Duminică, 3 martie 2019, în Biserica Parohială CRISTOS REGE din Sighetu Marmației a avut loc un eveniment deosebit de important.

În urma pensionării părintelui Filip Onisim, după 25 de ani de păstorire neîntreruptă, Episcopul de Maramureș, Preasfințitul Vasile Bizău a încredințat parohia preotului Vasile Florea. Așa cum azi spunea de la altar Vicarul general al Episcopiei de Maramureș, Augustin Butica citându-l pe Eminescu „Toate-s vechi și nouă toate”, părintele Vasile Florea își continuă de fapt activitatea, el slujind –  alături de părintele Filip Onisim – de 14 ani în Biserica Greco Catolică CRISTOS REGE.

Doresc pe această cale să-i mulțumesc preotului Onisim FILIP pentru întregul său aport fizic și spiritual, în special în construirea impunătoarei biserici de la Sighet, pentru dăruire și gestionarea tuturor problemelor în atât de mulți ani de păstorire. Îi dorim să fie sănătos, să aibă o viață frumoasă alături de cei dragi și să ne pomenească în rugăciunile sale pentru ca biserica să-și continuie drumul întru mărirea Lui Dumnezeu.

Noului desemnat PAROH, părintele FLOREA Vasile îi dorim inspirație cerească, înțelepciune și har, fiindcă atât de încercata biserică GRECO-CATOLICĂ a fost o demonstrație continuă de perseverență în credință. Mărturie stau, de-a lungul istoriei sale zbuciumate, imensele sacrificii umane din perioada comunistă. Anul acesta, cu ocazia vizitei Papei Francisc în România, vor fi beatificați episcopii greco-catolici care au sfârșit în închisorile comuniste datorită nerenunțării la CREDINȚĂ.

Cei care vin la biserică sunt, în general, oameni din toate mediile sociale, care așteaptă o vorbă bună, sfaturi care să-i apropie și mai mult de Dumnezeu. Deci, putere de muncă în folosul comunității greco-catolice, deschidere spre ecumenism și multă iubire de Dumnezeu, acestea trebuie să ne facă mai buni pentru a aprecia darurile pe care Isus ni le oferă zilnic și nu le vedem de multe ori.

Harul lui Dumnezeu să vă însoțească, părinte Vasile Florea, noi vă vom fi alături necondiționat!

Rodica GHEORGHIU, dirijorul Corului CRISTOS REGE

În urmă cu aproape șase ani (în septermbrie, 2013) Alex Robciuc se număra printre laureații unui concurs de fotografie organizat de Cluburile Rotary și Rotaract din Sighet, dedicat tinerilor pasionați de arta fotografică. Recompensa laureaților a constat în tipărirea fotografiilor câștigătoare (format vedere) de către Editura „Valea Verde”. Concursul din acel an a avut tema „Ţara Maramureşului – atracţii turistice naturale şi antropice” iar Alex Robciuc a propus două poze foarte interesante. A fost debutul lui Alex într-o competiție și primul premiu în arta fotografică.

Mi-am amintit de acel concurs în ultimele zile, când sigheteanul Alex Robciuc a devenit foarte vizibil pe plan național. Două cunoscute televiziuni (Digi 24 și Antena 3) l-au intervievat pe Alex, devenit, între timp, prin domiciliu… timișorean.

Prin muncă, perseverență și pasiune Alex (fotograf freelancer) se poate considera azi un “tânăr de succes”. Premiul recent câștigat l-a propulsat definitiv în rândul profesioniștilor fotografi. De fapt, în ultimii ani – după cum mi-a mărturisit Alex – a avut realizări importante, o motivație serioasă pentru el fiind și succesul fotografiilor care i-au fost publicate în National Geographic.

Evoluția lui Alex s-a concretizat în desemnarea de către juriul competiției Sony World Photography Awards în câștigătorul competiției din România, la categoria Open.

“Parte din Sony World Photography Awards, eveniment recunoscut la nivel mondial, National Awards confirmă angajamentul Sony de a susține talentul fotografic local, recunoscând lucrările fotografilor locali din 62 de țări și promovându-le la scară globală.

Fotografia lui Alex Robciuc intitulată „Vasile Oanea” (foto) a fost desemnată drept cea mai bună imagine individuală din totalitatea lucrărilor realizate de fotografi de naționalitate română, având domiciliul în România, participanți la competiția Open din cadrul Sony World Photography Awards. Lucrarea a fost de asemenea nominalizată la categoria Cultură din cadrul competiției Open.

Fotografia câștigătoare, „Vasile Oanea”, este un portret surprins de Alex Robciuc după ce a auzit povestea sa de viață: „Vasile a locuit aici toată viața sa. Într-o casă tradițională de lemn din Maramureș, România, în satul pitoresc Breb. El a ales o viață cu totul diferită față de ceilalți oameni din comunitatea lui. Vasile este puternic înrădăcinat în stilul de viață al strămoșilor săi din Maramureș, însă nu a renunțat la avantajele tehnologice pe care le oferă secolului 21 și astfel combină stilul de viață tradițional din Maramureș cu un stil de viață modern.” a declarat Alex Robciuc.

În calitate de câștigător National Award, Alex Robciuc va fi premiat cu cele mai noi echipamente Sony pentru fotografie. Lucrările câștigătoare vor fi prezentate la expoziția Sony World Photography Awards din Londra, desfășurată între 18 aprilie și 6 mai și publicate în catalogul anual dedicat câștigătorilor.” (extras din Comunicatul de presă Sony)

Sigheteanul Alex Robciuc și-a găsit drumul pe care va continua să-și desăvârșească pasiunea pentru fotografie.

Succes, Alex!

Ion MARIȘ

În perioada 15-18 martie 2019, iubitorii de carte și de artă grafică din întreaga lume se vor întâlni cu ocazia prestigiosului eveniment „Salon du Livre” ce va avea loc la Porte de Versailles, Paris. În cadrul acestui Târg Internațional de Carte, Tipografia Aska Grafika va expune cele mai frumoase cărți tipărite la Sighetu Marmației, în ultimii ani.

Cu peste 27 de ani de experiență în domeniu, tipografia sigheteană începe anul 2019 cu schimbări importante – pe care le va prezenta în cadrul târgului din Paris. Astfel, vizitatorii acestuia, autorii de carte, cât și editurile vor putea afla direct de la sursă ce înseamnă tiparul ecologic și responsabil față de mediu, cu certificare FSC (Forest Stewardship Council).

Cei interesați să își tipărească proiectele în colaborare cu Aska Grafika vor putea contribui în mod activ și sustenabil la extinderea unei comunități mai prietenoase față de natură, totodată sprijinind proiecte culturale, educaționale și de mediu.

Cărțile, albumele și revistele tipărite în orașul nostru vor putea fi admirate la standul U51, pe toată perioada târgului. Printre acestea, să nu uităm, se va afla și colecția de volume a Editurii sighetene „Valea Verde”.

Vom reveni cu impresii și imagini de la eveniment – direct de la reprezentații tipografiei, care ne vor împărtăși experiența lor. Aceștia speră ca la întoarcerea de la Paris să expună materialele tipările și pe plan local.

Salut, Sighet!

Profesorii de la Colegiul Național „Dragoș Vodă”, la sfârșitul secolului XX, într-o imagine… de arhivă. Putem identifica profesori deosebiți care, din păcate, ne-au părăsit (Livia Balea, Ileana Preoteasa, Vasile Anișorac, Felician Ilnițchi, Vince Citra), o altă parte (numeroasă) sunt pensionari și… ultima categorie, dar nu cea din urmă, profesorii activi-combatanți!

Vivat Academia! Vivat CNDV!

Salut, Sighet!

Foto: arhiva prof. Brîndușa Oanță

La mulţi ani, meştere Toader Bârsan (75)!

Despre Ambasadori ai Turismului Maramureşean şi Tezaure Umane Vii

Cine nu-l cunoaşte pe meşterul în lemn Toader Bârsan din Bârsana?! Acesta a avut de-a lungul a 60 de ani de activitate multe zeci de ucenici, a întâlnit începând de la Ceauşescu (care i-a oferit o sumă cu care şi-a cumpărat cea mai frumoasă pereche de boi din sat) şi regele Mihai până la Bill Clinton, a cioplit porţi care au ajuns din Japonia şi Australia şi până în America. Toaderul Bârsănoaiei este redescoperitorul (în urmă cu vreo 50 de ani) lanţului lucrat dintr-o singură bucată de lemn, tehnica de lucru făcând-o apoi, generos, cunoscută tuturor.

Născut pe 29 februarie 1944 („rămân tânăr pentru că am ziua numai o dată la patru ani” susţine el şugubăţ) a  crescut şi trăit în sat toată viaţa. Feciorii Ioan şi Teodor îi calcă pe urme, amândoi fiind renumiţi şi talentaţi meşteri în lemn. Unchiul Toader lucrează 6 zile pe săptămână, zi-lumină, fără nici un fel de sculă electrică, fără telefon mobil, fără gadget-uri. El este unul dintre ultimii meşteri care procedează astfel… Cu uşa veşnic deschisă, ospitalier, glumeţ, reconfortant şi cu inima deschisă ca nimeni altul, primeşte în atelierul său mai mulţi vizitatori anual decât o fac bisericile UNESCO de la Bârsana-Jbâr, Poienile Izei, Plopiş sau Rogoz…

Lui Toader Bârsan i-a fost conferit, de către C.J. Maramureş, titlul de Ambasador al Turismului Maramureşean, alături de alte zeci de personaje, multe dintre ele fără nici o legătură cu acest domeniu de activitate. De acest titlu, pur onorific şi constând într-o diplomă plastifiată, nu au beneficiat, însă, decât alţi patru meşteri din Maramureşul istoric: Vasile Şuşca din Săcel, Maria Zapca şi Dumitru Pop-Tincu din Săpânţa şi Victoria Berbecaru din Botiza.

Nici la Bucureşti el nu a fost apreciat la adevărata sa valoare, altfel ar fi încăput pe lista Tezaurelor Umane Vii, titlu mult mai important, conferit de către Ministerul Culturii şi care aduce, cel puţin teoretic, şi o mică rentă viageră…

Da, cei de la Ministerul Culturii au apreciat că personalităţile aproape legendare din Ţara Maramureşului nu merită onoarea de a fi declarate Tezaure Umane Vii, doar nici răposaţii lemnari Pătru Godja-Pupăză şi Găvrilă Hotico-Herenta, ori ceteraşul Ion Covaci-Paganini, n-au beneficiat de asemenea onoruri.  Pe lista „Tezaurelor” au fost incluse personalităţi ale culturii populare din Oaş, Lăpuş ori Bistriţa, dar nici măcar un singur nume din Maramureşul istoric!

Iar statul român a decis că Toader Bârsan merită doar Ordinul Meritul Credincios clasa a III-a, pe care l-a primit în vremea administraţiei lui Ion Iliescu…

Dar, pentru noi, maramureşenii care ştiu cum stau lucrurile, marii noştri meşteri sunt, şi vor rămâne, Tezaure Umane Vii, cu sau fără „poptire” de pe la ministere.

Printre ei sunt sculptori în lemn, meşteri de biserici, morari, piuari, opincari, clopari, cojocari, butnari, fierari, împletitori de coşuri, drăniceri ori iconari, dar şi ultimele confecţionere de cununi de mireasă, ultima împletitoare de „mânecări” cu acul din lemn, ultimul spătar şi mulţi alţii dintre cei 6-700 de meşteri, dar şi dintre zecile de muzicanţi tradiţionali ai Ţării Maramureşului…

Am lăsat la urmă categoria ţesătoarelor, cea mai numeroasă şi cunoscută, opt dintre acestea fiind recent nominalizate pe Lista Patrimoniului Imaterial UNESCO, nominalizare infinit mai ridicată valoric decât distincţiile oferite, de multe ori pe criterii obscure, pe plan naţional, la noi…

Ar trebui ca măcar 15-20 de ţesătoare să fie declarate urgent Tezaur Uman Viu. Gândesc că printre acestea să se regăsească şi ţesătoare la „teară” de ţoluri şi şterguri alese, de cergi, pânză, zadii, trăisti şi pănură, dar şi realizatoare de fabuloase broderii manuale pentru cămeşile populare, şi vopsitoare cu culori vegetale, cusătorese cu mărgele, în lână, bumbac ori cânepă…

Dar cine să ţină cont de cele de mai sus, de normalitate şi merituozitate, de adevărata scară a valorilor, de faptul că UNESCO a recunoscut arta neasemuită a ţesătoarelor noastre de ţoluri de perete, însă statul român, prin Ministerul Culturii şi Consiliul Judeţean, nu?!

În rest, să auzim numai de bine şi îi dorim marelui meşter Toader Bârsan multă sănătate, putere de muncă şi îngăduinţă cu vizitatorii din toate colţurile lumii care-i trec pragul şi care nu contenesc să se minuneze de lucrările sale şi de felul său de a fi!

La mulţi ani, uncheşule Toader, la mulţi ani tuturor artiştilor tradiţionali maramureşeni!

Teofil IVANCIUC

Foto: Teofil Ivanciuc

În aceste zile de februarie se împlinesc 30 de ani de la prima liturghie greco-catolică clandestină la care am participat vreodată. Se întâmpla la Cluj, în apartamentul părintelui Vasile Ungureanu din cartierul Grigorescu…

…Era 26 februarie 1989, deci (am spune noi azi) cu mai puțin de un an înainte de Revoluție. Dar cine știa atunci că va fi Revoluție? E drept că regimul comunist părea eșuat pe toate planurile… totul mergea prost iar nivelul de trai scăzuse alarmant… chiar și categoriile de oameni simpli care nu aveau conștiința politică sau istorică de a se opune principial comunismului simțeau în mod direct dezastrul – alimentele de bază nu se găseau sau le obțineai după cozi interminabile (o parte din ele erau pe rație), produsele de import dispăruseră demult (banane n-am văzut vreo 10 ani în magazine…), mari probleme cu încălzirea locuințelor și instituțiilor (la Liceul „Dragoș Vodă” se făceau orele la +3 grade Celsius, mama a dus termometrul la școală), programul televiziunii române s-a redus la 2 ore pe zi…. dar propaganda omniprezentă ne asigura că trăiam minunat cum n-a fost niciodată de când exista România și că toate binefacerile le datoram iubitului nostru conducător, tovarășul Nicolae Ceaușescu…

Dar, cu toate acestea, regimul părea solid, milițienii și securiștii erau peste tot pentru a înăbuși orice încercare de revoltă (și erau atât de bine plătiți încât să merite să apere cu dinții regimul) iar racolarea de informatori ai Securității atinsese cote alarmante încât practic, orice român își putea bănui vecinii, colegii de muncă și chiar membri ai familiei… În această teroare generalizată, poporul părea paralizat… cu excepția momentului „Brașov -1987” rezistența se reducea la acte de dizidență individuală. În celelalte țări socialiste bătea un vânt al reformelor inițiate de liderul sovietic Gorbaciov dar (poate cu excepția Poloniei) aceste reforme nu păreau să pună în pericol sistemul comunist ci doar să slăbească un pic chingile… La noi însă, nimic din toate astea, totul părea înghețat pentru veșnicie… o pace falsă a minciunii (din partea lor) și a fricii și neputinței (din partea noastră)…În această atmosferă mi-am trăit eu anii studenției clujene, unde urmam matematica.

Dar, iată… în acea zi de 26 februarie, o suită de conexiuni conjuncturale (prietena unui prieten cunoștea pe cineva care, la rândul lui… etc) mă aduce într-o locuință din cartierul Grigorescu, str. Petuniei bloc 7, unde – mi se spune – îl voi cunoaște pe preotul greco-catolic Vasile Ungureanu… Într-o cameră care servea drept capelă am văzut mai multe tablouri religioase, iconițe cu Calea Crucii, o masă ce servea drept altar improvizat, dar ce m-a frapat cel mai mult era o fotografie de pe hol în care apărea părintele Ungureanu și papa Ioan Paul al doilea! Am participat la o liturghie scurtă, mai erau cam 10-12 persoane (unele stăteau pe scaune în capelă, altele pe holul dintre camere) apoi majoritatea au plecat iar eu am stat de vorbă cu părintele care, cu multă amabilitate (dar și cu reținere când discuția aluneca spre politică) mi-a explicat care e activitatea clandestină a Bisericii Greco – Catolice în Cluj precum și informații mai generale. În anul care a urmat am participat la multe zeci de liturghii la părintele Ungureanu, ale cărui predici mă fascinau. Dar am fost de multe ori și la alți preoți, unii din ei adevărate monumente de cultură teologică și generală: Tertulian Langa, Eugen Popa, Natanail Munteanu, Ioan – Vasile Botiza… Era o încântare să-i asculți… De unde au apărut acești preoți? Cu toții erau formați înainte de 1948 (anul când regimul comunist a interzis Biserica Greco – Catolică), au trecut prin pușcării iar după eliberare au căutat de lucru în marile orașe, angajându- se în muncă unde li s-a permis. Alături de ei erau însă și câțiva preoți mai tineri, formați și hirotoniți în clandestinitate.

În dezbaterile foarte interesante care urmau acestor liturghii clandestine, pe lângă subiecte dogmatice, morale, liturgice sau istorice se vorbea și de situația actuală din țară. Fraza care ni s-a repetat de mai multe ori a fost că Securitatea știe de existența acestor liturghii clandestine dar le tolerează (nu mai suntem arestați ca în anii ’50) atâta timp cât nu se face politică. Nu e exclus însă ca printre credincioșii participanți să fi fost și agenți ai Securității infiltrați, de aceea preoții erau foarte prudenți (unii din ei se limitau la a celebra doar în prezența familiei).

Revenind la ziua de 26 februarie 1989, surpriza mea era maximă. Știam că părinții mei au fost greco-catolici și că prezența noastră la romano -catolici se datora persecuției comuniste asupra Bisericii Greco – Catolice, știam că această Biserică a avut un rol enorm în dezvoltarea conștiinței naționale românești prin Școala Ardeleană și în lupta pentru Marea Unire din 1918. Știam că marii scriitori George Coșbuc, Liviu Rebreanu, Ion Agârbiceanu au fost greco-catolici… dar toate acestea erau istorie… Biserica Greco – Catolică era un capitol încheiat, se putea vorbi de ea doar la timpul trecut… dar iată că nu era așa! Ea activa în catacombe, avea episcopi, avea preoți în mai toate orașele din Ardeal, avea călugări și călugărițe, avea intelectuali de valoare dar și tineri care căutau o mărturie creștină autentică. Entuziasmul meu era mare… pe lângă liturghiile din Cluj am mai participat la ceremonii greco-catolice clandestine și în Baia Mare și în alte părți.

La noi în Sighet activitatea greco-catolică clandestină era foarte veche și era susținută de părintele protopop Vasile Hotico (1922-1995), pătimitor timp de 8 ani în temnițele comuniste. Mai târziu au fost hirotoniți clandestin profesorii Grigore Balea și Vasile Paul, personalități foarte respectate din învățământul sighetean (studiaseră teologia înainte de 1948 dar nu apucaseră să fie hirotoniți atunci). Pe lângă liturghiile de la domiciliu, cei 3 preoți se deplasau și la țară unde celebrau în case particulare cu grupuri de maramureșeni care-și păstraseră convingerile greco-catolice în ciuda terorii comuniste.

preot prof. Marius VIȘOVAN

P.S. Poza în care părintele Ungureanu apare alături de Papa Ioan Paul al doilea a fost făcută în 1983 când unui grup de catolici români li s-a permis să participe la Roma la beatificarea fericitului Ieremia Valahul (călugăr român din sec. 17 care a trăit la Napoli în ultima parte a vieții).

Cu Paul Penzes mă știam mai demult, a scris un mesaj pentru AxA, revista pe care am coordonat-o în urmă cu zece ani, la aniversarea de 90 de ani a Colegiului Național „Dragoș – Vodă”. A fost o apariție specială, cu multe mesaje emoționante și cu nume ce aveau să se ridice și mai mult profesional.

Pentru proiectul nostru, #CNDV100 îl aveam și pe Paul Penzes în vizor alături de prietenul lui Riki Schmidt. De fapt, datele de contact le-am primit prin intermediul lui Riki, cei doi – am înțeles – țin o strânsă legătură, în măsura în care doi oameni foarte ocupați pot fi în permanentă legătură.

Am, așadar, bucuria de a-l avea alături de noi, la aniversarea a 100 de ani, pe unul dintre absolvenții deosebiți ai CNDV – ului post-revoluționar și, mai ales, mă bucur că, deși are timpul extrem de limitat, mi-a acceptat întrebările relativ… discrete.

Brîndușa Oanță (BO): Ai absolvit CNDV – ul în 1991, nu la mult timp după Revoluție. Ai prins școala în ambele regimuri. Cum a fost școala în democrație, ați avut libertate nelimitată după restricțiile anterioare?
Paul Penzes (PP): Într-adevăr, perioada de tranziție a fost un timp interesant, plin de speranță. Eu nu am avut impresia că sunt limitat de școală, nici înainte, nici după. Deși au fost schimbări, atenția profesorilor a rămas neschimbată, ceea ce ne-a ajutat să mergem înainte.

BO: Profesorii s-au “reorientat” democratic? Care dintre ei ți-au fost mai apropiați?
PP: Am avut profesori remarcabili și schimbările politice nu au influențat prea mult materiile predate. Până la urmă, Teorema lui Pythagoras sau Legea lui Boltzmann sunt apolitice.

BO: Te-ai îndreptat spre Cluj, la Facultatea de Automatizări și Calculatoare. Altceva nu ți-ai dorit?
PP: Dat fiind materiile școlare unde mă simțeam ”acasă”, alegerea de a studia domeniul calculatoarelor a fost una naturală pentru mine. Era un domeniu în creștere, cu potențial mare. În retrospectivă, nu cred că aș fi putut alege ceva mai potrivit pentru mine. În același timp, dacă ar fi să aleg ceva astăzi, nu e clar care dintre domenii va produce același potențial. Din această cauză, dacă ar fi să dau un sfat noii generații, aș spune că e foarte important să ne menținem flexibilitatea mentală și puterea de a asimila cunoștinte noi. Cu toată rigoarea scolastică din liceu, am învățat foarte mult după terminarea liceului, și continui să învăț lucruri noi în fiecare zi.

BO: Ai făcut trei ani la Cuj, ți-ai făcut “curaj” și-ai plecat departe… Unde?
PP: Am primit o bursă pentru a-mi continua studiile la Caltech, în 1994 (California Institute of Technology, Pasadena). Acolo mi-am încheiat licența, după 2 ani, în anul 1996.

BO: Din câte știu, ai lucrat și la Microsoft. Când?
PP: În vara anului 1996 am lucrat ca intern la Microsoft pentru 3 luni. Acolo, am avut ocazia să mă întâlnesc cu Bill Gates de mai multe ori, o dată, chiar pentru a lua cina la casa lui veche. Am fost impresionat cât de simplu trăiește, ca orice alt om.

BO: Și mai departe, tot… studii?
PP: Evident! Din toamna anului 1996 am început studiile de absolvire tot la Caltech unde, în 1999 am obținut Master-ul, iar în 2002 Doctoratul în Informatică (Computer Science).

BO: Bănuiesc că ai trecut și la muncă :). Unde ai avut primul job?
PP: Primul job l-am avut la o firmă mică deschisă de un profesor de la Caltech. A fost un mediu foarte plăcut, toți foști studenți de la Caltech.

BO: Cât ai “rezistat” la primul loc de muncă?
PP: Exact trei ani, din 2003 până în 2005.

BO: Ai părăsit primul job și ai rămas tot în California?
PP: Da. După ce am învățat tot ce s-a putut învăța la primul job, am fost angajat la o firmă mult mai mare (Broadcom, Irvine) unde, în echipa CTO-ului (Chief Technical Officer) Hendy Samueli (totodată unul dintre fondatorii firmei) mi-am continuat activitățile de cercetare și dezvoltare.

BO: Cu ce te-ai ocupat mai exact acolo?
PP: Am lucrat pe direcția circuitelor integrate cu putere redusă și performanță maximă. De exemplu, cip-uri folosite pentru telefoanele celulare de cea mai mare performanță (Apple, Samsung etc). Pe parcursul profesional de la Broadcom, printre altele, am fost câștigătorul unui premiu prestigios (Caltech Division of Engineering and Applied Science | News) cu valoare monetară de 6 cifre.

BO: Din câte știu, americanii nu prea stau mult la același job. Ai plecat din nou?
PP: După 8 ani petrecuți la Broadcom, o nouă oportunitate mi s-a deschis în San Diego la firma Qualcomm.

BO: Sunt sigură că ai avansat. Așa se întâmplă cu profesioniștii!
PP: Da!… Acolo am fost angajat ca director, inițial al unei echipe de 25 de ingineri. În următorii ani, pe baza succeselor profesionale pe care le-am demonstrat, echipa a crescut la mai mult de 150 de ingineri în diferite regiuni ale lumii, inclusiv USA, Canada, India și Irlanda.

BO: Știu că ai primit o importantă funcție în board-ul firmei. Despre ce este vorba?
PP: Pe parcursul anilor, am fost promovat în funcția de Senior Director iar apoi de Vice President of Engineering.

BO: Care sunt responsabilitățile tale?
PP: Echipa mea, sub numele The DTECH (Design Technology Team), este responsabilă cu definiția metodologiei inginerești prin care circuitele noastre integrate sunt proiectate să opereze la cea mai mare viteză cu utilizare de putere minimă și cost de fabricație redus.

BO: Pentru nespecialiști, pentru curiozitatea mea, unde se aplică cercetările voastre?
PP: Multe dintre aceste inovații (care sunt și protejate prin brevete), mai recent, sunt aplicate la noua generație de telefoane mobile bazate pe protocol de comunicație numit 5G. Primele telefoane cu 5G vor apărea anul acesta, iar apoi, în 2-3 ani, majoritatea telefoanelor mobile vor fi bazate pe 5G.

BO: Știu că mai mult ești în avioane. Călătorești mult. De ce?
PP: O parte a funcției mele necesită și deplasări dese în Korea și Taiwan unde avem partenerii care ne fabrică circuitele integrate (cip-uri), și în India, Canada și Irlanda, pentru a vizita și inspecta birourile grupului meu.

BO: Ce urmează în plan profesional? Altă firmă? Mai… sus?
PP: Pentru moment, scopul meu e să realizez cât mai mult cu echipa pe care o am.

BO: Dacă nu sunt foarte indiscretă… cum stai cu viața privată, cu timpul liber?
PP: Sunt căsătorit și am doi băieți gemeni de 11 ani. În timpul liber, inexistent de multe ori, îmi place să fac sport (înot, bicicletă, schi și badminton), să citesc, să vizionez filme, să încerc restaurante noi și să călătoresc în lume.

BO: Pe la Sighet când ajungi?
PP: Îmi place să vin în Sighet, și încerc să ajung, dacă nu în fiecare an, cel puțin o dată la doi ani. Sighetul și sighetenii păstrează multe amintiri plăcute din viața mea.

BO: Așa, ca să și zâmbim: nu deschizi și acasă un birou al grupului vostru ?
PP: Nu se știe niciodată…

BO: Ce mesaj ai pentru sigheteni, pentru… România?
PP: Sighetul și sighetenii sunt în inima mea pentru totdeauna.

BO: Mulțumesc mult pentru discuția între două… avioane și te așteptăm în toamnă la întâlnirea aniversară a CNDV -ului!
PP: Mulțumesc și eu, mi-a făcut plăcere să contribui la #CNDV100.

Brîndușa OANȚĂ

Despre „Leul de la Șișești” s-a scris un raft de cărți. A ajuns aproape o legendă, pe când era încă în viață. Luptător neînduplecat pentru drepturile și libertățile neamului său, de la catedra profesorală sau de la amvon, în articolele politice, publicate în presa românească a vremii sau în celebrele discursuri din parlamentul ungar, în pledoariile din boxa acuzaților, unde era mereu dus… în tot ce a întreprins de-a lungul întregii sale vieți, Dr. Vasile Lucaciu s-a dăruit total nobilei cauze de apărător al limbii („Tezaurul cel mai prețios al poporului român este limba maternă, păstrată din moși-strămoși, ca un blazon al latinității în marea limbilor slave din această parte a Europei”, spunea el), al credinței catolice de rit oriental (pentru care a ridicat la Șișești o biserică închinată unirii tuturor românilor -„Pro Sancta Unione Omnium Romanorum”), al drepturilor cetățenești interzise românilor ardeleni… Și recunoștința acestora n-a întârziat să apară: șirurile de căruțe cu sutele de țărani, care-l însoțeau până la trenul ce-l ducea în închisorile Seghedinului și cântecul acela… cântecul aflat pe buzele tuturor: „Plânge mierla pân păduri/Rob îi Lucaci la unguri/Pântru sfânta libertate/De care noi n-avem parte…” răscolea sufletele și conștiințele românilor până peste Carpați, dar făcea să sporescă și adversitățile și măsurile represive ale administrației vremii.

În Anul Centenar 2018, Maramureșul l-a cinstit cu o seamă de manifestări, dar mai cu seamă cu două cărți, două restituiri de mare preț: prima, apărută sub îngrijirea lui Teodor Ardelean și a lui Nicoară Mihali, ne pune la dispoziție, pentru prima dată în această formă atât de accesibilă(!), celebrul discurs, rostit de Vasile Lucaciu, deputat de Beiuș în Parlamentul de la Budapesta (1907-1910), iar cea de a doua, „Instituțiuni filosofice”, în trei volume (836 pagini), realizată de Consiliul Județean și Ansamblul „Transilvania”, cuprinde scrierile filosofice din perioada de profesorat la Liceul catolic din Satu Mare, o realizare inspirată și demnă de toată lauda. Remarcăm însă, cu bucurie, și cartea „Dr. Vasile Lucaciu (1852-1922)”, scrisă de harnicul și prestigiosul istoric bihorean, Blaga Mihoc, fost muzeograf la Baia Mare (de numele căruia se leagă începuturile a ceea ce astăzi este Complexul muzeal de la Șișești, închinat lui Vasile Lucaciu) și rămas legat sufletește de dramaticul destin al „Leului de la Șișești”, a cărui viață și operă n-a obosit să le cerceteze, cu dragoste și cu pasiune. Cartea sa este, după părerea noastră, peste tot ce s-a scris, până acum, despre Vasile Lucaciu.

Cu toate acestea, în ceea ce privește relația lui Vasile Lucaciu cu Maramureșul, mai cu seamă din perioada șișeșteană, aceasta a fost una insuficient cercetată și, deci, forte puțin popularizată, motiv pentru care dorim să atragem atenția asupra câtorva informații descoperite recent și considerate de noi demne de a fi cunoscute.

La 27 august 1891, când a avut loc sfințirea Bisericii din Șișești (unde se spune că au fost prezenți peste 15 mii de participanți), în fruntea numeroasei delegații de maramureșeni s-a aflat preotul-cărturar și vicar general, Tit Bud, care a participat la oficierea liturghiei și a rostit și un cuvânt despre semnificația evenimentului respectiv. Cu siguranță că, relația dintre cei doi prelați avea să se consolideze în anii care au urmat, întâlnirile lor având în vedere lupta comună în vederea pregătirii marei manifestări de protest de la Alba Iulia, din mai 1912, împotriva anexării forțate la Episcopia de la Hajdu-Dorog.

La începutul secolului XX, în chiar primii ani ai acestuia, când, din pricina relației tot mai tensionate cu episcopul Szabo, de la Gherla, Lucaciu acceptă să părăsească parohia Șișești, opțiunea sa a fost parohia de la Ieud și unul dintre cei mai zeloși susținători ai săi era învățătorul Petru Bilțiu-Dăncuș, prezent la toate pelerinajele de la Șișești, și pe care Lucaciu îl vizita acasă, ori de câte ori i se ivea ocazia. Dar, favorabil acestei mutări era și episcopul de la Lugoj, Victor Mihalyi de Apșa, cu care Lucaciu se cunoștea foarte bine, cum de altfel, se cunoștea și cu fratele acestuia, Dr. Ioan Mihalyi de Apșa, cu care împărtășea aceleași idei și principii de luptă politică.

În iulie 1911, aflându-se la Londra, la „Congresul Raselor” (națiunilor), într-o scrisoare trimisă ziarului „Românul”, din Arad, Lucaciu spunea: „Am un moment mai liber și după cinci zile de muncă grea iau în mână condeiul să scriu. Dar cui să scriu? Scumpilor mei din familie, lui Badea George (Pop de Băsești n.n.) sau fratelui Dr. Ioan Mihalyi…” În bogata corespondență a lui Ioan Mihalyi de Apșa-atât de puțin cercetată!-se află, în mod sigur, multe dovezi elocvente ale prieteniei dintre cei doi și, mai devreme sau mai târziu, sperăm că acestea vor fi scoase la lumină.

În toamna anului 1919, când s-a întors în țară din misiunea pe care o avusese în SUA și Italia în sprijinul unirii, la sosirea în Satu Mare, Vasile Lucaciu a fost primit cu entuziasm de mii de români, adunați în piața centrală a orașului. Sufletul organizării a fost admiratorul său, Ilie Lazăr (pentru scurtă vreme, secretar al Prefecturii de acolo) și care, acompaniat de muzica militară, i-a cântat celui „sosit acasă” celebra „Doina lui Lucaciu”, făcându-l pe acesta „să-l îmbrățișeze cu ochii plini de lacrimi” (I. Lazăr, Amintiri, București, 2000.)

Câteva zile mai târziu, Vasile Lucaciu s-a înscris pe lista de candidați pentru funcția de deputat în Circumscripția electorală Sighet. De ce aici, nu știm. Președinte al acesteia era Dr. Florent Mihalyi, președintele Baroului de avocați Maramureș, nepot de frate al lui Ioan Mihalyi. La data respectivă erau înscriși în cursa electorală și câțiva candidați localnici: Dr. Iosif Popp, un politician binecunoscut în Maramureș, Constantin Pavel-funcționar superior în administrația locală, dar și tânărul, Dr. Vasile Kindriș, nimeni altul decât fostul Președinte al Consiliului Național Român, ales de maramureșeni, în Marea Adunare de la 22 noiembrie, 1918, să conducă destinele județului până în aprilie 1919, la sosirea primului prefect trimis de guvernul României Mari. Demn de remarcat rămâne însă faptul că, înaintea zilei de alegeri, toți cei trei candidați locali și-au retras candidaturile în favoarea lui Vasile Lucaciu și asta, dacă e să ne gândim puțin, spune mult și multe.

Deținem această informație dintr-un document descoperit recent, un opis referitor la actele trimise Biroului Electoral Central și din care rezultă atât „retragerea” celor trei candidaturi, cât și declararea „alegerii ca deputat în Circumscripția electorală Sighet a domnului Vasile Lucaciu” (conform Procesului verbal din 2 nov. 1919).

Am ținut să facem această din urmă precizare din două motive: în primul rând, deoarece toți cei care au scris despre activitatea politică de după unire a lui Vasile Lucaciu, nu menționează că aceasta a început ca deputat de Sighet, iar în al doilea rând, pentru că informația aceasta este, realmente, una care ne face cinste. Și ar trebui, să ne dea de gândit. Mai ales acum!

Ioan ARDELEANU-PRUNCU

In memoriam

ec. Alexandru Chindriș (1939-1995)
– 80 de ani de la naștere –

Azi, 25 februarie, se împlinesc 80 de ani de la nașterea economistului sighetean Alexandru Chindriș (Sandu pentru cei apropiați) un om deosebit de implicat în viața economică a orașului o perioadă de aproape 30 de ani prin funcțiile de răspundere pe care le-a ocupat succesiv și în care și-a onorat atribuțiile cu competență și dăruire: președinte al Cooperativei “Mara”, director al Comerțului sighetean (unificat în prima parte iar după despărțire, al Comerțului Industrial) apoi contabil șef la IJTL Sighet (transportul local), contabil șef la CLF (Centrul de Legume și Fructe) iar după Revoluție director la aceeași întreprindere pâna la pensionare.

Născut la 25 februarie 1939 la Sighetu Marmației, părinții săi Ioan și Ana fiind învățători, români greco-catolici originari din Ieud, respectiv Dragomirești. Primul domiciliu a fost o casă mică de la Cămara (lângă trecerea de cale ferată spre Maramureșeana) unde familia locuia în chirie (casa există și azi dar e mult mărită și transformată). Copilașul fiind mic și slăbuț botezul a fost efectuat de urgență, preotul venind să celebreze la domiciliu iar nașa improvizată fiind sora lui, Aurelia, în vârstă de 6 ani (a mai avut și doi frați,Valentin și Mircea).

La vârsta de un an istoria nu mai are răbdare și familia este obligată să ia calea refugiului în urma Diktatului de la Viena când Ardealul de nord a fost cedat Ungariei. Sandu va locui cu familia sa la Socodor (jud. Arad) și Vulcan (jud. Hunedoara) până în 1945 când se vor întoarce la Sighet unde vor locui în chirie pe străzile Gheorghe Lazăr, Ady Endre (azi Basarabiei) și Republicii (azi Iuliu Maniu) ducând o viață cu multe dificultăți materiale datorate nu doar situației generale a țării ci și persecuțiilor politice (tatăl, ofițer pe frontul de Răsărit a fost arestat și condamnat de regimul comunist pe baza unor acuzații inventate fiind închis la Timișoara în închisoarea Popa Șapcă, iar după detenție a fost eliminat din învățământ și a murit relativ tânăr la 50 de ani neîmpliniți). Pasionat de învățătură și cu calități deosebite, tânărul Sandu va învinge toate greutățile și va absolvi Liceul “Dragoș Vodă” din Sighet și apoi Academia de Științe Economice din București făcând parte din primele generații de tineri economiști și, odată întors la Sighet, se va încadra în muncă parcurgând traseul profesional deja menționat mai sus.

După Revoluție, Alexandru Chindriș va participa la primele alegeri locale libere din Sighet în februarie 1992 candidând independent la funcția de primar al orașului și clasându-se pe locul 3 (cu peste 1.200 de voturi), după candidații celor două mari blocuri politice CDR (coaliția de dreapta formată din țărăniști, liberali și alte partide mai mici) și FSN (“strămoșul” PSD). În condițiile maximei polarizări politice din anii ‘90 rezultatul unui independent este mai mult decât meritoriu și reflectă respectul de care se bucura în oraș. Din păcate, în anii următori problemele de sănătate s-au înmulțit și agravat și – cu toate eforturile imense ale prietenului și vecinului său dr. Alexadru Chifor – a trecut la cele veșnice în decembrie 1995. Soția sa, Maria și copiii, Virgil și Diana, s-au stabilit ulterior la Cluj, tinerii având frumoase realizări profesionale.

Fără a fi o personalitate de anvergură națională sau internațională, Alexandru Chindriș a fost un om care a iubit Sighetul în care s-a născut și a muncit, care a promovat cu mândrie identitatea de sighetean și care suferea ori de câte ori orașul nostru era defavorizat sau marginalizat. Cu gândul la el și la alții ca el, avem datoria să redăm Sighetului prestigiul și demnitatea de odinioară, parafrazând o personalitate actuală: Make Sighet great again ! (să facem Sighetul mare din nou).

Preot prof. Marius VIȘOVAN

Paul (Pablo, Pavlo) Romaniuc este un intelectual ucrainean, cetățean român, iubitor al Maramureșului, al plaiurilor natale. Poate fi întâlnit, din când în când, prin zona centrală a Sighetului, plimbându-se detașat, uneori purtând – ca semn “desuet”! – și câteva cărți cu el.

A absolvit Liceul “Dragoș Vodă”, clasa de limbă ucraineană în anul 1972. După ce și-a încheiat studiile superioare la Facultatea de Limbi Străine din cadrul Universității București, a revenit acasă. Locuiește, trăiește și muncește la Rona de Sus. A publicat volume de versuri și romane atât în perioada comunistă cât și după, în democrația “experimentală”.

L-am întâlnit la câteva acțiuni culturale, lansări de carte sau comemorări ale unor personalități locale, dar nu am purtat o discuție mai amplă nicioadată până acum.

Fiind în aceste zile în căutarea unor “actori” recunoscuți la nivel național și internațional, educați și formați la “Dragoș Vodă”, am ajuns și la poetul – romancier Paul Romaniuc, membru al Uniunii Scriitorilor din România (din 1990) dar și al Uniunii Naționale a Scriitorilor din Ucraina (din 1994).

A publicat destul de mult, a fost tradus și-n alte limbi și continuă să-și trimită – eficient! – mesajele spirituale, din inima nepervertită a Maramureșului către lumea largă.

Pentru a mă dumiri și-a înțelege parcursul “lumesc” al scriitorului – profesor ce ne vorbește de Sus, de la Rona, am apelat la un “intermediar – poet”, care mi-a favorizat rapid pătrunderea în mediul tradiționalist al omului ce și-a asumat propriul… “drum fără întoarcere”!

Ion Mariș (IM): Domnule Paul Romaniuc, aveți dublă apartenență la breasla scriitorilor, din România și Ucraina. Unde sunteți cel mai cunoscut, aici sau în țara vecină?
Paul Romaniuc (PR): Paralel – sunt cunoscut în România, ca scriitor român de naţionalitate ucraineană, iar în Ucraina, SUA, Canada, Polonia, Iugoslavia, sunt cunoscut ca scriitor ucrainean din România.

IM: Cât au contat studiile liceale de la “Dragoș Vodă” pentru identificarea drumului pe care ați pornit în tinerețe?
PR: Liceul a fost o răspântie în viata mea. La liceu am fost „izbit” de oglinda vie a literaturii române. Pe atunci (1968-1972) liceul, azi numit „Dragoș Vodă”, – până în 1970 parcă, se chema liceul teoretic, ca după aceea să i se atribuie adevăratul nume „Dragoş Vodă”. Şi nu mi-a fost uşor a intra în adevărata horă a bogatei și diversificatei oglinzi a limbii române. Am studiat, pas cu pas, toate verbele, sintaxa, frazeologia, literatura veche, doinele, baladele etc. Dar, frecventam aproape zilnic biblioteca din curtea liceului, la îndemnul profesoarei mele de limba româna, d-na Maria Smărăndoiu, eu, de origine ruteană, având vocabularul etniei mele, care se trage din negurile vremii – undeva, începand din sec. X. Rutenii din Rona de Sus și Remeţi au în fonetica lor şi litera „â” din „a”, dar și „î” din „i”, consoanele dure, ca şi în limba română, ceea ce mi-a dat posibilitatea de a mă distinge de ceilalţi colegi de liceu, veniţi din zona huţulă a Poinenilor de sub Munte, Ruscova, Repedea etc. Pe lângă toate cele sus menţionate, pentru mine a contat cel mai mult seriozitatea profesorilor, profesionalismul lor, care, totdeauna pune amprenta vie asupra dezvoltării viitoare a individului. Liceul, pe vremuri, a fost o citadelă a culturii universale!

IM: Haideți să fiu “rău”: profesorii de limba ucraineană și respectiv de limba română au avut vreo influență concretă asupra dumneavoastră?
PR: Precum am menționat anterior, profesoara de limba română – d-na Maria Smărăndoiu – a avut o influență mare asupra mea, fiindcă era neiertatoare cu cei care se eschivau de la lectura obligatorie. Paralel, dna profesoară de limbă și literatura ucraineană, Iuliana Chindriş, m-a îmbiat să citesc Taras Şevcenko, Anrej Malesko, Volodimir Sosiura – clasicii literaturii ucrainene. Doamna profesoara Maria Smărăndoiu m-a îndemnat să scriu în limba română, d-na prof. Iulia Chindriș m-a îndemnat să scriu în limba ucraineană literară. Fiindcă eu am crescut pe două straturi lingvistice, diferite – cel slav și cel român. Din îmbinarea cărora – mai târziu – am ridicat un mic „castel”, ciudat, poate, dar original, de literatură. Adică – am creat poeme și proză cu uşurinţă, în ambele limbi: ucraineană și română. Ciudat, dar interesant, cât de uşor poti să-ţi controlezi frazeologia, având în spate totdeauna un alter ego, care de fapt este una şi aceaşi structură. Cazuri similare sunt întâlnite la foarte mulţi scriitori.

IM: Ce/ cine v-a determinat să intrați – atât de în forță – pe tărâmul literaturii?
PR: Culegând poveşti și cântece, legende din spaţiul meu tradițional (Rona de Sus este atestată documentar din anul 1360), studiind și muzica locală (în paralel cu studiile liceale, am urmat – 4 ani cursurile Școlii Populare de Artă din Sighet, secția acordeon-chitară, beneficiind astfel de atestatele secţiei de instrumente de percuţie, care, mai târziu mi-au permis să predau 25 de ani și muzica la școala gimnazială). Eu cred că un scriitor adevărat trebuie să perceapă sunetele Universului, să aibă „ureche muzicală”, cum se spune, să descifreze notele muzicale, fiindcă poezia este, în acelaşi timp, şi sunet, și vibraţie, ca de altfel şi proza, orişicât de „aspră” ar fi ea. Naşterea cuvântului este însoţită întotdeauna cu ritmurile muzicale, cele percepute, cât și cele nepercepute, fiindcă, dincolo de cuvântul vizual există o altă lume, paralelă, care se cheamă vibraţie, şi, care are întotdeauna conotaţii semantice ascunse, tainice, semne, care dau valoare cuvântului… Fiind student (1975-1979) la Universitatea Bucureşti, secția limbi și literaturi străine: ucraineană – rusă – polonă, studiind literatura română comparată, literatura ucraineană modernă, cărţi obţinute din SUA, Canada, RFG, interzise în Ucraina, filozofia, semantica, având în față prestigioşi profesori ai vremii, scriam în limba română și limba ucraineană, traduceam, publicam la singurul ziar ucrainean din România ”Novîi Vik” (înființat la 9 mai 1949), frecventam Cenaclul de luni, prezidat de criticul Nicolae Manolescu, cenaclul ucrainean de vineri, cu sediul la Uniunea Scriitorilor, Calea Victoriei, nr. 115, cercurile literare din capitală, cele oficiale și cele clandestine, ascultam emisiunile radioului „Europa liberă”, în română, rusă şi ucraineană. În primii ani de studenţie am publicat prima plachetă de versuri în limba ucraineană „Castelul păsărilor călătoare”, Ed. „Kriterion”, 1976, „Castitatea tăcerii”, Ed. „Kriterion”, 1978. Publicam, după cum vă spuneam, la ziarul „Novîi Vik”, poezii, traduceri din Eugen Jebeleanu, Nichita Stănescu, George Alboiu ș.a.. Am îndrăznit să traduc volumul integral „11 Elegii”, de Nichita Stănescu, volum pe care am încercat să-l trimit la Toronto, Canada, ca să-l public. Până atunci am mai publicat poezii la Toronto, la Canadian Institut of Ukrainian of Studies Press and Ukrainian Studies and Research Endowments, Toronto, Edmonton, Ottawa, fapt pentru care, din 1977-1989 am fost urmărit de securitate, timp de 12 ani (dosare CNSAS nr: і 966003/1, -і 966003/2.-161 de pagini); https://uk.wikipedia.org/wiki.

Aşa l-am cunoscut pe Nichita Stănescu şi, timp de 4 ani de studenţie, am fost prietenul lui. ”Pablo” – Nichita mi-a inventat acest nume. Citeam mult, tot ce apărea clandestin, în limba română, dar și literatura clasică rusă, în rusă: Fiodor Dostoievsky, Michail Bulgakov, Olexandr Soljeniţîn, Nikolai Gogol, Anton Pavlovici Cehov, Serghei Esenin, Aleksandr Pușkin etc. Bineînțeles, nu lipsea marele Eminescu, Minulescu, Arghezi, Labiș, Breban, Fănuş Neagu, Țoiu Constantin, G. Călinescu. Literatura ucraineană se împletea cu cea universală (Taras Şevcenko, Lesea Ukrainka, Vasyl Stus, Bogdan Igor Antonici, Ivan Draci, Dmetro Pavleciko, Pavlo Movcian, Viktor Kordun, Vasyl Simonenko).

Antropologia, cromatismul, romantismul, estetica, teatrul absurdului, curentele literare universale… cărți… cărți… și iarăşi cărți, Teatrul Bulandra, Nottara, Teatrul Mare, Teatrul Mic, toate au contribuit avântului meu literar.

IM: Ați debutat relativ tânăr, în 1972, la singurul ziar ucrainean „Novîi Vik”. Ca o paranteză, nu am știut că în acei ani, exista un ziar în limba ucraineană. Cât de “simplu” a fost debutul în acea perioadă?
PR: Am debutat la ziarul „Novîi Vik”, în 1972. Dar primul meu debut a fost în timpul anilor de liceu, la gazeta de perete a liceului, şi, dupa aceea, în revista şcolii. La un concurs de poezie, organizat în cadrul liceului, am obţinut premiul II, pentru poezie. Mai păstrez și astăzi cartea – premiu, J.Fabre, „Din lumea insectelor”, pe care mi-a înmânat-o oficial dl. profesor Titircă Eracle. Iar, pentru a lua parte la Cenaclul de la Casa de Cultură, am fost aleşi cei mai talentați elevi ai liceului: frații Bârlea (Gheorghe – Mihai și Vasile), Johnny Popescu, Petre Dunca, Marin Slujeru, Lucian Perța. Citeam pe rând, alături de Ion Ardelean – Pruncu, Gheorghe Chivu, Ion Buzatu, Ion Iuga, Dragomir Ignat ș.a. Iar în 1976 am publicat o carte de poezii „Castelul păsărilor călătoare”, Ed. „Kriterion”, Bucureşti.

IM: Scrieți în limba ucraineană și apoi traduceți – când este cazul – tot dumneavoastră în limba română?
PR: Scriu în limba română, ca un român, scriu în ucraineană, ca un ucrainean. Scriu, ca un scriitor, care are chemare…. Şi o simt asta!… Am scris şi în limba rusă. Am publicat câteva poezii la Moskova. Limbajul poetic are nuanţele sale, indiferent de limba literară în care scrii. Sfântul Kiril (827-869 e.n.) a pus bazele scrierii kirilice în biserici. A creat şi a unificat o nouă lume – slavă… Deşi era grec, din Salonic, a pus bazele limbajului slavonic în Moravia (47 semne grafice), o nouă structură semantică… Şi câte opere s-au creat în noile limbi, derivate din limbile slavone – slave având ca bază alfabetul inventat de Kiril şi Metodie?!… Dacă ai cultură universală şi – în primul rând – har, liră în suflet, poţi scrie în orişice limbă doreşti. Kafka, Franz nu a fost ceh – a fost evreu… Și Tolstoi a scris în franceză… deşi era rus. Şi Paul Celan a scris în germană, franceză, română, deşi era evreu.

IM: Ați plecat pe drumul afirmării din Rona de Sus dar v-ați întors tot în Rona de Sus. Nu-i prea “simplu” și liniar drumul dumneavoastră?
PR: Când eram tânăr, la 19 ani, am predat – o lună – la Școala generală Rona de Sus, obiectul muzică. A urmat armata… doi ani. Am dorit să rămân la București, la ziar, dar cum aveam deja în spate securitatea, două dosare, nu eram membru UTC, nici PCR, fiindcă am refuzat… nu mi s-a permis să mai stau în Bucureşti. Aşa că m-au surghiunit oficial în vârful muntelui, doi ani, la graniţa cu Ucraina, la Poienile de sub Munte. După mai multe eşuări de a pleca din ţară, m-am oprit, la rugămintea părinţilor, în comuna mea natală. După puciul din decembrie 1989 m-au chemat să lucrez la București dar, am prevăzut neocomunismul ce va să vină, am rămas la ţară, să pot gândi liber, a scrie puţin, dar esențial. Oraşe sunt peste tot, centre culturale, edituri, case, palate, bodegi, pieţe, paiaţe, nebuni, borfaşi, oameni harnici, mafioţi, creştini, ateii, cele 4 rase umane… sfinţi nu găseşti niciunde! Nu trebuie neapărat să locuieşti într-un loc anume, ca să fii scriitor sau pictor, sau să inventezi teoria gravitaţiei… sau să fii cu icoane la piept, sau să vânezi negri, ca Ernest Hemingway, sau să vinzi arme și droguri, ca Arthur Rimbaud etc… E mai bine să fii Aximov sau Kafka, la mansarda sa întunecată… sau vagabond, ca Serghei Esenin. Măsuri geografice nu există pentru scriitor, aşa cum nu există un timp al creaţiei, prestabilit. Există Spirit și Har. Cine le are, poate sta și-n catacombele din Spania, sau într-un mormânt din pustietate… sau la Polul Nord, cântând cu morsele în alfabetul morse… Nihil sum esse, sum esse fui!

IM: Nu vă plictisiți la Rona de Sus? Ce vă stimulează/ activează?
PR: Când ai copii, nepoţi, câteva hectare de glie, ai acces la cărţi, la muzică, un acordeon, o chitară, orgă.. puţinii prieteni, biserica ta, eşti salvat!… Gălăgia şi incertitudinea semenilor, locuitori ai marilor orașe, sunt departe de caracterul meu… Patria ubi bene… Ovidiu era mai fericit la Ovidiu, pe tărâm latin, decât la Râm, în infernul barbar, dar necesar lumii… Fiindcă, așa cum spunea unul dintre marxiștii maghiari – György Lukács: „Omul se află încă în protoistorie…”

IM: În ”epoca de aur” ați publicat trei volume de versuri și un roman. N-a fost tocmai rău în România… comunistă. Cum v-ați adaptat atât de bine în acei ani?
PR: În timpul comunismului se publicau cărți bune, care treceau peste trei cenzuri, înainte de a fi publicate, necunoscute de autor. Dacă, cartea avea esenţă literară – se publica într-un tiraj mic, erai remunerat. Dacă cartea nu era bună, puteai să o publici la editura „Litera”, pe banii tăi. Erau unii scriitori, care, spre a fi publicați începeau cartea cu nuanţe patriotarde, gen Vadim, romanele istorice, presărate cu tot felul de stindarde. Eu nu am profesat aceste pastile, deşi mi se sugera, se influenţa. În schimb, am strecurat o poezie într-un volum – în ucraineană, – nu se prea căuta ce scriam noi… Era o poezie….”Și statuile ascultă cuvântările tale,/tu ești cel care nu piere?..”. Era vorba de Ceauşescu… am avut probleme, dar am scăpat uşor, fiindcă minoritaţile erau urmărite cu altă „atenție”.

IM: Care sunt poeții români, contemporani dumneavoastră, de care sunteți mai apropiat?
PR: Sunt, unii „au fost”, nu ca persoană, ci și ca spirit universal. Fiindcă literatura nu are graniţă, are doar un diferendum lingvistic. Cel mai apropiat mi-a fost Nichita. Și, prin el îmi erau mai aproape Ion Alexandru, Dinescu, Sorescu, Tudor George, Grigore Hagiu… şi o parte din membrii Cenaclului de luni… poeţi în formare. Am învățat mult, traducând din Eugen Jebeleanu, din Surâsul Hiroşimei… simbolul păcii… În poezie – etalon era Nichita. În proză – Nicolae Breban, Alexandru Ivasiuc, Eugen Barbu… Fănuș Neagu… cu care am stat la masă de mai multe ori “în văpaia lunii”… Fănuş este cel mai mare poet – prozator român… Îmi este dor de Labiș… putea să stea şi el la masă, în casa lui Nichita… Ion Caraion.

IM: Pe Nichita se pare că-l iubiți fără… limite. De ce?
PR: L-am cunoscut pe Nichita în 1976, înainte de cutremur, am rămas prieteni, fiindcă vorbeam acelaşi limbaj poetic… Eram în formare, atunci, şi, Nichita mă punea să creez pe loc poezii, ca după aceea să mă „urecheze”. Şi era bine, anturajul acelei elite bucureştene m-a călit… De aceea am editat în regie proprie două ediţii din creația sa, două antologii. Am fost premiat internațional, pentru contribuția mea la promovarea culturii adevărate – traduceri din Nichita, la Kiev, Franța, Canada, SUA, Germania, ţări unde există elita diasporei ucrainene… diasporă, care mi-a dat şansa să nu mă poticnesc în dezvoltarea şi structurarea literară viitoare.

IM: Sunt poeții “obligați”, în zilele noastre, să se retragă în… “turnurile tăcerii”?
PR: Am publicat undeva un studiu științific: ”Deromantizarea romantismului”, în care, după ideea lui Andre Marlaux, secolul XXI va fi sau nu va fi religios, eu am parafrazat, spunând: secolul XXI va fi sau nu va fi poetic… Deci: schimbările geopolitice, stăpânirea banului, globalizarea, duc la dispariţia statalităţii, la apariţia unor perturbaţii în sfera aureolei umane, pierderea dumnezeirii, aruncarea în derizoriu a sentimentelor. Ceea ce se și observă de cei initiaţi, cum că se întrevede un nou Babilon. Deci: poeţii – în sensul adânc al cuvântului, sunt pe cale de dispariție. Postmodernismul globalizat, noul nihilism duce cultura umană spre banalitate. Banalitatea duce omul la somnul steril al iluziilor, la deznădejde. Cale de întoarcere nu mai există. Fiindcă omul tot mai des se crede el însuși dumnezeu. Și povestea lui Apuleius din „Vițelul de aur” este aproape…. Azi poţi ieşi din „turnul tău” şi să strigi cât te ţin rărunchii… Cine te ascultă?… Dacă Dumnezeu s-a îndepărtat de omenire… Nu Dumnezeu, cel cu barbă…

IM: Cum puteți convinge un tânăr modern și “amețit” de device-uri, din zilele noastre, ca să respecte poezia, literatura?
PR: Lecții nu există… Fiindcă aerul planetei de azi are un alt suflu… negativ, din păcate! Să caute poezia în urma copitelor cailor… care, și ei, sunt pe cale de dispariție… Noroc că mai avem… cormorani! :))

IM: Cum percepeți activitatea culturală din Sighet și… împrejurimi? Sunteți mulțumit? Ce lipsește?
PR: Se citește puțin…. Se aleargă mult după hrană, în timp ce boierii stau cu regele la masă, copiii PCR – iștilor au acaparat România, socialismul e în floare. Liberalismul nu există. Există doar şabloane, lozinci și iarăși şabloane… Nici folclor autentic Sighetul nu mai are. S-au dus fratii Petreuș, Viorel Costin… Titiana Mihali. Cândva Sighetul era Sighet. Hora era hore!… Azi, de după fiecare acţiune cu hore păzeşte, ca un popândău, un politruc vopsit, ieri comunist – azi pesedist, peste patru ani – penelist… numai udemeriştii îşi mai menţin coloana verticală. Pe de altă parte, ucrainenii o iau la vale, cu tot cu coviltir, ba spre ţărănişti, ba spre liberalism, nici ei nu știu ce mai sunt… mai și afirmă că sunt venetici. Tinerii, inclusiv cei din Sighet, sunt manipulaţi spre un amalgam şubred de gândire. Cum nu există ordine, ci anarhie politică, aşa arată şi aşa va arăta și viitorul cultural al Sighetului. Să strângă folclorul! Care-i pe cale de dispariție, să-l publice, să se predea în şcoli etnografie şi folclor. Altfel manelizarea va prolifera… Să-l citească pe Coşbuc, Slavici, Goga… dar mai întâi – singura operă sacră din lume – Biblia… dar să o şi respecte! Mie, personal, îmi lipseşte stabilitatea spirituală, care o ia tot mai tot spre est-vest – nord-sud- și… spre paralele… Sighetul ar trebui să fie un centru cultural finanţat mai substanţial, o adevărată insulă – capitală a localităţilor din jur. Fiindcă Maramureşul este o zona unică în Europa, nu numai în România.

IM: Oare la Sighet se poate… “naște cântul și Pasărea Măiastră”?
PR: Sighet – în maghiară – înseamnă insulă… Pe insulă pot „naște” doar păsări călătoare în timp şi în spaţiu….”Pasărea Măiastră” are nevoie de un nou pământ și un nou spaţiu… dar în nici un caz pe planeta numită Pământ. Sighetul are… prea puțin „pământ”…

IM: Ce reprezintă România pentru dumneavoastră? Dar Europa?
PR: Pentru mine România este o grădină, peste care, de-a-cursul veacurilor au trecut opincile și bocancii prea multor triburi și imperii… de la celți, sciţi, mongoli, tătari, chazari, agatârşi, croații albi, tătari, huni, bulgari, cruciaţi, ruși, nemţi, americani, – toți au plecat, dar România a rămas în picioare, dar cu răni adânci, care se văd și astăzi. Din păcate, nu numai popoarele enumerate mai sus ne-au făcut cele mai mari pagube, cât ne fac fanarioţii de azi și de ieri. Centrul Europei este aici, la doi paşi de noi – la Rahău, dincolo de Izvoarele Tisei… Europa este un papuc impus de imperii, loc de joacă de-a ”răzbelu…”(n.n). Europa este compusă din vechi expansioniști (Franța, Germania, Ungaria, Austria, Anglia). Noi – România, suntem „prea mici pentru un război atât de mare”, din motive interne. Dar cine-l respectă pe Tudor Vladimirescu („Patria este norodul, nu tagma jefuitorilor!”), dacă istoria adevărată nu este cunoscută de români?… Guvernele au ţara lor – garda lor… România este împarţită în două, mai rău ca în comunism… Și… Europa se bucură…Vivat Europa! Vivat noul imperiu european! Dar noi avem nevoie de emblema: Vivat ROMÂNIA!

IM: Ați publicat cele mai multe volume de versuri. Și romanele dumneavoastră sunt impregnate de… poezie. Pe care palier vă simțiți mai… confortabil?
PR: Mă simt mai confortabil în poem, în poe, poe, poezie. Poe exista şi în proză, bineînţeles, într-un gramaj mai mic. Pot scrie pe nerăsuflate și roman-fluviu. Îmi este uşor să mă desfăşor, dar nu este stilul meu. Scriu concentrat, esenţial, ca să redau ideile cât mai frumos îmbrăcate în ţoale vechi şi noi. Sunt adeptul lui Faulkner, al noului roman francez, al lui Gogol sau Proust… sau a prozei-poem a lui Eminescu… Dar, atunci când scriu, nu îmi fac scheme-scenarii!

IM: Se poate trăi – financiar și nu metaforic! – doar din literatură?
PR: Iluzii… Dacă vrei să publici, scoţi piştarii, plăteşti tirajul şi te uiţi la stele… Că, la poeţi prin buzunare cresc cactuşi, nu lei… care tot mai tot mă latră… crezând că eu îs luna! Sunt noii nomenclaturişti, care se lipesc de vreun partid şi scot tone de pagini, pe banii ţării… Dar… poţi să latri… la lună!

IM: Cetățenii români (români și ucraineni în special) preferă… drumul străinătății. E firească oare tendința actuală de schimbare a… patriei? Mai contează numele… patriei?
PR: ”Patria… ubi bene”, spune poetul Ovidiu. Odată scoasă chinga, caii zburdă prin pădure, pe imaş. Ca să vină înapoi în ţarc, e nevoie ca stăpânul să ţină la glia sa, să aibă grijă de herghelie… să-i ofere iubire! Ori, acest sentiment s-a transformat în iubire de sine, nu iubire faţa de semenii săi… Cetăţenia dispare treptat, devenind doar un singur semn de hârtie şi pe orizont… Străinătatea pentru cetăţenii români a devenit o patrie nouă… Şi, pentru acest fapt – pater este vinovat… Trebuie întreprins ceva pentru a ne salva paternitatea!..

IM: În acest început de secol al schimbărilor dramatice în ce/ cine trebuie să credem?
PR: Noţiunea de secol este empirică. De fapt‚ timpul, ca entitate nu există! Noţiunea de secol-timp este doar o închipuire vremelnică a omului, sortit să traiască sub soare, numărându-și zilele și noptile, îngrozindu-se că într-o bună zi sau noapte va trebui să se scufunde în humă… Dramatismele se repetă, se succed, numai omului i se pare că observă schimbări… Nu!… Nihil novi sub sole!.. Tocmai în asta constă dramatismul existenţial!… Ori crezi, ori nu crezi – schimbările dramatice tot se vor întâmpla… De aceea avem nevoie de: Nihil sine Deo!..

IM: Veți împlini în toamnă – în perioada apropiată de cei 100 de ani ai Liceului “Dragoș Vodă” – 66 de ani. Nu vi se pare o vârstă “periculoasă”, pentru un scriitor? Sau… în altă ordine de idei, ce proiecte de viitor aveți?
PR: 66 este un număr ca orişicare altul, nu are conotaţii religioase, mistice, de care vorbesc unii… Există singurul adevăr: din pământ ești plămădit, în pământ te vei întoarce! Trist este pentru un scriitor că, vrând să se salveze prin scris, explicându-şi sieşi existenţa, amăgindu-se, crezând că şi ceilalţi îl vor înţelege, alinându-i durerea, cade în răstrişte, adâncindu-şi rana. Astfel, scriitorul s-a născut monadă – în monadă se întoarce… Nihil sum es, sum esse fui!..

Iar liceului – lumină „Dragoş Vodă”, la 100 de ani de aniversare, îi doresc să-i crească stejarii credinţei creştine în jur!

IM: Mulțumesc! Să ne vedem cât mai des și la cât mai multe evenimente culturale sighetene!
PR: Cu deosebit respect!… Să mai adăugăm încă o filă acestui mic orăşel, dintre ape, dintre munţi, iar noi să trăim teferi, cuminţi!

Ion MARIȘ

Orașul nostru astăzi e-un mare adăpost:
Se plimbă cățelușii prin parcuri, fără rost,
Iar oamenii, săracii, evită-n mod discret
Să lupte cu “natura” și lipsa de… respect!

Ras Publica

Undeva, cândva într-o galaxie îndepărtată?!…
(prozopoem teleportat la… Sighet)

Wow!… nu foarte departe de… insula – planetă Sighet o…
toaletă publică din Baia Mare pare ceva de domeniul fantasticului,
ceva din altă galaxie.
Da, oooooo… Toaletă Publică:
Cu ușa la buton,
Cu afișaj electronic,
Unisex,
Cu o voce care te întâmpină și te îndrumă,
Cu posibilitatea de a-ți satisface necesitățile fiziologice în condiții
de igienă fără chestii și mirosuri și… posibilitatea de a te SPĂLA
pe mâini!
Când ai ieșit, EA (toaleta) intră în regim de spălare automată
și interesant e faptul că este… GRATUITĂ.

Este amplasată lângă piața din Centrul Vechi pentru cei ce sunt curioși și au drum la Baia Mare.

Oare Sighetul nu are nevoie de toalete publice?
Sigur că nu!… pentru că… Porțile și Clădirile Centrului Istoric al Orașului sunt folosite zi de zi ca… toalete publice.
Chiar nu interesează pe nimeni soarta Sighetului?
Alte orașe de ce pot să prospere și Sighetul nu?
Alți aleși cum pot să facă CEVA iar aleșii Sighetului… nimic?

Sunt multe de spus despre acest „nimic” dar cei ce ar trebui să audă
se gândesc probabil la următorul mandat!

Morala: Mai rău să nu fie, spune o vorbă de demult!

Attila CSIK

PS: Vizitați cu încredere Baia Mare…. acolo veți vedea (și poate fi folosită!) minunata… Toaletă Publică!

Comisia Națională pentru Controlul Activităților Nucleare

Stimate Domnule Ardelean și Domnule/Doamnă Redactor Șef,

Urmare a mesajului dvs. și a publicării în data de 11 februarie 2019 pe site-ul ”Salut, Sighet!” a întrebărilor și îngrijorării cu privire la echipamentele montate la punctul de trecere a frontierei din Sighetul Marmației vă aducem la cunoștință următoarele:
• echipamentele la care faceți referire sunt echipamente care au rolul de detecție a radiațiilor ionizante și de a depista eventuale surse de radiații, transportate ilegal în mijloacele de transport sau în bagajele persoanelor fizice care traversează frontiera de stat a României prin punctul respectiv,
• aceste echipamente nu sunt aparate care emit radiații de tipul radiațiilor X sau gama, nu emit radiații penetrante care să treacă prin corpul persoanelor și să aducă prejudicii sănătății acestora prin interacțiunea cu celulele corpului uman,
• întrucât nu eliberează radiații ionizante care să aducă vreun prejudiciu persoanelor care trec prin punctul de trecere a frontierei, utilizatorul acestora, Poliția de Frontieră din România, nu are informații de natura celor menționate de dumneavoastră pe care să le furnizeze publicului,
• pentru o mai bună și o mai corectă înțelegere considerăm că mesajul ”Atenție! Control Radiații” afișat în preajma echipamentelor respective ar trebui interpretat ca ”Atenție! Control în vederea depistării surselor de radiații”. Vom informa Poliția de Frontieră a României, utilizatorul echipamentelor respective, în acest sens.

Având în vedere cele precizate, vă asigurăm de deplina noastră disponibilitate în furnizarea de informații legate de domeniul nostru de activitate.

Cu stimă,
Președinte, Rodin Traicu