a atacat pe alţii niciodată. Lumea poate sta liniştită mult şi bine. Rog pe trăitorii din afara spaţiului românesc să se uite la numărul de autostrăzi româneşti, la câţi kilometri au în realitate şi ce planuri măreţe se pot vedea în faza de proiect. La noi, vorba rămâne vorbă! Fapta, vine gâfâind mai târziu. Sau… nu mai vine!

Şi acum despre modul cum ne adresăm unii altora. Dacă vorbesc cu cineva din familie, pot să-i spun „tu″. Sau, pot folosi acelaşi apelativ şi faţă de un vecin, un coleg, mă rog, cineva pe care-l cunosc şi faţă de care-mi permit şi căruia-i permit adresarea cu „tu″, cu alte cuvinte, ne putem tutui.

Dacă sunt diferenţe de vârstă, sau persoane cunoscute, dar nu atât de bine încât să funcţioneze apelativul „tu″, atunci situaţia se schimbă şi ne adresăm cu „dumneavoastră″. Dar, în mod neşteptat, aud de multe ori că lumea se adresează unui singur om cu pronumele de politeţe „dumneavoastră″ – lucru firesc şi lăudabil – dar, când o persoană se adresează unui grup de oameni uită de politeţe (sau nu ştie s-o aplice) şi îi spune aşa, la „en gros″, „voi″.

Am observat că şi televizioniştii fac asta. Probabil că doamnele învăţătoare nu i-au învăţat când erau mici, şi de-atunci cred că adresarea politicoasă faţă de un grup este „voi″ (lucru greşit) în locul variantei politicoase „dumneavoastră″.

Confuzia pleacă de la faptul că „dumneavoastră″ pot spune unei singure persoane, dar tot aşa mă adresez când e vorba de un grup.

E o moderatoare pe la o televiziune, care-şi îndeamnă invitatul cu „hai să …″ în loc de „haideţi să…″, deşi în restul emisiunii nu-l tutuieşte.

Mai rămân surprins de modul cum se pronunţă tot pe la televiziuni „el″, „ea″, „ei″, „ele″, „este″. Toate astea se scriu cum ştie toată lumea, dar se pronunţă „iel″, „ia″, „iei″, „iele″, „ieste″. Şi de la tv ar trebui să învăţăm să ne adresăm corect unii altora.

Pronumele de politeţe face parte din bunele maniere cu care ieşim în public şi care ne definesc. Niciodată nu-i târziu a învăţa de la alţii sau a-i învăţa pe alţii. Fred Astaire spunea că „Cel mai greu lucru pentru copiii din ziua de azi este să înveţe bunele maniere fără să le vadă la nimeni.”

Oare chiar am ajuns să trăim acele vremuri?

Horia Picu

Ieri, 02 mai 2022, a fost Ziua Națională a Tineretului iar la Sighet, la UBB – Extensia Sighet, a fost organizată o întâlnire cu tineri elevi – din clasele a XI-a și a XII-a – de la toate liceele din municipiul nostru. La întâlnirea „provocată” de d-na viceprimar Daniela Onița – Ivașcu a participat și d-na Anca Minodora Costin Hendea, secretar de stat la Ministerul Familiei, Tineretului și Egalității de Șanse.

După mici discursuri introductive, dna Costin Hendea, a încercat să determine, folosind un set de întrebări „ajutătoare”, implicarea tinerilor prezenți într-o discuție relaxa(n)tă, interactivă. În sală au fost prezenți, după estimarea organizatorilor, aproximativ 120 de tineri care… (nu) au reacționat conform vârstei lor. Scena de ansamblu a arătat bine, sală arhilplină, multă culoare, elevi și directori frumoși, gazdă optimistă, presa prezentă…. Vivat, Crescat, Floreat! Dar – păcat! – din acel grup consistent doar DOI (sic!) tineri au intervenit și au fost pro-activi. Doi tineri au fost „curajoși” și au demonstrat că sunt capabili de/ la… comentat. Restul…

Azi, 03 mai, fiind și Ziua Mondială a Libertății Presei, îmi permit să-mi exprim (aș face-o în orice zi!) dezamăgirea că tinerii prezenți (la întâlnirea lor, cu ei și despre ei) au intrat în „silenzio stampa” nefiind interesați de subiectul propus discuției. Am observat în ochii majorității elevilor prezenți un fel de teamă, dorința de-a nu fi deranjați, de-a nu fi „provocați”, teama de a… reacționa individual. Diferență mare între gălăgia de grup și lipsa reacției individuale, între libertatea „drepturilor” clamate și neliniștea… asumării.

Foarte mulți dintre tineri erau absorbiți nu de discuția live ci de mediul… online care-i acaparase instant, nefiind motivați să dezbată, să întrebe, să se „revolte”, să argumenteze, să-și implice… rațiunea. Oricâte scuze am reuși să le găsim, oricâte „justificări” pot fi aduse pentru a le dovedi prezumția de inteligență… tacită (vizibilă doar în ochii lor și doar de către unii), tinerii zilelor noastre sunt pregătiți mai mult pentru viața online și nu sunt antrenați să gândească individual live, chiar non-formal. Viața online înseamnă și mult-iubitul instrument „copy – paste” (inclusiv în sferele înalte) prin care sunt rezolvate marea majoritate a temelor „educaționale”, în detrimentul creativității. Deși voi supăra din nou, este evident regresul nivelului educațional în foarte multe instituții de învățământ (atenție, nu generalizez!) și mai ales lipsa de atitudune a tinerilor, lipsa exercițiului în comunicare, generate în subsidiar și de tarele sistemului. Cred că tinerii nu sunt încurajați să aibă păreri propii, nu sunt îndemnați să contrazică „autoritatea” (pe baza argumentelor) și mai ales nu sunt „învățați” să gândească liber, fără restricții… imperative.

Poate (ne) ajută la redimensionarea abordării „cunoașterii” gândirea einsteiniană:
„Scopul [educației] ar trebui să fie pregătirea unor oameni care să acționeze și să gândească independent și care, în același timp, să vadă în slujirea comunității realizarea supremă a vieții lor.” (Albert Einstein, „Cuvinte memorabile”, Ed. Humanitas, 2008)

Mda, sună bine Ziua Națională a Tineretului (și alte multe zile cu ștaif!), dar efectele sunt în defavoarea statisticilor autohtone. Prea mulți tineri, mult prea mulți, părăsesc România pentru alte destinații mondiale, atât pentru educație cât și pentru „altfel” de locuri de muncă.
Cum îi „oprim” pe tineri (mai mult sau mai puțin excepționali) în țară?… Cu „vorba bună” și cu clișee socio – pedagogice nici într-un caz!
În altă ordine de idei și ziua de ieri a fost un bun exercițiu!… Și-n fiecare zi – probabil – avem câte un bun exercițiu!…

La mulți ani, dragi tineri (mai mult sau mai puțin creativi)!
La mulți ani slujitorilor presei (mai mult sau mai puțin liberi)!

Foto & text: Ion Mariș

„Capitolul începe cu verbul a fi la trecut, ceea ce înseamnă că acțiunea e încheiată nu cu mult timp după ce eu scriu acest capitol, care s-ar dori a fi capitolul dintre rău și bine al cărții mele, capitolul dintre zâmbete și lacrimi ale unei visătoare ce-și flutură buclele prin atâta aroganță de parcă ar fi în grădina Edenului, ba mai mult se dorește a fi capitolul dintre inimă și minte unde s-au purtat mai multe războaie decât în Crimeea, unde am fost și atacant, dar am fost și atacată și nu de bombe atomice sau nucleare ci de propriile gânduri, dezamăgiri și speranțe ireale, care nu au făcut altceva decât să mă arunce în sârma ghimpată, sârma care leagă rațiunea de sentimente și crede-mă că-i locul cel mai puțin plăcut unde mi-aș fi dorit să fiu trezită la realitate. Îmi plac diminețile, însă voiam să mă trezesc sărutată de razele soarelui și alintată de cafeaua fierbinte de pe noptieră, nu îmbrâncită de ghearele unei inimi răgușite, care a rămas mută și nici mustrată de o conștiință îmbrăcată în haina incertitudinii. Dar acuma ce să-i faci, unele dimineți sunt dure sau poate noi oamenii primim mereu ceea ce oferim? Oricât mi-ar plăcea să vorbesc, de data asta aleg să tac, mă voi ataca singură, autogol ar spune fotbaliștii.

Stau doar și mă întreb dacă a fost sau încă este? A fost sau va fi ? Am fost sau ai fost? Sau doar ai fost și nu-i mai fi..?
Am greșit punându-mi atâtea întrebări mereu, greșesc și acum, dar acuma nici că-mi mai pasă, tu ești o simplă îmbrățișare ce mă va proteja mereu, o simplă privire profundă ce îmi va însenina pădurile prin care hoinăresc, un simplu sărut dorit atât de mult, dar avut atât de puțin și un loc spre care nu voi uita drumul niciodată, deoarece o voi lua pe aleea minții, acolo sigur te voi găsi acasă mereu. Și tu? Tu pe ce drum o vei lua atunci când vei căuta simplitatea de altădată și nu o vei găsi? Vei pune gps-ul tot pe autostrada minții sau de data asta vei călători către strada inimii mele? Am curățat pomii, am plantat flori, am strâns deșeurile, am asfaltat și am smuls toți spinii doar ca să-ți fac călătoria mai plăcută și ușoară, promit să-ți ies în cale și să străbat jumătate drumul, însă nu pot pleca decât atunci când te zăresc venind și voi știi când te vei porni la drum, pentru că pe strada inimii mele încă e beznă, aștept ca tu să aprinzi primul felinar.

Va trece mult timp, precum am trecut și eu destul de mult pe lângă tine, de atâtea ori mințindu-mă că suntem „doar prieteni”, voind astfel să-mi îngrop sentimentele în Orașul Morților, care e mai mult invadat de cei vii, la fel cum și sufletul meu a fost invadat de sentimentele profunde către tine, dar care au intrat în putrefacție, datorită pământului neroditor în care cu sau fără voia ta ai căzut voind să dai roade, voind să înflorești, să strălucești și să crești până la soare, dar nu e vina ta că ai investit semințe bune într-un pământ secetos și plin de mușuroaie, e doar vina mea că am fost cultivată doar de semințe rele și ieftine, iar când ai venit credeam că îmi vei aduce doar buruieni ca și toți ceilalți. Însă acum știu că ai venit cu semințe pe care nu le-am cultivat vreodată, ale căror roade m-ar fi împlinit permanent, tind să cred eu, nu temporar, dar cu mâna pe inimă îți spun că și temporar ai făcut din viața mea un film, film care s-a terminat înainte să-mi pun ochelarii 3D și înainte să îți spun că deși joacă Bread Pitt, tu rămâi actorul meu preferat, pe care îl voi privi mereu pe orice scenă ar juca cu duioasă admirație” .

– Și-ai renunțat?
– Să-l admir niciodată. Să sper că sentimentele vor fi reciproce, da. Am renunțat, fiindcă mi-am dat seama că am avut mitraliera în mână dar n-am știut cum să lupt pentru el, iar astăzi când am mâinile goale aș lupta, dar nu mai am pentru cine.
– Acum mitraliera este la el.
– Sper să nu facă aceeași prostie ca și mine, ci să o folosească.
– Să lupte pentru tine sau împotriva ta?
– Nu se mai înrolează în armata mea, două caractere puternice nu pot lupta împreună, ar fi prea periculos pentru armata adversă.
– Și crezi că luptând separat va fi un echilibru?
– Emoțional, niciodată. Echilibru există doar în gimnastică și mie nu-mi place gimnastica.
– Dar lui?
– El se pliază pe orice, iar gimnastica, deși nu îi surâde, o ia ca atare. Într-un cuvânt, e bun la toate, dar excelează doar în ceea ce îi place.
– Și știi ce îi place?
– Poate că nu am știut niciodată, doar am presupus.
– Și nu ești curioasă să afli adevărul?
– Adevărul e dur, iar eu sunt sensibilă.
– Dacă este așa cum îl descrii tu, va face adevărul mai puțin dureros.
– A făcut tot ceea ce era de făcut, poate chiar mai mult decât meritam.
– Lasă-l pe el să decidă cât meriți, tu ai fost cel mai mare critic al tău din toate timpurile, iar el…
– El a singurul care nu m-a criticat niciodată.
– Și singurul pe care l-ai lăsat să plece atât de ușor. Ți se pare normal?
– L-aș fi legat de mine cu cătușe de oțel și nu i-aș fi dat vreodată drumul, dar unii câini sunt triști când stau în lanț, mai ales în lanțuri ruginite.
– Nu-ți mai căuta scuze pentru trecut. Nu tu ești cea care scrie despre iubire ca despre un Dumnezeu pământesc? Nu tu ești cea care citează despre puterea de a lupta pentru vise și despre resemnarea în fața eșecului ca despre o a doua mamă?
– Eu sunt.
– Și-atunci ce-aștepți?
– Să-mi scrie că ajunge în 5 minute.

Ioana TRIFOI
Facultatea de Educație Fizică și Sport, Cluj-Napoca