Remember Ion IUGA – 82 de ani de la nașterea Poetului
Anul acesta poetul Ion Iuga (06 ianuarie 1940 – 19 octombrie 1993) ar fi împlinit 82 de ani.
Autor a 13 cărți, căutător al rădăcinilor sale, poetul a transpus în versuri semnificația simbolurilor care lărgesc viziunea poetică în căutările locului de origine.
Eul liric personal și modern a fost construit pe fondul energiei rebele, pe candoarea și profunzimea sufletească a intelectualului.
Despre „Bărbatul din Nord” vor vorbi, Vineri, 28 ianuarie 2022, ora 14:00, la Centrul Cultural Sighet, cei care l-au cunoscut și i-au citit poezia. Acestea sunt momente de prețuire a memoriei poetului din Săliștea de Sus, deschizător de modernitate lirică în Maramureș.
Ileana Pop-Nemeș Referent cultural
Ziua Internațională de Comemorare a Victimelor Holocaustului – Sighet, 27 ianuarie 2022 [VIDEO]
Prin Rezoluţia privind comemorarea Holocaustului a Adunării Generale a ONU (Organizaţia Naţiunilor Unite), din anul 2005, s-a decis ca data de 27 ianuarie să fie fixată în calendarul global ca Ziua Internaţională de Comemorare a Victimelor Holocaustului. Decizia s-a luat pentru a imprima în memoria colectivă conexiunea cu 27 ianuarie 1945, zi simbolică, în care forţele aliate au eliberat lagărul de concentrare – exterminare Auschwitz-Birkenau.
Cu ocazia Zilei Internaţionale de Comemorare a Victimelor Holocaustului sunt organizate, în fiecare an, diverse manifestări şi la sediul Organizaţiei Naţiunilor Unite (New York) dar şi la birourile ONU din întreaga lume.
„Memory, Dignity and Justice”, este tema care ghidează comemorarea şi educaţia despre Holocaust în anul 2022.
La Sighet, la comemorarea inițiată de Federația Comunităților Evreiești din România – filiala Sighet, a participat și primarul Sighetului, av. Vasile Moldovan, care a depus o coroană de flori din partea administrației publice locale.
Mai jos vă oferim înregistrarea video a evenimentului desfășurat la Monumentul Victimelor Holocaustului:
Salut, Sighet!
Video: dr. Sorin Markus
Comunitatea evreiască din Dragomirești
În anul 1746 în Dragomirești trăia o singură familie de evrei. Aceasta se ocupa cu fiertul țuicii. Cu timpul numărul evreilor din Dragomirești a crescut constant. În 1880 trăiau 325 de evrei aici, iar în anul 1941 s-au declarat evrei 684 de persoane.
La sfârșitul secolului XVIII comunitatea și-a construit o sinagogă, casă de rugăciuni și o baie rituală. Localitatea avea și heider și ieșiva.
Primul rabin a fost ales în anul 1880 în persoana lui Mose Stern. Rabini ai comunității au mai fost Menachem Mendel Sapira și Moșe Israel Feldman. Acesta din urmă a fost ucis în Auschwitz. Majoritatea evreilor din Dragomirești se ocupau cu agricultura, silvicultura, mici afaceri locale și mai multe distilerii de alcool.
În anul 1944 începe sfârșitul acestei comunități. În data de 15 aprilie în localitate se înființează un ghetou. Aici sunt adunați circa 2000 de evrei din ocolul Dragomirești. Condițiile au fost crunte. Evreii au fost bătuți de jandarmi, cât și de localnici. Fiecare dintre aceștia căutând aurul ascuns.
În 19 mai toți evreii din ghetou au fost trimiși la Vișeu de Sus. Unii cu căruțe, alții pe jos peste munți. Cei care nu putea ține pasul au fost împușcați pe loc și înhumați în pădure.
În ziua în care au ajuns în Vișeu de Sus au fost urcați în tren și au fost trimiși spre moarte sigură în Auschwitz. Majoritatea evreilor din Dragomirești a fost ucisă în camerele de gazare imediat după ce au ajuns în lagărul de exterminare.
După război s-au mai întors aproximativ 50 de supraviețuitori, dar în decurs de câțiva ani au emigrat cu toții. Astăzi în Dragomirești nu mai trăiesc evrei.
Asociația Maramureș Heritage
Martorii lui Iehova și victimele Holocaustului
Data de 27 ianuarie a fiecărui an marchează Ziua Internațională de Comemorare a Victimelor Holocaustului (1). Genocidului nazist i-au căzut victimă milioane de oameni din cauza rasei, naționalității sau a ideologiei politice. Puțini însă cunosc că printre victime s-au numărat și mii de Martori ai lui Iehova care au suferit pentru credința lor creștină.
Cunoscuți pe atunci ca Studenți în Biblie, Martorii lui Iehova au fost „singura grupare din timpul celui de-al Treilea Reich persecutată exclusiv pe criterii religioase”. (2) Potrivit istoricului Christine King, naziștii i-au catalogat pe Martorii lui Iehova „dușmani [ai Statului], din cauza refuzului [categoric] de a accepta chiar și lucruri minore ale național-socialismului, care contraveneau credinței lor”. (3)
Datorită conștiinței lor religioase, Martorii erau neutri din punct de vedere politic și refuzau să folosească salutul „Heil Hitler”, să se implice în acțiuni rasiste și violente sau să se înroleze în armata germană. În plus, doamna King a adăugat: „În publicațiile lor, ei făceau cunoscute pe scară largă nelegiuirile acelui regim, inclusiv atrocitățile comise împotriva evreilor”. (4)
Martorii lui Iehova au fost printre primii deținuți trimiși în lagăre de concentrare. Aici erau obligați să poarte pe uniforma de deținut un semn de identificare simbolic, un triunghi violet. Dintre cei aproximativ 35 000 de Martori din țările europene ocupate de naziști, peste o treime au fost persecutați direct. Majoritatea au fost arestați și închiși. Sute de copii au fost plasați în case ale naziștilor sau în centre de reeducare. Aproximativ 4 200 de Martori au fost trimiși în lagăre de concentrare. Prof. Detlef Garbe a scris: „Scopul era exterminarea acestui grup religios: trebuia să nu mai existe niciun Martor în Germania”.(5) Aproximativ 1 600 de Martori au murit, dintre care 370 au fost executați. (6)
Obsedați de ideea știrbirii integrității ferme a Martorilor, naziștii au intensificat atacul psihologic și le-au făcut o ofertă „extraordinară”: fiecare Martor putea să-și cumpere libertatea. Prețul era semnarea renunțării la credință. Declarația-standard (Erklärung), introdusă în 1938, prevedea ca persoana să renunțe la credința sa, să-i denunțe pe ceilalți Martori, să recunoască guvernul nazist drept cea mai mare autoritate și să-și apere Patria cu arma în mână. Comandanții închisorilor sau ai lagărelor se foloseau deseori de tortură sau de privațiuni pentru a-i face pe Martori să semneze. Potrivit Prof. Garbe „foarte puțini au semnat” dezicerea de la credința lor. (7)
Doamna Geneviève de Gaulle, nepoată a generalului Charles de Gaulle și membră a Rezistenței France, a spus următoarele despre prizonierele Martore închise în lagărul de la Ravensbrück: „Ceea ce am admirat mult la ele a fost faptul că ar fi putut să plece oricând, fiind suficient să semneze renunțarea la credință. … De fapt, aceste femei, care păreau atât de slăbite și de epuizate, au fost mai puternice decât SS-iștii, care aveau de partea lor puterea și toate mijloacele. Martorele aveau forță proprie, iar tăria voinței lor nu putea fi învinsă de nimeni”.
Martorii lui Iehova nu au făcut niciun compromis în fața intimidărilor naziștilor. Iar aceasta este într-un contrast izbitor cu conformismul majorității oamenilor la ideologia nazistă, înainte și după Holocaust. Poziția fermă de respingere a rasismului, a naționalismului extrem și a violenței – iată câteva idei la care societatea contemporană poate reflecta cu ocazia Zilei Internaționale de Comemorare a Victimelor Holocaustului.
Prin amabilitatea Organizației Religioase „Martorii lui Iehova” din România.
Puteți găsi mai multe informații cu privire la Martorii lui Iehova și la poziția lor în timpul Holocaustului la adresele de mai jos:
https://www.jw.org/ro/martorii-lui-iehova/intrebari-frecvente/jw-holocaust-date-lagare-concentrare/
https://www.jw.org/ro/invataturi-biblice/intrebari/holocaustul-de-ce/
https://www.jw.org/ro/stiri/stiri-pentru-jurnalisti/regionale/germania/amintire-eliberare-brandenburg/https://www.jw.org/ro/stiri/jw/pe-zone/italia/lagar-concentrare-risiera-di-san-sabba-trieste/https://www.jw.org/ro/stiri/stiri-pentru-jurnalisti/regionale/polonia/eliberare-lagare-concentrare-auschwitz/
https://www.jw.org/ro/stiri/stiri-pentru-jurnalisti/regionale/ungaria/centru-memorial-holocaust-in-onoarea-martorilor/
Comunicat de presă
Pentru informații suplimentare: Ioan Tăut – purtător de cuvânt al Martorilor lui Iehova în Sighetu Marmației [email protected]
Doamnele demnității maramureșene (autor, preot prof. Marius Vișovan)
Întorși acasă după ani grei de temniță comunistă, epuizați fizic, cu sănătatea zdruncinată și de multe ori traumatizați psihic, foștii deținuți politici din Maramureș s-au reintegrat cu greu în viața socială și profesională, au fost supuși la repetate șicane și umilințe pentru a-și putea continua studiile iar încadrarea în muncă – urgentă pentru câștigarea pâinii zilnice – s-a făcut greu, fiind „plimbați” de la o întreprindere la alta, amăgiți cu promisiuni gratuite, refuzați brutal sau cu politețe fățarnică, în cele din urmă angajați, dar mai mereu la „munca de jos ” , fiind însă primii pe listă când se punea problema „reducerilor de personal ” (mulți dintre ei au plecat spre alte zone ale țării, sperând că vor fi mai puțin cunoscuți și supravegheați și se vor putea realiza mai ușor, ceea ce în unele cazuri s-a dovedit adevărat, deși Securitatea le reamintea periodic că e cu „ochii pe ei”…)
Complicată era și problema căsătoriei, a împlinirii familiale, a integrării într-o viață normală (atât cât le-a mai rămas din ea…). Pe lângă faptul că erau trecuți de „prima tinerețe”, cu diverse afecțiuni căpătate în pușcărie, pe lângă situația materială precară, foștii deținuți politici purtau cu ei stigmatul de indezirabili pentru societatea comunistă, stigmat care urma să se răsfrângă automat peste soțiile și copiii lor (ceea ce s-a și întâmplat!). Viitoarele soții erau avertizate aspru de către activiștii comuniști, de către șefii de la locul de muncă și în unele cazuri chiar de către rudenii apropiate că își compromit viitorul, că ratează orice posibilitate de promovare socială și profesională, că riscă inclusiv pierderea locului de muncă și necazuri pentru alți membri ai familiei, etc.
Acest articol se dorește a fi un modest omagiu pentru toate acele tinere pline de curaj, cu suflet curat și credință în Dumnezeu care au depășit orice ezitare și au respins toate presiunile politice, inclusiv reticențele familiei și ale anturajului unindu – și destinul cu acești oameni prigoniți și prin ei cu Crucea neamului românesc! Ele merită cu prisosință titlul de „doamne ale demnității maramureșene”! Cele mai multe dintre ele, inclusiv mama mea, au plecat deja la Domnul după ce au dat timp de zeci de ani o mărturie frumoasă pentru adevăratele valori, alături de soții și copiii lor. Celor care mai sunt printre noi, le rostim cu respect numele și le urăm sănătate (în paranteză anul nașterii și domiciliul actual): Vlad Emma (1932, Sighet) – soția lui Vlad Mihai (+2006) student arestat în „lotul Vișovan”; Tivadar Susana (1936, Sighet ) – soția lui Tivadar Vasile (+2012) elev urmărit pentru apartenența la „grupul Vișovan” apoi arestat ca membru în „grupul Țibleșul”; Iusco Anuța (1938, Vișeu de Sus) – soția lui Iusco Găvrilă Sfâcă (+ 1988), elev arestat în grupul de rezistență „Popșa”; Bărcan Maria (1941, SUA) – soția lui Bărcan Gheorghe, elev arestat și deținut pentru refuzul colaborării cu securitatea; Minică Maria (1943, Sighet ) – soția lui Minică Ștefan (+ 2001), elev arestat în al doilea lot de elevi de la Liceul „Dragoș Vodă”, grup intitulat „Tânărul cuib”; Dunca Anuța (1944, Vișeu de Sus) – soția lui Dunca Ioan (în vârstă de 90 ani), elev arestat în „lotul Vișovan”; Vlad Livia (1945, Ploiești ) – soția lui Vlad Iuliu (+1995), elev arestat în „lotul Vișovan”, Chindriș Ioana (1946, Sighet) – soția lui Chindriș Vasile (+2017) arestat ca membru în grupul de rezistență „Țibleșul” Onoare și respect!
preot prof. Marius Vișovan
Vă invităm să sprijiniți activ proiectul „Stații meteo automate în Sighet”
Zona municipiului Sighetu Marmației nu are nici o stație meteo care să transmită date în timp real, online, în sistemul internațional (deși are o stație oficială, subordonată Administrației Naționale de Meteorologie), astfel încât locuitorii regiuni nu pot beneficia de date și de prognoze meteorologice instant.
Singurele stații meteo automate care funcționează în județul Maramureș sunt cele din Baia Mare și Ruscova (ultima fiind particulară).
Celelalte trei stații meteo oficiale existente în județ (Sighet, Ocna Șugatag, Iezer și Târgu Lăpuș), nu emit, niciuna, date în timp real în mediul online.
Problema este că ambele stații automate existente sunt situate dincolo de munți: între cea de la Baia Mare și zona Sighet se ridică masivul Gutâi, iar între cea din Ruscova și Sighet, masivul Hera. Din acest motiv, întreaga zonă depresionară adiacentă Sighetului, cu cca 100.000 locuitori, de pe văile Tisei, Marei, Cosăului, Ronei și Izei inferioare, nu beneficiază de prognoze meteorologice acurate și instant.
Intenționăm achiziționarea, din donații, a trei stații meteo automate, care vor fi instalate în diferite puncte din municipiu, pe proprietățile unor voluntari. Aceste stații vor transmite în permanență date meteo reale, vor efectua prognoze meteo cât mai precise și vor contribui la crearea unei baze de date istorice cu parametri meteo înregistrați.
Vă invităm să donați pentru ca și zona Sighetului, din inima Maramureșul istoric, să aibă o rețea de stații meteo moderne, funcționale și utile tuturor!
În spatele acestui proiect se află Sorin Hotea și Teofil Ivanciuc.
Miercuri, 26 ianuarie 2022, de la orele 16:00, la Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei din municipiul Sighetu Marmaţiei, cu sprijinul doamnei Ana Blandiana, va avea loc conferința cu tema: Mihai Eminescu – Martir al spiritualității, inițiată de dr. Vasile Bodnar și Laurian Stănchescu, poet, istoric literar, jurnalist.
Conferința se dorește a fi un proces public în Maramureș și lansări de carte, privind viața și moartea lui Mihai Eminescu. Deschidem juridic și un Dosar de moarte suspectă pe numele Poetului. Am inițiat demersul și la Procuratura Generală a României. Scriitori, jurnaliști, medici, avocați, preoți, profesori, iubitori de Eminescu și-au anunțat participarea. Vom prezenta documentele vremii începând din anul 1869-1870 de când Poetului i s-a deschis Dosar Polițienesc de Urmărire, de parcă Voievodul Culturii și Limbii Române era tâlharul secolului la 20 ani. Vom evoca patriotismul Poetului și asumarea sacrificiului de Țară. (Laurian Stănchescu)
Comunicat de presă
Pianista sigheteancă Aurelia VIȘOVAN va susține un concert simfonic la Cluj!
Vineri, 28 ianuarie 2022, ora 19:00, la Colegiul Academic din Cluj – Napoca va avea loc un concert simfonic susținut de Orchestra Filarmonicii de Stat „Transilvania”, dirijor Taavi Oramo, solistă fiind Aurelia Vișovan – pian. Aurelia Vișovan va interpreta Concertul nr. 2 în Mi major pentru pian, op. 59 de Moritz Moszkowski.
Aurelia Vișovan este sigheteancă, a fost elevă a prof. Monica Chifor (la Școala de Muzică din Sighet), absolventă a Conservatorului „Gheorghe Dima” din Cluj și doctorand, din anul 2016, la aceeași instituție, specializarea pian. În luna ianuarie 2017 și-a finalizat studiile și la Conservatorul de Stat din Viena (Austria), fiind cooptată în anul următor (2018) asistent universitar la Universitatea de Muzică din Viena și Nürenberg.
La sfârșitul lunii octombrie 2021, Aurelia Vișovan și-a susținut teza de doctorat, la Academia Națională de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj – Napoca, obținând un excepțional calificativ: Summa Cum Laude.
Menționăm că dr. Aurelia Vișovan este în prezent profesor universitar la Universitatea de Muzică din Nürenberg – Germania.
Aurelia Vișovan a câștigat aproape 30 de premii la diverse concursuri naționale și internaționale.
Salut, Sighet!
Armonie totală la Sighet! Cei prezenți și-au dat… mână cu mână! [Video]
Armonie, muzică (adecvată), discursuri concise, deh, au fost -15 grade Celsius la Sighet!… la ora 11:00 fix a simbolicei zile de 24 ianuarie 2022. Spectatorii – puțini dar buni patrioți! – au reușit să reziste aproape 30 de minute la primul punct din programul propus de Centrul Cultural Sighet!
Pe Pietonală am suportat eroic gradele în minus (din păcate!) și am marcat cu stoicism Mica Unire. Ne-au încălzit, chiar la propriu, vocile grupurilor folclorice (Școala de Artă și Ansamblul Mara) de la Centrul Cultural și în special interpretările înflăcărate ale Ilenei Matus și Ghiță Ștețca.
Hora Unirii de la final a mai dezghețat (cu cel puțin un grad) atmosfera și ne-a convins că… unde-i unul nu-i putere!
Cred că dacă ar fi fost mai mulți consilieri locali prezenți la eveniment (am văzut consilieri doar de la PSD și PNL) ar fi crescut și mai mult „gradele” de pe Pietonală!
Fără multă vorbărie (în ton cu „minusurile” din țară) vă propun să ne bucurăm de frumoasele voci care ne-au dezghețat ziua la aniversarea Micii Uniri!
Sper, îmi doresc să văd că (re)începem cu pași mici să ne (re)unim gândurile și faptele bune (pentru comunitate)!
Foto & video & text: Ion Mariș
Sigheteanca Anișoara Mârza – Gog și-a depășit limitele! (autor, Ion Mariș)
Pe Anișoara Mârza – Gog o cunosc de câțiva ani. Am scris despre ea, i-am admirat mereu forța psihică și fizică (da, chiar așa!), am colaborat cu ea (în urmă nu cu mulți ani) când se implica în proiectele Clubului Rotaract Sighet din care făcea parte și, nu în ultimul rând, am văzut-o și tristă. Tristă când realiza că persoanele cu dizabilități sunt privite cu reticență, cu neîncredere, cu – eventual – un dram de bunăvoință.
Anișoara a fost și continuă să fie optimistă, poate de aceea are parte în viață de întâlniri/ întâmplări memorabile. M-a sunat foarte încântată în urmă cu câteva zile și s-a confesat – cu o voce emoționată – radiind fericire: „Trebuie să vă spun, am schiat! Da, ieri am schiat!” Am fost în prima fază surprins, apoi bucuria Anișoarei mi-a fost transmisă și mie! Eram fericit pentru fericirea Anișoarei Mârza – Gog, ambițioasa tânără care a participat la aproape toate edițiile (XIX) concursului de frumusețe „Atipic Beauty” pentru a-i determina pe concetățenii noștri să realizeze, să conștientizeze că și persoanele cu dizabilități sunt normale și, doar cu un pic de empatie, viața lor se poate schimba.
„Anișoara, cum ai reușit? Cum s-a întâmplat? Extraordinar!”
Și Anișoara a început să-mi povesteacă întâlnirea dintre ea și dl. Ionuț Stancovici (Asociația Club Sportiv Caiac SMile), sătmărenul – instructor care a inițiat-o – pe pârtia (Icoana) de la Cavnic – să „zboare” pe zăpadă.
„Să nu uitați să-i menționați numele, are un proiect minunat, Ionuț își dorește să doteze cel puțin 10 pârtii din țară cu echipamente speciale pentru persoanele cu dizabilități.” Atenție, este un proiect unic în Europa!
Am aflat că acest tânăr special este mereu tentat de proiecte provocatoare, în ultima perioadă s-a focalizat pe „Skiing with Disabilities”; a făcut deja câteva demonstrații cu echipamentul sit-ski, special construit pentru a ajuta persoanele cu dizabilități, pentru a-i ajuta pe cei care sunt lângă noi (și de multe ori nu-i observăm) să-și depășească limitele, să facă sport, să se bucure de toate „detaliile” vieții. Din păcate sit-ski-ul are un preț foarte mare, aproape 7000 de euro, este nevoie de sponsori generoși, de oameni care să-i sprijine proiectul, de voluntari – instructori, are nevoie de susținere. Să „așteptăm” feedback-ul membrilor comunității?!…
Anișoara a decis: „îmi place enorm proiectul d-lui Stancovici, mă implic, veau să-l promovez, este șansa noastră de-a mai face un pas spre normalitate, spre integrare firească!”.
Anișoara a schiat pentru prima dată în viața ei, a fost doar începutul pentru ea și pentru multe alte persoane cu dizabilități care – sigur – vor învinge! Iar numele d-lui Ionuț Stancovici merită reținut și sprijinit pentru că a demarat un proiect curajos, de… aur, a cucerit deja – definitiv – locul I în inimile noastre! Felicitări!
Haideți să dăm mână cu mână!… să fim alături de cei care visează, de cei care nu abandonează lupta împotriva prejudecăților, alături de cei care sunt mereu în avangarda celor care determină schimbarea în bine.
Ion Mariș
PoetikS – Antonia Luiza Dubovici
Antonia Luiza Dubovici
Din inimă va învia liniștea
Și știi că iubești, atunci când pământul se preface-n oglindă vie și trecătoare atunci când îți ascunzi mâinile trecute prin viață, înăbușind-o.
Râuri de riduri nu pot vorbi despre frumusețe precum se cade să cred în ochii tăi sfinți. Au trecut timpuri lungi de când tu ai plecat mai departe. Am așteptat la fereastră, punând la o parte firimiturile fiecărei zile ce m-a prins în singurătate, poate într-o zi vor veni păsări iar cerul se va îndura și își va deschide gratiile de fier. Dacă îl privesc îmi pot închipui cu desăvârșire glasul tău șoptind peste galaxii.
Dacă undeva există un loc unde dragostea poate muri, aș vrea să cred că în inimi va fi ultimul loc de stingere. Apoi va fi întuneric și tot universul va plânge.
Dacă te-aș putea pândi în oglinzi să știu că sufletul tău este în loc bun, unde poezia crește și noaptea în loc de veșnicie și-n fiecare zi este îndeajuns timp pentru toate anotimpurile. Așa cum plouă, tot așa să ningă, dar frigul să fie dulce ca o cămașă țesută din zahăr topit, să-mi amintească de viața ta, cea pe care n-am mai apucat s-o cunosc decât reconstituind firul descântecelor cărții pe care n-ai mai apucat s-o scrii. Ești ultima iarnă de care mi-era dor și teamă.
Si știi că iubești atunci când ești acasă în orice colț al lumii, iar dacă cineva te-ar încuia și-n pietre, inima ta ar zâmbi fericită, căci ea este liberă și-n întuneric, și-n închisori și niciun iad pământesc sau nepământesc nu poate ucide dragostea când ea este vie și-n pântecele morții, așa cum întunericul nu poate înghiți lumina și pasărea nu poate fi îngropată departe de zborul ei.
Antonia Luiza DUBOVICI
(SUA)
sursă foto: pinterest
Inimii poți să-i dai „ocupat”? (autor, Ioana Trifoi)
Ioana Trifoi
„Când scriu aceste rânduri nu e de vină nici frigul și nici mintea mea care este într-un sens giratoriu cu 8 ieșiri, de vină este doar dorul, dorul de mine, dorul de tine, dorul de noi, hoinari ai lumii mari. Oare m-am rătăcit prin lumi străine sau tu chiar ești lumea mea? Întrebările sunt multe, răspunsurile „stoc epuizat”, dar lupt și merg mai departe, într-o zi sper să am parte de o lume mai bună, de-o lume a noastră, pe care să ne-o luăm în cap de atâta beautitudine, de atâta infern al extazului și de atâta dorință.”
Rămasă la fel de melancolică și pustiită ca acum 20 de ani, Irina nu-și mai recunoștea părul creț pe care s-a cam așternut neaua lunii ianuarie, precum s-a așternut zăpada în Elveția, însă-și recunoștea trecutul, acesta fiind singurul loc în care s-ar întoarce fără doar și poate. De ce? Pentru că doar zâmbetul ei de femeie trecută prin viață, care râde flegmatic când își aude nepoatele spunând că și-au găsit alesul, știe că alesul e doar unul și nu-l găsești o dată la două luni, cum o fac năstrușnicele ei nepoate, ci îl găsești o singură dată-n viață, e rar precum trifoiul cu 4 foi. În spatele acelui zâmbet se ascund multe parabole, basme și romane istorice în care Irina este eroina fiecărui moment, fiecărei povestioare. O povestioară frumoasă a fost și viața ei. A trăit regește, în lipsa unui rege, a iubit nebunește în absența unui nebun și astăzi înmormântează doruri fără a exista vreun mort.
– Mama, noi plecăm la munte săptămâna viitoare și nu acceptăm un refuz din partea ta.
– Ei, mamă! Și ce să fac eu acolo? Mi-a trecut vremea în care făceam ravagii pe schiuri.
– Să stai cu noi. Prezența ta ne face bine tuturor și așa mai petrecem și noi timp împreună, cine știe când mai avem ocazia să fim cu toții.
– M-ai convins. Spiritul tău de convingere e uimitor. Oare cu cine îi fi semănând? apoi se uită pierdută spre fereastră prefăcându-se distrasă de ninsoarea abundentă.
Irina știe destul de bine cui îi seamănă Mirela, dar nu voia să deschidă un subiect atât de sensibil, deoarece îl închisese cu lacăte ferecate în urmă cu câteva decenii și-l lăsase să putrezească în adâncul sufletului ei. Dar oare a putrezit el cu adevărat? Sau a săpat gropi și mai adânci în sărmanul ei suflet, gropi pe care niciun asfalt nu le-ar putea repara vreodată. Și cu toate astea părerile de rău nu își făcuseră niciodată prezența în mintea Irinei, regretele nici atât, însă promisiunile făcute cândva nu o vor lăsa să-și găsească oaza de liniște până când nu vor fi îndeplinite. Acele promisiuni sună cam așa: „Promit să învăț să trăiesc fără tine, promit să nu te mai caut niciodată, promit să te povestesc frumos, însă îți promit că ne vom reîntâlni cândva, vreau să te mai văd măcar o dată înainte de a saluta această lume, dar îți promit că n-am să spun nimic, ci doar am să te privesc puțin, blândețea chipului tău îmi va face bătrânețea mai liniștită și moartea mai puțin dureroasă. N-am să-ți promit că te voi iubi mereu, astfel de promisiuni nu se fac, ci se demonstrează. Tocmai de aceea îți promit că oriunde te-ai afla nu vei fi singur, iubirea mea îți va fi scut. O vei simți atunci când gloanțele vieții te vor străpunge și atunci când săbiile destinului te vor tăia, ea va fi acolo să te salveze, precum și scutul iubirii tale m-a salvat pe mine de la orice primejdie”.
Brașovul era excursia perfectă pentru Irina și cele 3 fete ale sale, alături de familiile lor minunate de care Irina era atât de mândră. Avea 6 nepoți extraordinari, 3 gineri exemplari și 3 fete deosebite cu care se mândrea și se lăuda ori de câte ori avea ocazia. Zilele alături de familie îi reamintiră Irinei că viața nu-i făcută doar din supărări și oftaturi, ba mai mult, îi deschiseseră ochii în ceea ce privește furtuna din viața ei și, stând într-o seară la o ceașcă de ciocolată caldă cu fetele sale rostise pierdută în gânduri:
– Și poate că toți spinii care au crescut în mine nu au făcut altceva decât să mă transforme în trandafirul „criogenat” care sunt astăzi, trandafir pe care nu-l mai poate doborî nici un vânt, nici o furtună și nici măcar vreo vorbă disprețuitoare, care altădată l-ar fi pus la pământ din prima, precum Moroșanu-și pune adversarii. Astăzi trandafirul acesta a învățat că nu-i despre cât de frumos înflorești, ci e despre cât de mulți spini te înțeapă, te fac să sângerezi, dorind să te facă puternic și de neclintit. Despre asta-i și viața: nu contează cât de frumos, deștept sau bogat vei ajunge, contează doar câte lacrimi, crize de nervi și dezamăgiri ai reușit să depășești până ai ajuns cine ești de fapt. Și cine ești de fapt? Ăsta-i adevăratul mister, mister pe care eu l-am deslușit precum Sherlock Holmes și pot afirma că sunt o visătoare a cărei viață a fost încâlcită precum buclele sale, dar a strălucit precum acestea în razele unui soare al tinereții apus demult.
Cele 3 fiice se uitau înmărmurite la mama lor care vorbea atât de frumos parcă ar fi autorul unui basm pe care ele niciodată nu l-au citit.
– Mamă, e atât de frumos ce ai spus! Vorbești de viață parcă ar fi rai.
– Viața chiar e un rai, de care, dacă știi să te ții, iadul nu te va cunoaște niciodată.
– Și cum știi să te ții? întrebase Maria fata cea mai mică a Irinei.
– E ca și la înot. Odată ce ai intrat în apă, fie te ții la suprafață, fie te scufunzi și, credeți-mă, m-am scufundat de nenumărate ori atât la înot cât și în viață, însă vine un moment în care plutești și-ți dai seama că dacă lupți contra valurilor vei deveni parte din ele.
– Mamă, nu te-ai gândit să scrii o carte? spuse Mirela, fata cea mai mare a Irinei.
– Niciodată. Nu-mi voi expune viața personală, voi face din ea doar o amintire de neuitat și nimic mai mult. Fericirea nu se poate scrie nici măcar cu litere chirilice.
Seara se încheiase în cel mai plăcut mod posibil, iar dimineața toată lumea era echipată pentru a merge pe pârtie, mai puțin bunica, ea nu-și luase echipamentul de schi, deoarece-i trecuse vremea.
– Bunica, tu nu vii cu noi?
– Voi sta la baza pârtiei pentru a vă admira, nu mai sunt ce-am fost odată.
– Nu-i adevărat, bunico. Ești mai frumoasă pe zi ce trece, spuse Anastasia, fetița Mirelei care o diviniza pe Irina.
– Vă iubesc pe toți atât de mult, încât îmi vine să învăț să mă dau cu placa, de entuziasm.
La auzul vorbelor rostite de Mirela toți începură să chicotească și să o tachineze cum că dacă ar începe să învețe ar fi mai bună decât Ryan McDonald sau că dacă ar urca pe placă ar lăsa gură cască toți bătrâneii trecuți de a două tinerețe.
– În viața asta am căutat atenție, însă nu de la oricine așa că acei bătrânei să nu mă soarbă prea mult din priviri, mi-e să nu se îndrăgostească. Apoi râse din tot sufletul cum nu o mai făcuse de un deceniu.
– Plecăm. Vom întârzia și se va face coadă la telescaun, spuse soțul Mariei.
– Mamă, nu-ți iei telefonul? Ți-a rămas în bucătărie.
– Nu! Nu primesc de foarte mult timp vreun apel important, ci doar îi port grija.
– Bunica, ce înseamnă pentru tine un apel important? întreabă plină de curiozitate Andra, fata Mariei care era o adevărată adolescentă.
Irina încă nu învățase că a gândi cu voce tare în preajma atâtor ochii blajini și a atâtor urechi dornice să audă lucruri noi e periculos, dar nu mai avea de ales, așa că își aranjase cuvintele puțin în minte apoi, ca o bunică responsabilă rostise:
– Un apel important? Hmm… Un apel important pentru mine e acela în care fără să mă uit la telefon știu cine sună, deoarece inima-mi vibrează odată cu el.
– E ca și atunci când te suna bunicul pe vremea când erați îndrăgostiți?
– Andra, pui deja prea multe întrebări, o mustră Maria pe adolescenta care voia să știe cât mai multe despre treaba asta cu îndrăgosteala.
– E-n regulă. Și ca să îți răspund la întrebare, da e ca și atunci când mă suna bunicul, nicidecum prea des, dar când suna, telefonul lua foc și inima mea la fel, atât de îndrăgostită eram.
Fără a mai lăsa loc interpretărilor și fără a-i reaminti Irinei de pierderea omului care i-a fost ghid pe dealul vieții, până în momentul în care i-a predat ei responsabilitatea de a-i ghida pe alții, cu mii de întrebări retorice în minte și mii de gânduri rătăcite pe străzile minții se îndreptară cu toții spre pârtie, urmând să petreacă o zi memorabilă, zi la care niciunul nu s-ar fi gândit vreodată.
Irina își luase al treilea ceai în timp ce toți ceilalți schiau de mama focului, nu-i rămânea altceva de făcut decât să admire peisajul, să analizeze agitația oamenilor care erau atât de fascinați că se află acolo și să-și aducă aminte cu nostalgie de tinerețea ei. „Oi fi fost și eu așa dornică de necunoscut cândva? Sau nu m-a mișcat nimic în această călătorie în timp? ”
Nici bine nu terminase de-și pus gândurile la culcare că simți „că-i suna inima”. Telefonul îl lăsase să viseze pe vreun dulap în bucătărie, însă inima o apela și nu putea să-i dea „ocupat”. Simțea că printre atâția oameni se află unul dintre cei mai speciali , cel care încă nu închisese apelul de un jumătate de secol, fiindcă ea-și tot auzea inima sunând. O auzise din totdeauna, dar se păcălea frumos punând-o pe silențios, dar vine un moment în care conștientizezi că „a ascunde gunoiul sub preș” nu e tocmai cea mai înțeleaptă decizie. Se uită în jur, dar nu vedea pe cineva care să-i pară cunoscut sau o fi făcut timpul schimbării atât de radical, încât să nu-i mai recunoască pe cei care-i fac inima să vibreze? Confuzia deja era prea mare și Irinei nu-i plăcea să iasă din zona de confort, necunoscutul nu era ceva ce o prea încânta.
„Știam că e acolo, simțeam că l-am regăsit după atâta timp, însă era o putere în mine care-mi spunea să nu-l caut, îmi șoptea la ureche să stau pe loc, să nu scotocesc prin rafturile trecutului, prin care s-au adunat atâtea pânze de păianjen și atâtea vise prăfuite, dar o privire de ansamblu tot am aruncat. Normal că nu l-am văzut, deși știam că el mă vede. M-a văzut mereu și m-a văzut mai clar decât m-am văzut eu vreodată. A fost oglinda în care mă vedeam mereu frumoasă, puternică, deșteaptă și atât de specială, o oglindă din fața căreia n-ai mai vrea să pleci, însă odată anii îmbulzind-o s-a spart precum se sparge gheața în fața sfântului soare: încet, dar sigur. Din acel moment nu m-am mai putut vedea așa cum sunt cu-adevărat. Tot ceea ce era odată s-a năruit, iar eu nu aveam altceva de făcut decât să strâng cioburile. Cioburi care erau rupte chiar din mine. Și-i greu când pierzi bucăți din tine, dar mai greu este atunci când tot tu ești cel care trebuie să le aduni, neștiind dacă le vei mai găsi pe toate sau dacă le vei putea lipi la loc. Am încercat să mă reconstruiesc și să „mă lipesc” la loc și credeam că am reușit, ba mai mult credeam că oglinda în care mă privesc e din nou întreagă până în acea zi în care am conștientizat că m-am mințit frumos atâția ani, fiindcă oglinda nu era întreagă, însă eu refuzam să-i văd crăpăturile. Și-i ușor să pari întreg, într-o lume în care nimeni nu-i atent la detalii, poți trece ca prin urechile acului cu mii de cioburi pierdute și câteva fisurate fără ca măcar cineva să observe, dar vine o vreme în care observi tu că locul cioburilor pierdute nu-l poate înlocui nici măcar o oglindă nouă. Și-atunci ce-i de făcut? Dai vina pe destin? Plângi că viața-i nedreaptă ? Și te întrebi de ce tu însăți uiți să privești în retrospectiva eu-lui să vezi că ceva acolo-i putred. Sau mai bine spus nu vrei să privești, deoarece e greu să-ți iubești și defectele la fel de mult precum îți iubești calitățile. „Ăștia suntem, ăștia jucăm” e principiu care ne-a făcut să ne acceptăm cu bune și cu rele, fără a încerca să ne șlefuim unele defecte și fără a încerca să le facem să dispară treptat. Și cum „ăștia suntem, ăștia jucăm”, jocul nostru se termină aici, am jucat, dar am fost învinsă, deoarece mereu îmi aleg adversari mai puternici decât mine, o fi vreun defect profesional, am participat la toate meciurile, însă l-am omis pe cel mai important: cel în care am promis că nu îmi voi demonstra abilitățile de sportivă, ci doar voi intra pe teren, îmi voi privi adversarul și voi lăsa tăcerea să vorbească puțin, e rândul ei să se facă auzită. Apoi mă voi considera câștigătoarea unui premiu pe care nu l-am câștigat niciodată și anume, premiul suprem al capacității de a iubi cu inima, chiar și pe cel mai de temut adversar, pe care ochii nu îl văd. Fiecare vârstă are premii care te vor aștepta să le câștigi, ai grijă să nu le faci prea mult să te aștepte, se va pune praful pe ele și se vor învechi și, crede-mă, nimeni nu vrea premii prăfuite și pline de rugină. Niciodată nu-i târziu, însă pentru noi a apus de mult soarele pe pământ, dar vreau să știi că la mine în suflet de abia acum începe să răsară.”
Un bătrân cu fața brăzdată de ploile atâtor toamne, dar cu privirea încă senină, puse telegrama deoparte, apoi lăsă câteva lacrimi să-i sărute ochii de un albastru năucitor și cu o voce ușor răgușită rostise:
– Aș fi un nesuferit să spun că am iubit-o, deoarece despre iubirea ei nu pot vorbi la trecut, ea va rămâne mereu prezentă în inima mea, va fi flacăra care mă va încălzi atunci când țurțurii unei ierni geroase îmi vor invada sufletul. Știu că mă așteaptă, voi zbura spre ea curând deși am aripile rupte.
– Niciodată nu mi-a spus de ce nu ați rămas împreună.
– Era prea nebună și atunci nu mi-am dat seama că-n viața mea am nevoie de nebunia ei. Eram și eu nebun în felul meu de-a fi.
– După ce te-ai maturizat, nu înțeleg de ce nu ai mai căutat-o?
– Există momente în care e prea târziu pentru a-ți mai pune maturitatea să repare greșelile trecutului. Era deja căsătorită.
– De ce a acceptat să se mărite cu un alt bărbat dacă te iubea atât de mult?
– Vezi, tu, copilă, viața asta nu-i atât de ușoară pe cât pare. Era însărcinată și la vremea aceea era o rușine să fii însărcinată, dar să nu fii căsătorită. Bine, și-acum este rușinos, dar a intrat în sfera normalității, nu ca pe vremuri.
– Vrei să spui că eu…?
– Tu ești jurământul dintre noi ce va domni peste eternitate.
Mirela încheiase de-i povestit fiicei sale povestea promisă pentru seara de sâmbătă, care încă din incipit dădea semne că se va termina cu mult peste miezul nopții.
– Mamă, el mai trăiește? întrebase Anastasia care își lăsase cele două codițe împletite în trecut.
– Abia acum pot spune că trăiește fericit. E alături de cea mai strălucitoare stea.
Ioana TRIFOI Facultatea de Educație Fizică și Sport, Cluj-Napoca
Primăria Sighetu Marmației și Centrul Cultural Sighet invită sighetenii la sărbătorirea Zilei Unirii Principatelor Române, luni 24 ianuarie 2022.
Ziua de luni cuprinde câteva repere importante la care sighetenii sunt invitați să participe: Ora 11:00 – Moment artistic dedicat evenimentului, organizat de Casa de Cultură și Școala de Artă, strada Corneliu Coposu (Pietonala);
Ora 12:00 – Expoziție de carte la Casa de Cultură, organizator Biblioteca municipală „Laurențiu Ulici”;
Ora 17:00 – Teatru – spectacol cu piesa „Gunoierul” de Cornel Mihai Brănescu, reprezentație a trupei ARARAT (Baia Mare) la Cinematograful „Mara”.
