O premieră naţională, un spectacol grandios, poposeşte pe 19 mai la Sighet, în cadrul unui turneu ce cuprinde oraşe precum Oradea, Cluj-Napoca, Alba Iulia, Baia Mare.

Propulsarea urbei pe lista locaţiilor care găzduiesc asemenea regaluri culturale este ceea ce îşi doresc organizatorii, alături de educarea gustului publicului, în special al publicului tânăr.

Fie că ai citit cu sufletul la gură nuvela Carmen a lui Prosper Merimee, fie că te-ai îndrăgostit de ritmurile spaniole şi muzica lui Georges Bizet, când auzi de personajul CARMEN nu poţi rămâne indiferent, fie că-ţi inspiră pasiune, trăiri intense, tandreţe şi dramatism deopotrivă, sentimente dintr-o altă epocă! N-ai auzit de TOREADOR, de coride, luptele cu tauri? Nu-i nimic, îţi spunem noi toată povestea, în paşi de muzică şi dans la superlativ! Trebuie doar să vii în sala de spectacol, pregătit să te laşi cuprins de povestea balerinilor noştri şi de frumoasa muzică a lui Georges Bizet şi Rodion Shchedrin!

Andreea BIRO

În prima zi în care s-a desfășurat proiectul „Educație prin Sport”, sala de sport a Liceului Tehnologic Forestier din Sighet, curtea acestuia și terenul de fotbal sintetic s-au dovedit neîncăpătoare pentru cei peste 350 de copii prezenți, de la diferite școli din oraș.

Organizatorul acestui eveniment, care se va desfășura pe parcursul a șapte săptămâni, este Clubul Sportiv Municipal Sighetu Marmației prin directorul său, Petre Opriș.

Le mulțumim partenerilor noștri: Primăria Sighetu Marmației, ISJ Maramureș, DJTS Maramureș, Federația Română de Baschet.

Mulțumim școlilor din Sighetu Marmației implicate în acest proiect, școli care s-au arătat foarte deschise și dornice de a ne sprijini în buna desfășurare a acestuia.

Nu în cele din urmă mulțumim Clubului Sportiv Școlar din Sighet – director Emil Kosztelnik, care alături de o parte din colectivul de antrenori, a avut un rol important în buna desfășurare a evenimentului de sâmbătă.

Mulțumiri antrenorilor de atletism de la CSS Sighet – Melinda Oroș si Axeniuc Gabriel.

Mulțumiri antrenorului echipei de fotbal a CSM Sighet – domnul Bogdan Cristian și jucătorilor care au arbitrat partidele de fotbal.

Mulțumim antrenorilor de baschet Emil Kosztelnik, Alin Pop, Vasile Boca și Armand Gavaller pentru arbitrarea meciurilor de baschet.

Mulțumim celor două componente ale lotului de volei al CSM Sighet – Teodora Ilyes și Catalina Giurgi pentru implicarea în buna desfășurare a meciurilor de volei.

Aceasta a fost prima zi din cadrul acestui proiect.

Vă mulțumim tuturor!

CSM Sighetu Marmației

Ne-am obişnuit să vedem tragedii aproape de noi. Ne uităm la ştiri şi construcţii bombardate cu oameni înăuntru, oameni mitraliaţi care „invită″ invadatorii să plece acasă, sau cine mai ştie câte orori comise de Rusia care e hotărâtă să salveze (?) Ucraina, ne oripilează şi ne vor face în continuare dereglări spaţio-temporale…

Până pe la sfârşit de februarie din anul 2022, credeam că suntem în Europa, în secolul XXI, că ne înţelegem din vorbe, nu din dat cu măciuca în capul celui care nu vrea ca noi. Sau nu vrea să fie cu noi, lângă noi, apărat de noi, manipulat de noi, exploatat de noi, terorizat de noi.

Acum suntem în faza că încercăm să înţelegem. Vrem să găsim explicaţii pentru ceva inexplicabil. Ne uităm într-o parte (în sens figurat), şi vedem acolo Rusia şi guvernarea sa autocrată. E clar că acea guvernare are un stăpân absolut… Ne uităm în altă parte (în acelaşi sens figurat) şi vedem acolo Ucraina, o ţară de două ori mai mare decât România ca populaţie. La suprafaţă e mai greu de făcut calculul, pentru că au mai apărut nişte republici autonome recunoscute doar de ele însele şi de Rusia.

Populaţia Ucrainei e absolut admirabilă! Vedem la ucraineni eroismul la superlativ. Vedem dorinţa unor oameni de a fi lăsaţi în pace, pentru că nimeni n-are dreptul să le arate calea pe care trebuie s-o urmeze.

Ucrainenii vor în UE şi în NATO. S-au pregătit pentru asta, au visat la asta. Sunt foarte buni vorbitori de engleză. Au făcut manifestaţii pentru integrarea europeană. S-au luptat pentru ea. Ei vor să intre în NATO pentru că s-au săturat de ruşi şi de „fericirea″ pe care vor să le-o aducă. Stalin i-a înfometat pe ucraineni. Putin îi omoară acum indiferent că au poate 100 de ani sau sunt încă bebeluşi.

De se-ntâmplă ce se-ntâmplă? E întrebarea pe care ne-o punem cel mai mult în ultima lună, văzând ura ajunsă la paroxism şi neînfricarea, determinarea de a nu ceda, demne de a fi trecute în cărţile de istorie ale omenirii, în contrapoderea urii animalice.

Desigur că dacă ţinem cu tot dinadinsul ca răul să ia o formă concretă, toţi ochii şi toţi indecşii sunt îndreptaţi spre preşedintele rus. Ucrainenii, în momentele de euforie că încă un tanc a fost distrus sau o zburătoare mecanică a fost doborâtă, folosesc, probabil, un obicei din Evul Mediu (de care prin comportamentul agresorului nu suntem departe) şi arată ştiu ei spre cine degetul arcaşului.

Filosoful Gabriel Liiceanu, într-un articol („Putin nu este nebun”) spune că şeful suprem al Rusiei este aşa cum îl vedem azi pentru că este un produs al KGB, sau FSB-cum se numeşte azi, în dorinţa de a „o tăia″ cu trecutul. „…conspirația mondială, dușmanul la pândă, amenințarea continuă (complexul „citadelei asediate”), vigilența, cruzimea care trebuie să nu cunoască limite, obsesia puterii care trebuie să fie afirmată continuu de vreme ce totul se rezumă la raportul de forțe, afirmarea planetară a măreței Rusiei ca țel final. Toate acestea sunt conceptele prin care Putin înțelege, interpretează și vrea să modeleze la ora actuală lumea și care fac imposibil orice dialog cu el și orice negociere″.

Ziaristul Ion Cristoiu scrie pe blogul său articolul „Măreaţa tradiţie a măcelăririi″, din care reproduc aici fragmentul: „Tătucul se proclamă peste tot dușman al Europei. În secret însă, ambițiile sale vizează ajungerea din urmă a Occidentului, intrarea în veac a Rusiei, aducerea la zi. Ca și înaintașul său întru prigonirea propriului popor, găsește de cuviință că procesul implică sacrificarea [a] milioane de ruși. […] toți cei ce se cred veniți pe pămînt cu o misiune sfîntă, toți cei ce sunt convinși de providențialitatea lor nutresc, în taină, un profund dispreț față de propriul popor. Socotindu-l incapabil să se ridice pînă la înălțimea viziunii lor, ei îl sacrifică fără milă. Măcelărirea e doar unul din momentele acestei nebunii″.

Nu stă în firea omului doar să se întrebe de ce se întâmplă războiul ruso-ucrainean fără a judeca problema pe toate părţile. Filosoful Andrei Marga vede o altă faţă a problemei, peste care noi, oripilaţi de imaginile transmise la ştiri, am trecut mai uşor. Citez din articolul „România în contextul crizei Ucrainei″ scris de filosoful clujean: „…înțelegerile Gorbaciov-Reagan, Gorbaciov-Bush, Gorbaciov-Kohl și-au asumat două decizii de reorganizare a Europei la începutul anilor 1990: Rusia se retrage din centrul continentului, unde rămăsese de la încheierea celui de Al Doilea Război Mondial, și, așa cum declara atunci secretarul de stat James Backer, „NATO nu se extinde cu nici un centimetru”. Toți cei implicați în decizii (secretarul de stat adjunct, consilierul de securitate american, cancelarul și ministrul de externe german, liderii francezi și mulți alții) au exprimat această poziție. Președintele Bill Clinton a precizat mai târziu că niciun soldat și nicio armă nu vor fi amplasate în țările ce intră în alianță″.

NATO nu şi-a respectat promisiunea. Rusia a fost „trasă pe sfoară″, „dusă cu zăhărelul″ sau oricum altcumva vrem să spunem, ideea rămânând aceeaşi.

Pe 29 ianuarie 2022 (ce bine ne era atunci!…), pe www.mediafax.ro a apărut articolul: Comentariu Lelia Munteanu: „La ce vă trebuie NATO? ″. O discuţie între fostul preşedinte al Israelului, Shimon Peres şi cel al Rusiei războinice ne poate aduce mai aproape răspunsul la întrebarea „de ce?″.

Voi sublinia câteva idei ale celor doi oameni politici, al căror dialog a avut loc în 2016.

Peres îi reproşa lui Putin acum şase ani că se comportă ca un ţar, iar ţarii n-au făcut altceva decât să dezvolte două oraşe: Moscova şi Sankt Petersburg. „Restul Rusiei e ca Nigeria acoperită de zăpadă″. Tot în dialogul celor doi preşedinţi Putin spune că a început să-i pese din momentul în care Ucraina a fost invitată în NATO. Aderarea la Uniunea Europeană nu l-a deranjat.

Pe 21 februarie 2022 (şi atunci încă ne era bine…) a apărut pe www.cotidianul.ro articolul „Angajamentele încălcate de SUA și noul Război Rece″, scris de Călin Marchievici. În 1994 SUA, Rusia şi Marea Britanie au semnat la Budapesta un Memorandum prin care s-au angajat „să nu amenințe și să nu folosească forța împotriva integrității teritoriale sau a independenței politice a Ucrainei”. Memorandumul a fost negociat pentru ca Ucraina să renunțe la arsenalul nuclear sovietic, iar Putin l-a încălcat, în 2014, când a anexat Crimeea și a început războiul prin interpuși din Estul Ucrainei″.

Tot Călin Marchievici constată că „Documentele declasificate arată cum oficialii americani i-au asigurat pe ruși că NATO nu se va extinde, iar apoi au dublat Alianța. Transcrierile întâlnirilor ruso-americane la nivel înalt postate de Arhiva Națională de Securitate arată că au fost multe asigurări oferite Rusiei, la începutul anilor 1990″.

Sigur, ţările est-europene au profitat de „uşa deschisă″ de NATO şi au intrat în Tratatul militar Nord-Atlantic. Acum, într-un fel, răsuflă uşurate. Rusia nu se mai poate extinde în această parte a Europei.

Promisiuni încălcate din partea forţelor binelui şi fapte oribile de război din partea răului, aduse chiar acuzaţii de crime de război. Asta e lumea în care nu ne vedeam a face parte vreodată.

Din tot răul care pare a fi din ce în ce mai cuprinzător în lume, se desprinde o lumină: poporul ucrainean!

FABULOSUL POPOR UCRAINEAN!

Horia Picu

În anul 1784 în localitatea Strâmtura locuia o singură familie de evrei cu doi copii. Această familie se ocupa cu realizarea pălincii. În sursele evreiești localitatea este cunoscută sub numele Strimtere.
Majoritatea evreilor de aici purtau numele de Stern. În 1880 populația evreiească număra 194 de persoane, iar în 1920 a ajuns la 409.
Evreii de aici se ocupatu cu agricultura, oieritul, exploatarea și prelucrarea lemnului. Cașul de oaie coșer din Strâmtura era renumit și apreciat în toată țara.
Pe la sfârștiul secolului XIX comunitatea evreiească și-a construit sinagoga, s-a înființat Hevra Kadișa, în timp ce baia rituală existase anterior acestora.

Primul rabin sin Strâmtura a fost Moșe Kiszelnik. Acesta a înființat o ieșivă unde existau 60 de bahuri. Rabinul a fost ucis în Holocaust.
În mai 1944 evreii din Strâmtura au fost duși în ghetoul din Dragomirești, de aici au mers pe jos în Vișeu de Sus iar de acolo au fost urcați în trenuri spre Auschwitz.
Majoritatea evreilor din Strâmtura au fost uciși în Holocaust. Cei puțini care au supraviețuit s-au întors în comună, dar la scurt timp au emigrat.
Azi în localitate există un cimitir evreiesc care amintește oamenilor de comunitatea ce a locuit aici cândva.

Robert COTOS
președinte Asociația Maramureș Heritage
web: www.regiomm.ro

SUNTEM la o aruncătură de băț de zona de război unde se dau lecții de patriotism și eroism în lupta cu monstrul de la Kremlin.
Suntem temători și ne facem scenarii pe măsură ce crește intensitatea conflictului, cu gândul că butonul nuclear nu ține seama de granițe, apartenențe politice sau alianțe de apărare.

LA noi, în România, se duce un război nearmat pe toate fronturile. Pe frontul Sănătății se duc cele mai crâncene lupte și cad zilnic sute sau mii de victime. Au fost multe semnale, au ars spitale cu oameni și echipamente cu tot. Au fost voci, strigăte disperate către cei aleși sau puși să ne diriguiască destinele. Puțină gălăgie pe la microfoane, ședințe de Guvern, comisii guvernamentale sau parlamentare și se așează din nou liniștea și praful.

EROII noștri de pe frontul Sănătății rezistă și salvează zilnic multe vieți.

MAI zilele trecute mi s-a dat să fiu aproape, și mereu cu sufletul la gură, de cazuri extreme, chiar secvențial, în mijlocul „frontului” unde, după teste specifice ce durează ore, chiar în ritmul alert, se trăgeau concluzii și se luau decizii. La mijloc erau vieți. Au loc consultații și comunicări interdisciplinare pe diverse căi de comunicare , se ia decizia finală: internare de urgență și operație.

TE blochezi și ți se încețoșează toate contururile celor ce se mișcă brownian ce-ți păreau limpezi până adineaori.
Urmează o noapte de coșmar, albă integral, și mă grăbesc să aflu echipa de intervenție. Asta, de abia după ora 18:30. Aflu numele celui care va conduce echipa de intervenție: prof. dr. Ștefan Ioan Florian.

DIN practica dumnealui zilnică, ține și o întâlnire scurtă cu aparținătorii. Mă liniștește, cum că nu este chiar așa complicată intervenția și se amână până mâine dimineață, având urgențe ce nu suportă amânare.
Ies murmurând un semisalut și mă grăbesc, frânt, acasă.

CAUT și citesc tot ce găsesc despre cel ce urma să fie în „prima linie”. Am aflat: este printre primii cinci neurochirurgi ai lumii; este Vicepreședintele Federației Mondiale a Societăților de Neurochirurgie;
i s-a propus să opereze în străinătate și a refuzat; și-a cumpărat din banii lui instrumentarul neurochirurgical, microchirurgical ca să poată face performanță; și-a cumpărat lupe din Canada, în lipsa unui microscop performant; a încercat să-i facă pe mai marii decizionali să înțeleagă necesitatea dotării tehnologice în spitale, pe plan național, neurochirurgia fiind o specialitate aflată în directă coeziune cu dezvoltarea tehnologică; am mai aflat că în septembrie, anul ăsta, organizează un Congres, aici in Cluj, la care va participa toată elita neurochirurgicală din lume;
Am aflat multe despre această mare personalitate a lumii medicale.

ESTE prima jumătate a zilei, ora 11:40 și intervenția este gata.
Nu sunt liniștit și sun la interfon, accesul aparținătorilor fiind interzis. O voce feminină îmi dă detalii cum că, totul este sub control și este bine.

ORA 18:30, lume destul de multă afară, aparținătorii, așteptând să intrăm câte unul intr-o încăpere cât 3 – 4 cabine telefonice, cu un monitor într-un colț, ușa deschisă larg si un paravan transparent pe tot chenarul ușii. Nu există posibilitatea unui contact, o strângere de mână. Doar ne vedem și ne auzim.
„Ti-am zis că o să fie bine. A fost o intervenție ușoară. Bine?”. Încerc alte întrebări și răspunde scurt, după care, „Bine?”. „Bine”- le ăsta însemna, de fapt – „hai, pleacă repede, mai sunt mulți după tine!”.

MĂ fâstâcesc și scot din punga de plastic mica sacoșă din hârtie cu modestul cadou – cartea mea. Mă uit țintă la el și-l rog să o primească. Îmi spune s-o pun pe măsuța din colțul holului de unde vorbeam. „Eu sunt autorul!” Se înseninează la față și zice : „Da, promit că o s-o citesc!”
Ies cu sentimente amestecate: o dată că, mi-am incălcat restricția pe care mi-am impus-o de când mă știu, de a nu da – primi nimic pentru ceva și, că totuși, nu mi-a refuzat cartea, drept simbol al mulțumirii și recunoștinței mele.

IES din acest mediu, fac o scurtă retrospecție și-mi sparg timpanele vorbele unui decizional: „Sănătatea și Educația nu sunt prioritare în România!”.
Cât de mic la minte să fii și să zici așa ceva. Tocmai aceste două fronturi sunt prioritare. Acestea le susțin pe celeilalte. Cum astfel de personaje mici, ajung să ia decizii mari într-o Românie bulversată, degradată, prăbușită în abisul neputinței, în care ura proliferează și ne mișcăm bezmetic cu gândul de a ne lua zborul într-o lume în care omul contează, unde capacitățile de orice fel sunt apreciate corect si mișcă lucrurile, ori aici… sunt stopate.
CÂND se va trezi lumea?
OARE, se va trezi lumea?

AȘA că, ONOARE pentru cei din linia întâi, cei care continuă să lupte și să câștige bătălii, neabandonând frontul, chiar și în astfel de condiții și, OROARE pentru nepricepuții ajunși pe funcții de decizii și care hotărăsc și soarta altora.

Gheorghe Mihăiescu

Sursa foto: Internet

Pe 25 martie a.c. preşedintele american va fi în Polonia. Va discuta acolo cu preşedintele polonez despre drama refugiaţilor ucraineni şi cum pot fi ajutaţi. Desigur, vor fi şi altfel de discuţii, dar nu trebuie să ştim noi chiar tot…

România, în momentul când scriu acest articol, pare a fi ocolită de Joe Biden. Probabil că ori nu contăm, ori se consideră că vicepreşedinta americană a făcut tot ce trebuia de făcut pe-aici, ori că din Dobrogea până în Maramureş nu-i decât un pas pe care militarii NATO îl pot face cât ai clipi.

Şi de ce ar fi preşedintele american cel care ne scapă de pericolele ruseşti?

Noi, românii, îl aşteptăm întotdeauna pe Godot, adică pe cineva salvator, care să ne asigure prin câteva cuvinte că suntem în siguranţă, că suntem apăraţi, că există o umbrelă care ne apără de bombe şi rachete.

Piesa de teatru a lui Samuel Beckett, „Aşteptându-l pe Godot″ are două personaje principale. Unul este Estragon, celălalt…Vladimir. Ele îl aşteaptă pe cel care le poate reda sensul vieţii, doar că există un „amănunt″: Godot nu există, deci aşteptarea va fi interminabilă şi lipsită de sens.

„La război, ca la război!″. Noi încă stăm cuminţi. Nu miroase pe-aici a praf de puşcă, niciun BUM nu ne perturbă visarea la Godot-ul pe care-l aşteptăm uitând în acest timp că mai bine ne-am pregăti de ce-i mai rău, ca să ne fie bine.

Cu chemarea sub arme văd că guvernanţii au lăsat-o moale. Ce atâta grabă? Nu demult am scris că Sighetul ar trebui să fie plin de soldaţi NATO. Doar e graniţa aici! Cei care lucrează în fabrica (sper să fie totuşi fabricile) de armament au protestat pentru că sunt foarte prost plătiţi. Tocmai acum să fie prost plătiţi??? Revin de la nivelul naţional unde se doarme şi se visează la venirea izbăvitorului Godot, la nivelul local, unde lumea sus-pusă stă tot in aşteptare, numai că de data aceasta aşteptarea nu se personifică în niciun Godot. A fost dată o listă cu adăposturile anti-bombe, anti- rachete şi în general anti-a tot ce-i rău şi vine de la Est. Se ocupă cineva de amenajarea acelor spaţii? Sunt curate, s-au scos murăturile şi roţile de la biciclete, cauciucurile uzate şi borcanele prăfuite afară de-acolo? Se ştie cine va merge în adăpostul A şi cine în adăpostul B?

Mă gândesc că toate acestea urmează să fie făcute, dar nu se ştie când. Aşa-i întotdeauna la noi. Ne mobilizăm încet şi ne grăbim… tot aşa.

Am scris acest articol pentru că de vreo douăzeci şi cinci de zile, replica lui Estragon: „Toţi ne naştem nebuni. Iar câte unii rămân.”, e mai adevărată ca oricând.

Horia Picu

Ne-am obișnuit în secolul XXI să ne „conformăm” ierarhizărilor, catalogărilor, standardizărilor, să apăsăm pedala tehnologiei la maximum și să zburăm „digital” fără restricții, liber, democratic, în toate ungherele planetei, chiar ale întregului univers.

Lumea părea că s-a scuturat de frici, s-a detașat de inhibiții și se întrecea în inovații, R&D, generațiile s-au așezat în ordine, X, Y, Z… Alpha – iGeneration, secolul XXI părea aducător de bunăstare, maximă libertate și viteză spre… optimism.

Dar… astrele s-au „dereglat” dinspre Rusia!

De 25 de zile văd zilnic suferință și, chiar ne copleșește povara valurilor de refugiați ce ajung în Sighet prin punctul de Trecere a Frontierei din orașul nostru. Peste podul de pe Tisa au trecut până azi mii de femei și sute de copii. A plecat în bejenie, a părăsit Ucraina, un val de inimi, un val al Generației Alpha. Cât de crudă este soarta copiilor alungați din lumea lor „Alpha” de către generația de tancuri „Z”, de militarii care afișează ostentativ sau inconștient Z-ul morții. Ei se ocupă de operațiuni „speciale” fără a realiza că lumea se poate prăbuși în doar câteva secunde, fără ca noi să avem drept de… veto!

Generația Alpha a Ucrainei a fost îngropată în ruine, a fost schimbată – acum – viața copiilor dar și a tinerilor din răsăritul Europei de un război agresiv, amenințător de fapt pentru întreaga lume.

Copii triști, copii inconștient – zâmbitori, copii nedumeriți, copii abandonați, copii disperați, copii nefericiți… ce poate fi mai inuman decât teroarea pe care o suportă copiii ucraineni? Vede cineva că ne paște pericolul „comasării” tuturor generațiilor într-una singură: Generația W(ar)? Ar putea fi sfârșitul erei tehnologice și/sau o resetare imprevizibilă a forțelor dominante! Oare, are dreptul un „leader” (dacă se poate numi așa) să-și bată joc de copiii unei țări, de marea masă de nevinovați care nu-și doresc noi teritorii sau expansiuni derizorii?

Potențialul și creativitatea zecilor de mii de copii au fost sacrificate de mașina de război „Z”. Cum vor gândi viitorii adulți, copiii alungați azi din casele lor, despre coșmarul din copilăria lor? Vor putea ierta? Cu mișcări crude, iraționale, sunt readuse provocări absurde într-un secol ce părea că se va război doar virtual. De azi înainte nu vom mai vorbi cu teamă – mai mult sau mai puțin reală – despre „schimbări climatice”, vom trăi cu spaima unor schimbări… dramatice, în Europa noastră sau în lumea globalizată.

Pe cine să învinovățim pentru nenorocirea asta: pe cei care au început războiul sau pe cei care nu doresc să-l oprească?…

Foto & text: Ion Mariș

Pericolul unor „scăpări″ de rachete mai viteziste decât viteza sunetului a devenit deja o realitate pe care n-o putem ignora.

Posibil să ne „întâlnim″ prin Sighetu Marmaţiei cu nişte rătăciţi „eliberatori″ ai Ucrainei care să nu ştie de ce-au ajuns pe-aici, dar să ştie să interpreteze „cântecul″ ra-ta-ta la puştile lor mitralieră.

La poliţişti de frontieră stăm bine pe-aici. Sunt, lucrează zi-noapte în continuu. De la declanşarea „operaţiunii militare speciale″ dincolo de podul firav de peste Tisa, mii de refugiaţi ajung în România. Frontieriştii au de lucru şi-şi fac datoria cu cinste. Aprecierea noastră pentru ce-au făcut si pentru ce vor mai avea de făcut!

Dar poliţiştii de frontieră nu au capacitatea necesară de a stopa nişte inamici porniţi, aşa cum au făcut bunicii sau străbunicii lor în 1945, să găsească Berlinul. Iar pentru asta, întrebau, când erau „oaspeţii″ României: „Kuda Berlin ?″. Iar ei, foarte buni (???) cunoscători ai geografiei Europei, dacă cineva le spunea că Berlinul e după prima stadă la stânga, mergeau încrezători într-acolo!

Acum, în martie 2022, zice-se că NATO a trimis nişte militari pe la Deveselu, că unii militari ai aceluiaşi organism internaţional care vede, condamnă dar nu se bagă (şi e de apreciat reţinerea!) are deja în România nişte infanterişti mecanizaţi, pe care nu-i vedem însă şi pe la Sighetu Marmaţiei.

Situaţia actuală, din câte ne-a fost prezentată la ştiri, e cam aşa. Dacă o ţară NATO e călcată de un singur soldat rus, atunci… gata!!! S-a zis cu rătăcitul! Imediat pleacă infanteriştii cu transportoarele lor din Dobrogea şi în două zile (aprecierea mea) ajung în Sighet. În acest timp, rusul (sau ruşii, că poate nu se „rătăceşte″ singur) va (sau vor) avea timp să-şi caute cazare şi masă oriunde va (sau vor) voi. E suficient să interpreteze spre înaltul cerului cântecul de care aminteam şi toate uşile i (sau li) se vor deschide.

Nu mai ştiu exact, dar parcă „Forţa de intervenţie rapidă″ se numeşte acţiunea asta dinamică(?) a NATO pe teritoriul românesc şi pe tot flancul estic al Alianţei.

NATO, nu e bine ce faci şi cum ai gândit-o… Eu eram pregătit să văd nişte militari ai organismului care vede, comentează dar nu se bagă (şi e de apreciat reţinerea!) plimbându-se, în aşteptarea a oricui şi a orice, pe străzile sighetene, străzi care le-ar fi stârnit duioase amintiri de pe vremea când făceau aceleaşi plimbări prin Kabul. Aceleaşi gropi, acelaşi praf, aceleaşi clădiri dărâmânde…

Oare umbrela NATO e una singură şi când plouă cu bombe nu poate acoperi tot? Sau umbrela asta e formată din mai multe umbreleluţe insuficiente, care aleargă de colo-colo, în funcţie de „precipitaţii″ sau de vizitatorii inoportuni care pot apărea?

Secretarul adjunct al NATO n-are nimic de spus despre apărarea frontierelor ţăii? Nu poate?

M-am interesat şi pot scrie aici că secretarul general NATO e purtătorul de cuvânt al Alianţei şi n-are niciun rol în comanda militară. Adjunctul secretarului general NATO face aceleaşi lucruri (de exemplu ne vorbeşte despre o umbrelă specială) când secretarul general n-o poate face.

Chiar aşa stând treaba, mă gândesc că la o discuţie între comandanţii militari ai Alianţei Nord-Atlantice, ar putea să le spună că pe la Sighetu Marmaţiei stăm rău cu defensiva.

Horia Picu

SEMN DE CARTE
ION MARIȘ: „Semne, pe_semne”, Editura LIMES, Cluj, 2022
(– lector de carte: Brîndușa Oanță, coperta: Attila Cosovan)

Dedicată celor doi Ștefan – tatăl și fratele, pierduți anul trecut –, această a 4-a carte de poezie a lui Ion Mariș este un studiu al conștiinței față cu ipostazele muririi, o carte puternică, fără iertare. Poemele se adună fiecare într-un corolar tulburător, redat cu cursive, de mare concentrare aforistică și poetică.

Sincer, confesiv, ci totodată prins în chingile minții, între rugă și protest, vulnerabil fără teamă, dar și judicativ, pesimistic, fără leac, în noaptea permanentă, în praful și pulberea doldora de noi („cuante” în care am implodat), între persistența neabătută a amintirilor și grija față de șubrezirea lor, amuzat observator al grotescului cotidian…

Sigur că Ion Mariș este o persoană luminoasă, efervescentă și de inițiativă, cu deschidere culturală și socială, un săritor în ajutor fără odihnă. Tocmai de aceea sper că ni-l va aduce și pe poetul necenzurat de atâta inteligență (sic!), pe un talaz de sentimentalitate… Nu știu dacă, apoi, va fi dezamăgit, dar știu că riscul nu-i o problemă pentru Ion Mariș…

Marin SLUJERU

despre poezie și alți demoni

poezia poate să te înjure, să te dea cu capul de pereți
și să zică ce nimeni nu ar avea curaj
versurile sunt înseși trupurile oamenilor sau ce mai rămâne din sufletul poetului în cauză
dar unii copii nu au fost învățați că toate corpurile sunt frumoase
nimeni nu ne-a învățat nici pe noi despre Sofia Nădejde, capul plecat va fi întodeauna tăiat, sau că bărbații au voie să aibă sentimente
poezia te lasă să dansezi balet când toată lumea îți povestește despre noua piesă rock
stimabila nu are limite și dacă ar vrea ne-ar putea face una cu universul (un fel de bătaie la nivel emoțional)
nimeni nu ne-a învățat că nimic și tot ce ne-nconjoară-i poezie, că Maiorescu era un misogin sau că sufletul nu are gen
poezia urlă
poezia e colțul de la pâine pe care nu ești obligat să-l mănânci dar totuși simți că nimic nu ar mai merge bine în ziua respectivă fără el
poezia iubește, și poezia e însăși iubirea
iar noi știm că „self love” e o componentă foarte importantă în zilele noastre
nimeni nu ne-a învățat să înțelegem poezia și nimeni nu o înțelege
poezia dă cu pumnul în masă, se revoltă și peste două minute te servește cu un ceai de mușețel (poezia e un tată)
poezia e iubire
poezia intră în oase

***

nu văd nu aud, simt

o mamă îi promite fiicei ei că o să-i rupă turta când o să facă 2 ani
eu mă gândesc că n-am apucat să-ți spun nicodată că te iubesc
toată viața am murit pe dinăuntru
iar acum am ocazia să mor și pe dinafară
și mi se strânge stomacul numai la gândul ăsta
văd granița de pe geam. eu stau la căldură.
plâng de parcă aș ajuta. sunt la 10 minute de graniță. plâng.
fetița are 1 an și 4 luni
eu n-am apucat să iubesc cât aș fi vrut. sunt speriată:
nu de război, nu de arme, nici măcar de moarte;
de copilul născut într-un metrou, de cuplul căsătorit în război și cu un război
mi-e frică de puterea pe care o emană inima lor
pieptul mi s-a rupt și ochii mi-au fugit pe Marte
iar asta e doar declarația unei narcisiste
care n-are curajul să intre pe rețelele de socializare
pentru a evita orice imagine care ar putea-o lua din lumea ei de basm
o lașă care crede că dacă nu se uită, moartea nu există,
dacă se întoarce cu fața la perete, bau-bau nu mai vine de sub pat
mie nu-mi ajunge timpul să-mi umplu sufletul de iubire,
iar mamei din vamă nu-i ajunge o „eugenie cu cremă de cacao și multă cremă de cacao”
pentru a-și hrăni copilul care e prea mic pentru a ști ce e un molotov
sau de ce un nene chel cu probleme emoționale crede că tot ce vrea i se cuvine
el:
„mami, mami, eu vreau Ucraina” dar el n-a ajuns niciodată să mănânce o eugenie timp de 2 zile
dar eu
„mami, mami, sunt o fricoasă” și tot ce știu e să scriu
fetița va avea turtă la 2 ani
iar eu o să apuc să-ți spun cât te iubesc

***

ea e vinovata

scrie Nicoleta scrie scrie scrie
sau urlă (depinde ce preferi )
transpune liniile alea aranjate precar numite litere
și fă ceva cu ele!! rezolvă problema asta
hai cere validare emoțională din partea tuturor
„da nicoleta ce scrii tu e bine e poezie”
când eu îți spun clar că singurul moment de apogeu al creierului tău este atunci când dormi
așa că dormi până vei scoate ceva ce-ți va crăpa inima
scrie despre mitul lui Cain și Abel în care tu ești și invidie și ură și Cain și Abel și zeu și slugă
dormi până când creierul va tăcea o dată din gură
tu nu poți să citești nu vezi nu auzi nu simți
„taci naibii să pot vorbi și eu” și știm bine că n-o s-o facă
tu scrii gândești trăiești mori vulgar „atunci crapă”
o de-aș putea să mă rostogolesc pe-ascuns în mintea ta
s-o fur și s-o arunc la câini, s-o roadă ca pe inimă
(inima a fost considerată vulgară de la început bineînțeles)
aș arunca-o
la câini
dar tu nu te lăsa
scrie scrie scrie Nicoleta până când
până când?

Nicoleta GIURGI
clasa a XI-a B
C.N. „Dragoș-Vodă”

Efemeră adormire

ne culcăm în sufletele noastre
sub sălcii și sub cenușă

când ne-am trezit?

urlă adâncurile noastre
către ceruri și prăpastii
se toarnă negru peste noi

de ce ne-am trezit?

Trezirea

în străfundurile ființei
se trezește o groaznică credință

moartea se scurge printre oase
căptușită cu sete

când însuflețirea este dependentă de ură
arhanghelii ruinei se izbesc de cotloane
se lasă doborâți de săgețile înflăcărate
ale unui arcaș apocaliptic

bună dimineața, copilule
ești viu?
te devorează viermii melancoliei
în refugiul depărtatei celule?

eu cred; moartea nu mă crede
pe cuvânt
eu cine sunt?
amin îi șoptește o umbră albă
unei alte umbre albastre

încheieturile strivite de cufăr
sângerează negru asurzitor
un femur zgâriat de cuiele răstignirii interioare
noi în ce vom crede
când cuiele se vor dezgropa singure
din cavoul de carne

bună dimineața, bătrânule
ți-au putrezit aripile lipite cu aracet
ai fost și tu un arhanghel ipocrit
și în cenușă te-ai prefăcut
în țărână te-ai întors
somn ușor

cred că ne-am trezit
tu tot mai ai credință
într-un arcaș născut de blestem
cu arc cioplit din craniul tău
imensitate – tu ești săgeata

amin îi șoptește primul gând
celui de pe urmă
veșnică pomenire vouă, inspirații incinerate
într-un suflet otrăvit

nu veți fi uitate
și totuși nici eu nu vă țin minte
creierul meu mă minte?
mirosul e copleșitor
resturi de oase roase
în bălți de negru-n dormitor

am fost abandonați
cine ești tu, adult pierdut?

amin ție
și mie

doar acum ne-am trezit.

Anastasia Herbil
clasa a X -a
Colegiul Național „Dragoș – Vodă” Sighet

Vremea romantismului a trecut. Acum cad bombe şi mor copii ţinuţi în braţe de mamele lor disperate, ascunse prin buncăre.

Cântecul lui Florin Bogardo, „Iubirea cea mare″, poate fi remodelat pentru anul 2022. Bogardo spune aşa: „Iubirea se cere păzită/ de oarba ispită,/ de fumul rebel/ Păzită cu zel/ cu săbii de-oţel/şi de ea, şi de el/ la fel…″.

Pe noi ne interesează mai deloc ce fac el şi ea ca să-şi întreţină dragostea, cum o păzesc şi cu ce. Dar ştirile la care ne uităm uluiţi şi îndureraţi de vreo douăzeci de zile, venite din Ucraina, ne fac să ne punem întrebarea dacă nu cumva trebuie apărată mai degrabă pacea lumii. S-o păzim cu străşnicie, ca nu cumva vreun şef suprem în ţara lui să fie ispitit de altă ţară din care mai-mai că ar muşca, ar anexa măcar una-două-trei bucăţi, nu înainte de a le „condimenta″ cu statutul de „republici separatiste″.

„Oarba ispită″ a apărut de ceva timp. „Fumul rebel″ se înalţă acolo unde au fost şcoli, teatre, blocuri de locuinţe, spitale, adică exact în locurile pe unde n-au nimic de făcut militarii… Tot „fumul rebel″ e cel care anunţă că-i posibil ca acolo unde apare să mai fi murit nişte oameni care n-au avut niciun fel de treabă cu milităria, sau cu tratatele de pace „apă de ploaie″.

Fiind vorba de tratate internaţionale, să lămurim problema cuvântului dat (în scris!!!) şi nerespectat. În 1994, proaspăt independenta ţară numită Ucraina, a renunţat la armele nucleare de pe teritoriul ei. Au fost duse în înţelegătoarea şi binevoitoarea Federaţie Rusă. În schimbul descotorosirii de armamentul care pune în pericol în primul rând existenţa mamiferelor, alte ţări şi-au luat nişte angajamente faţă de Ucraina, prin Memorandumul de la Budapesta, care a fost semnat în afară de Ucraina, de: SUA, Marea Britanie şi Rusia.

Din Tratat reproduc aici doar punctul 2: „Statele Unite ale Americii, Federația Rusă, precum și Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, își reafirmă obligația lor de a se abține de la amenințarea cu forța sau folosirea forței împotriva integrității teritoriale sau a independenței politice a Ucrainei, și că nici una dintre armele lor [nu] vor fi folosite vreodată împotriva Ucrainei decât pentru auto-apărare sau în alt mod, în conformitate cu Carta Organizației Națiunilor Unite″. (sursa: : https://ro.wikipedia.org/wiki/Memorandumul_de_la_Budapesta)

Dacă n-ar fi de plâns, că doar vedem acum ce se întâmplă, ar fi chiar de râs, dar pentru că ştim ce se întâmplă, ştim că mor oameni nevinovaţi, ştim că pleacă cu milioanele în pribegie lăsându-şi toată viaţa în ţara în care s-au născut şi se îndreaptă spre necunoscut, doar cu amintirile şi cu speranţa reîntoarcerii într-o bună zi, ne vine să strigăm disperaţi atât de tare, încât să se audă dincolo de spaţiul extrapământean.

Constantin Tănase scria într-o poezie în perioada celui de-al doilea război al lumii: „Davai ceas, davai palton,/ Davai ceas, davai moşie,/ Haraşo tovărăşie″.

Acum, dacă Ucraina a renunţat la arsenalul nuclear, trece prin faza „davai teritorii″, sau „davai toată ţara″ (aici încă nu sunt clare poftele unora…).

Se negociază între părţile beligerante şi printre rachete sau obuze care cad aiurea, „[…] preşedinţia ucraineană a anunţat că Ucraina a cerut „garanţii de securitate absolute” în faţa Rusiei, respingând totodată ideea unui „model de neutralitate suedez sau austriac” avansat de Moscova″. (sursa: https://www.digi24.ro)

În 1994 „s-a bătut palma″ pentru o înţelegere între unii lideri ai lumii. Înţelegerea n-a fost păzită nici cu zel, nici cu săbii de-oţel, nici de ea (ţara cea mare), nici de el.
Mai ales de el.

Horia Picu

După intrarea pe teritoriul Uniunii Europene, refugiaților din Ucraina li se vor oferi mai multe posibilități, în funcție de situația personală. De exemplu:

https://ec.europa.eu/info/strategy/priorities-2019-2024/stronger-europe-world/eu-solidarity-ukraine/eu-assistance-ukraine/information-people-fleeing-war-ukraine_uk

Ing. dr. Radu BIG
Centrul EUROPE DIRECT Maramureș