Aurelia Vișovan și Cadmiel Boțac (foști elevi ai regretatei profesoare Monica Chifor) ne oferă constant ocazia de-a ne mândri că suntem sigheteni. Cei doi pianiști, cu rezultate concertistice deosebite atât pe scenele naționale cât și pe cele internaționale, ne-au obișnuit ca numele lor – legate idisolubil de Sighet – să fie remarcate mereu pentru performanțele pe care le ating.

Recent ne-au parvenit alte informații care ne justifică așteptările vizavi de speranțele legate de viitorul apropiat și șansele de-a vedea – din când în când – că tinerii sunt mereu cu un pas înaintea…. „blazaților”.

La sfârșitul lunii trecute (octombrie), Aurelia Vișovan și-a susținut teza de doctorat, la Academia Națională de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj – Napoca cu titlul „Universul sonor al instrumentelor istorice cu claviatură – impactul său asupra pianistului contemporan, privit prin prisma unor interpretări proprii”, având îndrumător pe doamna prof. univ. dr. Adriana Bera. Finalizarea doctoratului s-a încheiat pentru Aurelia Vișovan cu un excepțional „verdict”: Summa Cum Laude. Trebuie să menționăm că dr. Aurelia Vișovan este în prezent profesor univ. la Universitatea de Muzică din Nurenberg – Germania.

Cadmiel Boțac, este celălalt mare talent plecat din Sighet pentru a se afirma la cel mai înalt nivel. Actualmente Cadmiel este masterand la Universitatea de Muzică și Arte din Viena și, săptămâna trecută, a avut bucuria să (ne) anunțe apariția albumului de debut „Cadmiel Boțac – Recital de pian. Beethoven, Chopin, Enescu”. Editura Casa Radio din București și-a asumat lansarea acestui album care este, de fapt, rezultatul a două distincții acordate pianistului Cadmiel Boțac de către Radio România Muzical, în anul 2017 și respectiv 2020.

Albumul cuprinde compozițiile Sonata nr. 23 op. 57 în Fa minor „Appassionata” de Ludwig van Beethoven, Sonata nr. 2 op. 35 în Si bemol minor de Frédéric Chopin și Suita nr. 2 op. 10 în Re major „Clopote sonore” de George Enescu.

Două personalități sighetene, doi tineri pianiști care și-au îmbogățit CV- urile cu repere de mare valoare în cariera lor ne aduc mereu bucurii prin veștile remarcabile pe care le primim de la ei.

Succes pe mai departe în carierele voastre, Aurelia și Cadmiel!

Salut, Sighet!

1. cu inima ruptă în poezii

trăiește cu
inima ruptă în poezii cu
gândul rupt în versuri cu
speranța ruptă în cuvinte cu
dorința ruptă în silabe ca
un copil cu ochi mari ce
ce privește spre est atunci când
când apare soarele ca un copil cu ochi mari când
când speră să primească un pachet plin cu
dulciuri de la
moșul ca un copil cu ochi mari care
care speră că moșul nu a văzut năzbâtiile pe care
pe care le-a făcut de-a lungul anului sau de-a lungul
ultimei luni care oricum i-a scris o scrisoare de referință de laudă de supraevaluare
asupra propriei persoane ca să
ca să își facă o imagine bună care
care își dorește ca bătrânul cu barbă să nu
să nu
să nu vadă în ultima clipă
leul furat în ziua de ajun de crăciun de la
mama sau de la
tata sau de la
bunicul sau de la
bunica
trăiește cu
inima ruptă în poezii ca și când
ca și când
viața însăși ar fi o poezie lungă
lungă
și pleacă subit în munți doar ca
să scrie ceva bun

2. Cu sufletul în palmă vin
la geamul tău de

s-ar zice că sunt preot și
vin să-ți botez casa și să
îți ud sufletul cu iubire ce
spală păcate și păcate și păcate și
suferințe cu drum de
mormânt și
stau cu inima deschisă și
aștept crăciunul din
din cauza ta rup vise
din cauza mea încă te văd lângă brad

stau cu capul în palme în pernă ca să
ca să-l primesc pe moșul în ajun cu
cu temele făcute în dragoste

3. Văd cu ochii ce văd inima
inima ta

și inima mea cum se
sprijină una pe cealaltă într-un tango mai
lent mai lent ca de obicei cum cu
brațele tale îmi ții sufletul cum cu
brațele mele mă cuprind de al meu
îți aud inima cum își
ridică vocea ca o soprană în fața publicului
și cu puterea mea mă întorc spre răsărit
ca să fac o făclie

cu brațele mele te cuprind
cu mâinile tale simt iubire

Timeea Ivan

Timeea IVAN este studentă la Facultatea de Drept din cadrul Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. „Sunt, de altfel, pasionată de literatură, iar drept consecință, am început să scriu poezii, m-am transpus în textele poemelor mele, am scris pe fondul principiului conform căruia, poezia nu trebuie să fie doar cuvinte, trebuie să transmită sentimente, să aibă un impact afectiv puternic asupra lectorilor. Chiar dacă la început totul s-a desfășurat sub forma unei pasiuni, în timp, mi-am dorit ca poeziile să fie publicate în diferite reviste și pe distincte site-uri.”

Debutul a avut loc pe site-ul „Cîrciuma poeziei”, unde a publicat unele dintre primele poezii, debut urmat de apariții într-o serie de reviste și site-uri: revista „Vitrina cu Poezii”, revista „Parnas XXI”, revista „Extemporal liric”, revista „Vocativ”, site-ul „Fabrica de Poezie”, Jurnalul Milenial și site-ul „ ECreator”, revistele: „Flacăra lui Adrian Păunescu”, „România Mare”, „Banchetul”, „Actualitatea literară”, „Astra blăjeană”, „Revista Eminesciană”, site-ul literar „O mie de semne”, antologia literară „ Vara sentimentelor”, antologia „Cuvântul IUBIRII, Iubirea CUVÂNTULUI”, revista „13 plus” și revista „A Too Powerful Word”, o revistă bilingvă din Serbia.

De-a lungul ultimilor patru ani a participat la Olimpiada de Limba și literatura Română, iar în cel de-al patrulea an a reușit să obțină prima mențiune, clasându-se astfel pe locul al patrulea din cei treizeci și trei de participanți. În decursul lunii ianuarie a acestui an, a participat la Concursul Național „Ocrotiți de Eminescu”, unde a obținut premiul I.

„Cu toate acestea, poezia rămâne poezie, indiferent de perspectiva pe care o promovăm noi.”

Klaus Werner Iohannis era idolul lui Lucian Mândruţă în 2014. I-a dedicat o carte pe care acum suntem sfătuiţi s-o folosim ca hârtie igienică, rupând pagini din ea, mototolindu-le bine ca să le mai treacă din asprime.

Putem face oricând din paginile unei cărţi sau dintr-un ziar o hârtie igienică. Aşa s-a întâmplat cu operele tovarăşului, mai înainte cu operele lui Stalin. De fiecare dată, cu proaspăt „reciclatele″ pagini din cărţile aflate odinioară la loc de cinste în vitrinele librăriilor, oamenii îşi arătau prin mototolire şi utilizare de la normalul „in″ (cap, că de-aia-i carte!) la anormalul „out″ (se ştie pe unde, că de-aia-i carte cu idei proaste!) cumva adevăratele lor sentimente faţă de autorii cărţilor.

Acum, Lucian Mândruţă s-a supărat. A crezut în preşedinte şi a fost dezamăgit. În 2020 atitudinea domnului Iohannis de a refuza o „luptă dreaptă″ cu doamna Dăncilă ar fi trebuit să pună pe gânduri orice ziarist. Adică de ce să nu fie desfiinţată pur şi simplu Viorica de ideile prea înalte ale preşedintelui în funcţie, care timp de cinci anişori demonstrase deja cu vârf şi îndesat că… NU?

Publicul se cam uită la ce spun şi ce scriu ziariştii. Ce să vadă la unii dintre ei, oameni buni??? Că habar n-au, că nu sunt în stare să anticipeze nişte situaţii? Că-i fură valul simpatiei populare fără să stea puţin să se gândească, să discearnă binele de rău, onestitatea de vorbele fără acoperire în concret?

Ce-o fi scriind în cartea aia numită „Share″? Despre guvernul lui, despre România educată, despre o „molimă″ numită „ciuma roşie″ de care doar o minte luminată putea să ne scape? Despre o Românie care „pas cu pas″ se îndreaptă spre (sau este îndreptată spre) nimicul cel mai nimic de la 1918 încoace?

„Ne-aţi livrat hârtie igienică, domnule preşedinte”, a spus Lucian Mândruţă în 4 noiembrie 2021, după ce realitatea i-a deschis (cam târziu, e-adevărat) ochii minţii. Ce pot să spun?… Asta da, viteză de reacţie! A durat din 2014 până acum! Asta da, răbdare a unui ziarist care a tot aşteptat să se întâmple ceva bun în ţara lui.

„Visele noastre, aşteptările noastre, credinţele, în seara asta sunt numai bune să ne ştergem undeva cu ele”, spune acum acelaşi ziarist clarvăzător.
Visele sunt producţia creierelor noastre în timpul somnului. Nu ne putem şterge undeva cu ele, pentru că dacă nu le avem… nu putem trăi! Cu visurile noastre, cu iluziile noastre, e altceva. Ziaristul Mândruţă despre asta a vrut să ne amintească.

Pe https://www.digifm.ro, în 23.10.2021, Lucian Mândruţă scria deja împotriva preşedintelui reales: „ A fost nevoie de un deceniu ca să înțelegem și de ce președintele nu dă interviuri fără script și nu acceptă dezbaterea″.

Nu înţeleg de ce domnul Mândruţă ne ia părtaşi pe toţi la nepriceperea de care a dat dovadă. De ce n-a scris „să înţeleg″ în loc de „să înţelegem″? Poate alţii s-au lămurit mai de mult cum stă treaba.

Furia cu care a mototoloit pagini din propria-i carte, ne arată că Lucian Mândruţă nu-i supărat în primul rând pe preşedinte. E supărat pe propria sa persoană, incapabilă să înţeleagă ceva dincolo de lentoarea unor cuvinte aruncate biciuitor în spaţiul public, împotiva aceleiaşi obsesii: Pee-See-Dee!

Horia Picu

Vineri, 5 noiembrie 2021, am avut plăcerea să particip la momentul cu totul înnobilat într-o mare de Emoții și Artă (EA), lansarea de carte a Anastasiei Herbil (elevă în clasa a X-a la Colegiul Național „Dragoș – Vodă” din Sighet). Intense „valuri” de trăiri generate de volumul „Aproape pe jumătate” (Editura Valea Verde, 2021) au cuprins sufletele noastre. Lansarea de carte s-a desfășurat la Galeria Vassiliev, într-o atmosferă magică. M-am simțit parte integrată inimii poetei. M-am regăsit printre oamenii dragi ei și am admirat tăcută volumul de poezii care cuprinde un univers de sentimente metamorfozate în admirabile versuri.

Editorul (și poetul) Ion Mariș a fost ghidul acestei călătorii în ascunsul străfund al Anastasiei. Ne-a vorbit despre drumul tinerei poete în lumea artei și despre darul ei, bine înrădăcinat, din care a crescut pomul bogat al creației. A reușit să o descrie în adevărata ei esență poetică, să ne-o „ofere” precum cupa de înghețată pe care ne-am dorit-o mult și am așteptat-o toată ziua pe când eram mici.

Printre noi s-au aflat patru „curajoși”, care au luat exemplul Anastasiei și au eliberat emoțiile interioare. Poetul Marin Slujeru și-a exprimat admirația față de scrierile tinerei, copleșit de mândrie față de ea și de ceea ce reprezintă. Poeta Rândunica Anton i-a presărat câteva sfaturi, care vor fi condimente utile pentru viitorul artistic. Doamna profesoară Crina Voinaghi, directoarea Colegiului Național „Dragoș-Vodă”, a vorbit despre Anastasia ca și cum ar fi fost trandafirul neprețuit, care trebuie îngrijit meticulos, din povestea Bell și Bestia. Totodată, a subliniat cât de multă culoare aduc în lume oamenii ca ea, cum dăruiesc viață până și unui „lucru” care părea banal. Este esențial să prețuim aceste persoane care ne ghidează spre o cunoaștere mult mai profundă a sinelui și automat a tot ceea ce ne înconjoară.

Au existat două momente, preferatele mele, care mi-au luat sufletul în palme și m-au emoționat până în punctul de a-mi da lacrimile. Nimic nu mă atinge așa cum o face conexiunea dintre copil – părinte. Cu ochii umezi și inima plină de iubire, mama Anastasiei ne-a povestit despre talentul fiicei sale, care își are originea în copilărie. Ne-a mărturisit că i-ar fi adus o mare bucurie dacă reușea să păstreze toate poeziile însoțite de o multitudine de desene de când era mică tînăra poetă. Astfel, ar fi reușit să scoată încă un volum pentru surioara acesteia, pentru cei care sunt la începutul drumului în viață.

Am remarcat și intervențiile proactive ale reprezentanților revistei „AxA” (CNDV) și ale Clubului INTERACT Sighet.

În jur, vibrațiile au crescut, iar poeziile Anastasiei și-au găsit ecoul în interiorul meu. Pleș Ilinca, elevă și ea la CNDV i-a însoțit creațiile pe ritmul muzicii, în armonie cu vibrațiile trupului omenesc. Le-a interpretat și a reușit să-i transmită emoțiile într-un mod unic. În momentul acela, fiecare vers s-a contopit cu existența mea, înțelegându-l mai profund ca oricând. Prin muzicalitatea adusă poemelor Anastasiei am reușit să simt clar, precis, mesajul pe care-l transmiteau, am reușit să fac parte din bătăile inimii ei.

Lansarea de carte s-a încheiat la fel de frumos cum a început și s-a derulat. Tânăra poetă ne-a mulțumit tuturor, a împărtășit cu noi emoțiile pe care le avea, iar noi ne-am bucurat de această părticică din ea pe care am fost norocoși să o cunoaștem.
Anastasia Herbil a reușit să ne aducă nu numai mai aproape de ea ci și de noi înșine.

Giulia Șofron
elevă, CNDV

Foto: Nicoleta Giurgi
Video: Ion Mariș

Vineri, 05 noiembrie 2021, la Sighet, a fost inaugurată Noua Mare Sinagogă. Inaugurarea unei sinagogi presupune scrierea manuală a unui sul sfânt de Torah. Ultimele pagini ale acestui sul au fost desăvârșite azi la sinagoga Teitelbaum reconstruită (mai multe informații puteți citi AICI și AICI), fiind completate literă cu literă de către cei 400 de rabini și învățăcei prezenți. Acest moment a fost încărcat de emoție și mare bucurie manifestată prin muzică și dans.

Foto, video & text, dr. Sorin MARKUS

Începând de vineri, 5 noiembrie 2021, Sighetul, odată cu consacrarea noii Sinagogi, a intrat, cu drepturi depline, pe harta locurilor de pelerinaj sacru hasidic.

Peste 420 de evrei din toată lumea, au participat la istoricul eveniment, avându-l în frunte pe Aaron Teitelbaum, Marele Rabin al Dinastiei Satmar din New York, SUA, continuatoarea de drept a Dinastiei Sighet, cu o tradiție ce merge până pe la anul 1820.

Marele Rabin este cel de-al șaselea Teitelbaum care oficiază într-o sinagogă sigheteană.

„Palm Tree” reprezintă o traducere din idiș a numelui dinastiei fondatoare, Teitelbaum („teitel” înseamnă curmal, iar „baum” – copac). Mai mult, Palm Tree este noua denumire a orașului Kiryas Joel, din suburbiile New York-ului, fondat chiar de către Joel Teitelbaum, în anii 1970 și reședință a grupării Satmar condusă de Aaron Teitelbaum.

Încă din secolul al XIX-lea, Sighetul a reprezentat un loc de pelerinaj pentru evreii conservatori, care veneau să se roage la mormintele marilor rabini Teitelbaum, cei care au condus destinele hasizilor locului vreme de peste un secol.

Apoi, în Holocaust, a pierit aproape întreaga comunitate evreiască, majoritar hasidică, în frunte cu rabinul Zalmen Leib Teitelbaum.

De asemenea, toate sinagogile orașului (cu excepția celei Sefarde), în frunte cu Marea Sinagogă – pe locul căreia a fost reconstruită acum Palm Tree Court, au fost incendiate de naziști în 1944 și ulterior demolate.

În aceste circumstanțe, aproape toți evreii maramureșeni supraviețuitori care s-au repatriat, s-au strâns în anul 1945 la Sighet, iar în 1946, fostul rabin de Senta (Serbia), Moshe Teitelbaum, sighetean de origine, a preluat conducerea comunității sighetene, până în 1947, când a emigrat în SUA.

Odată cu instalarea comuniștilor, evreii sigheteni au emigrat în masă, iar puținii rămași pe loc, lăsați și fără rabin, au fost obligați să abandoneze curentul hasidic.

Pelerinajele la mormintele rabinilor Teitelbaum din cimitirul evreiesc nu au încetat, însă, pe toată perioada comunismului, precum și după 1989.

Până la consacrarea noii sinagogi, hasizii veniți de pretutindeni se rugau însă exclusiv în cimitir, ei neacceptând să intre în Sinagoga Sefardă.

Însă, de acum, lucrurile vor sta altfel, ei dispunând, în sfârșit, după o pauză de 75 de ani, de un loc de închinare adecvat, construit conform ritului lor, ultramodern și confortabil, care, pe lângă sinagoga propriu-zisă, include și o sală de studiu a Torei („beth midrash”) dotată cu bibliotecă, o baie rituală („mikveh”), un spațiu dedicat mesei și un apartament al rabinului.

Ceremoniile de consacrare a sinagogii au constat, în principal, în aducerea Sulurilor Sfinte („Torah”), care au fost instalate în Arca Legii („Aron Kodesh”), în aprinderea luminii eterne („Ner tamid”) și în montarea de „mezuzah” (bucățele de pergament care conțin câteva versuri din Deuteronom, introduse în carcase fixate pe ușorii drepți ai intrărilor) la porțile de acces în clădire, totul marcat de multe rugăciuni. A urmat o masă comună, participanții servind alese bucate Kosher aduse de la mii de kilometri distanță…

Începând de acum, sinagoga va servi ca loc de întâlnire și rugăciune pentru pelerinii hasizi care vor ajunge la Sighet în număr mai mare, cu atât mai mult cu cât orașul este, deocamdată, singurul din România care găzduiește o casă de rugăciune de rit ultra-ortodox iudaic.

Le urăm, cu pace, un bun venit și ne bucurăm să îi avem printre noi!

Text & foto, Teofil IVANCIUC

Se întâmplă ca pe parcursul existenței, viața să-ți fie în derularea ei în anumite feluri, în anumite trăiri, cu schimbări majore de traseu și „petreceri”, dorite sau nedorite, acceptate sau impuse, cu intervenția ta sau în lipsa ei, multe separate de proiectele tale inițiale de viață. Oricum, sunt puține astfel de vise, proiecte care să se desfășoare linear, fară nici o perturbație, pentru că lumea toată esta în continui schimbări și modificări și, într-un fel sau altul, te influențează, în schimbări de proceduri și chiar proiecte. Această devenire, formată și întreținută, așa cum a ajuns ea, s-ar putea reprezenta prin creionarea unei serii de „tablouri” care să afișeze toate etapele acesteia, mai importante, cu cele ce le-a aparținut lor.

Copilăria. Pentru mine, în integritatea ei, a fost singura etapă de viață lipsită de năcazuri grele, cu semnificații mai deosebite. Cu multe bucurii, produse de alintarea parintior, mai ales ale mamei, care este tutorele copiilor, până la o anumită vârstă. Am participat la jocuri, mi s-au oferit jucării și, încetul cu încetul, am trecut la diferite activități casnice, apoi tot mai complicate, prin libera consimțire, în finalul ei executând lucrări mai grele, peste vârsta copilăriei, devenind parcă mai devreme adult. Frații mai mari erau cu tata la fân, la împrăștiat brazde,cu mieii, iar eu o ajutam pe mama pe acasă, cu lucrări mai mici. Când pleca devreme în comună, pentru cumpărături sau pentru asocieri la prășit, apoi la secerat, mă trezem și eu mai devreme și era foarte mulțumită când găsea casa curățată, cu paturile făcute și oalele cu apa gata să fiarbă. Mai tărziu, când era în asocieere cu alte femei la ogorât sau la secerat, eu eram dădacă pentru 4-5 copii mai mici, unii cu toate trebuințele. Devenind mai mărișor, am trecut și eu pe dealuri, la brazde, la polog, la căpițe, apoi și mai mărișor, treceam câte puțin și la coasă și, doar la 12 ani, eram un cosaș vrednic, cu mare spor. Participam la toate muncile și eram și maistru bucătar. Acolo, distanțele între mese erau mai lungi și uneori doar se cina, când timpurile te presau.

În aceste condiții, terminând cursul primar, premiant, nu am fost lăsat să merg la „școală mai departe”, cu toate insistențele mele, ale mamei și învățătoarei, tata motivând că n-avem posibilități..În anul următor, mama a făcut pregătiri din timp. Pe câteva vânzări din casă mi-a cumpărat o pereche de bocanci, apoi mi-a țesut din lână, un material modelat pentru un costum. După ce l-a vâlturat puțin, pentru a-l mai îngroșa, am mers la croitor și mi-a făcut un costum, palton și o pereche de pantaloni scurți, toate mai bune și mai călduroase ca celea din magazin. Mi-a mai pregătit și lenjerie de corp, de pat și o pătură bună. În toamnă, când muncile pe dealuri și pe câmpuri s-au terminat, mama pune din nou problema școlii. Tata îi raspunde că n-avem haine, bani de…Am pregătit eu tot ce are nevoie, afară de taxele care sunt. N-a mai ripostat.

În 14 sept. 1953, îmbarcați în căruță toți trei, cu acele bagaje pregătite, ne aflam în drum spre Năsăud, unde funcționa un Gimnaziu cu limba de predare română (ținut grăniceresc). Depinde cât erau taxele și, de aceea, eu aveam o bucurie reținută, înăbușită; nu știam cât sunt plățile de mari și dacă nu ne vom întoarce în aceeași formație. În centru era un loc viran mare, iar mai în spate o biserică frumoasă cu un parc, magazine, care toate îmi luau ochii, eu nepărăsind până atunci perimetrul comunei. Liceul era aproape, unde am oprit, a intrat cu mama împreună și ieșind, tata spune: să- l ducem la inernat ! Am sărit sus de bucurie, atât de mult așteptată. M-au lăsat acolo, la internat, un imobil mare cu trei nivele. La etajul III și II erau dormitoarele și baia, etajul I pentru meditații, iar masa o serveam la liceu, unde era și cantina. Era în apropierea gării, cu un spațiu mare în jur, unde, în timpul liber mai jucam și fotbal. Părinții au plecat spre casă, după ce m-au aranjat cu toate. Cursurile s-au concentrat în două trimestre, pentru că războiul era aproape, internatul plin cu elevi, lângă gară, obiectiv de bombardament. În vacanța de Paști am plecat acasă cu anul încheiat. Am promovat clasa cu calificativele de bine și foarte bine și niciun suficient. Acasă, în loc de o vacanță mai lungă, eu am trecut imediat pe postul de pogonici, la arătură cu tatăl meu; alergare grea și continuă pe lângă cai, ziua întreagă. Spre sfârșit, o ploaie rece m-a udat tot, departe de casă și am făcut o pleurizie rea, cu 6 săptămâni la pat, cu tratament, repetat și aceasta a fost toată vacanța mea „lungă”. Întremat, am trecut imediat la coasă, la 13 ani și am cosit cu Ion, cu Florica ajutor la polog, peste 20 ha de fânaț, singuri, tata fiind concentrat la armată.

Curând trupele, de unele și de altele, umpleau drumurile în retragere, unele mai dușmănoase ca altele și luau tot ce găseau, vite, alimente, aruncau podurile în aer, lăsând localitatea izolată, pustie și săracă. Școala îmi era iarăși blocată (ce răsplată!) și, în toamna următoare, am fugit la căruța pentru Sighet și tata ne-a ajuns abia la Șieu, după un maraton de 20 de km. Fară chibzuința lui, ne înecam cu toții, într-una din apele Iza sau Mara, prin care am trecut. Am urmat a doua clasă de gimnaziu la Sighet, a treia la fără fecvență și celelalte, până în clasa a IX-a de liceu, toate la Sighet, mereu cu mari greutăți, relatate. În 01.09.1949 am părăsit Liceul „Dragoș-Vodă”, urmărit de Securitate, cu multe greutăți, închisoare, pericole și riscuri de viață.

Adolescența, puțină câtă a fost ea, am petrecut-o doar la Sighet, cu plimbări prin oraș, și mai ales, pe la Grădina Morii, pe malurile Izei, unde mai făceam și baie în vremile potrivite, cu plăcutele plimbări pe Solovan, singuri sau cu program. Atunci, dumineca dimineața, intra Karol baci în dormitor și striga : „Fel , sus, toată lumea, 8 ceas, vine părintele Godgea, mergem la pădure !”. Părintele era preot de Roma, făceam cu dânsul Latina și religia, cât s-a putut. După aceea pot spune, adolescența rămasă și tinerețea, în cea mai mare parte, s-au scufundat în întunecimea ideologiei comuniste, în urmăriri, căutări, întemnițări și chinuri cumplite, inimaginabile și care s-au întins pe o perioadă de aproape 12 ani, toate determinate de refuzul meu categoric de a colabora cu securitatrea, la trei solicitări succesive. Am fost vizați de Securitate pentrua cazarea, tăinuirea și protejarea unui inginer, Pop Mihai, din Sighet, fugar, adus la noi de unchiul-învățător, neam prin alianță cu dânsul. A venit pentru 2-3 zile, dar tot nu pleca, motivând probleme de cult greco-catolic și cine știe ce mai avea. A plecat numai după 3 ani, o lună și o săptămână, stând la noi acasă, în casă ascuns, unde și-a făcut un adăpost. A luat legătura cu preotul greco-catolic, Trif Vasile și mergea des la el pentru cele spirituale, pentru care avea o intensă aplicație; a mai mers și la biserică, iarna, când era frig și era puțină lume. Dar casa preotului era în supraveghere, cum am aflat, mai tărziu, chiar de la dânsul. Acolo se organiza un grup de țărăniști, condus de studenți. De Mihai știau mai multe familii. Când părinții erau placați la strânsul câmpului, îi aduceau mâncare de la unchiul. L-a vizitat și logodnica, Boabi, fiind dus acolo, la întălnire, de către unchiul.

În dimineața zilei de 01.04.1949, m-a căutat securitatea la Liceu, pentru arestare, dar eu eram plecat la autogară, pentru a afla mersul cursei, a doua zi, sâmbăta. Eram bolnav de pneumonie și tocmai voiam să plec acasă pentru tratament mai bun, cu medicamente și mâncare bună.. Atunci a descins securitatea și la noi, dar inginerul s-a scuns și nu l-au găsit. De la noi au plecat la preotul V. Trif, greco-catolic. Chiar în acea noapte, se aflau acolo trei studenți, partizani și n-au descins ei acolo întâmplător, îi informau „omul nostru din grup” (Dosar CNSAS). Probabil credeau că-l găsesc acolo și pe Mihai. Doi studenți au sărit pe geam, cu arma în mână și milițienii de afară au tras „strâmb” după ei. Au vrut sau n-au vrut să-i împuște ? Doar ei știu. Pe unul l-au prins în bucătărie, cu o grenadă în mână și a îndurat multe și grele chinuri (Dosar CNSAS). Dar n-a plecat nici după aceea. În familie nu se punea problema predării lui, iar el nu voia să plece, pentru a ne putea prezenta la Securitate. La percheziția făcută, tata nu era acasă. Eu și tata am fos urmăriți și căutați de securitate și am rămas pe dealuri, feriți, cu multe greutăți, până s-a făcut ger. Între timp, tata a coborât acasă pe ascuns și a construit un adăpost bun de rezervă, într-un șopron din curte, căptușit și plin cu paie. Pe ger și mai departe, am rămas toți ascunși în casă, lărgind puțin adăpostul. Nici prin gând nu le trecea securiștilor că am putea fi ascunși într-o casă sub supraveghere.

Dar Dănuț, fratele mai mic, făcea 9 ani și încă n-a mers la scoală. Nu mai putea rămâne, pentru că făceau cercetări și era periculos. Mihai trebuia să plece; îl vedea copilul în fiecare zi. A venit după el. Nan Vasile, care l-a și adus în localitate și l-a luat, în zorii zile de 16 oct. 1951; a venit la noi în 08 sept1948! Am astupat adăpostul din casă și am lăsat spre omologare pe cel din șopron, care a fost „acceptat”. Am plecat cu noaptea la Viseu și ne-am predat la Securitate. Tata a fost dus primul la „inerviu” și a fost lăsat liber, cu condiția să intre în colectiv, fiind cunoscut ca un agricultor neîntrecut și să-i ajute să-l prindă pe Pașca Gh. Dar cu el tata erau preiteni și le dădea alte direcții pe unde pleca. Odată, l-a trimis la coliba să-și ia mâncare și l-a turnat cineva. Tata a spus că era obligat, altfel îl împușcă. Dar Securitatea a dat dispozitie să fie scos din grupul de informatori MAI Viseu, fiind incult și nefolositor (Dosar CNSAS, Bărcan Dumitru, fila 33). Eu, după primul refuz, am rămas sub verdictul: „Ai să-ți petreci viața prin pușcării”. Am fost în anchete 10 luni, la Vișeu, Bistrița și Satu Mare. Am relatat cruzimile inimaginabile petrecute pe acolo în mai multe articole. După cele 10 luni de anchetă, am fost trimis la Canal, la muncile de exterminare și tratamentul ucigător din acele lagăre, după un TBC pulmonar și 37 kg în greutate. Am primit, în detenție, 3 pachete cu alimente permise și medicamente, având acest drept lunar și un vorbitor, în urma unei cărți poștale cu zece rânduri. Streptomicina mi-a eradicar boala, fiind la început. Dar, alaturi de toate aceste cazne și suferințe, de nedescris, aveam o „bucurie” enormă, mult peste ele, știind că, un copil, am reușit să înving torționarii peste tot, tăcând, tăinuind și protejând totul, victorie prin care am salvat libertăți și vieți umane. Această mare victorie, bucurie, mult peste toate indurările, era o „bogăție spirituală” de necomparat, de necumpărat cu lumea întreagă. Ea rămânea și dacă sacrificiul meu era suprem, nu aveam nimic a regreta, ci-mi sporeau doar valoarea acestei „bogății spirituale”.

Tinerețea. În data de 04.03.1954, mi-am încheiat detenția de 29 de luni, fiind pus în libertate. Prima lună am petrecut-o pe la spital, în tratament și refacere, iar lunile aprilie și mai am ocupat un post găsit, cu un salar minim de 325 lei/ lună, pentru întreținere. În colectiv era doar 4 lei/zi munca și se mai ajutau cu cele 30 de arii de acasă. În toamnă mă încorporau și după armată , cu cele 3 clase de liceu rămase și facultatea, mă apropiam de 40 de ani. Îmi rămâneau în față 3 luni, iunie-august, interval în care se puteau aborda, în două sesiuni integrale, la fară fecvență, cele două clase (se termina cu 10 clase) și admiterea din august, pentru a deveni student și a scăpa de armată, care se făcea în cadrul Facultătii. Slab cum eram, cu atâta întrerupere, cu uitări și greutăți, puteam eu aborda astfel se activități, dure ? Se părea imposibil, dar să încerc ultima soluție de „salvare”. Cu un efort și o determinare totală, având o energie interioară deosebită, am abordat provocarea. Dispuneam de o memori bună și, cu somn puțin (2 ore/zi), cu plimbări desculț prin roua dimineții, sau folosind lighianul cu apă rece, uneori, am depășit acest impas și, la întâi octombrie 1954, eram student la Facultatea de Matemetică-Fizică, UBB-Cluj și eram uul dintre cei mai buni studenți din an. După prima sesiune din anul IV, ultimul an de studiu, am fost reținut și anchetat, 29 de luni, fară condamnare și aveam toate dreturile civile, deci și de a studia. Am fost anchetat doar de Securitatea reg, Rodna și Maramureș, pentru cea din Cluj eram un necunoscut. Cineva m-a „predat” însă securității, din neglijență, la peste un an de la revoluția din Ungaria. La sfârșit de noiembrie 1957, am fost luat de securitate de pe stradă și trecut prin toate batjocurile în 24 de ore, unde mi se spune: „Ești un student bun; dar singura șansă să-ți termini studiile, este să colaborezi cu noi!” Refuzul a fost prompt și chiar brutal. O bătaie dură, urmată de averismentul: „Banditule, ai să zbori din facultate!” În scurt timp am fost exmatriculat de peste tot, în baza unor minciuni grosolane de condamnare nedeclarată. Au urmat 5 ani de chinuri și persecuții, la munca de jos, ultima locație fiind șantierul Brazi-Ploești, muncitor necalificat. Toate încercările de revenire asupra sancțiunii au fost respinse. În august, am susținut examenul de admitere le Institutul Politehnic București, intrând cu brio; terminam studiile la aproape 40 de ani. Am mai încercat odată să nu mă las învins și am mers la București, unde, pentru prima data, într-o discuție normală, mi se spune: ai avut o condamnare nedeclarată și situația este încheiată. Dar eu n-am fost condamnat, am răspuns! S-a uitat, bănuitor la mine, ministrul adjunct, tov. Turcu, și mi-a spus: dacă faci această dovadă, te reînmatriculăm! Mi-a venit în gând o ideie salvatoare: să cer la Tribunal reabilitarea, dacă susțin o condamnare, ce nu am avut-o. Am fost convocat în ședință de dezbateri și, domnul judecător Ioan Bartoc, studiind Dosarul, hotăraște: Se respinge cererea de reabilitare a susnumitului, ea fiind fără obiect, conform Cazierului… Un refuz favorabil! Am trimis Hotărârea la București și, în puține zile am primit aprobarea continuării studiilor. Am promovat cu bine cei doi ani și am încheiat studiile la 10 ani de la începerea lor: 1954-1964, cu media peste nouă. După un an la Liceul B. P. Hasdeu Buzău, conform repartiției (azi un puternic centru CNBPH- Buzău), m-am transferat la liceul Vișeu de Sus, unde am funcționat până la pensionare,1965-1990.

Familia. Încă din clasele mai mici, mi-am fixat idealuri frumoase, în care am fost puternic tulburat, dar au rămas aceleași, nu mi le-au putut suprima, așa cum trebuie să fie un ideal. A fost credință, de mic până în prezent, cu rugăciunile învățate de la mama mea, cu respectarea sărbătorilor, mersul la biserică, ținerea posturilor și a ajunurilor. Când am trecut de 10 ani, am ajunat din Joia Mare, până Dumineca dimineața, deci 2 zile și 3 nopți în 3 ani consecutivi! Cu acestea, împreună cu munca grea la cosit și altele, încă de mic, mi-am educat foamea, și am rezistat înfometărilor și muncilor de exterminare de la Canal, care practic m-au salvat. Un alt ideal a fost realizarea unei profesii, pe care am obținut-o extrem de greu și după multe lupte cu timpul și cu toate caznele, abuzurile. A rămas unul foarte important de concretizat, prin închegarea unei familii, în toată exigența moralei corecte creștine, încă nerealizat. Am terminat la 33 de ani studiile și la 37 de ani eram tot singur. Ce mă reținea, era moralitatea vremilor. Credința și sentimentul religios nu mi-l puteau zdruncina, așa cum n-au putut nici în vremile acelea grele, pentru că îl poți interioriza, să-ți faci o bisericuță a ta interioara, dacă în afară nu ți-l puteai exprima. Serviciul era un ideal realizat, dar nu era sigur pentru mine; puteau oricând „să mă zboare”. În ideologia vremii se căuta suprimarea credinței, suprimarea spiritului de libertate, în forma ei cea mai generală și distrugerea moralității creștine în general, deci și a celei familiale. De aceea mergeam pe ideea de a rămâne singur, cu nerealizarea acestui ideal, în astfel de condiții, pentru că mă puteam asocia cu cinneva ce avea concepții nedefinite, care puteau lua forme neașteptate, pentru că acest ideal cuprinde două personae.

Destinul a făcut să întâlnesc o colegă de an din a doua parte a facultății, Tăut Măria, la un examen de bacalaureat, în 1968. Colegi fiind, am avut lungi discuții sincere, pe probleme de viață și am ajuns la concluzia că în acest frumos ideal al familiei avem aceeași optică: credință, onestitate și respectul total, în reciprocitate. În acelaș an, pe 28 iulie 1968, ne-am unit destinele și ea s-a transferat de la Liceul din Cavnic, la Liceul din Vișeu de Sus. În scurt timp ne-a binecuvântat Domnul cu doi copii Ana-Rodica și Victor-Gheorghe. Am fost într-o optică totală în privința lor, pentru o bună creștere și o pregătire solidă pentru viață, până când vor fi „pe picioarele lor”. În anul 1974, s-a făcut o largă cooperare cu Marocul, Algeria și Zair, printr-un Protocol de 10 ani, subvenționat de UNESCO. Pentru Maroc, unde am fost selecționați, printr-un Contract ferm, semnat, cu drepturi și obligații, se cerea să cunoști limba franceză. Noi am funcționat acolo 6 ani, predând matematica în limba franceză. Misiune îndeplinită cu felicitări. Statul a beneficiat de multe zeci de mii de dolari de cooperant, pentru noi lăsând o parte din salar sau diurnă, să ne ajungă pentru un trai decent. Cel mai mare câștig a fost pentru copii, care au învățat să vorbescă fluent limba franceză și engleză, fiindu-le folsitoare pentru serviciu și în prezent. În țară, Rodica a obținut licență în Română-Franceză, cu Masterat și a câștigat o bursă de un an, unică pe țară, pentru Universitatea din Londra. A funcționat la Universitatea de Medicină din Cluj, Relații Internaționale. Victor a făcut Informatica-Economică, cu Masterat și Doctorat și lucra și el în domeniul universitar, fiind asistent, cu cărți publicate. Aveau salariile așa de mici, că noi trebuia să le plătim chiria și altele, din pensie. A venit din Franța o echipă pentru recrutare de informaticieni și, într-o lună, Victor era la Paris, cu contract și salariu conform. A dus-o acolo și pe sora lui, Rodica, ceva mai târziu, unde au lucrat, bine remunerați, aproape 9 ani; era înainte de a fi aderat România la UE. Îi vizitam acolo și stăteam mult timp la ei, plimbându-ne prin Paris. Rodica a plecat în USA, prin căsătorie cu un american și îndată și Victor a plecat în Londra, tot prin căsătorie cu o fată din Iași, care funcționa ca medic în Anglia. Sunt cu servicii apreciate și au o situație bună. Ne-au bucurat cu nepoței: Rodica are un băiat, Samuel, clas a VIII-a, foarte capabil, în clasă forte, cu o voce minunată. Victor are doua fetițe, de 3 și 5 ani, atât de dulci și drăguțe, cu care ne vedem și „vorbim” aproape zilnic pe internet: Grace-Victoria și Joi- Georginia. Grace este deja la clasa pregătitoare, iar Joi la grădiniță.

Îndată după intoacerea din Maroc, la un control medical, mi-au găsit tensiunea mult mărită: 220/120, confirmată prin analize medicale ulteriore. Am intrat într-un tratament medical strict, dar aceasta s-a asociat cu fibrilații de mare amplitudine cu flatere, tot mai dese, ceea ce mă obliga la multe internări și deranjam susținerea orelor. De aceea, m-am pensionat la 59 de ani, în sept. 1990. Fenomenul s-a tot accelerat și a evoluat, făcând deplasări la urgență o dată sau chiar de două ori pe lună, cu staționări mai scurte sau mai de durată. Măriuca a fost mereu cu mine și mă încuraja, mă îngrijea mult și mă proteja. Am făcut sute de prezențe la Spitalul Borșa, de două ori la Baia Mare, câte două săptămâni, o dată la Cluj, tot 2 săptămâni. În țară n-au vrut să-mi facă operația, din cauza vârstei. Erau și problemele familiale care mă agitau: eu, cu o pensie mica, doi studenți și făceam greu față situațiilor. Uneori mi-a fost situația așa de rea și grea cu inima, că eram gata să „plec”, fapt ce se putea întâmpla, de fapt, la fiecare criză și ar fi rămas familia cu copiii de izbeliște, Măriuca neputând face față cu salariul ei mic, așa cum erau în învățământ, „ca unitate neproductivă”. Mă îngrijam și eu cât puteam de mult, respectam riguros tratamentul și liniștea. După ce și-a încetat și Măriuca activitățile, s-a pensionat și am plecat la Cluj, unde am cumpărat un apartament și stăteam cu copiii. Odată, în criză, am plecat repede la spital și aveam pulsul 300 bătăi/minut. Mi-au făcut urgent șoc electric, fără nicio pregătire, viața fiind în pericol. Am rămas la terapie intensivă 10 zile , apoi, într-o altă criză, am fost ținut tot acolo, 6 zile. Poate bucuriile enorme ce le-am avut în timpul detenției, când inima era cu mine, prietena mea cea mai bună, salvatoare, Domnul alaturându-mi bucurii fără margini, în paralel cu chinurile fizice enorme ale torționarilor, o făcea să reziste și acuma. Acelea au întărit-o, au făcut-o rezistentă și au ajutat-o să nu se desfacă în bucăți, la un astfel de puls. Acuma inima mi-a produs dureri enorme în piept, care parcă mi-l golea, nu mai era cu mine, nu-mi era pritenă ca atunci, ci cel mai mare dușman. Am plecat în Franța și, în 2007, m-a operat un cardiolog român, la Nantes, Andronache Marius, renumit în țoață Franța și, din 2007 până în 2010, a fost liniște totală, evident cu tratament. În 2010 a apărut un nou puseu, o nouă ablație și de atunci, ferit de agitații și supărări, sub tratament, inima s-a liniștit. Atunci era acolo Victor cu serviciul și el mă însoțea peste tot. La Cluj m-a supraveghiat și îngrijit peste 15 ani, doamna doctor Amalia Ghicu. Domnul să-i răsplătească cu multă sănătate și bucurii și să-i binecuvânteze. Vizitam copiii anual, cu lungi staționari la Paris, apoi pe unde erau. Acuma suntem cu rezidență la Rodica, în America și beneficiem de servicii medicale și asistență socială, cu taxe foarte mici. Sunt tot în supraveghere cardiacă, care a depășit 40 de ani, cu medicamente, fiind cu multa atenție și răbdare. Până acum 3 ani, mergeam în țară , unde stăteam în jur de 2 luni și făceam câte un popas de două săptămâni, dus- întors, la Victor și drăgăleam fetițele. Acuma nu știm dacă la vară vom putea merge. E pandemia, vârsta și drumul foate greu. Mai avem și alte probleme, Măriuca are și ea fibrilații cronice mai ușoare, eu mă deplasez foarte greu, mă dor genunchii; sunt trecut de 90 de ani și Rodica ne îngrijește foarte bine. Ne rostogolim mai departe, cât o să vrea Domnul. Parcă ne aflam într-o bărcuță, pe râul care „tună”, Niagara, cu cea mai frumoasă cascadă din lume, Niagara, de unde îi auzim „tunetele” tot mai puternice, mai aproape de ea.

Gheorghe BĂRCAN
fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, Minnesota, USA, 22 oct. 2021

Zilele importante, memorabile, se sărbătoresc în jurul mesei, alături de cei dragi, cu preparate alese și vinuri pe măsură de la cramele Domeniul Vlădoi, Budureasca, Aurelia Vișinescu, Crama Oprișor și Purcari. Componenta „vinotecă” este asigurată cu ajutorul prietenilor noștri de la Top Market.

Chef Martijn Geerts (profesor de gastronomie în Haga – Olanda) revine în #SighetuMarmației, la #HotelGrădinaMorii, aducând inspirație și magie culinară.

Vă invităm la 5 seri de #cinăgastronomică, pline de gust, bucurie și energie ~ 7, 9, 11, 12 și 13 noiembrie, de la ora 18:00 ~ pentru un răsfăț total al papilelor gustative.

Biletele se pot achiziționa de la recepția Hotel Gradina Morii, începând cu data de 25.10.2021, iar prețul este de 150 lei/persoană pentru o singură cină, sau 600 lei/ persoană pentru întreg pachetul de 5 cine.

Pentru informații suplimentare și rezervări, vă rugăm să ne contactați la telefon 0731-977.000 sau e-mail: [email protected].

Echipa HGM – Sighet

Se zice că necazurile unesc, iar binele dezbină. Adevărate vorbe dar care astăzi, din păcate, nu-și mai au valoarea adevărată ci, dimpotrivă, împart lumea în două tabere antagonice. Dacă până mai ieri noțiunea de frate, vecin, prieten, avea o rezonanță în plan afectiv, acum s-a transformat într-o încrâncenare pe viață și pe moarte! Din păcate, ăsta e pragul la care s-a ajuns: viață sau moarte.

În loc să fim solidari unii cu alții, să stăm să medităm ce-i mai bine să facem pentru a scăpa din marasmul în care ne zbatem de aproape doi ani, noi ne batem român cu român, vaccinat cu nevaccinat! Măcar dacă din acest război am ieși mai întăriți! Numai că, din păcate, mulți devin martiri fără cauză, virusul capătă teren, iar noi suntem priviți ca „idioții” Europei. Cum să fim catalogați altfel, dacă sub ochii noștri ne mor prieteni, vecini, cunoscuți… Și noi încă ne temem de „gipurile” băgate în vaccin, prin care vom fi controlați de extratereștri!

Se zice că D-zeu îți dă dar nu îți bagă și în traistă. Ți-a dat minte și inteligență să judeci, ochi să vezi și urechi să auzi. Dacă în locul mijloacelor de informare, unele chiar mincinoase, am răsfoi niște pagini de istorie adevărată, poate lucrurile ar sta altfel. Dacă oștenii lui Ștefan cel Mare stăteau să analizeze dimensiunea, materialul din care erau confecționate săgețile turcilor, dacă nu cumva sunt făcute în China, sau dacă le e cunoscută formula chimică a otrăvii din vîrfurile săgeților, unde eram acum? Mai existam ca popor sau eram un pașalâc turcesc? Acum nu ne mai uitam la seriale turcești, erau seraie peste tot! Se aruncau oștenii în luptă cu piepturile goale neținînd cont dacă o să-i doară impactul cu săgeata dușmanului.

Acum, adevărații bărbați (nu toți) au fobii de la acul de seringă, care în vârful lui are serul salvator al vaccinului! Cît de ipocrit poți să fii să nu recunoști că ni se întinde o mînă de salvare, iar noi o refuzăm! Fac ce fac și iar mă întorc la vorbele din bătrîni, la înțelepciunea satului de odinioară cînd se zicea: „Dacă-i sta să numeri din cîte pături îi făcută plăcinta, nu-i mai face-o!”

Articolul de față mi-a fost inspirat tot de înțelepciunea de la țară explicată de un „țuțeist” (nu-i dau numele), care în profunzimea ei poate pune pe gînduri pe acei care se îndărătnicesc în a primi vaccinul din considerente religioase. Problema e simplă. Dacă pretinzi că ești creștin, se subînțelege că știi Tatăl Nostru, rugăciunea universal creștină. Însuși enunțul de Tatăl Nostru, sugerează că nici unul nu e singur la părinți. Adică nu spunem Tatăl Meu, ci al nostru! Adică suntem mai mulți fii. Atunci de unde egoismul cu: fac ce vreau cu corpul meu, e problema mea! Din moment ce nu ești singur, mai ai frați, nu poți gîndi unilateral, ești răspunzător și cu ce e în jurul tău. Dacă tu vrei să devii „martir fără cauză”, poate aproapele tău vrea să trăiască! Dacă Dumnezeu a îngăduit ca prin știință să ne vină și antidotul la acest virus, cine sunt eu să-l contest?

E adevărat că, din păcate, anumite subiecte sunt tratate de foarte mulți neaveniți pe toate mijloacele de comunicare, fără discernămînt și care, din păcate, aduc și cohorte de morți zilnice. Pe lîngă faptul că suntem considerați idioții Europei, cel mai rău e că vom fi și cei mai orfani europeni, fără părinți și bunici , duși prea devreme dintre noi din cauza ignoranței multora dintre noi.

Ileana PISUC

sursă foto: pixabay.com

Sighetu Marmației va marca în această săptămână, mai precis vineri, 05 noiembrie 2021, un important eveniment de amploare internațională. Rabinul șef Aaron Teitelbaum, liderul comunității hasidice Sătmar din New York, nepotul lui Joel Teitelbaum, fondatorul comunității hasidice, sosește în orașul nostru împreună cu aproape 300 de membri ai comunității newyorkeze pentru a inaugura Noua Mare Sinagogă.

Pentru a vă oferi câteva detalii despre istoria vechii Sinagogi Mari reproducem fragmentul dedicat acesteia din volumul „Sighetul Marmației”, autor Pal Robert Zolopcsuk, Editura Valea Verde, 2012:
„În anul 1775, evreii stabiliţi în Sighet cer aprobarea construirii unei sinagogi, permisiunea fiindu-le acordată de către Curtea Imperială. Ca urmare, între anii 1778-1779, se construieşte o sinagogă din lemn. Deteriorându-se încetul cu încetul şi, în timp, devenind neîncăpătoare, comunitatea hotărăşte construirea unei noi sinagogi, de data aceasta din piatră.
Noua sinagogă este ridicată între anii 1834-1836: o clădire simplă, cu faţada ritmată de şase pilaştri. Ulterior, în primii ani ai secolului XX, faţade i se adaugă un timpan pictat cu elemente baroce. Înteresant de notat că, la fiecare renovare, timpanul este pictat diferit.
Gardul din faţa sinagogii a fost realizat cu minuţiozitate, acordându-se atenţie sporită calităţii lucrării. Azi, din impozanta clădire a sinagogii a rămas doar o parte din acest gard.
Cunoscută de sigheteni sub numele de „Sinagoga Mare”, aceasta a fost clădirea în care au fost înghesuiţi evreii înainte de deportare. După deportare, sinagoga a fost folosită de armata germană ca depozit de alimente, în special pentru sacii de fasole care se înălţau până-n tavan. La retragere, clădirea şi acareturile au fost incendiate, arzând mocnit luni de zile. Ruinele au fost demolate, la fel ca şi şcoala, casa rabinului şi tipografia aflate în curtea sinagogii. Ulterior, în locul ei a fost ridicat un monument în memoria celor ucişi în lagărele de concentrare naziste.
Singura clădire salvată de la demolare a fost baia rituală, care a fost folosită ani de-a rândul ca şi baie comunală, zona purtând şi azi acest nume.
De la edificare şi până la Holocaust, în sinagogă au servit rabinii celebrei dinastii Teitelbaum.”

Pentru ca membrii comunității hasidice din New York să poată participa la inaugurarea Noii Mari Sinagogi din Sighet au închiriat o cursă charter, un Boeing 787-9 Dreamliner al companiei poloneze Lot, care va zbura, fără escală, de la New York (Aeroportul Newark) până la Aeroportul Internațional din Satu Mare. Durata zborului va fi de aproximativ opt ore și 30 de minute, acest avion (capacitate 296 pasageri, lungime 63 m) fiind primul aparat modern de zbor, cu două culoare interioare de acces, care aterizează pe aeroportul din Satu Mare.

Noua Sinagogă Mare din Sighet a cărei construcție a început în anul 2017, (care mai cuprinde o bucătărie kosher și un apartament destinat Rabinului), va determina – în mod sigur – includerea orașului nostru pe o hartă a locurilor de pelerinaj hasidic, ceea ce înseamnă și o serie de avantaje economice importante în viitorul… nu foarte îndepărtat.

Foto & text: Ion Mariș

De Luminații sau Ziua Morților/ Ziua Tuturor Sfinților (01 noiembrie) câțiva membri ai Asociației „Firul Vieții” (președinte Ioan Ardeleanu – Pruncu) s-au deplasat în Cimitirul Central din Sighet pentru a depune coroane de flori la mormintele unor personalități importante ale Maramureșului.

Asociația „Firul Vieții” din Sighet este preocupată de „identificarea, protejarea și îngrijirea mormintelor și monumentelor funerare aparținând unor personalități marcante ale Maramureșului, înhumate în cimitirele Sighetului sau în alte localități din țară sau străinătate și cinstirea memoriei acestora prin diverse manifestări specifice (medalioane, simpozioane, diverse expoziții comemorative, editarea sau reeditarea unor lucrări etc.)”.

La fel ca și în anul 2020 și-n acest an au fost depuse coroane de flori la mormintele lui Simion Balea de Ieud (1863 – 1938), fost deputat și senator de Maramureș în Parlamentul României interbelice, dr. Ioan Mihalyi de Apșa (1844 – 1914), membru corespondent al Academiei Române, autorul celebrei lucrări „Diplome maramureșene din secolul al XIV – lea și al XV – lea” și dr. Titu Doroș (1880 – 1934), redactor al „Sfatului”, prima gazetă românească din Maramureș apărută la sfârșitul anului 1918.

Asociația „Firul Vieții” pregătește și alte acțiuni prin care dorește: „Să ne amintim mereu, să nu ne uităm personalitățile luminate care au contribuit la ridicarea Țării Maramureșului!”

Salut, Sighet!

Foto: Ion Mariș

Formvest-Întreprindere Socială S.R.L. cunoscut și drept Centrul de Formare Profesională Sighet, implementează în decursul a 6 luni, proiectul „Dezvoltăm comunitatea prin inovare și cooperare”, proiect finanțat prin Programul Național de Dezvoltare Rurală 2014-2020, Măsura M4/1A- „Sprijin pentru înființarea și dezvoltarea de structuri asociative”.

Obiectivul general este promovarea cooperării și formării de structuri asociative între diverși actori ai dezvoltării rurale schimbând mentalitatea actorilor locali prin lucru în comun, transfer de informație relevantă și creșterea competitivității sectorului agricol și non-agricol cu impact economic, social și de mediu la nivelul teritoriului GAL Mara-Gutâi.

Obiectivele specifice sunt:

1. Creșterea nivelului de cooperare între micii producători prin activități de informare și consiliere de grup.
2. Valorificarea superioară a produselor agricole de calitate din teritoriul GAL prin înființarea unei forme asociative cu personalitate juridică – societate cooperativă agricolă/cooperativă agricolă/grup de producători, în teritoriul GAL Mara-Gutâi.

Formularea unui plan de afaceri și a unui plan de marketing pentru viitoarea cooperativă agricolă înființată, în teritoriul GAL Mara-Gutâi.

Grupul țintă al proiectului este format din beneficiari direcți cât și din beneficiari indirecți.

Beneficiari direcți:  FORMVEST-INTREPRINDERE SOCIALĂ S.R.L.

Beneficiarii indirecți: membrii grupului țintă, persoane cu domiciliul sau reședința exclusiv în teritoriul rural GAL Mara-Gutâi (comunele Bârsana, Bocicoiu Mare, Budești, Călinești, Câmpulung la Tisa, Desești, Giulești, Ocna Șugatag, Oncești, Remeți, Sarasău, Săpânța, Vadu Izei și orașul Cavnic), ce vor fi identificați în urma a 3 campanii de animare în teritoriu, din care, cel puțin 20 vor participa la seminarii de informare și de consiliere, în scopul asocierii acestora într-o societate cooperativă agricolă. Din aceștia, minim 5 vor deveni membri ai formei asociative.

Pentru detalii suplimentare sau înscrieri în activitățile proiectului, ne puteți contacta la nr. de telefon 0740935967 sau la sediul nostru de pe str. Dragoș Vodă 1-3 din Sighetu-Marmației, județul Maramureș. De asemenea, vă invităm să ne urmăriți pagina de facebook: Formvest-Întreprindere Sociala S.R.L.

Expert de animare,
Tuvene Valentin Romulus

Comunicat de presă

E primul 1 noiembrie care ne găseşte divizaţi… Pro şi contra vaccin. Eu, fiind pro, de curând m-am vaccinat anti-Covid-19 şi cu doza a treia. Am făcut-o pentru mine şi pentru cei din jurul meu.

Am făcut-o pentru mine, convins că virusul ăsta cu coroane, dacă m-ar mai pune la încercare, nu va mai avea cum să fie atât de devastator ca în noiembrie 2020, atunci când o parte a omenirii doar visa la un vaccin şi o alta lucra de zor la obţinerea lui. Am făcut-o şi pentru cei din jurul meu, cărora nu mai vreau să le dau motive de îngrijorare, de suferinţă, de incertitudine.

Prin momente de cumpănă au trecut foarte mulţi şi pot să spună cum le-a fost. Alţii… nu mai pot. Anul trecut empatizam cu medicii, asistentele, personalul de serviciu, ambulanţierii. Le aduceam de mâncare, le cântam ca să le mai treacă de oboseală, de omeneasca neputinţă văzându-se în situaţia de a nu putea salva toţi internaţii.

Acum, aceiaşi oameni (care pleacă la serviciu cu speranţa că vor salva vieţi şi se întorc acasă cu gândul că pentru unii pacienţi străduinţele lor medicale au fost zadarnice), au devenit entităţi negative în minţile unora.

În noiembrie 2021 ni se pare firesc să avem vaccinul la dispoziţie şi pentru că-l avem ne întrebăm, ca şi cum ne-am pricepe, ce conţine. Dacă-l avem, nu-i grabă în a-l face. Poate mâine, poate poimâine, poate altădată, poate cu prima ocazie. Poate… prea târziu câteodată.

N-am încercat şi nu voi încerca să conving pe cineva să se vaccineze. N-o fac, pentru că ştiu că n-am şanse de reuşită. Ştiu asta, pentru că şi reciproca e valabilă. Nimeni nu m-ar fi putut convinge să n-o fac.

Vasile, Vasile, Petre, Ştefan, Csabi… pentru voi vaccinul a apărut prea târziu… Sunt sigur că l-aţi fi făcut! Astăzi este 1 noiembrie, acea zi din an când „Ascultând cu adâncime glasul gândurilor mele, / Uriașa roat-a vremei înapoi eu o întorc″ (Mihai Eminescu – Memento mori) şi o rog să-mi redea posibiltatea să vorbesc cu voi, nu doar să mă gândesc la voi.

Horia Picu