Aşteptând să ne salveze alţii… Aşteptându-i să ne apere de pofticioşii iubitori de graniţe străine. Deocamdată, România se găseşte în faza „dormitului în front″.

„A dormi în front″, adică „lasă-mă să te las″, sau „poate n-o fi chiar aşa″. Dar dacă exact cum nu vrem să fie va fi?

Armata română cu prea mulţii ei generali nu prea dă semne că s-ar pregăti (cel puţin prin zona de mine observabilă a Maramureşului întins pe două ţări, România şi Ucraina) de niscai ciondăneală armată cu nostalgicii unui imperiu pierdut.

Armata „…a rămas în memoria multora ca un soi de pușcărie inevitabilă care le scoate gărgăunii din minte adolescenților și-i face „bărbați”. În mod bizar, „bărbăția” pe care-o clama nu consta în exerciții militare, ci în varii munci obligatorii, de la cele din mine (cu morții și schilodiții aferenți), la cele de la Casa Poporului și de pe tarlale de porumb ale patriei″. (sursa: „Onoarea armatei române″ de Mihai Maci, articol apărut în www.contributors.ro)

Chiar dacă oştenii ţării strângeau mai degrabă recolta decât să se desăvârşească în arta războiului, toţi posesorii de livret militar ştiau/ştiu să tragă cu arma, sunt familiarizaţi cu zgomotul „flintei″ la tragerea „foc-cu-foc″ sau la „foc automat″. Mai mult, armata i-a învăţat pe cei care au trecut prin ea ce este răbdarea, ce este ordinea şi respectarea ierarhiilor, lucruri necesare şi în viaţa civilă.

Acum suntem în aşteptare… Aşteptăm să treacă de la sine Pericolul. Dacă nu trece de la sine, nu-i nimic. Avem o „umbrelă″ deasupra ţării care ne scapă de orice intemperii explozive. Punem bariere cu sigla NATO la hotarele patriei şi duşmanul, văzându-le, va fugi de va mânca pământul. Pământul lui, nu al nostru!

Ce ne facem însă dacă „umbrela″ protectoare nu se deschide la timp şi ne trezim cu invadatori înjurând în limba lor că şi-au stricat şenilatele prin hârtoapele Maramureşului, judeţ aflat la graniţa României?

Chiar se va întâmpla – nimeni nu-şi doreşte, dar e un scenariu plauzibil – să fim din nou surprinşi de evenimente, aşa cum ne surprinde venirea prea repede a iernii, sau a începerii anului şcolar fără manuale la unele discipline şi la unele clase?

Avem armată formată din profesionişti, aşa cum se spune? Câţi sunt? Unde au avut ocazia să-şi demonstreze capacităţile militare ? În Afganistan, cu luptătorii islamici izolaţi, gata oricând să se detoneze şi să plece astfel la cele veşnice împreună cu creştinii apărători cu orice preţ ai democraţiei de tip occidental?

Într-un alt articol aminteam că „nu învăţăm nimic de la istorie″. Acum mă întreb dacă de la istoria României am învăţat ceva. Constat că răspunsul poate fi şi negativ. Încă de pe vremurile când nu se chema România, când una era Ţara Românească şi alta era Moldova, am fost de multe ori în aşteptare. Sau ne-am dat singuri „cu stângul în dreptul″. Articolul domnului Mihai Maci atinge şi aceste aspecte sensibile din istoria României.

„Ţară, ţară vrem ostaşi!″ e un joc din copilărie. Cum ar fi acum jocul, dar cu oameni mari? Şi nici măcar nu mai e joc… De unde şi-ar lua ţara ostaşii de care ar avea nevoie? Belgia va trimite 300 de militari în România pentru a consolida graniţa de est a NATO. Chiar dacă toţi ar fi luptători de tipul „Jean-Claude Van Damme″, nu era mai normal ca ţara să fie apărată de militari români, dar (şi) cu tehnică miltară NATO-OTAN?

În timp ce la noi se face congres cu un unic candidat, guvernul polonez a publicat un ghid cu informaţii necesare populaţiei în caz de război. Şi noi avem graniţă cu Ucraina, dar pe aici – presupun asta inspirat de lâncezeala autorităţilor române – umbrela NATO e mai acoperitoare de vreme rea decât partea care acoperă Polonia.

Probabil că aşa se gândeşte pe la C.S.A.T., că prea stăm liniştiţi… Lasă că se vor forţa alţii pentru noi. România e ţară paşnică, n-a atacat niciodată altă ţară, etc., etc. Ştim, am învăţat la istorie cât am fost de cuminţi. Tot acolo am mai învăţat că nişte „meciuri nule″ din primul război mondial le tratăm ca pe victorii.

Ne învaţă autorităţile sighetene ce să facem în cazul în care ar „ploua″ cu obuze şi rachete? Unde ne ducem? N-ar trebui să ne pregătim puţin pentru nişte eventualităţi neplăcute dar plauzibile în lumea de azi?

Să-i lăsăm pe alţii să facă ce-ar trebui să facem noi, nu ştiu dacă nu cumva e „sport naţional″. Imaginea cu nişte localnici bând un şpriţ la birtul din sat în timp ce jandarmii chemaţi încercau să le apere bunurile de apele învolburate n-o pot uita.

Vorbim despre război în loc să vorbim despre însămânţările de primăvară. Ziua de mâine poate fi mai tristă şi mai grea decât cea de azi. Războaiele nu sunt infinite ca durată. Nici pacea de după. Să nu uităm că după primul război mondial ne-am ales cu o extindere semnificativă a „suprafeţei locuibile″.

Oare cartografii vor avea de refăcut harta Europei? Dacă da, fi-vom noi siguri că România va rămâne aşa cum e acum?

Horia Picu

Sursa foto: Internet

O secvență de filozofie naivă. Timpul este o entitate filozofică despre care se spune că este dificil a fi definită chiar de către aceasta; am să mă refer, mai ales, la alte aspecte ale acestei entități, la timp în independența lui, detașat de atâtea evenimente pe care le cuprinde. Poate chiar de aceea, încerc să-l privesc stând deoparte de convulsiile așternute peste el.

Trăim în spațiu și suntem înconjurați de acesta, în existența lui tridimensională concretă, materială, palpabilă, percepută de noi. Dar viața trece și se petrece în „timp”, care nu este palpabil, dar care ne însoțește mereu, „convențional”, pe perioada de viață alocată fiecăruia, ne duce înainte pe fiecare, de la primul strigăt de viață, ne lasă în urmă trecutul și ne îndreaptă prin prezent mereu spre viitor, până la „capăt”, acolo unde este acesta; cam așa ar fi succesiunea lui: din trecut, prin prezent, spre viitor. Dar, din cauza relativității mișcărilor din natură, din viață, în timp, ordinea nu poate fi și inversată, într-o altă interpretare? De exemplu, dacă staționăm într-un tren și un altul se deplasează pe lângă noi, avem deseori impresia că trenul acela stă pe loc și noi ne deplasăm în sens invers; mai ales dacă nu avem alte repere fixe în jur. Tot așa Luna se rotește în jurul Pământului, în mod real, dar poate apărea viziunea falsă că și Soarele ar efectua aceeași mișcare relativă de rotație în jurul Pământului, așa cum apare ea, ceea ce este cu totul fals, Pământul efectuând în mod real această rotație în jurul Soarelui.

În această trecere cu viața pe traiectoria ei, mărimea, lungimea, măsura acesteia pot fi determinate numai introducând, „convențional”, noțiunea filozofică de „timp”, trecând în mediul lui, prin diferite repere, jaloane, tot „convențional” întroduse, alese, „orologii” și alte elemente de determinare, în diferite nominalizări. Astfel, secunda se consideră unitatea de măsura principală a lui, cu alte derivate ale acesteia, mult mai mici sau mult mai mari. Dacă viteza luminii este stabilită, în străbaterea ei, la 300 de mii de km/secundă, atunci, evident, distanța de 100 de km, de exemplu, o vă străbate într-o foarte mică fracțiune de secundă. Apar apoi minutele, orele, zile și nopți, luni și ani, secole și milenii, alte repere după lună de lună, după mai știu care aștri și de ce să nu spunem, distanțele de „ani lumină”, în acest univers nemărginit.

De la prima strigare de viață, când începe mersul și demersul acesteia, încă din prima secundă a acestui moment de reper, de timp, cu o localizare și perioadă specifică fiecăruia, începi să înșiri în urmă momente după momente, pe care le tot treci în evidența trecutului, în depozitul acestuia și treci mereu înainte în trăiri prezente, cu privirea și chemarea firească spre viitor, atâta cât este el, cât iți este rezervat, specific fiecăruia.

Întreagă această curgere în viață le înglobează pe toate trei într-o măsură finită de ani, din mediul infinit al spațiului și timpului în care te deplasezi. Așezarea existențiala a vieții, în spațiul tridimensional, real, peste această entitate convențională, filozofică de timp, astfel jalonat, în diverse sisteme de măsură, în asociere cu cea de spațiu, mult mai accesibilă și perceptibilă nouă, localizată într-un anumit loc, într-o anumită poziție a acestuia și cu care se asociază, induce și timpului un aspect „tridimensional”: trecut, prezent și viitor, parcurse de viața în această succesiune, se pare, în mod firesc. Dar ne putem pune întrebarera: care dintre aceste trei „dimensiuni” este cea mai legată de om, de noi, de viață? Cu care suntem cel mai înfrățiți mai nedespărțiți în parcurgerea ei, pe care o avem, pe care o dezvoltăm, fiecare? Parcă am fi tentați să spunem că prezentul și viitorul sunt cele pe care le agreem cel mai mult, pe care le purtăm cel mai mult cu noi, că ele ar determina perspectiva, devenirea, succesul și să abandonăm trecutul, cu bunele și relele lui, ca pe ceva consumat, o parte în care viața nu mai există, a murit. Dar poate nu este chiar așa, pentru că el este totuși al nostru, a fost cu noi, este o realitate, cu trăirile ei, ceva ce s-a făcut și pe care nu-l putem abandona, deslipi de noi, este încarnat în viața insăși, este încrustat în conținutul ei, este „sculptat” în aceasta, în integritatea lui. Din acesta putem învăța multe, putem face corecții din mers, putem evita alte erori sau ne poate influiența în alte și noi succese de perspectivă, de viitor; nu putem nimic suprima din acest trecut și nu-i putem nimic adăuga lui din ce n-a fost trăit în viață, de viață, încă. Sunt și exprimări de mare autoritate care spun că nu putem avea un viitor bun dacă nu ne cunoaștem trecutul, fără de care am putea repeta multe devieri și am suprima progresul în realizarea lui firească. Deci cum viitorul și prezentul sunt indisolubil legate între ele cu trecutul, rezultă că nu se poate separa o stare de alta și deci toate trei înglobează viața însăși. Mai mult, acest trecut care nu mai este și, în mod „grăbit”, este considerat dus definitiv, are și el „vietatea” lui integrală, cât ține viața și poate apărea în reflexiile viitorlui. Nu în momente ale prezentului, pentru că acestea sunt în realizare, nu se pot suprima și nici nu se pot acumula cu altele, pentru că instantaneul prezentului nu permite nicio „îngrămădire”. Dar trecutul reconsiderat, reanalizat, poate inspira proiecte, perspective de viitor, sau le poate modifica pe cele gândite, ori le poate anula pe altele, în asociere și cu gândiri din trăirile prezente, înainte de a ajunge prin momente, instantanee, la porțile prezentului. Pentru că prezentul nu „trăiește” nici măcar durata cât ai spune „prezent”, deoarece acest cuvânt nu poate fi cuprins într-un instantaneu vocal, fiind format din câteva litere, care nu-și pot avea locul la „grămadă”, toate deodată, ci pe rând, pe litere, distincte, conturate fiecare vocal. Este în consecință stabilit că trecutul, așa cum a fost el, mai bun, mai rău, mai de excepții, nu poate fi suprimat de cel ce l-a petrecut și de nimeni altcineva; el rămâne în depozitul personal al fiecăruia, mai uitat, mai reanalizat și actualizat, el umple din ce în ce mai mult ranița „la purtător”. Poate deveni mai greu în dezvoltarea lui, sau reconfortant, de împăcare și mulțumire, sau de regret, în cine știe câte feluri de amestec. Oricum, în final, atunci când cele trei „dimensiuni” ale timpului se adună într-un punct și se anulează fiecare și toate la un loc, treci într-un fel la o a patra „dimensiune”, veșnicia, cu reperele și dimensiunile ei, necunoscute până atunci nouă, unde iți depui ranița plină a trecutului vieții tale, spre o dreaptă judecată, cu răsplata și sancțiunile pe care atunci le vom afla și le vom trăi, în mod definitiv.

Observ că, mergând prea mult în trecut, s-ar părea că ne-am depărtat de celelalte două diviziuni ale timpului, de prezent și viitor, punându-ne astfel sub acuzația gravă a unui anumit tovarăș, „liber cugetător”, care ne tot spunea: „să lăsăm trecutul, așa cum a fost el și să privim spre viitor. Dar oare acesta a lăsat trecutul deoparte? Nu! El l-a așternut peste prezent și viitor, într-un nefiresc total, forțat, le-a amestecat pe toate și de aceea suntem cum suntem: un dute-vino, nici nu murim, nici nu trăim! Suntem peste tot și nicăiri, plutim!

Dar, în fapt, noi ne percepem prezentul sau viitorul, care se strecoară în viața fiecăruia spre trecut, în mod evident și la care se fac dese referiri. Dacă spun, de exemplu, că în prezent citesc o carte, să zicem în două volume, oare mă exprim bine, corect? Dar când sunt la al doilea volum, primul aparține trecutului: „a fost citit”, deci este luat de la prezent, a „trecut” de acesta. Se pot face unele reveniri, unele consultări pe secvențe, actualizări, dar acestea se fac printr-o întoarcere, o călătorie imaginară în trecut, nu le mai putem modifica, ci doar ele pot influența corecții în trăirile spre viitor. Chiar după citirea a două pagini, putem spune că prima pagină citită aparține trecutului, sau că din două cuvinte, primul este tot în trecut deja și analiza poate astfel continua și mai în detaliu. În acest fel, prezentul ni se prezinta ca o succesiune de secvențe, de momente, instantanee continue, trăite de noi, ca urmare a ceva ce a sosit din proiecțiile noastre din față, din viitor, sosite arbitrar sau dirijate de cine știe cine și vin spre noi; poate fi și un hazard. Dar viitorul, cum se prezinta el? Oare e corect să spunem că mâine, de exemplu, vom face un anumit lucru? Acum noi nu suntem acolo, „la mâinele” imaginar, ființa și existența noastră este în urmă, la locul ei prezent și nu se poate diviza, nu se poate dedubla; nu se poate ca aceeași unitate de viață să fie în două locuri diferite, distanțate, în acelaș moment. „Călătoriile” în trecut și viitor sunt lipsite de realitate, sunt imaginare, omul fiind legat de prezentul pe care-l trăiește, unitatea lui fizică nu se poate dubla, tripla, pentru a fi în două-trei locuri spațiale diferite. Poate nici să nu mai apuci să petreci timpul acela până mâine, destul de larg și neprecizat și el! În acest interval de timp, „de azi pe mâine”, se pot întâmpla infinități de evenimente și prin nici unul să nu poți ateriza acolo, „din prezent”, „la acel mâine” (sau să vină el la tine). Aceste „viitorimi” sunt doar „proiecte” de viață ale noastre sau ale altora, pentru noi, „așteptări”, sau sunt pur și simplu „previziuni” în cine știe ce mod gândite, făcute, de cine știe cine și care ar fi să se îndrepte spre noi, sau să fie abandonate, din diverse motive și să nu vină către noi, spre realizare. Dacă acestea nu eșuează și se realizează, atunci aceasta se face secvențial, prin momente, prin secvențe, prin foițe foarte subțiri, instatanee de timp, fie că sunt ale noastre sau sunt direcționate din partea altora, bune sau rele, dorite sau nedorite, așteptate sau întâmplătoare. Ele se depozitează, prin instantanee ale prezentului, ca evenimente consumate de om, într-un mod specific fiecăruia, stabilit, în laboratorul lui prezent, și trimis apoi spre același trecut, în evidența lui, așa cum este el, mereu îmbogățindu-l. Trecutul te însoțește mereu, e cu tine, nedeslipit, celelalte două „dimensiuni” ale vieții fiind într-un tranzit continuu în acest traseu, peste prezent, trecând peste el corecțiile în proiecte și așteptări din viitor, în laboratorul prezentului, spre trecut, până când se identifică și se unesc toate trei, le abandonezi (sau te abandonează) și treci „dincolo”, spunând vieții de până în acel „loc și moment” al ei: a „trecut” și trece și acesta. Atunci, trecutul, prezentul și viitorul umează a-ți fi cunoscute, în cine știe ce fel reunite, într-o nouă configurare a spațiului și timpului, în cine știe câte dimensiuni și măsură a lor. Când existența fizică a oricui se încheie, aceste entități convenționale de prezent, trecut și viitor, care ne-au însoțit în parcurgerea ei, ele se adună într-una singură sau în nici una și se face trecerea noastră din spațiul fizic real spre o altă entitate, să-i spunem „veșnicia”, cu ale ei diviziuni și împarțiri nesfârșite, făcute fără consultarea noastră. Un profesor de fizică, de la Universitate, ne spunea că în cazul în care spațiul perceput de noi ar avea a patra dimensiune, atunci am putea dispare pe aceasta, ne-am face nevăzuți; poate că în această gândire multidimensională se prezintă atâtea producții cu tot felul de teleportări în spațiu. Am putea spune că și timpul, așa cum noi convențional îl percepem în cele trei „dimensiuni”, spre încheierea lui s-ar putea configura ca o nouă entitate, probabil tot nepalpabilă, veșnicia, prin care să dispărem din spațiul fizic, real al existenței petrecut în acesta, ca și din timpul convențional, așa cum le-am petrecut. Din aceste naive analize s-ar putea vedea un dublu sens de parcurs al vieții: din trecut prin prezent spre viitor, așa cum în mod real se percepe, dar, altfel, că viitorul se strecoară prin instantanee ale prezentului spre trecut, în această raniță „la purtător”. Prezentul apare, în această înțelegere, ca o portiță, o strungă subțire, extrem de fină și sensibilă, prin care viitorul se strecoară, consumat în laboratorul prezentului, prin instatanee, în depozitul trecutului, în evidența lui. Deci o inversare a timpului nostru existențial perceput: nu din trecut, prin prezent spre viitor, ci într-o altă interpretare: viitorul vine spre noi prin instantaneele de consum ale prezentului, spre trecut, acolo unde se depozitează totul, bagajul nostru spre alte lumi. Deci într-o ordine inversă: viitor, prezent, trecut. Într-o astfel de speculație de judecată, trecutul ar fi entitatea cea mai credincioasă omului, de durată, mereu „prezența” lui fiind o legitimație cu care și trece pe a patra „dimensiune”, spre veșnicie.

Când omul trece de bariera acestei „lumi”, cu spațiul și timpul în tridimensionalitatea lor „de la noi”, așa cum le percepem, probabil că nu mai poate duce cu el aceste două entitați, cele două „lumi” fiind diferite, în cine știe ce interferență a lor.

Sintetizând aceste „judecăți”, am putea spune că în aceste zone tridimensionale de spațiu și timp, omul se află, pe traseul vieții sale încadrat de aceste entități, pe un traseu cu dublu sens. Așa cum am precizat, în relativitatea mișcărilor în spațiu și timp, în percepții și realități diferite, ca în parcurgerea existenței sale, cu o locomoție fizică sau cu cea a gândului, a judecăților, s-ar putea afla pe două sensuri de mers, în același timp și că ar putea intra în coliziune cu el însuși, așa cum uneori se și întâmplă, fără a conștientiza aceasta, cu rezultate care pot fi catastrofale. „Omul împotriva lui însuși”, „în conflict el cu el însuși”, cu consecințe asumate, oricare ar fi ele. E bine dacă prin jongleria și filozofia judecăților, a gândurilor cu existență reală, concretă sau imaginară, nu se ajunge la coliziune și se evită „ciocnirile”. Venind din trecut cu regândiri și proiecte, în asociere cu gândiri prezente, modificări, pe care să le predai viitorului pentru a fi executate aceste modificări, corecții, unificări, se poate ca acestea, ajungând la „kilometrul prezent”, intrând pe portița prezentului, în retur, în laboratorul și consumul uman prezent, să nu se fi unificat, modelat și să prezinte diferențe. Confictul, contradicția poate exploda în deplasarea omului pe drumul său cu dublu sens, ciocnirea la porțile prezentului producând dezastrul, în lupta lui cu el însuși, așa cum deseori se intâmplă, mai ușor sau cu brutalitate.

În această interpretare de sens dublu pe traseul vieții, omul este mereu „prizonierul” prezentului, el nu poate „călători” decât imaginar și în trecut și în viitor, nu-și poate dubla, tripla poziția unității sale de viață, așteptând la porțile acestui prezent consumarea proiecțiilor și așteptărilor din viitor, așa cum vin ele și să le predea apoi în evidența trecutului, consumate, sub formă definitivă și imuabilă. Trecutul nu poate nici el trece spre viitor, peste prezent, nu se poate amesteca unde nu-i este locul (doar virtual trimite mesaje spre viitor, prin proiecte, care pot fi asimilate, admise sau respinse) și singur viitorul, această dimensiune a timpului, are această libertate firească de a se apropia de prezent, de a se oferi spre consum acestuia, pierzându-și apoi identitatea în depozitul acestuia, unde se află în prezentul consumat și trimis apoi spre trecut.

În mod concret, dacă ne referim la o unitatea convențională a timpului, o zi, dacă o trăiești, ea este în viitor mâine, devine în trăirea prezentului azi, apoi urmează trecutul zilei, luând denumirea de ieri. Deci, mâine, azi și ieri. Iată cum o zi, în cele trei ipostaze: măine, azi și ieri, traăite de om, în scurgerea lor, de la mâine, prin azi, la ieri. Etapa de trăire de azi, fiind o înșiruire de infinitați de momente, celelalte două staționări ale zilei nefiind diect legate de om, de prezent și aparțin viitoruluă sau trecutului, mai îndepărtat sau mai apropiat. Dar conturul de „azi” al zilei este foarte mult divizat, în momentele ei, dacă reușește să le parcurgă pe toate, de-a lungul timpului. Altfel, această unitate de azi, poate fi mai scurtă, o scurtime construită pe momente; dacă nu se realizează toate, atunci azi și ieri pot fi știrbite prin scurtare și doar „mâine” rămâne întreg și se dăruie prezentului, care-l poate consuma integral sau parțial, cum va fi și trecutul.

prof. Gheorghe BĂRCAN
fost elev al Liceulului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, Minnesota, USA

O fotografie „relativ” recentă, făcută în 27 decembrie 2003, cu prilejul expoziției sculptorului Ion Bledea din holul Primăriei Sighet.

În centrul imaginii sculptorul Ion Bledea și dr. Anca Alexandrescu (medic în Franța), sigheteanca ce a „mijlocit” recentul transport umanitar de sprijin a Ucrainei prin conexiunea Rotary Club d’Hyères – Rotary Club Sighet.

Salut, Sighet!

NR: Fotografie din arhiva sculptorului Ion Bledea.

Pictorul Gabriel Prundeanu nu este sighetean, s-a născut la Craiova. S-a stabilit la Sighet – în locul de baștină al soției sale – și aici va rămâne (sper că nu… temporar). Este un artist foarte deschis discuțiilor și, mai ales, dornic de-a ghida – pe drumul artei – pe orice interlocutor. Are un farmec aparte și o mină „neabstractă” care-l califică pentru pedagogia specifică domeniului.

Cu dl. Prundeanu „lecția” de arte plastice capătă conotații profesioniste, devoalându-ne valențe compozițional – cromatice inedite și interpretări pertinente. Evident că nu a fost suficientă doar o lecție!… De la prima vizită în atelierul aglomerat al artistului m-am întrebat cum să mă raportez la „exprimarea” artistului – azi – sighetean. Am reținut îndemnul la evitarea analizei sofisticate, la eliminarea cuvintelor „inutile” și la simpla abandonare în vraja imaginii, culorilor.

Am făcut trei vizite în atelierul pictorului pe parcursul ultimelor luni și, la fiecare revenire, alte și alte „percepții” m-au încercat. Ce poți spune privind lucrările maestrului Prundeanu? Trebuie să fii foarte, foarte… atent! Privești, taci, simți! Cuvintele nu pot reflecta întotdeauna un răspuns adecvat pentru imagine… pentru mesajul artelor vizuale. Sigur, „ingredientele” de bază ale artistului (punctul, linia, pata, suprafața) nu păcălesc, sunt suficiente – pentru un privitor echilibrat cultural – în a înțelege fără echivoc mesajul autorului.

Am avut de fiecare dată discuții interesante, am găsit în lucrările expuse pe simezele neconvenționale din locuința artistului detalii care m-au „revigorat” și m-au determinat să caut „explicații” pentru fiecare confruntare vizuală, să-mi explic și să caut o cheie pentru a recepta adecvat tema/ soluția/ enigma din spatele lucrării. Am transferat „contradicțiile” individuale de receptare în lumea globală a pieței de artă. Am discutat despre mediocritate, despre amatorismul unor privitori focalizați pe efecte și-am convenit că acea spiritualitate vizuală dorită într-o astfel de „confruntare” – artist – privitor – se bazează pe simțire estetică, pe intuiție și… intimitate. Da, pare o relație exclusivistă dar, într-adevăr, arta este înțeleasă mult mai bine în intimitate. Evident că în discuțiile noastre n-am ocolit nici artiștii de top, Lucio Fontana, Cy Twombly, Anselm Kieffer, Gerhard Richter, Joseph Beuys, Louise Bourgeois, Edvard Munch, Kazimir Malevich etc. influențele, genialitatea, căutările și trăirile lor. Și inevitabil, întrebările sunt prezente în casa minții, în opera fiecărui artist!

Nu, nu poți vorbi despre lucrările – marea majoritate de dimensiuni foarte mari – pictorului Gabriel Prundeanu fără a elimina barierele mentale ordinare, fără a renunța la prejudecăți conservatoare și, mai ales, fără a te concentra pe ansamblu în „defavoarea” detaliilor – capcană.

La ultima vizită în atelierul artistului, cu doar câteva săptămâni în urmă, am avut surpriza plăcută să constat deschiderea internațională de care se bucură concitadinul nostru. Am răsfoit revista italiană (există și versiunea online atât în italiană cât și în engleză) Glamouraffair.vision, nr. 19/ 2022 în care pictorului Prundeanu îi este dedicat capitolul „Abstractness” (Abstractizare). Este clar un semnal de apreciere internațională; în nota critică însoțitoare (semnată de Diana Roman) subliniindu-se: „Compozițiile sale poartă acel sentiment puternic de energie concentrat pe articulații minimaliste care încântă ochiul.”

Încântare și provocare, asta mi-a transmis impactul vizual cu pânzele maestrului, pictorul simțurilor, Gabriel Prundeanu, (așa cum l-a numit criticul de artă Diana Roman) care „trece” – din păcate – neobservat pe lângă noi, prin Sighetul azi depersonalizat. Totuși sper că lucrările artistului le vom putea admira într-un spațiu generos cât mai curând posibil (NB: locația va fi în curând re-introdusă în circuitul cultural sighetean).

Foto & text: Ion Mariș

Sighetenilor – de acasă și din diaspora – și tuturor celor care sărbătoresc azi Paștele, echipa noastră de redacție le urează/ Szerkesztőségünk a szigetieknek – itthonról és a nagyvilágból – és mindazoknak, akik ma húsvétot ünnepelnek/ A quelli di Sighet – da casa e dalla diaspora – ma anche a tutti coloro che oggi celebrano la Pasqua, la nostra redazione augura/ Aux habitants de Sighet – de chez eux et de la diaspora – et à tous ceux qui célèbrent Pâques aujourd’hui, notre rédaction leur souhaite/ Den Menschen in Sighet – aus der Heimat und aus der Diaspora – und allen, die heute Ostern feiern, wünscht unsere Redaktion/ To the Sighet citizens – from home and from the diaspora – and to all those who celebrate Easter today, our editorial team wishes/ A la gente de Sighet – de casa y de la diaspora – y a todos los que celebran hoy la Pascua, nuestro equipo editorial les desea /Сігетянам – з дому та з діаспори – та всім, хто сьогодні святкує Великдень, наша редакція бажає:

Paște Fericit!
Kellemes Húsvéti Ünnepeket!
Buona Pasqua!
Joyeuses Pâques!
Frohe Ostern!
Happy Easter!
Felices Pascuas!
Feliz Páscoa!
Wesołych Świąt Wielkanocnych!
Щасливого Великодня!

Salut, Sighet!

Foto: Tomi Hoffer

În Comunitatea Evreilor din Sighet, Sărbătoarea Pesach-ului a început vineri seara cu ritualul Seder. Slujba a fost oficiată de Perl Adrian, iar discursul inaugural a fost rostit de dl. prof. Ganz Peter.

Video: dr. Sorin Markus

Foto: Ion Mariș

Și poate că toate dramele acumulate de-a lungul timpului n-au făcut decât să creioneze romanța unei vieți trăite după propriile reguli, a unor greșeli plătite cu propriile lacrimi și a unor alegeri asumate cu propriile regrete, doar de dragul unui biet moment de extaz. Că așa-i în viață, nu tot ce pierzi e o pierdere și nu tot ce te trântește la pământ te și îngenunchează, unele căzături doar îți reamintesc cât de singur ești atunci când noroiul te acoperă și cât de mult te macină faptul că acei „voi fi aici când ai nevoie”; „contează pe mine”; „nu ești singur în asta” și „promit să te ajut cu tot ceea ce pot” nu au făcut decât să-și spună replicile unei piese de teatru de mult uitate…
– Tind să cred că scriai doar când erai deprimată.
– Eu tind să cred că am făcut din tumultul de vise o dramă care se juca doar în mine, dar asta e altă poveste.
– Tu prin felul tău de-a fi ești o poveste, una a cărei subtitrare nu o pot găsi.
– Ai căutat-o măcar?
– Asta fac de când te cunosc.
– Și de ce nu te oprești din căutări, sunt atâtea povești cu subtitrări, tot ceea ce trebuie să faci e doar să începi să citești.
– Povești cu zâne și balauri am mai citit, acum vreau o astfel de poveste.
– De ce te-ai amăgi crezând că a mea e diferită?
– Nu mă amăgesc crezând asta, pur și simplu simt că așa și este.

Andrei tocmai închise jurnalul mătușii sale, iar aceasta, fără a-i lăsa răgaz să spună ceva, continuă spovedania:
– Și nu s-a amăgit, doar a fost confuz din cauza cenușei pe care i-o tot aruncam în ochi atunci când începea să mă vadă mai clar. De ce? De frică poate sau doar din pura mea încăpățânare, de care sunt oricum destul de mândră, deoarece atunci când eu am căzut de nenumărate ori, ea a fost singura care nu a îngenunchiat în fața oricui, a ținut piept mai multor oameni decât inima o va face vreodată și dacă ar fi să mă mândresc cu ceva, încăpățânarea și orgoliul sunt singurele atuuri care mi-au mai rămas. Frumusețea nu-i prietenă cu mine, bunătatea s-a plictisit să poposească în casa mea, iar gingășia m-a părăsit de mult, sau eu am părăsit-o pe ea? Prefer să nu răspund la astfel de întrebări.
– Ai fost cândva fericită?
– Mereu.
– Mă refer fericită la modul la care să uiți ce zi este, să dormi până la amiază și nici măcar să nu-ți pese dacă la micul dejun mănânci terci sau ciocolată?
– Am fost.
– Greu de crezut.
– Acum când mă privesc nici eu nu aș crede că am fost chiar atât de fericită, însă unele sentimente le conștientizăm abia atunci când ele nu mai sunt.
– Și ți-ai mai dori o astfel de fericire?
– Chiar și pentru o clipă.
– Cu cine și unde ai petrece nesăbuita clipă?
– Dacă te aștepți să răspund că aș plăti oricât doar să-mi petrec viața cu unchiul tău, Dumnezeu să îl ierte, te înșeli. A fost soțul meu, dar nu și bărbatul visurilor mele și cum într-o clipă se poate trăi o viață, de data asta nu aș mai risipi-o pe fericiri aparente.
– Și atunci de ce ai ales să te căsătorești cu el? Trebuia să o faci cu cel pe care îl doreai cu atâta ardoare.
– Să nu te îndoiești nici măcar o secundă că nu l-am iubit, pentru că l-am iubit mai mult decât a făcut-o el vreodată, i-am fost credincioasă chiar și atunci când el nu mi-a fost, l-am lăudat chiar și atunci când el mă jignea și l-am prins de atâtea ori de mână atunci când era pe marginea prăpastiei, dar nu știam că se află acolo doar pentru a mă împinge pe mine cu o brutalitate care să nu-mi mai permită revenirea.
– Mătușă, vorbim despre același om?
– Da! Vorbim de cel care a mimat căsnicia perfectă, ascunzând în spatele ușii deșeuri ce nu se puteau arunca nici la plastic, nici la hârtie sau metal, ci în gropile de gunoi ale sufletului meu, gropi create de el, special pentru a-și face greșelile „asumate”, dar în spatele acestor asumări stătea doar un bărbat care nu știa ce să facă cu viața lui, deoarece dorea bani și iubire, faimă și respect, înțelegere și liniște, fără a oferi nici măcar jumate din ceea ce își dorea. Trăia cu impresia că i se cuvine tot, el doar trebuie să ceară, dar nu știa că vine o zi în care primești ceea ce oferi și cum viața-i mai deșteaptă decât „mințile strălucite” ale acestui univers, n-a fost capabil să-și ia testul la materia „Primești ceea ce oferi”, așa că a rămas restant și probabil nici în ziua de astăzi nu și-a luat restanța.
– Chiar că-i straniu ceea ce îmi povestești.
– Ceea ce nu te doboară te face mai puternic. Aș spune că e mai mult dura realitate decât straniu, pentru că realitatea e înfricoșătoare și dacă te sperii de ea va deveni slăbiciunea ta, însă dacă o confrunți tu vei deveni slăbiciunea ei. Totul stă în puterea noastră de acceptare.
– Acceptarea aceea pe care ai luat-o și tu în brațe renunțând la bărbatul visurilor tale?
– A renunțat el cu mult înainte de a o face eu, dar da despre acea acceptare vorbesc.
– Și a fost greu să accepți?
– Este greu și acum, deși au trecut 10 ani și va fi la fel de greu și peste 100 de ani, pentru că între triumf și eșec nu este nicio diferență. Eșecul nu este decât celălalt nume al triumfului.
– Poate a fost mâna destinului, mătușă. Știi că se spune că ce-i al tău e pus de-o parte și te va aștepta oricât va fi nevoie. Poate unchiul a fost destinul tău sau poate cel de care spuneai, încă te așteaptă.
– Am pierdut autobuzul, iar el a schimbat stația de așteptare.
– N-ai pierdut nimic, până la urmă o poți lua la pas.
– Cu cele două fracturi ale piciorului stâng și operația pe care o are genunchiul meu drept m-ar întrece și un melc, iar tu crezi că pot prinde vulturul din zbor?
– Nimic nu-i imposibil.
– La 20 de ani, nu la 50 ai mei.
– Tind să cred că fericirea nu are vârstă, adică poți să fii mult mai fericit la 50 de ani decât ai fost la 20 și ai dreptul să iubești și să fii iubit, chiar dacă fluturii din stomac nu mai zboară cu aceeași viteză.
– Nu mai zboară deloc, au aripile rupte.
– Mătușă, ai fost toată viața negativistă?
– Nici eu nu mai știu cum am fost. N-am știut să caut mănușa care să-mi încălzească mâna și poate frigul a ajuns până în adâncul sufletului.
– Te-a găsit ea pe tine, dar nu ai vrut să o porți.
– Știi? În lumea asta nu e important ceea ce găsești, ci ceea ce cauți. De exemplu, degeaba găsești bureți de lapte dacă tu cauți ciuperci de stejar și la fel este și cu oamenii: unii te găsesc alții te caută, precum și tu pe unii îi găsești din întâmplare, iar pe unii îi cauți până amețești, riscând totuși să rămâi doar cu amețeală.
– Și tu ce ai căutat?
– Liniște trupească și sufletească.
– Nu aș spune că alergând zilnic cauți liniștea trupească.
– Alergarea era medicament pentru suflet, dar generația ta ar lua ca și medicament o pastilă de Tik Tok, meditația în coeziune cu natura ar fi un antibiotic mult prea puternic, pe care corpul nu l-ar accepta.
– Și atunci ce-ți aduce liniștea trupească?
– Acum nimic, dar era o vreme în care toate valurile din mine se calmau când îl priveam cum doarme și dintr-o dată soarele răsărea pe plaja inimii mele, era o liniște de mormânt când mă lua noaptea în brațe și cu toate că muream de cald, nu-i spuneam să-mi dea drumul, deoarece era o căldură pe care nici un foc din lume nu mi-o putea aduce , era o oază de acceptare și resemnare în fața oricărui eșec de câte ori mă săruta pe frunte și era ceea ce eu nu voi fi vreodată, lumina întunericului meu.
– Povestești de-o viață ca-n basme.
– Basmele au finaluri fericite, iar viața mea nu cunoaște nici finalul și nici fericirea, așa că aș numi-o mai mult o comedie dramatică, un fel de „după râs urmează plâns”.
O bătaie scurtă în ușă întrerupse discuția palpitantă a celor doi, iar Andrei, rugat de mătușa sa a fost cel care a deschis ușa, în spatele căreia nu se afla vreo persoană, ci doar o pungă de jeleuri de care atârna un bilet, pe care Andrei i-l înmânase mătușii sale pe considerentul că nu știa franceză, nu că n-ar fi fost curios să vadă ce scrie pe amărâta aia de hârtie, după cele mărturisite de mătușa sa. Prefăcându-se neinteresat și distras spuse doar atât:
– O fi ceva mesaj de la pocăiții ăia să li te alături adunărilor și văd că mai nou dau și mită.
Lucica luă punga de jeleuri de care era prins biletul, voind să elimine stânjeneala lui Andrei apoi citi: „Je t’attends toujours à la même gare. Le bus part demain à 13h02. Part en même temps que le jour où nous sommes su que deux cœurs comme le nôtre ne peuvent battre qu’à l’unisson”.
Zâmbi ușurată apoi rostise:
– Pocăiții ăia spun că ai fi un membru excelent al grupului, iar jeleurile sunt pentru mine.

Ioana TRIFOI
Facultatea de Educație Fizică și Sport, Cluj-Napoca

sursă foto: https://ro.kagouletheband.com/

A face poze (adică a se lăsa fotografiaţi cu orice prilej), iată o „îndeletnicire″ a unora care se învârt prin politica locală sau naţională. Acţiunea are ca scop ca lumea să priceapă că implicarea respectivului (sau a respectivei) în viaţa obştei e maximă şi eficientă în aceeaşi măsură.

Dacă poza e făcută lângă o personalitate internaţională sau naţională, cei care aşteaptă în zadar să vadă că se mişcă lucrurile spre bine, primesc o rază de speranţă şi merg să viseze liniştiţi că oraşul, ţara sau lumea toată vor ajunge la normalitate.

Poza vorbeşte de la sine despre cine se lasă imortalizat cu tot dinadinsul. Pentru a da bine ochiului vigilent al alegătorului, instantaneul trebuie… gândit înainte de „clic″. Pe principiul „fă-te că lucrezi″, cel pozat se apleacă peste un strat de flori şi se preface că plantează sau smulge buruieni, dă indicaţii cum se pun bordurile, merge la piaţă şi – extraordinară coincidenţă!- apare în presă un instantaneu cu o fericită vânzătoare de legume alături de un ales local. Se deschide sau se închide anul şcolar, alt prilej de a face poze. Să se vadă c-a fost, să se ştie că s-a petrecut. O fotografie e dovada că activitatea s-a ţinut, iar fără dovezi bănuiala că n-a fost, că nu s-a ţinut, că nu s-a vorbit, că nu s-a citit mesajul, poate eroda liantul dintre şef şi subordonat, sau dintre ales şi alegători care, nu ştiu cum se face, întotdeauna sunt neinspiraţi. Sau n-au cum să voteze inspirat, neavând ce să aleagă cu adevărat?

Tematica pozelor de grup s-a diversificat. Unii, folosindu-se de acelaşi principiu specific românesc de „fă-te că lucrezi″, s-au pozat cu nişte mape cu hârtii nescrise la subraţ, cu intenţia de a transmite un mesaj clar: << Cu echipa asta se lucrează! Ei, dacă vor fi aleşi, imediat vor acţiona. Ia uita¬ţi-vă, stimaţi alegători, sunt pregătiţi să vă aducă fericirea pe plan local!>>.

Din echipă, unul vrea un loc „mai în faţă″ pentru a putea înfăptui ce promite. Nu poate fără echipa de purtători de mape cu hârtii nescrise. Şi atunci, noi trebuie să pricepem că: „Degeaba mă votaţi pe mine, doar pe mine… Votaţi-mi toată echipa de purtători de mape, apoi mergeţi acasă şi aşteptaţi!″

… şi tot într-o aşteptare am rămas. Aşteptăm să se renoveze clădirile din centrul oraşului. Aşteptăm nişte trotuare asfaltate. Aşteptăm străzi reasfaltate. Aşteptăm concretizarea promisiunii despre renovarea, reabilitarea, repunerea în valoare a Casei pălărierului. Aşteptăm curăţenie pe străzi.

Aşteptăm ca un sediu de bancă să fie tencuit şi văruit şi pe partea neobservabilă de pe stradă, aşteptăm ca un restaurant să-şi repare constructiile vizibile din stradă, aşteptăm ca un loc de joacă din centrul localităţii să fie reabilitat, reamenajat şi reconstruit, aşa cum ni s-a împuiat capul anul trecut că se va face.

Fotografierea unui subiect făcută de departe n-are nevoie de retuşuri. Nu se pot vedea imperfecţiunile. De-aia Sighetul imortalizat de sus n-arată rău. Totul e să nu ne apropiem, că se observă detaliile.

Gilles Peress, un renumit fotograf francez, spunea: „Nu am încredere în cuvinte, am încredere în fotografii″. (sursa: https://fotomagazin.ro). Noi am ajuns acum să nu credem nici în fotografii, nici în cuvinte. Dar credem în fapte.

Beneficiari ai ultimelor alegeri, înfăptuiţi-le! Sau… faceţi poze. De familie doar.

Horia Picu

Sursa foto: Internet

Temnița comunistă Sighet, februarie – aprilie 1949… cei 18 deținuți politici din celula 74 (majoritatea elevi ai liceului „Dragoș Vodă”) în așteptarea plecării spre Cluj pentru proces… unul dintre ei, Ghiță Andreica, surprinde atmosfera în memoriile sale.

„Foamea cea cruntă ne ţintuise pe toţi la pat. Tot mai rar câte unul din noi se ridica de pe pat ca să facă câte o rundă de plimbare. Doar Aurel Vişovan – şeful nostru – se plimba în permanenţă îngrijorat de soarta noastră, a „celor mici”… Plimbarea şi-o făcea grăbit, uneori se transforma aproape în fugă. Uşor ghiceam ce se petrece în sufletul său. Începuse Postul Mare. Cu toate că mâncarea era extrem de slabă, iar pachetele s-au sistat, Vişovan ţinea post negru în fiecare zi de miercuri şi vineri. Treptat, unii dintre noi, printre care şi eu, i-am urmat exemplul. Noi ţineam post negru doar până la amiază. N-am slăbit, dimpotrivă, ajutaţi de rugăciune, ne-am întărit.

Şi iată că sosi şi ziua sfântă a Învierii Domnului. Îmbrăcaţi cu ce aveam mai bun şi mai curat în raniţe, am îngenuncheat, rugându-ne cu înfocare şi cântând „Cristos a înviat”. Parcă sufletele noastre s-au scuturat de teroarea foamei care le mistuise. A trecut programul de dimineaţă… Deodată uşa se deschise şi în cameră intră gardianul Ioan Bizău. Ne-a salutat cu „Cristos a înviat” şi ne-a urat “La mulţi ani în libertate”. I-am răspuns în cor, înveseliţi. Parcă întreaga restrişte s-a spulberat. Cu gândul zburam la anii mai din urmă, gustând parfumul sărbătorilor de altădată. Gardianul ne zise:

– Pentru că azi e sărbătoare mare, ca să simţiţi şi voi dulceaţa ei, am să vă las uşa deschisă. Nu o încui.Vă rog să nu ieşiţi pe coridor, ca să nu mă răsplătiţi cu rău pentru binele ce vi-1 fac.

Am rămas uimiţi. Nu ne venea a crede că este adevărat gestul creştinesc pe care-1 face gardianul. Mai ales că era considerat ca unul din cei mai duri paznici. Atitudinea gardianului Bizău a fost atât de binefăcătoare, încât – pur şi simplu – ne-a stopat senzaţia foamei care ne obseda zi şi noapte. Ziua întreagă am petrecut-o mai mult în rugăciune şi meditaţii.”

Gheorghe Andreica – din volumul „Cu ghiozdanul la închisoare”

Am sperat că războiul acesta absurd de la granițele României va înceta, că presiunile internaționale, rațiunea, compasiunea, vor pune capăt vărsării inutile de sânge. Din păcate, au trecut aproape 50 de zile de război și semnele/ semnalele nu par a prevesti – deocamdată – nimic bun. Important este că solidaritatea extraordinară care s-a manifestat în această perioadă dificilă nu este o „minune” de… trei zile. Pe palierul „ordinar” empatia, coeziunea națională și internațională, continuă să se manifeste, să devină un modus vivendi. Avem atât de multe exemple frumoase și fără niciun fel de parti-pris-uri: ONG-uri, voluntari, oameni simpli, implicați dezinteresat.

Un semnal din Franța a primit Rotary Club Sighet prin intermediul unui medic sighetean, stabilit de mult timp în Hexagon: Anca Alexandrescu. Dr. Anca Alexandrescu s-a gândit la „interfața” dintre război și pace pe care și-a asumat-o Sighetul și a sugerat ca un transport cu diverse produse destinate Ucrainei să poposească și pe plaiurile ei natale. Rotary Club d’Hyères, ONG Josy Chambon, Soroptimist, Commune de Collobrieres dar și alte ONG-uri din localitatea Hyères (departamentul Var) au reușit să colecteze 50 de tone de produse de primă necesitate (materiale sanitare, medicamente, produse de igienă pentru adulți, mâncare neperisabilă, pături, produse de igienă și alimentare pentru copii etc.) care au ajuns temporar la Sighet dar vor fi transferate în Ucraina, acolo unde problemele oamenilor, generate de război, sunt grave.
La Sighet „fluxul” (descărcare – depozitare – parțial livrare) a decurs rapid și eficient (mulțumim, Alex Tivadar!), iar prietenii francezi (doi medici – Gérard și Guy François și un notar – Bernard), care au însoțit transportul, s-au întâlnit, in situ, cu reprezentanții administrației locale, d-na viceprimar Daniela Onița Ivașcu și dl. Petru Rednic (city manager). A avut loc și o scurtă vizită la primărie unde s-a discutat și despre o potențială înfrățire a celor două orașe.
Primul și cel mai important pas: a avut loc alocarea primelor cantități de produse pentru primele destinații din Ucraina (prin intermediul Serviciului de Ajutor Maltez – Sucursala Sighet).

Deși vizita prietenilor francezi la Sighet a fost scurtă (inclusiv întâlnirea Rotariană ulterioară) se pare că – după… prima impresie – va continua colaborarea noastră dar – să sperăm – într-un context mult mai pacifist, fără amenințarea dinspre… răsărit.

Acesta este doar un „mic” exemplu de solidaritate și implicare, alte foarte multe ONG –uri locale împreună cu zeci și sute de voluntari, au făcut eforturi deosebite pentru a-i întâmpina, fără exagerare, cu brațele deschise pe refugiații din Ucraina, străduindu-se în același timp să expedieze diverse ajutoare umanitare și populației rămase în țara vecină.

În mod sigur, solidaritatea și pacifismul – european și global – pot fi antidotul agresiunii de orice natură, culoare, ideologie!

Ion Mariș
Rotary Club Sighet

În perioada 18.04.2022 – 18.05.2022 la sediul Direcției de Asistență Socială Sighetu Marmației, str. Dragoș Vodă nr. 35, se depun cererile pentru acordarea produselor alimentare din cadrul programului POAD (Programul Operațional Ajutorarea Persoanelor Defavorizate) conform OUG nr. 84/ 2020, pentru persoanele încadrate în grad de handicap accentuat și grav, adulți, copii, victime ale calamităților sau aflate temporar în situații critice de viață, precum și persoanele care locuiesc în așezări informale.

DOCUMENTELE NECESARE SUNT:
1.Cerere de acordare (de la sediul DAS SIGHET ) însoțită de declarația pe propria răspundere privind veniturile și bunurile deținute
2. Copie după actul de identitate(buletin, carte de identitate în termen de valabilitate, carte de identitate provizorie, permis de ședere temporară) pentru membrii familiei care au împlinit vârsta de 14 ani ( domiciliul sau reședința trebuie să corespundă cu locul de consum)
3. Copie Certificat de încadrare în grad de handicap, cupon indemnizație de handicap, din luna anterioară depunerii cererii (doar persoanele încadrate în gradul de handicap GRAV sau ACCENTUAT)
4. Certificat de venituri eliberat de Administrația Finanțelor din care să rezulte dacă realizează venituri din activități pe cont propriu (pentru persoanele care nu realizează venit)

Distribuirea pachetelor cu produse se va realiza în limita stocului disponibil, până la epuizarea acestuia.

Program de preluare :
Luni – Vineri: 08:00 – 12:00

Comunicat de presă
Primăria Sighetu-Marmației

Sunt neînţelegeri evidente între ministrul Sănătăţii şi medicii de familie pe tema distribuirii pastilelor de Iod către populaţia care ar avea nevoie de aşa ceva. Consider că pe tema unui pericol nuclear câteva informaţii suplimentare sunt necesare dar, precizez de pe acum, nu sunt nicidecum suficiente pentru cine doreşte să se lămurească mai bine despre acest subiect care dă fiori oricui, mai puţin unei singure persoane de pe Pământ.

1986. Cernobyl. BUM! URSS a „uitat″ să informeze lumea despre explozia reactorului 4. S-a aflat după mai multe zile, în urma măsurătorilor făcute în alte ţări, vecine cu „Lăcaşul Păcii Mondiale″. Deasupra Europei peste 100 de elemente radioactive s-au plimbat neraportate la timp. Printre aceste elemente, au fost şi 90Sr, 137Cs, adică Stronţiu şi Cesiu, la care mai trebuie pus Iodul, împotriva căruia se încearcă măsuri de protecţie din nou azi, pe principiul binecunoscut românilor, al „drobului de sare″.

Iodul poate declanşa cancerul de tiroidă; Stronţiul-leucemia, Cesiul cancerul de ficat şi de splină.

Din peste 100 de elemente extrem de periculoase pentru om, International Atomic Energy Agency (https://www.iaea.org/newscenter/focus/chernobyl/faqs) scrie despre trei dintre ele.

Noi ne cramponăm la Iodul radioactiv şi la măsurile de protecţie obţinute prin înghiţirea unor pastiluţe tot de Iod, distribuite de medicii de familie, de farmacii, sau mai ştiu eu ce se mai hotărăşte până la următoarea coafare ministerială. Într-adevăr, pastilele de Iod împiedică fixarea Iodului radioactiv în organism. Dar cu restul radioactivelor ce facem?

Merg mai departe şi reamintesc că în Fizica Atomică sau în Chimie (le scriu la fel ca pe numele proprii pentru că am şi voi avea un profund respect pentru cele două ştiinţe) prin „ion″ se înţelege un atom (neutru din punct de vedere electric) care prin surplus de electroni devine „ion negativ″, sau, pierzând din electroni, devine „ion pozitiv″. De la „ion″ la „ionizare″ , lingvistic se ajunge uşor.

Există pe lumea asta două tipuri diferite de radiaţii: cele neionizante (n-au energie suficientă pentru a scoate electronii atomici; pot produce vibraţii ale moleculelor, rezultând în final creşterea căldurii), şi cele ionizante (au suficientă energie să scoată electronii – atomici).

Radiaţiile ionizante sunt cele care fac ravagii ireparabile în organismul uman. Aceste radiaţii se pot împărţi astfel:
– Radiaţii Alpha. Nu pot pătrunde prin piele. Pot pătrunde în organism prin respiraţie, băut sau mâncat, şi atunci se produc deranjamente ireparabile ale sănătăţii.
– Radiaţii Beta. Sunt mult mai penetrante, deci mai periculoase.
– Radiaţii Gamma. Sunt şi mai periculoase.

Altă categorie de radiaţii e cea neutronică. Neutronii, parte componentă a nucleului atomic, sunt neutri din punct de vedere electric. Dar, interacţionând cu atomii, pot duce la apariţia radiaţiilor menţionate, sau a binecunoscutelor raze X.

Tot ceea ce am scris până acum este un rezumat adaptat preluat de pe www.iaea.org. Mai departe, câteva rânduri despre o eventuală explozie nucleară, eveniment care bagă în sperieţi (şi pe bună dreptate) pe toată lumea, mai puţin pe unul. Preiau, în continuare, ideile expuse pe https://ro.wikipedia.org/wiki/Armă_nucleară.
Explozia nucleară are trei componente: unda de şoc, radiaţia termică şi radiaţia ionizantă, care se produc oarecum în această ordine.
Modificarea bruscă a presiunii aerului prin încălzirea sa ultrarapidă formează unda de şoc. Rezultatul: vieţi distruse, vegetaţia distrusă. Dacă explozia are loc la sol sau în apropiere, se formează un crater, pământul dislocat este ridicat în atmosferă. Când cade din nou pe sol, este deja „îmbogăţit″ cu substanţe radioactive, iar efectele radioactivităţii se pot vedea şi resimţi pe perioade de ani, ore, sau mii de ani!

Bomba atomică explodează în urma unei reacţii de fisiune. Apare reacţia în lanţ a fisiunii nucleare, o divizare a nucleelor unor elemente chimice ca Uraniul sau Plutoniul, în mai multe nuclee mai uşoare, în urma interacţiunii cu un neutron liber.

De exemplu, din reacţia Uraniului-235 cu un neutron, pot apărea mai mult de 40 de produse de fisiune.
Dau două exemple, preluate, cum am mai scris, de pe https://ro.wikipedia.org/wiki/Armă_nucleară

235U+n→236U→137Te +97Zr +2n+degajare de energie
(U=Uraniu; n=neutron; Te=Teluriu; Zr=Zirconiu), sau:

235U+n→236U→93Sr+140Xe+3n +degajare de energie
(Sr=Stronţiu; Xe=Xenon)

Elementele chimice care apar în urma reacţiei nucleare, sunt izotopi instabili, deci sunt radioactivi. „Unele dintre acestea sunt extrem de periculoase pentru mediu și sănătatea umană (cesiul -137, stronțiul -90 și iodul -131 sunt frecvente) dată fiind ușurința cu care tind să se acumuleze în țesuturile ființelor vii″.

La toate elementele chimice radioactive periculozitatea depinde şi de „Timpul de înjumătăţire″. De exemplu, la 90Sr acest timp este de 29 de ani, la 137Cs (Cesiu) este de 30 de ani.
Desigur că variantele izotopice (sunt vreo 30!) ale Iodului sunt deosebit de periculoase pentru organismul uman.131I (Iod) de exemplu, are timpul de înjumătăţire de 8 zile şi emite radiaţii Beta, 129I are nevoie de 15.700.000 ani pentru înjumătăţire, iar 235U de 704.000.000 ani!

Concluzia mea este că antidotul cu pastile de Iod nu ne scapă de consecinţele incalculabile şi imprevizibile ale unei explozii nucleare. La recomandarea medicilor e obligatoriu să fie luate acele pastile, dacă va fi să vină necazul mondial pentru a ne salva tiroida. Dar cu restul organismului ce facem?

Am convingerea că nu trebuie să ne alarmăm prea mult pe tema „dă, sau nu dă cu bomba atomică″?. O vorbă românească spune că „nu ştii încotro bate vântul″.

Şi nici unde poate ajunge norul radioactiv…

Horia Picu

Echipa de baschet băieți a Liceului Tehnologic Forestier (LTF) Sighetu Marmației, coordonată de prof. Fangli Anton și prof. Alin Vasile Pop, s-a clasat pe locul I la etapa zonală a Campionatului Național de baschet/Licee – Masculin, desfășurat în perioada 8-9 aprilie 2022, sub egida Olimpiadei Naționale a Sportului Școlar.

Pe următoarele locuri s-au clasat Colegiul Național „Emanuil Gojdu”, Oradea (locul II), Colegiul Național „Silvania”, Zalău (locul III), Liceul cu Program Sportiv , Satu-Mare (locul IV), Colegiul Național „George Coșbuc”, Năsăud (locul V).

Felicitări echipei sighetene!

Salut, Sighet!

Foto: captură video