Astăzi, 15 februarie 2022, de Ziua Națională a Lecturii, noi, elevii Colegiului Național Pedagogic „Regele Ferdinand” Sighetul Marmației, am avut parte de două activități interesante, având-o, ca întotdeauna, aproape pe doamna noastră profesoară, Odarca Bout (care a fost și moderatorul întâlnirilor).

La prima activitate a fost prezent – live – Ion Mariș, personalitate importantă a Sighetului, numele dânsului fiind conectat și cu tinerii orașului (pe mulți dintre ei i-a publicat la Editura „Valea Verde” din Sighet pe care o coordonează). El este poet si editor, a scris și publicat mai multe volume de autor: „Autostop printre gânduri” (2016), „Salut, Sighet!” (2016), „La masă cu președinții” (2016), „Vesperare” (2017), „Ultimul poem” (2019), „Sentimente neasigurate” (2021).
Cu domnul Ion Mariș am citit – împreună cu elevii pasionați de lectură – poezii, scrise de sigheteni (absolvenți ai liceelor importante din orașul nostru), dar și de o actuală elevă, poeme scrise chiar și de dânsul, am avut discuții care ne-au ajutat să ne îmbogățim cultura generală și, cei mai norocoși, au avut ocazia să primească volume de poezii dar și de proză (publicate la Editura „Valea Verde”).

Cu domnul Gabriel Cojocaru, director la Editura „Grinta”, Cluj-Napoca, am avut parte de o întâlnire în mediul online. Ne-a prezentat, pentru început, un filmuleț cu etapele prin care trece o carte pentru a putea ajunge – la final – pe rafturile din librărie. A răspuns la întrebările adresate de către elevii curioși, întrebări despre editura înființată de dânsul, despre viața de zi cu zi a unui editor, despre criteriile după care ne-am putea alege o carte când o vedem pentru prima dată pe raftul unei librării sau biblioteci și despre propriile sale poezii, promițând că atunci când va fi prezent fizic ne va citi câteva dintre poeziile scrise.

Activitățile deosebite, de care am avut astăzi parte, ne-au ajutat să conștientizăm efortul depus de persoanele care iubesc lectura, ne-au oferit informații care ne-au ajutat să ne formăm o părere despre ceea ce înseamnă procesul de realizare a unei cărți.

În final, câștig de cauză a avut… lectura!…

Dudaș Ana-Maria
Colegiul Național Pedagogic „Regele Ferdinand”, clasa a XI-A

Liceul Tehnologic Forestier Sighetu Marmației vă propune următoarea ofertă educațională pentru anul școlar 2022 – 2023:

1. Filieră vocațională:
Profil SPORTIV: INSTRUCTOR SPORTIV (Volei -12 locuri; Fotbal – 12 locuri)

2. Filieră tehnologică:
Profil SERVICII: TEHNICIAN ÎN TURISM – 24 locuri.
Profil RESURSE: TEHNICIAN ÎN SILVICULTURĂ ȘI EXPLOATĂRI FORESTIERE – 24 locuri; TEHNICIAN ECOLOG ȘI PROTECȚIA CALITĂȚII MEDIULUI – 24 locuri.
Profil TEHNIC: TEHNICIAN INSTALAȚII ELECTRICE – 12 locuri; TEHNICIAN DESIGNER MOBILĂ ȘI AMENAJĂRI INTERIOARE – 12 locuri.

Învățământ PROFESIONAL: FRIZER – COAFOR – MANICHIURIST – PEDICHIURIST – 24 locuri; OPERATOR LA MAȘINI CU COMANDĂ NUMERICĂ – 12 locuri; TÂMPLAR UNIVERSAL – 12 locuri.

Școala de maiștri: MAISTRU TÂMPLAR MOBILĂ ȘI BINALE – 28 locuri.

LICEUL TEHNOLOGIC FORESTIER Sighetu Marmației,
Sighetu Marmației, str. Dragoș – Vodă, nr. 43, jud. Maramureș.
Pentru informații suplimentare sunați la telefon 0262-312613 și/sau accesați site-ul www.LTFORESTIER.ro.

Liceul Tehnologic Forestier
Sighetu Marmației

Antoine de Saint-Exupéry a fost dintre cei care au spus că „învăţăm de la istorie că nu învăţăm nimic″. Dureroasa constatare a fost formulată de mai multe personalităţi ale culturii mondiale, sub forme diferite, ideea rămânând aceeaşi.

Sunt cuvinte care ne invită la reflecţie, dacă ne uităm la ce se mai întâmplă acum prin lume. Dacă până mai ieri-alaltăieri, ne gândeam că aşa a fost în istoria lumii şi… gata, nimic nu se poate repeta, acum realitatea are atuuri consistente pentru a ne arăta cât am fost de creduli. Conflicte au fost, chiar de două ori s-a întâmplat ca participarea să fie planetară. Presupuneam, convinşi fiind că alt război nu poate izbucni în Europa tratatelor şi a înţelegerilor între state, că despre războaie vom citi doar în cărţi. Ne imaginam oricând o agresiune militară în America Latină, sau poate în Africa, dar nicidecum aici, în Europa şi mai cu seamă în apropierea noastră.

Acum se discută cu intensitate despre iminenţa unui atac al Rusiei asupra Ucrainei vecine. „Dacă vrei pace, pregăteşte-te de război″, o înţelepciune latină care poate fi interpretată şi în alte moduri, nu doar militar. Până una-alta, ar putea fi – dacă va fi! – un conflict ruso -ucrainean. Presupunând că rămâne doar între cele două ţări problema armată, iar România va avea siguranţa protecţiei NATO, tot apare ceva care ar trebui să dea de gandit autorităţilor sighetene.

N-aş insista asupra capacităţii prea bine cunoscute a localnicilor noştri care se şedinţesc din când în când pentru binele comunităţii, cu rezultate concrete atât de greu observabile, dar simt nevoia de a le atrage atenţia asupra unei situaţii de nedorit, dar posibile.

Ar trebui luată în considerare şi posibilitatea ca o parte a populaţiei de dincolo de Tisa să ia la un moment dat calea pribegiei şi să ceară adăpost în Sighet. S-au gândit oare autorităţile oraşului la această variantă? Unde ar putea fi cazaţi refugiaţii? Câţi ar putea primi ciuruitul (nu din cauza gloanţelor sau al schijelor!) nostru oraş?

Bine-ar fi dacă ne-am pregăti degeaba, dacă nimeni n-ar trece Tisa spre malul românesc, prin urmare n-am vedea refugiaţi din cauza conflictului militar. Iar conflictul militar să rămână doar o supoziţie neîntemeiată.
Şi dacă totuşi învăţăm iar că nu învăţăm nimic de la istorie? Tumultuoasa viaţă pe care o trăieşte planeta de vreo doi ani încoace ne-a dat o lecţie pe care o citeam doar în istorie si pe care n-o mai puteam crede posibilă azi: pandemia!

Trecutul a fost plin de evenimente care au decimat populaţia lumii. Au fost boli, au fost războaie, a fost foamete. Acum avem o boală răspândită pe toată planeta, suntem anunţaţi că urmează foamete, lipsuri de tot felul. Dacă o ţinem tot aşa, războiul ne mai lipseşte…

Istoria se repetă, adică întotdeuna vor fi unii care vor dori câte o felie dintr-un tort care-i al altora. Tocmai de aceea trebuie să ne gândim la ce poate fi mai rău şi să ne pregătim să primim refugiaţii din Maramureşul cel Mare.

Autorităţile locale fac pregătiri pentru a primi refugiaţi din Ucraina, sau toată atenţia le e concentrată pentru reasfaltarea unor străzi… asfaltate prin noiembrie anul trecut?

Vecinii noştri de graniţă nu cred să aibă momente în care viaţa să li se pară frumoasă acum.
Dacă nu vor fi nevoiţi să plece în grabă de-acasă, lăsând mâncarea neterminată pe aragaz sau patul nefăcut, va fi bine pentru toţi. Inclusiv pentru cei care au pus ochii pe tortul lor!

Horia Picu

În viață, se întâlnesc astfel de diferențieri încă și mai multiplicate. Postul rămâne, mulțimea personajelor ce gravitează în jurul lui prezintă o largă varietate de a fi, de a-l gestiona, în trecerile timpurilor. Vorbesc aici doar de trei, pentru că am avut tangență cu acestea și diferențele erau cu totul nefirești, mai ales gândind la calitatea și importanța postului, care în vremi conjucturale poate suferi anumite modificări, dar anumite componente interioare trebuie să aibă o anumită stabilitate, mai ales că aici se pot forma și deforma destine umane, printr-o decizie sau alta. E vorba de Direcția Generală a Învățământului Superior din Ministerul Învățământului și Culturii.

În mod evident, acest sector important de activitate era încadrat în ideologia politică a vremii, unde educația și instrucția au un rol formativ de bază, în generalitatea lui. Dar sunt cazuri individuale, studenți cu problemele lor particulare, care se pot soluționa într-un fel sau altul și poate de această soluționare depinde viitorul lor. Nici într-un domeniu nu este o uniformitate absolută, fără particularități, care, la solicitare , trebuie să primescă un verdict de dreptate, peste toate ideologiile în generalitatea lor.

Am fost exmatriculat după primul semestru al anului IV, ultimul an de studiu, deși eram unul din cei mai buni studenți din ani. Imediat după exmatriculare, am plecat la Iași pentru a continua acolo studiile și mi s-a respins cererea, fară a o motiva. A urmat Bucureștiul, unde la fel mi s-a respins solicitarea, dar mi s-a spus: „Ești exmatriculat de la toate formele de Invățământ Superior din țară”.

A urmat drumul către acasă, cu pauza unui an pierdut, gândeam eu. Am decis să lupt pentru anul următor, făcând câteva drumuri la București, în timpul verii, după cum puteam face rost de bani; plecam când aveam 200 de lei. 130 de lei erau pentru drum, dus întors, cu 5 lei luam zilnic un bilet la personal, clasa I-a, până la stația cea mai apropiată, Chitila, cu care intram în sala de așteptare de clasă și dormeam noaptea. Mai rămâneau 35 de lei pentrun masă, pe o săptămână: biscuiți și apă de la cișmea. Te primeau în audiență după 2-3 zile de așteptare. Am fost în audiențe, cu Memoriul pregătit, la toate Instituțiile centrale, politice și administrative, ale statului. Mă ascultau puțin, apoi, de fiecare dată spuneau să las memoriul și o să fiu anunțat din timp. Cam în 10-14 zile primeam răspunsul, totdeauna de la Ministerul învățământului, semn că acolo le trimiteau, cu răspunsul invariabil: „Nu se revine asupra sancțiunii”.

Să amintesc și de primele două audiențe la Ministerul Învățământului. Prima a fost după două zile de așteptare. Mă bucuram, fiindcă Director General era un profesor de la Cluj (nu-l numesc) și speram că mă vă ajuta. Am avut și un examen cu dânsul și l-am promovat cu nota 10. Intru înăuntru și văd în spatele biroului un om scufundat în fotoliu, de unde se vedea peste birou un cap palid și foarte obosit. Mă apropiu, salut și n-am auzit niciun răspuns. În schimb văd o mână întinsă peste birou, închisă și cu degetul mare deschis, indicând cu el să pun Memoriul pe birou. Mă așteptam să mă invite apoi să iau loc și să înceapă „conversația”, care pe mine m-a costat mult, sub diferite aspecte. Dar cu același deget mare și cu mâna întinsă, îmi face semn spre ușa; să ies. „Audiența Ministerială” s-a încheiat în acest fel, „prin tacere” și, în scurt timp, am primit răspunsul negativ, acasă. La Cluj, acest profesor ținea cursul într-un amfiteatru spațios și-l auzeau vorbind, extrem de încet, doar cei ce puteau ocupa loc în primele două rânduri. Grupa noastră avea înaintea cursului ore la Observator și grăbeam pasul pentru a prinde intrarea la curs, prezența fiind obligatorie. Eu îmi luam material bibliografic și mi-am pregătit cursul în două caiete. Dânsul observa neputința de a lua notițe, protejandu-și vocea și la examen iți cerea materilul de pregătire, condiția de a fi ascultat. Avea lângă dânsul o sulă ascuțită, cu mâner de lemn și străpungea fiecare caiet, pentru a nu fi date de la unul la altul. Eram în jur de 180 de studenți și probabil mai avea ore. Ce obicei!

Mai spre toamnă, am auzit că este un nou Director la acel compartiment. Cu același program, în același fel, ajung în fața aceluiași birou. Salut, mi se răspunde, apoi domnul Director, inginer sau profesor (îl cunoșteam după câteva broșuri de transformări punctuale la geometrie), se ridică de la masă și începe să strige la mine, apăsat: de ce nu vă vedeți de studiu și faceți alte prostii ? Apoi vine către mine, aruncandu-și brațele înainte, într-unul ținând Memoriul. Eu mă tot retrăgeam spre ușă și mă feream să nu mă atingă cu acele aruncări de brațe spre mine. Când am fost aproape de ușă, am țâșnit afara fară să mai salut și am coborât repede scările, părându-mi-se că-i tot aud strigătele. O alta „audiență ministerială”, plină și ea de noblețea locului. În acea vreme au fost multe arestări, exmatriculări și au pus acolo oameni de încredere în perioadele respective, adevărați „cerberi” care să conserve „libertățile”. Așa s-au petrecut cele două „Audiențe Ministeriale”!

După acestea, mi s-au refuzat trei posturi modeste la rând, semn că persecuția continua. Cel mai lung, de o săptămână, a fost la fabrica de cherestea, pentru care am fost și „remunerat”. Cam la jumătatea lunii noiembrie, după multe intervenții, am fost primit ca profesor suplinitor de matematică în Săliștea de Sus, lipsindu-le profesorul pe acest post. Aveam dreptul să fiu încadrat și remunerat ca profesor calificat de ciclul II, cu trei ani promovați și primul semestru din ultimul an (pentru liceu). Atunci Institutul pentru ciclu II era de 2 ani și, mai nou, te calificai cu trei săptămâni de pregătire la Cluj, în două serii. M-au încadrat în categoria cea mai de jos, III/1, în loc de II/1, cu salarizarea unui absolvent de 7 clase, 520 lei/lună, în loc de 700-800 lei/ lună, cât meritam. În toată perioada de aproape 3 ani am obținut rezultate deosebite. La sfârșit de iulie mi se desface și contractual de muncă, conform art. 20, ultimul din CM (necalificat!), fiind singurul cadru calificat din școală atunci, pentru ciclul II și am fost înlocuit cu un absolvent de liceu.

Am plecat pe șantierul Brazi-Ploiești, ca muncitor necalificat la circuite secundare (legat de fizică, legături electrice), unde am ajuns într-un an la categoria de calificare 5 din 7, cu examen NTSM și ajutor șef echipă. Între timp, mai trimiteam câte un Memoriu, actualizat, cu același răspuns. Au trecut deja 5 ani și mă gândeam să renunț. Am dat examen la Institutul Politehnic București, în 1962 și am reușit cu medie mare (era și normal). Mi s-a comunicat acasă unde sunt repartizat, cu bursă. Am decis să mai încerc odată la Învățământ; dincolo, cu toate, încheiam aproape la 40 de ani și ce mai rămânea din viață? M-a primit un Inspector General, domnul „Turcu”, care mi-a răspuns la salut și m-a invitat să iau loc la masă. Se anunțau auspicii mai bune. S-a uitat peste materialul de la Securitate prin care solicitau exmatricularea și mi-a citit și Memoriul. „Se afirmă de o condamnare nerecunoscută și sancțiunea rămâne!”, îmi spune. Dacă dovedești că n-ai fost condamnat, îți aprobam continuarea studiilor. Cred că i s-a părut și dânsului ciudată motivarea condamnării, formală și avea o bănuială de persecuție. Scria doar atât: „A fost condamnat la un an închisoare corecțională și în 1952 a fost la Săliștea, de unde a plecat la Cluj”, sub semnătura unui maior și a unui căpitan de Securitate. O minciună ordinară. Nu precizează Instanța care m-a condamnat, Decizia, data și numărul ei, durata condamnării și motivul. Mai mult, în perioada enunțată eram în custodia lor, din 17 oct. 1951, până în 04.03.1954. Deci în 1952 nu mă puteam afla și la Capul Midia și la Săliștea și la Cluj. M-am eliberat o singură dată, aceea amintită: 04.03.1954. Părea că vrea să mă ajute. M-am retras respectuos și sfoară la Vișeu, la Miliție pentru Cazier, care m-a refuzat din nou (sigur era dispoziția securității, pentru a-și acoperi minciuna). Mi-a venit în gând o ideie strălucită: să cer la Tribunalul Viseu reabilitarea, daca tot mă „servesc” cu condamnarea, ceea ce am și făcut.

Am fost convocat repede în Instanță și Președintele de Tribunal, domnul Ioan Bartoc, după ce a studiat Dosarul, îmi respinge cererea prin Decizie: Se respinge cererea de reabilitare, ca fiind fară obiect. Susnumitul nu figurează în Cazierul Judiciar nr… cu nicio condamnare penală. Drept pentru care…Am trimis-o urgent la București și, destul de repede, domnul Director General Turcu, îmi trimite aprobarea că-mi pot continua studiile, Facultatea fiind acuma de de 5 ani. Le-am încheiat cu bine, cu media peste 9, în perioada: 1954-1964 !

Ultima a fost o audiere de noblețe universitară, spre rușinea celorlate două calicii, servitoare oarbe a unui regim despotic și, foarte curios, sub același regim.

De aceea, pe același post, cu aceeași funcție, foarte important e omul, care oricând are posibilitatea să nu fie slugarnic, manechin și să-și păstreze demnitatea ce i-o impune pregătirea, cinstea, onoarea și „locul”.

prof. Gheorghe BĂRCAN
Minneapolis, Minnesota, USA,
03.02.2022

sursă foto: http://turism-daniel.blogspot.com/

 10 iunie 1939, sâmbătă:
„În seara de 10 iunie, Marele Voievod MIhai – însoţit de profesorii şi elevii clasei – a plecat într-o călătorie de studii, la încheierea cursurilor clasei a VII-a de liceu, potrivit directivelor regelui. S-a călătorit cu o garnitură specială de tren şi cu automobile.
La plecarea oficială din gara Băneasa, au fost prezenţi membrii Casei Civile şi ai Casei Militare, guvernul, consilierii regali.
Itinerariul călătoriei, indicat de presă, era: Năsăud, Cuhea (Maramureş), Borşa, Vatra Dornei, Baia, Suceava, Ipoteşti, Mirceşti, Humuleşti, Mânăstirea Neamţ, Bicaz, Gheorghieni, Braşov, Bucureşti. Unul dintre participanţi enumeră localităţile în altă ordine, se pare ce reală, cu escale la: Gheorghieni, Bistriţa, Năsăud, satele maramureşene (Cuhea), Baia, Putna, Voroneţ, Dragomirna, Suceviţa, Gura Humorului, Rădăuţi, Suceava, Fălticeni, Mirceşti, Miclăuşeni, Humuleşti, Tg. Neamţ, Cotnari, Agapia, Văratic, Durău, Bicaz, Piatra Neamţ.
Temele pe care Mihai trebuia să le urmărească şi studieze în călătoria ce încheia clasa a VII-a de liceu erau: Maramureşul – leagăn şi cetate a românismului; „viaţa etnică” a Moldovei; avuţiile naturale româneşti şi posibilităţile lor de exploatare; formele de muncă ale poporului nostru; aspecte caracteristice ale pământului românesc; evocarea a patru mari figuri din literatura noastră (Coşbuc, în regiunea Năsăudului, Eminescu, la Ipoteşti, Alecsandri, la Mirceşti, şi Creangă, în regiunea Neamţ) (cf. „Neamul românesc”, nr. 126 din 13 iunie 1939, p.4; I. Zamfirescu, Pagini memorialistice, Craiova, Ed. Aius, 1995, p.205)

[…] Următoarele opriri au fost la Bistriţa şi Năsăud, unde a fost evocată istoria Regimentului Grăniceresc Român din Transilvania şi s-a comentat creaţia literară a lui George Coşbuc.
Străbătând Maramureşul, au făcut dese opriri în satele unde au cunoscut îndeaproape arhitectura, iar la Cuhea au aprofundat istoria voievodatului maramureşan, legată de întemeierea Moldovei. (cf. I. Zamfirescu, Pagini memorialistice, pp.206-207)”

13 iunie 1939, marţi:
„După amiază, Mihai a sosit la Vatra Dornei însoţit de doi colegi de clasă, de profesorul Nae Popescu, un grup de profesori şi col. aghiotant Dămăceanu, venind cu automobilul dinspre Borşa. […].” (cf. „Neamul românesc”, nr. 130 din 17 iunie 1939, p.4)

Din volumul: Traian D. Lazăr, „Jurnalul Regelui Mihai I de România. Reconstituit după acte şi documente contemporane” Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2011 – Vol. I, 1921-1940

PS: Fotografie din arhiva prof. dr. Mihai Dăncuș. Probabil fotografia a fost făcută de dl. Francisc Nistor.
   Completările cititorilor sunt binevenite.

Salut, Sighet!

Domnul Ioan DUNCA din Vișeu de Sus a împlinit la 10 februarie venerabila vârstă de 90 ani. Cu respect și dragoste, în numele camarazilor din lupta anticomunistă și a urmașilor acestora, îi urăm „LA MULȚI ANI”, cu sănătate și multe bucurii!

Născut la Ieud la 10 februarie 1932, fiu al preotului greco-catolic Ioan Dunca Joldea (personalitate excepțională a spiritualității și rezistenței românești din Maramureș, opozant activ al ocupației maghiare și al anexării la Uniunea Sovietică, părinte sufletesc al grupului de partizani condus de frații Popșa și apoi multă vreme deținut politic în închisorile comuniste), elev al Liceului „Dragoș Vodă” din Sighet, membru în organizația anticomunistă condusă de profesorul Aurel Vișovan și arestat în august 1948 împreună cu majoritatea membrilor organizației (primul lot de deținuți politici la închisoarea Sighet), condamnat politic în două rânduri (procesele din 1949 și 1959), a executat cei 11 ani de detenție în temnițele și lagărele de la Sighet, Cluj, Jilava, Târgșor, Canal, Baia Mare, Satu Mare, Galați, Balta Brăilei.

Om de profundă viață spirituală, domnul Ioan Dunca și-a relatat suferința din închisori în minunata și emoționanta lucrare „Aur și noroi”.

Onoare și respect!

Preot prof. Marius Vișovan
Președinte AFDP Maramureș

Idealuri de copilărie

De s-ar întoarce anii copilăriei,
iarăși m-aș visa că zbor
în care de foc;

de s-ar întoarce aceeași iarbă înrourată,
iarăși m-ar pătrunde senzația rară că
mă îmbăt de fericire pe dealuri;

de m-aș oglindi iarăși în ochii fântânii,
în care mi-am descoperit chipul printre
puzderia de stele,
iarăși inima s-ar tulbura de sete;

și dacă aș putea să-mi nasc părinții,
într-o dimineață de februarie 10, ora 10,
ce m-aș face oare cu mine însumi
și cu atâta fericire?

Zid și zidire

tu vezi zidul,
eu, zidirea,

tu vezi luptătorul,
cel dinainte
și următorul,

tu vezi învinsul,
eu, scutul,
tu vezi sfârșitul,
eu, începutul.

Vasile

Am visat că mă bătea pe umeri Vasile
și-mi zicea: „ai încredere în mine, Mihai,
și în cer este ca pe pământ,
doar grădinile sunt mereu în luna Mai;

este cald, uneori plouă,
ploaia priește recoltei de stele,
dar nu există o toamnă a culesului
ci stelele se culeg între ele;

când vedeți nori grei pe cer
să nu credeți că e pe aici cineva mânios,
iar soarele nici nu răsare, nici nu apune,
doar luna coboară puțin mai în jos;

ne mai visăm noi, frate, ne mai visăm,
am uneori câte o visare ingrată –
ce frumos a fost, totuși, pe pământ,
când ne-am dus toți prietenii deodată în armată.

(din volumul „Sigilii de sare”, Editura Limes, 2019)

Gheorghe Mihai Bârlea s-a născut la 10 februarie 1951, în satul Nănești, comuna Bârsana, Maramureș. Este absolvent al Liceului „Dragoș Vodă” din Sighet, al școlii Postliceale de Biblioteconomie din București, al Facultății de Filozofie din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași și al Facultății de Drept din cadrul aceleiași Universități ieșene. În perioada 1972 – 1990 a fost bibliotecar, bibliotecar șef, coordonator și director al Bibliotecii Municipale Sighetu Marmației, profesor la liceele din municipiu. În anul 2000 obține titlul de Doctor în sociologie.
A deținut, de asemenea, funcțiile de consilier șef al Inspectoratului pentru Cultură al județului Maramureș, director al Muzeului Victimelor Comunismului și al Rezistenței Sighet (prin cumul de funcții), prodecan al Facultății de Litere (Universitatea de Nord Baia Mare), prefect al Maramureșului (din 01.09. 1997 până în 15.10.2000). În perioada 2008-2012 a fost senator (Parlamentul României).
Este membru al mai multor asociații culturale, membru al Uniunii Scriitorilor din România și membru al Uniunii Sociologilor din România.
Dintre volumele publicate (poezie), amintim: Lasă-te prădat, Din penumbră, Ceremonia clipei, Umbra lucrurilor, Sigilii de sare.

La Mulți Ani Poetului Gheorghe Mihai Bârlea!!

Salut, Sighet!

Foto: Ion Mariș

La ceas aniversar, 160 de ani de la înființarea Preparandiei din Sighetu Marmației, lansarea acestei cărți (n.r. Lectura de plăcere la elevii din clasele primare. Experiențe didactice) este o primă activitate dintre cele cuprinse în calendarul școlii din acest an.

Colegiul Național Pedagogic „Regele Ferdinand” Sighetu Marmației are o veche tradiţie vocațională, multiplă. Cum menirea noastră este de-a forma viitori învățători-educatori, cadre didactice competente, flexibile, moderne în gândire pentru generațiile școlare actuale, am dedicat această carte, scrisă împreună cu viitorii absolvenți, învățăceilor noștri.

Intenția autoarelor cărții recent lansate este de-a valorifica și concretiza experiențe didactice eficiente, posibile modele în organizarea interdisciplinară/ integrată a unor activități destinate formării competențelor lecturale la școlarii mici și, deopotrivă, colaborarea mentor-elev practicant- metodist. Exemplele de bune practici au în vedere stimularea lecturii de plăcere, a dorinței de a citi, de a împărtăși experiența de lectură.

Implicarea elevilor de la profilul vocațional are un dublu rezultat – formarea lor ca viitori cititori, dar și ca viitori dascăli. Colaborarea mentorilor, a metodiștilor, a coordonatorilor de practică pedagogică a dat, de fiecare dată rezultate așteptate, fie că s-au desfășurat la clasă, fie în cadrul activităților extracurriculare.

Credem că rezultatul experienței noastre frumoase și fructuoase, variate, ingenioase așezat într-o carte va fi util tuturor dascălilor, în special celor în devenire, preocupați de formarea competențelor lecturale.

Cartea a apărut la Editura Grinta. Gabriel Cojocaru, directorul Editurii Grinta apreciează cartea astfel; ,,Un colectiv de autoare de la actualul Colegiu Național Pedagogic „Regele Ferdinand” ne prezintă un bine închegat volum având ca tematică rezultatele muncii lor cu exemple concrete în ceea ce privește stimularea lecturii de plăcere la școlarii mici. Cartea apărută sub coordonarea și la inițiativa prof. dr. Odarca BOUT reprezintă totodată și un excelent instrument de lucru pentru formarea viitoarelor generații școlare în spiritul deschiderii și dragostei înspre lectură.’’

Autoarele,
Odarca Bout, Lidia Truș, Mariana Ștețco, Cristina Ardelean, Nina Hoza, Dolly Orban, Anuța Roșca, Dorina Grigor, Adriana Demeter, Ioana Iusco, Rozaura Simion și elevii practicanți, clasa XII A, promoția 2021.

Perioada goanei după bani (a se citi sponsorizare, că pare mai elegant) a televiziunilor face viaţa privitorilor micului ecran mai uşoară, dar şi mai nesuferită în acelaşi timp.

Realizatorii de programe publicitare nu dau dovadă de prea mult efort în a diversifica ofertele. Se fac reclame la nişte oale, la nişte cuţite care taie mai ceva decât sabia făurită din oţel de Damasc sau la alte ustensile de bucătărie. Se mai umple timpul reclamelor cu tot felul de leacuri medicale preparate cu planta „Nu ştiu care″ culeasă de pe platourile veşnic fericite de „Nu ştiu unde″.

Sigur, oferta e ceva mai cuprinzătoare. Contează mai puţin ce se spune. Ce pare de multe ori ridicol e textul folosit. Eu mă gândeam că există totuşi nişte oameni plătiţi bine ca textul spus de actorii aflaţi în plină activitate de completare a salariilor (ruşine mai-marilor conducători, nu actorilor pentru asta!). Aceşti făuritori de reclame ar trebui să-şi bată capul mai mult cu ele şi să lucreze mai mult la texte, zău aşa…

Ce m-a determinat să ating subiectul reclamelor care ar trebui reclamate e publicitatea făcută de o farmacie care, ura!, a dat premii nişte maşini. Excelent, farmacia merge bine, oamenii cumpără de acolo. Perfect! Mai puţin perfect e promo-ul cu câştigătorii. Sunt convins că există câştigători şi că tragerea la sorţi a fost cât se poate de corectă. Dar cum pot trece nepăsător peste o parte a filmuleţului de înştiinţare că unii au câştigat, când un domn spune nonşalant, dar până la urmă fericit, că un prieten l-a anunţat c-a câştigat (nu spun ce) ? De unde putea să ştie prietenul câştigătorului că altcineva a câştigat, din moment ce participarea la tragerea la sorţi e condiţionată în mod expres de numărul de telefon al concurentului, nu al prietenului???

Rămânând în domeniul reclamelor care ne promit să ne facem sănătoşi, e imposibil să nu ne gândim la ce ţine minte bunicul. El ştie că trebuie să cumpere împreună cu nepoata (care-l admiră entuziastă) lucruri generice (fructe, făină, zahăr), fără a preciza cantitatea. Dar ştie în schimb că trebuie să meargă la farmacie pentru medicamentul „Y″…

Când discută două femei, una din ele are lângă ea sau în poşetă ori medicamentul minunat, ori detergentul care spală tot. Un bărbat care-şi murdăreşte cămaşa, o pune imediat în maşina de spălat, folosind un detergent care nu dă greş niciodată. Mă gândesc că o cămaşă singură de pus la învârtit în perioada asta de restrişte energetică nu pare un exemplu de urmat…

Spuneam că viaţa privitorilor (vrând-nevrând) a reclamelor televiziunilor face viaţa mai uşoară, că mai merge omul la alte activităţi fără stresul că tocmai atunci pierde acţiunea filmului. Pe de altă parte, aceleaşi veşnice reclame modest concepute, cu texte penibile, ne fac viaţa mai grea, gândindu-ne că nici nişte reclame mai acătării nu putem vedea!

A întreba, nu-i interzis, e chiar democratic. Pot, prin urmare, să întreb unde se pot reclama reclamele. La fel de democratic e ca la întrebarea mea să nu-mi răspundă nimeni.

Şi mâine va fi la fel.

Horia Picu

În atenția domnului primar, a doamnelor și domnilor consilieri locali precum și a locuitorilor municipiului Sighetu Marmației,

Onorați decidenți și cetățeni,

Deși străvechiul oraș Sighet a avut încă din anul 1576 o stemă pe care erau gravate însemnele sale distinctive și simbolice, semnul heraldic aflat azi în uz nu este unul oficial, recte aprobat printr-o Hotărâre de Guvern.
Acest lucru încalcă prevederile H.G. 25/2003 și nu mai poate continua, adoptarea urgentă a stemei localității fiind imperios necesară.

În continuare, vă propun spre lecturare câteva considerații pe acest subiect:

1. Evoluția stemei

Sighetul, cea mai avansată colonie regală germano-maghiară implantată de către Ungaria în voievodatul Maramureșului, probabil avea deja o stemă în anul 1383, însă primul sigiliu indubitabil ne parvine din 1576 (Balogh), când însemnele orașului erau un cap de zimbru cu cruce între coarne, flancat de patru stele, respectiv de crinul angevin (foto 1, Tiron).

Primul sigiliu păstrat al comunității celor 5 orașe de coroană (foto 2, Tiron) dovedește că în 1701 stema Sighetului era mobilată cu același cap de zimbru cu cruce, crin și (acum trei) stele, celelalte așezări având: bourul cu semilună și stea (Câmpulungul), cerbul alergând (Vișcul), două săgeți încrucișate cu vârful în sus (Hustul) și acvila cu aripile desfăcute (Teceul).

Tot în anul 1701, Sighetul a adoptat stema rămasă în vigoare până în 1902 (foto 3, Ivanciuc): zimbru bărbos, cu cruce cu brațe egale între coarne, cu stea și două cruci inferior senestra și lujer de crin angevin inferior dextra, scutul (cu forme variind de-a lungul istoriei) fiind timbrat cu o coroană cu cinci colțuri. Stema istorică avea următoarele culori: zimbrul – negru, scutul – roșu, coarnele și crinul – de argint, iar crucea și stelele – de aur (foto 4).

Ultima variantă a stemei istorice, utilizată, din câte știm, între anii 1902-1918, este vizibilă în corpul II al fostei Primării a Sighetului (azi, „Casa Armatei”): zimbru negru, acum pe scut despicat, roșu (senestra), respectiv azur (dextra), mobilat cu cruce și trei stele de aur, respectiv cu crini de argint (foto 5).

În anul 1931 orașul a primit o nouă stemă: bovideu hibrid, negru (zimbru bărbos cu coarne de bour, v. mai jos), văzut din semi-profil. Celelalte simboluri au fost anulate, scutul, azuriu, fiind timbrat cu o coroană murală cu cinci creneluri, de argint (foto 6).

După ani buni de pauză, în 1972 a fost adoptată stema socialistă: scut scartelat, având în mijloc armele republicii aplicate peste drapelele P.C.R. și R.S.R., iar în cartiere: cap de bovideu hibrid (zimbru bărbos cu coarne de bour) auriu, în câmp de fascii roșii-negre; ferăstrău circular (!) negru suprapus peste un stâlp de poartă maramureșeană (!), cu rozetă și arborele vieții; „vârtelniță” (!) stilizată, negru-alb, respectiv Palatul culturii, auriu, pe fascii roșii-negre (foto 7)…

Rămas iar fără stemă în 1990, Sighetul a stat astfel până prin 2005, când a reînceput să utilizeze, neoficial, vechiul blazon interbelic.

2. Cum ar putea arăta noua stemă

La Sighet ar exista, temporar, minim trei variante de lucru, fiecare transmițând anumite mesaje:

2.1. Reînvierea tradiției heraldice multiseculare, cu zimbrul autohton și crinii regali, ca o dovadă de continuitate și de împăcare, lipsită de frustrări, cu istoria.

Acele orașe vechi care își respectă și acceptă trecutul, și-au păstrat până azi elementele de bază ale stemei din secolele XIV-XVI: Sibiul, Brașovul, Mediașul, Sebeșul etc.

Cu cât o stemă are vechimea și continuitatea mai ridicate, cu atât este mai respectabilă.
Iar zimbrul a fost marca Sighetului dintotdeauna; cât despre crini, localitatea a intrat în istoria scrisă (în 1326) și a devenit oraș (în 1352) sub regii angevini, de origine franceză, care au condus, în diverse perioade dintre secolele X-XV, regatele Franței, Angliei, Navarrei, Siciliei, Neapolelui, Ungariei și Poloniei.

Crinii acestora au stat și pe stema Moldovei și pe blazonul lui Ștefan cel Mare, fiind prezenți astăzi, printre multe altele, pe stemele Parisului, Florenței, Spaniei, Marii Britanii ori a jumătate din Franța. Orașul slovac Košice, cu care am împărtășit aceeași soartă (și evoluție demografică!), trecând prin regatul Ungariei, imperiile austriac și austro-ungar, prin horthysm și comunism, folosește exact aceeași stemă începând din anul 1502, fără să-i fi adus „îmbunătățiri” (foto 8).
Prin vechii crini, putem fi „înfrățiți”, simbolic, cu o mare parte din Europa.

2.2. Adoptarea stemei interbelice hibrid (zimbru-bour), aflată azi în uz neoficial, care abandonează tradiția și istoria heraldică locală (dovedită prin sigiliile oficiale folosite de oraș vreme de secole, pe care, pe toate!, apar zimbrul frontal, crini, cruci și stele), copiind însă modelul apărut prima dată într-un album heraldic vienez din anul 1885 și nepăstrând nimic din herbul vechi (până și poziția bovideului fiind modificată), contravenind, astfel, Metodologiei în uz (v. mai jos).

2.3. Respingerea a tot ce a fost în vechime (cu excepția crucii) și adoptarea unor noi simboluri, conform unui proiect de stemă propus de C.L. în anul 1994, dar nefinalizat (v. poziția dl. Ioan Ardeleanu-Pruncu în două articole de presă: 1 și 2; mulțumesc, dl. Marius Voinaghi, pentru semnalarea inexistenței stemei), astfel:

– Mobila centrală a noii steme să fie bourul, nu zimbrul, pentru că, printre altele, anumiți istorici au zis că bourul a fost sighetean ori pentru că bourul apare pe Columnă, lângă daci, nu zimbrul.
Nenumărați istorici și heraldiști, însă, atât vechi cât și noi, au confundat capul de zimbru (Bison bonasus), caracterizat prin coarnele puternic arcuite spre interior (uneori ilustrat și cu barbă), cu cel de bour (Bos primigenius), totdeauna imberb și cu coarnele deschise, uneori numai la vârf, către exterior (Van Vuure, Bercu).

Heraldica înseamnă întâi ilustrație doveditoare și abia apoi, text descriptiv: degeaba s-a scris despre bourul Sighetului, aspectul acestuia de pe toate stemele vechi a fost cel al unui zimbru…

Iar zimbrul, simbolul legăturii orașului cu „glia strămoșească”, este la fel de străvechi autohton (și dacic, dacă insistăm – doar apare pe scutul din dava Piatra Roșie!) precum bourul.

Din moment ce semnul legal al Sighetului (nu discutăm reprezentările artistice, neoficiale și neverificabile) a fost permanent, timp de cel puțin 346 de ani, zimbrul, ce motiv plauzibil am avea să îl transformăm, acum, în bour (ori, în hibrid zimbru-bour)?!

– Ca elemente secundare s-au propus crucea, soarele, luna conturnată și, mai ales, roza bogdaniană.

Însă, luna și roza lui Bogdan nu pot avea nici o logică pe stema Sighetului (și nici soarele), ci pe cea a județului Maramureș, respectiv cea a Moldovei, locuri unde, de altfel, se și află azi!

Bogdăneștii au fost voievozi ai Maramureșului, dar Sighetul nu a fost niciodată „capitală” voievodală (așa cum s-a indus ideea, eronată, pe baza unui act din 1349, lecturat greșit), orașul medieval, colonie liberă regală, fiind subordonat numai și numai coroanei Ungariei (cu o singură excepție, v. la final)…

Apoi, este imposibilă reținerea, ca probă științifică, a prezenței rozei Bogdăneștilor pe o biserică sigheteană construită în anul 1892, ori pe Tropaeum Traiani (Iuga)! Roza a apărut acum 4000 de ani, în India, Mesopotamia, Egipt, ajungând apoi la minoici, greci și romani, desigur, dar, ce legătură are aceasta cu heraldica maramureșeană?! Mai ales că roza în cauză pare să fi fost pur și simplu concedată Bogdăneștilor de către familia maghiară Pok (Tiron)…

Iată ce prevede Metodologia Comisiei Naționale de Heraldică, Genealogie și Sigilografie a Academiei Române pentru elaborarea si avizarea stemelor localităților si județelor, adoptată în 2002 și completată în 2021, care este obligatorie: ”4) Se va respecta cu prioritate tradiţia heraldică locală, dar cu obligaţia de a se revizui eventualele compoziţii greşit alcătuite în perioadele anterioare. 5) Se pot introduce elemente heraldice noi, acolo unde evoluţia comunităţii a înregistrat o transformare de însemnătate majoră, de interes național.”

Cu tot respectul și stima pentru dl. Ardeleanu și susținătorii ideilor transmise de dânsul, însă stema istorică a Sighetului nu are compoziția greșită și nu cunoaștem nici vreo transformare de interes național care să poată justifica înlocuirea zimbrului cu bourul (dacic…), ori substituirea crinilor și stelelor cu soarele, luna și roza cu cinci petale (presupus neaoșă și romană…)…
Oricum, pe teritoriul Sighetului nu se cunoaște nici o așezare dacică ori romană (v. Repertoriul Arheologic Național), care să justifice această matrice…

Acum, rezolvarea problemei, incluzând consultarea locuitorilor cu privire la variantele de stemă ce urmează a fi propuse, cade în sarcina autorităților municipale, care, pentru a evita erorile ori respingerea dosarului, vor trebui să contacteze, în prealabil, experții Comisiei Naționale de Heraldică, Genealogie și Sigilografie.

Așadar, stimați aleși, vă rog să faceți ceea ce trebuie, știind că am primit cu toții Sighetul moștenire de la urmașii fondatorilor săi, indiferent ce etnie ori religie vor fi avut aceștia, care l-au refăcut de fiecare dată după incendii, inundații, cutremure ori devastatoare epidemii de ciumă și care și-au dat sângele în luptele de apărare a sa contra tătarilor, turcilor, austriecilor, rușilor ș.a., pentru ca noi să putem să ne mândrim azi că suntem cetățeni ai săi.

Vă mulțumesc,
Teofil Ivanciuc

P.S.: De vrem neapărat să accentuăm că Sighetul contemporan are caracter predominant românesc, am putea utiliza heraldica singurei familii românești legată de Sighetul medieval, Drăgoșeștii Balc și Drag, ultimii voievozi maramureșeni, orașul fiind proprietate a lor între anii 1392-1404 (dar fără să-l aibă „capitală” și fără să locuiască aici), adică semiluna și săgeata flancată de stele (foto 9).

Bibliografie selectivă

– A. Balogh, Evoluția sigiliilor folosite de autoritățile administrative din Comitatul Maramureș, sec. XV-XVIII, „Revista Arhivelor”, 4, 1982
– I. Bercu, Stema Țării Moldovei: cap de bour sau cap de zimbru?, „Historia est Magistra Vitae: Valori, paradigme, personalități”, Chișinău, 2019
– N. Iuga, Maramureșul – floarea cu cinci petale, Cluj-Napoca, 2019
– T. Ivanciuc, Sighetul Marmației. Ghid cultural-turistic, Sighet, 2007
– R. Popa, Țara Maramureșului în veacul al XIV-lea, București, 1970
– T.-R. Tiron, Noi ipoteze referitoare la originile stemei Moldovei, în lumina informațiilor oferite de către sigiliul din 1701 al celor cinci orașe privilegiate din Comitatul Maramureș, „Marmația”, 16-17, 2019-2020 (cu întreaga bibliografie a problemei)
– C. Van Vuure, Retracing the Aurochs: History, Morphology and Ecology of an extinct wild Ox, Sofia, 2005

Sâmbătă, 5 februarie 2022, s-a desfășurat Concursul Național de selecție Arpino – limba latină, prevăzut în Lista competițiilor naționale pe discipline școlare, sportive și proiecte educative la care participă elevi români, în anul școlar 2021-2022, din Anexa nr. 2 la OME nr. 3066/27.01.2022. Concursul a avut loc în vederea stabilirii lotului național pentru Olimpiada Internațională Certamen Ciceronianum Arpinas, care se va desfășura la Arpino, în Italia, în luna mai a acestui an.

Elevul Vasile Gabriel Vouciuc, din clasa a XI-a E de la Colegiul Național „Dragoș-Vodă” s-a clasat pe locul II, cu nota 9,00, la o zecime de reprezentantul județului Alba care s-a clasat pe primul loc, dintr-un număr mai mare de participanți din județele Alba, Buzău, Iași, Botoșani și municipiul București. Lucrările au fost corectate la București de către cadre didactice universitare de la Departamentul de Limbi și Literaturi Romanice, Clasice și Neogreacă al Facultății de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București și de la Societatea de Studii Clasice din România. Doar 6 elevi (primii clasați) vor reprezenta România la competiția din Italia.

Imediat după aflarea rezultatului, am primit feedbackul „vicecampionului” național:
Limba și literatura latină m-a atras încă de la primul contact cu acestea, și nu pot zice cu precizie nici până în ziua de azi dacă asta se datorează misticității epocii antice, pasiunii pentru citit sau provocării pe care o reprezintă studiul acestei limbi. Ceea ce a venit cu siguranță ca o provocare a fost, în schimb, concursul de selecție Certamen Ciceronianum Arpinas. Conștient de cantitatea enormă de informație pe care trebuia să o asimilez în câteva zile, am intrat fără tragere de inimă „în horă”, considerând că nu am nimic de pierdut. În doar câteva zile, acest „nu am nimic de pierdut” s-a transformat în „totul sau nimic”. Calificarea la etapa internațională o datorez nu doar mie, ci și doamnei prof. Brîndușa Oanță și tuturor persoanelor dragi care îmi sunt tot timpul alături. Iar faptul că voi reprezenta România la competiția de la Arpino nu mă copleșește atât de tare pe cât mă ambiționează. (Vasile Gabriel Vouciuc)

Felicitări, Vasile Gabriel Vouciuc! Felicitări doamnei profesor Brîndușa Oanța! Felicitări, CNDV! Așteptăm rezultate frumoase și la nivel internațional!

Salut, Sighet!

Competiția internațională BRD FIRST Tech Challange România FREIGHT FRENZY 2021-2022 se află la al 6-lea sezon, iar clubul nostru de robotică, Tech-X CNDV, se află la a treia participare. Anul acesta, componența echipei este în mare parte aceeași ca în edițiile anterioare, având 15 membri activi și 2 mentori.

Tema acestui sezon este FREIGHT FRENZY, iar robotul joacă rol de curier. Meciul începe cu o autonomie de 30 de secunde în care robotul trebuie să efectueze anumite acțiuni prin instrucțiuni preprogramate. Prima livrare reprezintă preîncărcarea robotului și selectarea unei situații de joc din cele trei posibile. Această selectare se realizează prin scanarea elementului de joc al echipei, printat 3D, poziționat pe una dintre cele trei poziții disponibile prin randomizare. Marfa (cubul) este livrată pe nivelul corect indicat de poziția elementului de joc. Următoarele două minute, robotul se află sub controlul a doi driveri, care câștigă puncte prin colectarea și depozitarea mărfii în unitatea de depozitare (Shipping Hub). În ultimele 30 de secunde ale perioadei controlate de driveri, numită End Game, robotul poate continua să plaseze cuburi pe Shipping Hub sau să livreze rățuște prin intermediul caruselului. O altă posibilitate de a obține puncte în End Game este plasarea elementului de joc pe tija din centrul Shipping Hub-ului.

Din cauza situației epidemiologice actuale, atât meciurile demonstrative cât și cele oficiale se vor desfășura Remote, începând din data de 14 februarie 2022. Anul acesta vor participa 176 de echipe împărțite în trei regionale. Tech-X CNDV, având numărul național RO175, face parte din Regionala Timișoara-București, regională în care sunt înscrise 59 de echipe, dintre care doar 10 se califică la etapa națională.

Pe parcursul lunilor februarie și martie vom filma din micul nostru laborator de robotică, meciurile oficiale le vom posta și pe canalul nostru de youtube, filmări conform criteriilor de jurizare impuse.

Ne va fi foarte greu să respectăm cerințele impuse deoarece avem nevoie de cinci camere de filmat fixe și una mobilă, ceea ce necesită aparatură și dotări, adică investiții financiare. Anul acesta simțim lipsa sponsorilor, de aceea încercăm să ne descurcăm cu ce avem și/sau prin bunăvoința membrilor.

Ne puteți găsi și urmări:
https://natieprineducatie.ro/#
Facebook: @techx.cndv
YouTube: Tech-X CNDV
Instagram: @tech_x.cndv
Twitter: @XCndv
Site: http://www.tech-x.ro/
http://www.tech-x.cndv.ro/
Email: [email protected]

Vă rugăm să fiți alături de noi în această perioadă, să aveți încredere în noi și să ne susțineți.
Urez mult succes echipei mele, mobilizare și implicare maximă!
Indiferent de locul ocupat sunt mulțumită de efortul depus și apreciez munca și strădania tuturor celor implicați.

Mentorul echipei,
prof. Cornelia HOTEA

Cel mai vechi așezământ hotelier sighetean și maramureșean în picioare, hotelul „Coroana”, exista, ca han al Tezaurariatului, încă în anul 1775. Reamenajat în 1891, acesta avea un restaurant, o cafenea și o cramă renumite, unde performau artiști de calibru.

Aici au fost găzduiți, în perioada 20-22 iulie 1923, Regele Ferdinand I, Regina Maria, Principele Carol – viitorul rege, Prinţesa Elena şi Principele Nicolae. În 1938, clădirea sa a fost oferită de către regele Carol II Episcopiei Ortodoxe a Maramureșului, împreună cu Palatul Cultural, însă se pare că donația nu s-a mai materializat. De la balconul clădirii a vorbit mulțimii aduse cu arcanul, pe 16 iunie 1946, primul șef al guvernului comunist de tristă amintire, dr. Petru Groza.

În perioada comunistă, complexul, devenit de stat, a fost rebotezat „Tisa”, ajungând să aibă, la un moment dat, 43 de camere de cazare, grădină de vară, braserie, cafe-bar și un restaurant cu 250 de locuri, întinse pe un teren de 3050 mp, suprafața construită fiind de 2070 mp.

După 1989 și privatizare, managementul acestuia a început să sufere, hotelul „Coroana” trecând prin mai multe mâini pentru ca, în final, să fie declarat falimentar și închis în anul 2014.

Clădirea a ajuns apoi proprietatea unei alte societăți comerciale sighetene, care a vândut-o, în decembrie 2019, pentru suma de 1,41 milioane euro, companiei maghiare Manevi Zrt.

Societatea Manevi face parte din portofoliul entității Magyar Nemzeti Vagyonkezelő Zrt., fiind controlată în totalitate de Guvernul de la Budapesta, care a transferat-o în anul 2018 sub autoritatea Ministerului Afacerilor Externe al Ungariei. Manevi Zrt. au achiziționat în ultimii ani, uneori în condiții controversate, și alte clădiri istorice din Transilvania: castelul Wesselenyi din Jibou, fosta primărie din Carei, Teatrul Vechi din Arad, hotelurile ”Pannonia” (”Dacia”) din Satu Mare, ”Crucea Albă” din Arad, „Ferdinand” din Hațeg, „Alte Post” din Sighișoara etc.

Este clar că faptul că statul maghiar a ajuns să dețină una din cele mai importante clădiri ale Sighetului, naște emoții și stârnește puternice controverse, însă vânzarea a fost făcută și nu se mai poate da înapoi…

Conform unui articol publicat de organizația Átlátszó Erdély (de unde am obținut detaliile tranzacției hotelului sighetean), Manevi și-a anunțat intenția de a restaura complexul hotelier, punând la bătaie 324 mii euro doar pentru plata proiectului arhitectonic al unui hotel de 4 stele (cel mai „galonat” din Sighet) cu 28 de camere (prin remodelarea camerelor existente, prea mici pentru această categorie), restaurant, bar, terasă și parking.

Rămâne să vedem când va fi demarată atât de necesara restaurare, pentru că, în acest moment, clădirea arată oribil, fiind o pată pe obrazul, și așa foarte maculat, al centrului istoric al Sighetului.

Text & foto, Teofil IVANCIUC