La ceas de aniversare nu aveam cum să stau deoparte, deși lângă tine e de obicei departe. Pentru că se plutește într-o liniște care ne arată drumuri spre orizonturi îndepărtate, dar absolut posibile.
După cum scrii, cu sufletul răsucit pe cuțit sau pe firul de iarbă, pe șuieratul șarpelui sau pe muchiile frigului, căldura zâmbetului tău, dăruit prietenilor, uimește mereu.
Dragă Echim, mulți ani să mai înfrumusețezi umbrele Pământului, poemele care își fac loc pe unde suntem și noi!
La mulți ani, prietene!

Doina Rândunica ANTON

*  * *

Cum aș putea vorbi despre Echim Vancea? Simplu, fără înflorituri – știu că nu-i plac – îi place doar identitate sa – poezia – și-i mai place Maramureșul acela vechi, bătrân și adevărat desprins din datini și obiceiuri păstrate cu sfințenie. Chiar dacă a fost determinat să se „refugieze”, leacul lui împotriva tumultului acestei lumi grăbite și nestatornice continuă să rămână lectura și scrisul, după cum singur mărturisea. De ce? pentru că E (chim)ie între poet și cuvânt, între culoarul șarpelui, presărat cu peceți de sare, între bunul simț al celui care, ajuns la oraș, nu a uitat să rămână om, trăind și suferind intens pentru urcușurile și căderile culturii sighetene.
La mulți ani!

ARABELA

* * *

Poetul Echim Vancea este un nume de referință, emblematic pentru poezia maramureșeană, trecând de hotarele invizibile oricăror delimitări geografice, el însuși un străjer, care veghează fortăreața cuvintelor, a semnat numeroase cărți în bibliotecile inimilor noastre. Universul său poetic este ca un veritabil sanctuar, unde cărțile luminează ca felinarele și portretele scriitorilor strălucesc precum sfinții din icoane fiindcă și cuvintele au catedralele lor. Pășind în casa unui poet (la propriu sau prin cartea de vizită a cuvintelor sale) te simți pur și simplu copleșit de frumusețea unui univers de-a pururi viu, de-a pururi nesfârșit. Aceasta este adevărata bogăție a cuvintelor, iar domnul Echim Vancea ne dăruiește din belșugul neprețuitelor sale gânduri ca niște „păsări deghizate în zbor” ca inimile noastre să renunțe definitiv la propria-i gravitație, plutind „deasupra stelelor înghețate”.
La acest rotund și binecuvântat ceas aniversar al Domnului Echim, în care s-au adunat 70 de octombrii (3 652,422 săptămâni, 25 566,9539 zile, 613 606,894 ore, 36 816 413,6 minute și 2,20888482 × 10^{9} secunde) îi doresc un sincer și călduros: La mulți ani îmbelșugați întru har poetic! Multă sănătate, infinite bucurii, împliniri și clipe minunate alături de toți cei dragi inimii dumnealui! Cu deosebită considerație și gratitudine pentru toate încurajările primite în tot acest timp pe drumul (adesea anevoios) al poeziei,

Antonia DUBOVICI (Zavalic)

* **

La mulți ani Poetului, Echimului, „colegului” dragoșist, cu speranța că ne vom revedea la Liceul Nostru, lansându-i următoarele volume post-pandemie și că-l vom sărbători live la 80, 90 etc. de ani!
La mulți ani valorosului „coechipier” de la publicația on-line www.salutsighet.ro, Echim Vancea!
La mulți ani „cetățeanului de onoare”, de iure, al Sighetului!
La mulți ani – deocamdată – de 70 de ori!

Brîndușa OANȚA

***

Echime, prietene! N-am să încep prin a-ți spune – ca și cum n-ai ști – de câte zeci de ani ne cunoaștem nici n-o să rememorez, scotocind în sacul amintirilor după clipe și întâmplări mai deosebite, pe care le-am petrecut împreună și nici ce-am făcut – ori n-am făcut! – unul pentru altul, deși au fost și dint-acestea, inevitabile într-o viață de om… și ca să fiu pe linia ce mi-am propus-o, n-am să-ți urez nici „La mulți ani”-ul obișnuit la astfel de ocazii, că mi se pare ușor atins de o inevitabilă umbră de fariseism, și dacă stai și te gândești sincer, cum să-i spui unui prieten care împlinește 70 de ani „Mulți înainte!”, când, oricum, cei mai mulți sunt… înapoi, s-au dus și el știe foarte bine asta?!

Am să-ți spun însă altceva, ca din partea unuia care a trecut de vreo câțiva ani buni pe la cifra 70: am să-ți spun că anii aceștia pot fi ai înțelepciunii de a te împăca cu lumea și cu tine însuți, cu viața ta – doar cu una dintre ele nu se poate! – și că sunt anii în care este bine să nu-ți mai „pierzi” vremea cu lucruri care nu-ți vor fi de nici un folos după… „plecare”. Iar despre cei care vin, câți vor fi să mai fie, să fie suportabili și să ne scutească, pe cât se poate, de umilința neputințelor trupești, că pe cele sufletești le putem ascunde mai ușor. Așadar, curaj și mai departe!… hrana care te-a ținut, Poezia, nu ți-o poate lua nimeni. Pe lumea asta!

Ioan ARDELEANU-PRUNCU

***

Încă din pruncie, de coconi (ce alint neaoș, maramureșean!), între mine, fratele Vasile (plecat prea devreme să restaureze stele rănite) și Echim Vancea, s-au conturat artere, vase organice comunicante, prin care curg, ca un sânge vital, sentimente durabile, cu aura lor ultimă – prietenia.
Aș zice că așa a fost să fie („datul sorții”) să ne naștem în același an (1951), doar în zodii diferite, noi, în Vărsător, el, în zodia Balanței, potrivită firii lui, mereu tumultuoasă, impetuoasă, morocănoasă, (repede trecătoare!), dar de cele mai multe ori bonomă, generoasă, predispusă ludicului – în viață și în poezie. Prenumele familial de Mitru, inexistent în actele civile, i-a fost atribuit în spiritul tradiției, fiind „vândut” de mic, pe fereastră, unei persoane în vârstă, să fie ferit de boli în viață. Răspunde și azi la acest apelativ (secret pentru mulți!), când se întâlnește cu consăteni și în familie. Numele Mihai mi-a fost și mie, prin același ritual, atribuit.
Ne-am născut în același sat, Nănești, pe Valea Izei, labirintul nostru existențial (ca în poezia lui Ioan Es. Pop!), din care n-am ieșit definitiv până în prezent, deși el clamează contrariul, uneori, (la mânie!Bravează, în stilul lui). Dar satul rămâne, pentru cei cu origini rurale, fie și involuntar, matricea, toposul mitologic a celor mai pure amintiri și vise.
Ne-am botezat în aceeași bisericuță de lemn, în jurul căreia „roiește” satul (neamul) de la originile sale ancestrale și ne-a botezat același preot. Școala primară și liceul („Dragoș-Vodă” din Sighet) cumulează doisprezece ani în aceeași clasă, cu aceiași dascăli, în frunte cu unchiul lui bun, fratele mamei, Ion Vancea, căruia îi datorăm în mare măsură orientarea noastră spre literatură, îndeosebi spre poezie. A fost foarte apropiat de cei cu origini rurale, oferindu-ne suport psihologic și intelectual pentru a depăși mai ușor șocul cultural prin mutarea noastră la oraș. Dintre colegii de liceu, cu unii am devenit prieteni pe viață. Fiind mulți, evit nominalizările.
Un moment mai pitoresc s-a produs în noaptea de 18 spre 19 octombrie 1970, la aniversarea ieșirii din adolescență, adică de ziua lui. În spiritul tradiției de cătănie, am organizat cu Gheorghe Pârja alături „vergelul”, adică un chef de toată isprava, cu feciori din sat, după care ne-am urcat în căruțe și ura!! la gară, cu ceterași după noi. Ne-am îmbarcat în tren, fără ca însoțitorii soldați să ne „divulge” destinațiile, considerate secret militar pentru noi, bieți recruți.
După eliberare, au urmat, inevitabil, momente dificile, derutante, în alegerea unui drum în viață. Amănuntele le suspendăm pentru rememorări viitoare. Dar ne-am regăsit repede în viața culturală a Sighetului, eu la Biblioteca Municipală, fratele Vasile la Muzeul Maramureșean, Echim, după câțiva ani de pedagog, zis „Castelanul”, la Liceul Forestier, venise la Casa de Cultură. Au urmat ani efervescenți, implicându-ne în viața culturală, reperul literar fiind Festivalul Național de Poezie, patronat de prietenul mai mare, Laurențiu Ulici.
După plecarea de la Biblioteca Municipală, mi-a succedat ca director, până la „eliberare” (pensionare), precipitată prematur de unii, neinspirați. Nu înainte de a boteza Biblioteca cu numele „Laurențiu Ulici”, mentorul și nașul literar al multor scriitori reputați, azi.
Iată un sumar de coincidențe biografice fericite, remanente în memoria noastră.

Azi, la aniversarea a șapte decenii de viață, Echim Vancea este unul dintre prolificii poeți în spațiul poeziei românești, apreciat de critica literară. Prin felul lui de a fi, cu barba lui de călugăr și poet eretic, este implicit un personaj care refuză conformismul social de suprafață, dedicat exemplar condiției lui de poet și poeziei. Poeți și critici importanți au făcut elogioase comentarii celor aproape treizeci de volume publicate.
Voi extrage câteva dintre considerațiile lor pentru relevanță și pentru o mai corectă percepție și înțelegere a poeziei și a poetului Echim Vancea.
„Vag ironic sau insinuant liric, discursul său mizează pe figurile imaginarului, fără a fi numaidecât metaforizant, și pe oralitate, fără a fi numaidecât colocvial, urmând mai curând echilibrul contrariilor înțeles ca sursă a sugestiei”. Laurențiu Ulici
„El, Echim, ocupă o provincie prin care hălăduiesc numeroase umbre, provincia unor texte printre rândurile cărora umbrele se ițesc cu încăpățânare…” Radu Țuculescu
„Livresc, cu tăieturi severe în marmura cuvintelor, ascetic și agnostic, de un lirism eliberat de inutile butaforii.” Casian Maria Spiridon
„Poezia lui Echim Vancea, în concordanță cu firea-i discret-tenace, aidoma unei tărăgănate melodii ardelenești, astfel încât, după cum notează un comentator, virtuțiile ce nu sar în ochi din „prima”… În calitate de înger căzut, E. V. compune un psalm eretic, în care dă glas firii sale impetuoase, unei exuberanțe goliardice[…]. Obișnuiește a deforma nu fără voluptate, miturile, transcriindu-le pe fila actualității derizorii[…]. Gheorghe Grigurcu
„Sub un titlu jucăuș și ironic, Echim Vancea scrie, de fapt, versuri grave și foarte concentrate în expresia lor metaforică, împinse uneori până în pragul unui fel de ermetism. E și inspirat (mai ales) meșteșugar, construindu-și imaginile într-un echilibru ce se dorește cât mai strict, al asociației spontane (nestrăină de unele cutezanțe avangardiste) și al calcului combinatoriu ingenios, de tradiție modernistă, prin care expresia directă, ca notație și confesiune, e ocolită, cel mai adesea, inteligent și fin.” Ion Pop
„Echim Vancea își pune poezia acestui volum sub semnul sărbătorii, a unei sărbători unice, încărcată de comuniune sufletească și societală. Un ritm liturgic susține pe dedesubt cuvintele acestor poeme ca pe un drum al întoarcerii dintr-un ceremonial străvechi păstrat într-un spațiu specific maramureșean, unde satul nașterii sale (Nănești) devine un punct binecunoscut pe o hartă a unei geografii literare dintotdeauna”. Ion Vădan
„La Echim Vancea, sentimentul eminescian al trecerii vremii se personalizează în ceea ce aș numi o poezie a vecerniei (un cuvânt cu frecvență remarcabilă), a unui octombrie care constituie realitatea și ficțiunea lirică, sursa unei inepuizabile tristeți dar și a speranței pentru că e semnul unui anotimp muribund dar și al amorului…” Ioan Holban
„O carte de poezie rară, care îți face dulce amarul de pe cerul sufletului… și te minunezi de această stranie alcătuire de cuvinte a sufletului pe care ne-o propune Echim Vancea. Din drojdia de viață izbucnește luxuriantă realitatea imaginată, fiecare cuvânt e o diagramă care-și relevă înțelesurile doar celor care își risipesc viața cu voluptate.” Adrian Alui Gheorghe
La mulți ani cu sănătate, cu ispitiri și inspirație, poete, dragule Echim!

Gheorghe Mihai BÂRLEA

***
…din umbra prieteniei, mai mult decît literare, care mă apropie de mai bine de trei decenii de Uncheșu’ Echim, din umbra Maramureșului sub a cărui colosală cupolă mitică ne adăpostim amîndoi, care cum putem, mai la larg ori mai la strîmtoare, din umbra vîrstei care ne ajunge din urmă și ne și întrece, tocmai cînd viața lui a împlinit paisprezece luștri îți spun… Deie-ți Dumnezeu umbră bună pe Pămînt, Uncheșule, mulți ani de-acum înainte!

Vasile GOGEA

***
Cred că Echim Vrancea este unul dintre cei mai valoroși cetățeni de onoare ai Sighetului pe care îi avem (ah, nu l-au declarat ca atare?! Ar trebui să o facă!…). Prin ceea ce a lăsat în urmă în cei 50 de ani de când face cultură, prin opera sa poetică, publicistică, editorială, prin sinceritatea sa, prin felul în care știe să fie prieten.
La mulți ani, cu drag, unchiule Echim!

Teofil IVANCIUC

***

Ce-i 70?! O cifră ce delimitează deceniile de dincoace și dincolo de „umbra” luminii. Este o clipă precum privirea, frunza, sunetul pârâului ce aduce alte clipe, zâmbetul împlinirii, lacrima în sensul ei grav sau extrem al bucuriei.
Îl putem îmbrăca pe 70 în fel și chip, dar cel mai colorat cred că ar face-o chiar el, Echim-ul în cauză, zâmbindu-i și făcându-i cu mâna. Nici hotar de bilanț nu-i 70 în a-i număra volumele publicate (vreo 36, cred), articolele, reportajele, interviurile recenziile în ziare, reviste și antologii literare din țară și străinătate.
Prin toate acestea a încrustat, și încă nu a terminat, în memoria colectivă profilul, frământările, bucuriile, trăirile și manifestările omului în trecerea lui secvențială ca pământean, înfruntând  „cu măreție frumusețea sălbatică a timpului”.
L-am întâlnit prima oară la sfârșitul anilor ‘70 în circumstanțe artistice, ca metodist al Ansamblului folcloric MARA, contribuind la continuitatea la cote înalte a Ansamblului. De atunci ținem legătura abordând și alte subiecte ce țin vie prietenia, discuțiile presărându-le cu expresii din satul fiecăruia, expresii ieșite din graiul curent ce definesc lucruri, îndeletniciri, manifestări ce nu mai au loc, amuzându-ne copios, dar, totuși, însoțite de un iz nostalgic.
Echime prietene, de-ar fi să zăbovesc la „umbra luminii” tale, ți-aș zice să nu te oprești întorcând „Ultima pagina” și, ți-aș mai zice să-ți duci mai departe „umbrele” strălucitoare în corul de „umbre”, să-ți duci argintul bărbii pe „Culoarul Șarpelui” multă vreme și cu același rost, ba, chiar mai strălucitor, întru… SĂNĂTATE și MULȚI, MULȚI ANI, Echime!

Gheorghe MIHĂIESCU

***

Echim Vancea: Poetul patriarh peste două țărmuri a jucat cu Mara!
La vârsta ta, nici nu știu cum să-ți zic, tinere!
În cele 7 decenii ale tale ai izbutit să fii stăpân pe două maluri de apă. Ai Coborât de pe Iza în căutare de Carte. La Palatul Cultural dintre confluențe, ai cochetat cu poezia-n cenacluri, apoi ai trudit aici 45 de ani. Ai învățat MARA să tropotească pe mari scene, apoi te-ai pus cu burta pe carte. Ai fost castelan cititor si stăpân pe o sută și ceva de mii de volume. Vreo 30 de cărți de poezie le-ai scris chiar tu, tinere.
Crai de Curte sau de Casă Veche, ai părăsit Palatul pierdut.
Te-ai retras apoi mai în jos, tot pe apă, pe malul stâng al Tisei, pe câmpul lung de la ţară.
Pământul îl lucrează alții.
Tu, doar citești și scrii.
Până una-alta îți urez… La mulți ani, cu sănătate, Tinere Patriarh al poeziei de la marginea de început a ţării!

Florentin NĂSUI (de pe un Deal din stânga Someșului)

 
***
Nu doresc a stârni multe întrebări din partea consacraților autori de dicționare și istorii literare, nu intru pe teritoriul lor. Ci mă refer la nașterea unei grupări literare la Sighetul Marmației, la care am fost martor, dar și participant. Și care și-a făcut drum în literatura română de se vede și în ziua de astăzi. Eram liceeni în orașul dintre ape, cei mai mulți prunci de țărani veniți la învățătură de prin satele Maramureșului, aici, în urbea de pe graniță. Aduceam cu noi averea de acasă: cuvinte părintești, slova liturgică, dar și miracolul horilor. Ne-am constituit printr-o nevăzută liniuță de unire. Ne-am cunoscut pe nume: Echim Vancea, Gheorghe Mihai Bârlea, Simion Șuștic, Ileana Mihai, Andrei Făt, Lucian Perța, Marin Slujeru, Mihai Nebeleac.

Cred că la început ne-am jucat cu schimbul de cuvinte de pe sate. Și alții care roteau în preajmă. Apoi ne-am regăsit cu șirul de strămoși prin hrisoavele vremii, în diplomele maramureșene. Am deslușit faptul că în acest spațiu istoric poezia nu avea strălucire. Ce ne-a îndemnat spre poezie? În timpul nostru alumn am avut parte de dascăli care au intuit în noi că aveam o aplecare spre acest miracol care adună suflete, împrietenește oameni. Așa ne-am regăsit într-un cenaclu la Casa de Cultură. Cu mentori de nădejde. Cum a fost poetul și pictorul Gheorghe Chivu, care ne era aproape, ori modele literare autohtone cum au fost Alexandru Ivasiuc, Ion Iuga, ori Leonida Neamțu. Vremea a trecut, și generația de care vorbeam a stăruit în poezie.

Am debutat în volum, au apărut aprecieri critice, ne-am întâlnit cu valori lirice din țară. Dintre noi, cei care am pornit la drum, Echim Vancea este cel mai poet. Afirmație pe proprie răspundere! El este un document liric, o operă literară care a început în Maramureș și a urcat în istoria literaturii române. A fost, și a rămas, sincer cu valorile Nordului, pe care le-a distilat în vers cu amprentă proprie și le-a dat întâlnire cu valorile clasice, dar și cu eminenți reprezentanți ai generației anilor 60, când s-au întrupat simbolurile unei viziuni mai curajoase. Poetul Echim Vancea a rămas într-o continuă legătură cu pulsul creației contemporane, mai ales în perioada când a profesionalizat celebrul Festival Național de Poezie de la Sighetul Marmației. Apoi, ca director al Bibliotecii municipale, a lustruit prestigiul cărții. Declara într-un interviu: dacă nu ardea Biblioteca din Alexandria, omenirea era cu cel puțin 10 mii de ani mai avansată! Măgulitor crez.

A îmbrăcat și haina de editor. Dar scrisul a rămas ecranul pe care și-a proiectat frământările, bucuriile, întâlnirile cu cerul și pământul, misterul unic al prieteniei. Pe care îl poartă cu onoare ca un blazon lucitor, dobândit prin timp. Despre lucrurile profunde vorbește cu siguranță, categoric și cu argumente. Dar marea lui oratorie este de sorginte lirică. În poezie, Echim aduce lumea la vorbitor pentru a dialoga cu forma lui de viață din cuvânt. Echim a făcut un pas folositor înafara grupării sighetene, spre binele poeziei, urmând destinul generației sale, cu care s-a armonizat în ideal. Echim este un poet român cu un discurs liric original. Prin el, Nordul liric dă literaturii române unul dintre poeții autentici. I-am apreciat întotdeauna fantezia metaforei și convocarea cotidianului profund în versuri memorabile.

Dacă în armată Echim a apărat fruntariile țării cu arma, că așa era rânduiala stagiului militar, acum, la altă margine de țară, limes a îmbrăcat armura cuvîntului. O parte a liricii sale nu se vrea îmblânzită, ci are orgoliul de a se rosti răspicat, sonor în aula unui timp devenit proprietate personală. Și a venit critica literară, cea fără odihnă și sever sfredelitoare, și a pus lupa pe creația sa. Ca într-un miracol optic, nu se întâmpla fenomenul de mărire, deoarece mare era substanța lirică de la nașterea poemului. Ca pe vremea călugărilor de la sfârșitul primului mileniu. Deci critica nu trebuia să-i mărească țesătura ideilor, întrucât se vedea din depărtare. Este deținătorul Marelui Premiu „Nichita Stănescu” al Serilor de Poezie de la Desești, avându-i ca înaintași pe: Ana Blandiana, Ion Mureșan, Nicolae Dabija, Arcadie Suceveanu, Moshe Itzhaki (Israel), Szentamartony Janos (Ungaria), Adrian Popescu, Adrian Alui Gheorghe și lista este mai lungă.

Mentorul nostru în toate cele, criticul literar Laurențiu Ulici, a constatat în urmă cu un sfert de veac: „Echim Vancea – maramureșean în literă și în spirit, izbutește să-și găsească tonul propriu în interpretarea partiturii optzeciste, relevându-se ca un poet al locului și al timpului său, prin apelul la gramatica post-modernismului românesc, în vogă la acest sfârșit de mileniu.” Sau mai recenta apreciere a lui Ștefan Borbely: „Echim Vancea și-a privit cuvintele cu îngrijorarea omului care asistă la epifania fluctuantă, imposibil de prevăzut prin vreme, a marilor secrete ale existenței. Au fost ani și decenii când aceste cuvinte au izbutit să mențină echilibrul fragil dintre întuneric și lumină, făcând ca viața să fie cât de cât suportabilă.” Și multe alte comentarii care nu încap aici.

Și asta mă face să spun că Echim este cel mai poet dintre noi! Mai știu că Echim, într-o limbă imperială, înseamnă octombrie. Așa au decis astrele ca el să vină pe lume în data de 19 octombrie, în urmă cu șapte decenii, în satul Nănești de pe Iza. Și să fie dar liric și prieten vremii mele. Vremii noastre.
Să ne trăiești frate, de toate anotimpurile!

Gheorghe PÂRJA

***

OCTOMBRIE

Vara se-mprumută toamnei –
îţi spuneam în prima
din cele o mie şi una de nopţi
Gimnstica la locul de muncă
s-a atenuat
(îşi aminteşte soldatul necunoscut
căzut într-un război căruia i-a rămas
credincios).
Între timp bogatul frunziş
a căpătat o altă culoare.

STARE

în veacul acesta ningă-l-ai
nu-i nici pită, nici mălai

în provincie la mine
nu greșesc, încă e bine

printre cărți croind potecă
m-am salvat în bibliotecă

și încet, încet, încet
m-am trezit că sunt poet

optzecist
sau nouăzecist,
scriu sau nu scriu, eu exist

dar din dialog m-abat
starea mea vă fie clară,
de azi sunt foarte ocupat
vreau să învăț limba maghiară

Lucian PERȚA (parodii inspirate de poemele sărbătoritului Echim Vancea)

***

Echim este, pentru mine, firește, martorul. Un martor discret, atent, prevenitor, ca orice martor autentic. Omul din umbră, căruia i s-a oferit șansa de a asista la nașterea unei mari pasiuni. O pasiune atât de mare cât să țină nu pentru o viață, ci pentru o eternitate…
Pe cât de hâtru, de nonconformist și de necugetat în viața de zi cu zi, pe atât de serios, de aplicat și de devotat vocaței sale, în cele poeticești. Un model de consecvență. Chiar și pe patul de spital, el cugeta la opera sa, dregea versuri, se consola cetind și convorbind cu umbrele prietenilor săi, literații.
Va fi crezând în posteritate? Mă tem că nu. O face mai degrabă din credința că înțelept e să sporești talanții cu care ai fost înzestrat, nu să-i îngropi.
LA MULȚI ANI, ECHIME!
Să fii iubit, admirat și respectat ca până acum și mai abitir ca până acum!

Mircea PETEAN

***

Membru al Uniunii Scriitorilor din România. Membru cu drepturi depline al echipei spirituale maramureșene formată din: poet Echim Vancea, poet Gheorghe Mihai Bârlea, poet Gheorghe Pârja, profesor de română Andrei Făt.
Are mâinile mari și calde și mătăsoase, tandre cu condeiul. A semnat peste 25 de cărți de poezie propriu-zise, nici una lansată. Are numeroase apariții în revistele literare și referințe de specialitate excepționale. Prieteni scriitori – cu duiumul.
Iarna, Echim provoacă o bucurie explozivă copiilor, care-l cred Moș Crăciun, cum apare cu barba-i imaculată – semn că are obraz (zice el). Cu adevărat este un om de onoare, pe care se poate conta. Sunt fericit să-i cultiv prietenia zi de zi, de câteva zeci de ani buni, să fiu la înălțimea exigențelor sale (că de nu…).
De vreo 5 ani se confruntă cu grave impasuri și probleme de sănătate. Dar, continuă să scrie, parcă „la foc automat”, carte după carte, traversând poate una din cele mai fertile perioade de creație ale sale. Se confruntă direct, fără subterfugii, cu grozăviile date, se oferă trăirii lor totale și descrierii lor minuțioase, cunoașterii lor. Mai mult, își îmbogățește universul poetic imaginând noi toposuri lirice și îndrăznește poeme vizionare.
Echim Vancea este o mare personalitate a Sighetului. La Mulți Ani, Echime!

Marin SLUJERU

***

Oare Echim a reușit să culeagă anul ăsta – (în plină criză generalizat – asumată) –  strugurii din curtea casei lui din Câmpulung la Tisa? Cică face un vin bun pe care prietenii lui n-au reușit – încă – să-l consume integral! Cred că și-a rezolvat și aprovizionarea cu lemne de foc! Sau… și-a instalat gazul? El, Poetul, se bate (singur?!) cu viața prozaică și – musai – trebuie să învingă. Prietenii lui se joacă mai mult cu… cărțile și cultivă metaforele. Echim și-a „cultivat” – cred – sustenabil cele șapte decenii de micro/ macro proiecte?!…

Au trecut niște ani (îi tot număra/ numără plutind impasibili pe Iza și Tisa!) de când Maestrul într-ale Poeziei s-a „așezat” la casa lui și-și „clădește” volumele publicate, așezate unul peste altul, zidite ferm, într-o ordine numai de el știută, ca să-i cuprindă proprietatea, s-o izoleze de lume, derutându-ne. A rămas un hâtru, ne garantează că va continua, nu se poate opri, mai are de scris (cel puțin) 20 volume = (cel puțin) 20 de ani.

Încerc să fiu în ton cu Poetul și cu această mult-gratulată (de către prieteni) zi, și-mi permit să-i expediez acest mic „buchet” de cuvinte:
Prietene Echim, știu că ai părăsit Insula noastră cu un gust amar „extras” din apele tulburi care ți-au inundat sufletul în momente nepotrivite. Ai luat „colecția” ta de poeme în bagaje și te-ai dus nu foarte departe de locurile în care ai cucerit inimi și suflete însetate de frumos. „Exilul” tău e un impuls pentru… (de)scris. Legătura ta cu Sighetul este menținută de prietenii tăi care – deși nu te văd prea des – nu te uită și-ți urmăresc umbrele prin toate cotloanele pe care le-ai marcat pe drumul tău secret, nepublicabil. Noi știm prea bine că – periodic – îți (re)scrii rețeta pentru echilibrarea sufletului publicând – respirând.
Noul tău drum de la Câmpulungul de pe Tisa la Sighet și viceversa va intra – probabil – în istoria literaturii nu pentru ocaziile pe care le-ai prins pe traseul ce leagă cele două târguri imperiale ci mai ales pentru un sacrificiu inutil pe care l-ai auto-impus pentru… neuitare.
Să-ți fie anii ce vin mai buni decât suma anilor care ți-au trecut (frumos)!

Ion MARIȘ

Foto: Ion Mariș

Dorința oamenilor de a fi perfecți nu se va realiza niciodată. Noi suntem frumoși prin imperfecțiunile noastre, prin defectele, greșelile si micile noastre scăpări. Nu suntem roboți, să trăim pe pilot automat și să nu ne afecteze nimic din ceea ce este în jur.

Viața în societate ne determină să facem mereu eforturi pentru a fi pe placul celor din jur. Avem grijă cum ne comportăm, cum ne îmbrăcăm, cum socializăm, astfel încât să nu supărăm pe nimeni niciodată. Ne e frică sa fim noi cei care sparg gheața când profesorul întreabă: „Cine ar vrea sa răspundă primul?”. Avem temeri să ne așezăm în primul rând, în sala de clasă. Trăim mereu cu teama de a nu fi criticați de ceilalți și ne dorim să fim remarcați la nivel de grup. Tot acest amalgam de gânduri ne macină mintea și sufletul seara, când punem capul pe pernă și ne face să uităm temporar cine suntem, de unde provenim, ce dorim să se întâmple cu viața noastră.

Ajungem tineri adulți, trecuți prin anii adolescenței și totuși nu simțim că avem controlul asupra vieții noastre. Ne trezim singuri, într-o lume a prejudecăților și facem lucruri care nu ne plac, de dragul de a avea un nume în societate, un statut. Preferăm să ne petrecem jumătate din zi la un job bine plătit, dar superficial, un job care arată bine pe hârtie dar doar noi știm cât de banal e. Ne obișnuim să trăim astfel, o lună, un an și chiar o viață întreagă, doar pentru ca rudele să se mândrească cu noi, realizând comparații între copii, creându-se astfel o falsă competiție în interiorul familiei, cu efecte negative asupra stimei noastre de sine.

Consider că, ceea ce contează cu adevarat în viață, este ceea ce te bucură pe tine, pentru că tu ai fost cu tine însuți/ însăți când aveai emoții în prima zi de școală sau când ai luat prima ta notă mică și, totuși, ai învățat în continuare, știind sigur că, la următorul test, te vei descurca mai bine. Tu ți-ai fost alături atunci când ai urcat pe scenă pentru prima dată și, chiar dacă îți tremura vocea din cauza emoțiilor, ai reușit să îți spui poezia. Tu ai fost acolo, cu tine, când nimeni altcineva nu-ți era prin preajmă.

Avem tendința constantă de a ne face rău, de a-i lăsa pe cei din jur să ne conducă viața, când de fapt ar trebui să trăim conform principiilor, talentelor, dorințelor și ambițiilor noastre.
Cum să învățăm să fim buni și să empatizăm cu ceilalți, când tot ce știm este să fim exagerat de critici, în primul rând cu noi, apoi cu cei din jur?…

Clara Fotache

studentă

Nota redacției: poza reprezentativă „persona_tunnel” este preluată de pe site-ul https://s3.amazonaws.com

Prima etapă a trierii candidaţilor la funcţiile de directori şi de directori adjuncţi în şcolile României s-a încheiat. Văzând rezultatele, unii candidaţi răsuflă uşuraţi că s-au calificat mai departe, alţii, poate mulţi dintre ei buni manageri actuali, buni colegi, harnici, devotaţi şcolii pe care o conduc, s-au văzut excluşi de la proba următoare, pentru că n-au obţinut punctajul minim necesar. Tocmai despre acel punctaj, rezultat al răspunsurilor corecte, am ceva de spus.

Întrebarea 13. „În cadrul orelor de fizică, elevii observă cum, prin progresul rapid al tehnologiei din ziua de azi, podurile sunt din ce în ce mai sofisticate și se întind pe distanțe mult mai mari. Totuși, cutremurele rămân o potențială amenințare pentru aceste structuri imense, deoarece ele pot produce daune ireparabile și costisitoare unor poduri importante. Dat fiind că structura de susținere este una dintre vulnerabilitățile majore ale unui pod în fața mișcărilor tectonice, suspensia auto-ancorată pentru poduri pare a fi o soluție promițătoare. Acest model de pod face ca rezistența cablurilor să compenseze greutatea punții, eliminând astfel nevoia de puncte de ancorare pentru sprijin″.

Podurile moderne au caracteristici structurale diferite de cele construite înaintea dezvoltării tehnologiei de astăzi.
a.Adevărat
b.Fals
c.Nu se poate spune″

Răspuns acceptat: c).
Pe https://ro.lullapedia.com/613032-rachel-carson-bridge-KLDWTZ, am găsit următorul text:
„Podul Rachel Carson, cunoscut și sub numele de Podul Străzii Nouă, se întinde pe râul Allegheny din centrul orașului Pittsburgh, Pennsylvania, în Statele Unite. […] …este unul dintre cele trei poduri paralele numite The Three Sisters, celelalte fiind Podul Roberto Clemente și Podul Andy Warhol. Cele trei surori sunt poduri suspendate auto-ancorate″. Acceaşi sursă spune: „Deschis 26 noiembrie 1926; […] Închis 11 februarie 2019; acum 2 ani″.

Eu cred că se poate spune: răspuns corect: b)! Dacă aproape 100 de ani, din 1926 până în 2021 nu înseamnă suficient de mult timp pentru a observa că podurile moderne NU au „caracteristici structurale diferite de cele construite înaintea dezvoltăriimtehnologiei de astăzi″, atunci rămâne cum s-a stabilit, adică răspuns valabil c). Dacă…

Întrebarea 29. „În fiecare zi când plecați de la muncă, observați că Traian lasă în mod sistematic documente pe biroul lui, expunând astfel informații confidențiale ale școlii. Traian lucrează pe o altă tură, astfel nu vă intersectați niciodată cu el la birou. Care e decizia cea mai adecvată?

a. Îi transmiteți cumva un mesaj cu recomandarea să-și țină documentele într-un loc sigur.
b. Vă asigurați că dvs. nu lăsați documente confidențiale pe biroul dvs. – e treaba lui Traian ce face cu documentele lui.
c. Faceți în așa fel încât să creadă că cineva a furat documentele, ca să-i dați o lecție.
d. Rupeți imediat documentele vizibile care conțin informații confidențiale″.
Răspuns acceptat: a).

Directorul trebuie să fie autoritar atunci când e nevoie. În rest, e doar un coleg într-o echipă care vrea binele şcolii. A transmite „cumva″ un mesaj lui Traian, deci indirect, denotă laşitate, o răspundere incomplet asumată a funcţiei de conducere. Varianta corectă de răspuns nu este printre cele 4!

Întrebarea 33. „În opinia lui J. Hattie, motivul principal pentru care profesorii decid să rămână într-o școală este:
a. aprecierea venită din partea părinților elevilor
b. sprijinul pe care îl primesc de la liderii școlari
c. posibilitatea de a avansa în carieră
d. performanțele obținute de elevii cu care lucrează″.

Aici răspunsul acceptat de organizatorii concursului este b).

Răspuns valabil poate la neozeelandezul J. Hattie acasă, dar în România nu merge gogoaşa asta cu „sprijinul″. În primul rând, profesorii trebuie să se titularizeze, acţiune la care „liderul şcolar″ n-are nicio contribuţie. Apoi profesorii rămân într-o şcoală pentru elevii cu care lucrează şi profesorii colegi, pentru apropierea de casă, pentru amintirile când chiar profesorul era elevul şcolii. Desigur, motivele rămânerii unui profesor într-o şcoală sunt mult mai multe. Aş vrea şi eu să ştiu în ce poate consta „sprijinul pe care îl primesc de la liderii școlari″ profesorii în varainta românească, nu în cea de la Antipozi!

Întrebarea 46. „Conform documentului Repere pentru proiectarea, actualizarea și evaluarea Curriculumului național. Cadrul de referință al Curriculumului național, aprobat prin OME nr. 3.239/2021, sistemul de învățământ românesc este centrat pe formarea de competențe. Ca rezultate ale proceselor de învățare, competențele sunt definite, în Recomandările europene din 22 mai 2018, ca ansamblu structurat de:
a. cunoștințe, abilități, aptitudini
b. cunoștințe, abilități, atitudini
c. cunoștințe, valori, aptitudini
d. cunoștințe, abilități, valori″.

Răspuns acceptat: b).
Aici am putea înlocui expresia „litera şi spiritul legii″ (prea bine cunoscută din domeniul juridic), în „litera şi spiritul răspunsului″. Într-adevăr, răspunsul corect este b). E nevoie ca la sfârşitul ciclului de învăţământ elevul să aibă „cunoştinţe, abilităţi, atitudini″. Dar pe lângă aceste deprinderi, nu trebuie să aibă şi aptitudine? Aptitudine =„Însușire psihică individuală care condiționează îndeplinirea în bune condiții a unei munci, a unei acțiuni; aplicație, înclinație″ (sursa: https://dexonline.ro/definitie/aptitudine). Ori nu pentru viaţă pregătim elevii? E nevoie sau nu să capete aptitudini? La întrebarea 46, răspunsul corect acceptat ar fi trebuit să fie ori a), ori b), ori ambele variante, adică a) şi b). Doar că cine a bifat altceva decât b) a pierdut punctele, poate a pierdut calificarea în următoarea etapă a concursului. Cum stăm cu spiritul concursului? Poate să răspundă cineva? Poate cineva cu aptitudine să aibă atitudine? („A lua atitudine = a-și afirma cu hotărîre, prin vorbe sau fapte, punctul de vedere față de cineva sau de ceva″ sursa: https://dexonline.ro/definitie/atitudine)

Oare a lua atitudine n-ar trebui să fie o aptitudine pentru noi toţi?

Horia Picu

În sursele evreiești, Leordina apare sub denumirea de Lerdene. Primii evrei au sosit la începutul secolul XIX, iar în anul 1840 trăiau în sat aproximativ 70 de evrei.

În anul 1920 localitatea Leordina avea 356 de persoane de rit mozaic. Majoritatea dintre ei lucrau în exploatarea și prelucrarea lemnului. Limba maternă a evreilor de aici era limba idiș.

Prima casă de rugăciuni a fost construită în anul 1850. Baie rituală și cimitir existau deja. Copiii evrei învățau în trei hedere particulare. Curentul hasizilor din Sighet avea o casă de rugăciune proprie. Din 1880 până în 1929 rabin al comunității a fost Haim Arie Lehrner. Acesta a emgirat în SUA și a devenit rabin în New York.

Evreii din Leordina au fost duși în ghetoul din Vișeu de Sus. Aceștia au fost deportați în Auschwitz în mai 1944. Majoritatea au fost uciși imediat după ce au ajuns acolo.

După război în sat au revenit puțini supraviețuitori. În 1947 aici trăiau 35 de evrei, iar în 1956 doar 11 persoane s-au declarat evrei. Azi în Leordina nu mai trăiesc evrei.

Asociația Maramureș Heritage

SEMN DE CARTE: Anastasia Herbil, „Aproape pe jumătate”
(Ed. Valea Verde, Sighetu Marmației; editor: Ion Mariș, lector de carte: Brândușa Oanță, coperta: Adela Simion)

Extrem de tânăra autoare este foarte ocupată cu poezia, preocupată de creația poetică pe multiplele ei dimensiuni. Lucrează cu elemente din universul casnic și cotidian și cosmic. Se lasă furată de fantezii și feerii, pe care tot ea le pune în scenă, urzind suspansuri, cu ghidușie și gravitate. Punctează îndrăzneț și neiertător aspectele întunecate ale realității, adevărurile dure, pe care și le asumă (și ca pe o condiție a vocației poetice). Este tentată de considerațiuni filosoficești, reflecții, triste îngândurări și abstractivisme…

Ca „tehnologie poetică” alternează parabola cu șoapta și mărturisirea, descripția cu pledoaria și patetismul. Definește paradoxal, compară surprinzător. Nu sunt poeme în care să băltească previzibilul sau visătoria sau confortabilul. Controlează poemul, îl premeditează, îl construiește.

Dar, mai ales, Anastasia dă Cezarului ce-i al Cezarului, comițând adevărate poeme de dragoste – confesive, cvasimistice, fără perdea…: „cu tine apusul/ nu mai are gust/ de moarte – / adună liniști pictate/ și le adoarme// cu tine noaptea/ nu mai poartă frică – / doar vise/ presărate peste noi/ în praf de stele// cu tine dimineața/ e mai luminoasă/ răsăritul mai parfumat// cu tine eu/ sunt mai frumoasă / și zâmbesc altfel// doar cu tine/ sunt vie – Cu tine. (Q.e.d)

O carte în format mic, „aproape pe jumătate”, dar de fapt una întreagă, doldora și unitară. O carte care dă pe dinafară (comunicare) și pe dinăuntru (însuflețire). O încercare admirabilă, extrem de interesantă, de cunoaștere poetică.

Marin SLUJERU

N.r.: Lansarea volumului va avea loc după ridicarea carantinei zonale (probabil sfârșitul lunii octombrie, începutul lunii noiembrie).

Liviu Bledea, fiul lui Petru Bledea, primul restaurator al Muzeului Maramureșan, a fost unul dintre cei mai buni restauratori în lemn ai muzeului nostru.

Având afinități în domeniu, a învățat repede tainele meșteșugului în lemn atât de la tatăl său, cât și de la bunicul său, cunoscutul meșter popular Apan Vasile. În lucrările lui, folosindu-se de tehnicile tradiționale și uneltele specifice moștenite, și-a pus toată priceperea și talentul, astfel că azi regăsim în jurul nostru construcții făurite de mâinile lui dibace.

Liviu Bledea a făcut parte din a doua generație de meșteri ai Muzeului. Prima generație era cea cu care s-a început muzeul satului, cu care s-a pus piatra de temelie la primele 16 case și zeci de anexe gospodărești. A lucrat la muzeu pentru o scurtă perioadă de timp, după care a revenit în anul 2000. Alături de echipa muzeului a montat zeci de obiective și s-a străduit să păstreze autenticul din casele vechi și acareturile restaurate.
A fost un meșter complex. A lucrat cu măiestrie zeci de porți, troițe, cruci mortuare (crucea pictorului Traian Bilțiu Dăncuș, reconstituită după crucea inițială realizată de Găvrilă Hotico Herenta, cu sprijinul lui Mihai Dăncuș), dar și biserici.
A făcut parte din echipa de meșteri ai muzeului care a construit o biserică de lemn tip „maramureșeană” pentru comunitatea de români ortodocși din Caracas – Venezuela și o alta care a fost prezentată la „Smithsonian Folklife Festival” Washington DC în 1999 și apoi a fost donată Episcopiei Greco-catolice române din Canton, Ohio. Bisericile au fost construite în Muzeul satului maramureșean, apoi însemnate, demontate și transportate. România era invitata de onoare a Expoziției Mondiale de la Washington. La finalul expoziției, biserica a fost demontată și în cursul anilor 2003-2004, Bledea Liviu, alături de Găvrilă Hotico și Găvrilă Hotico Herenta, dar și reprezentanți ai bisericii remontează biserica în Canton, Ohio, SUA.

Meșterii populari se bucură, în general, de un statut aparte în cadrul comunității, datorită priceperii și abilităților lor. La fel a fost și Liviu nost’! Un meșter cunoscut și recunoscut, un meșter care a lăsat în urma lui lucrări care vor dăinui peste veacuri și care îl consacră printre meșterii autentici pe care Maramureșul i-a avut și îi are.

Liviu Bledea lasă în urma lui multă tristețe. După 20 de ani petrecuți în mijlocul Muzeului cu altruism și mărinimie, însemnați de pasiunea pentru tradiție și meșteșugul restaurării lemnului, Liviu ne-a părăsit lăsându-ne lucruri frumoase și amintiri dragi.
Profesionalismul și imaginea lui jovială va rămâne mereu în memoria noastră și lasă un gol imens ca specialist, ca și coleg, ca tată, soț, prieten, ca OM.

Dumnezeu să te odihnească în pace, Liviule!

Manager interimar,
Dr. Mirela Ana Barz

Parohia Greco – Catolică din cartierul Șugău al Sighetului aniversează zilele acestea 30 de ani de la înființare, la 13 octombrie 1991 având loc prima liturghie greco – catolică după 4 decenii de persecuție comunistă.
Iată câteva repere din istoricul Parohiei:

Septembrie 1990 – profesorul Marius Vișovan este numit la catedra de matematică a Școlii nr.7 Sighet, din cartierul Șugău, dânsul fiind și student la teologie la Baia Mare.

În perioada 1990 – 1991 se analizează posibilitatea reluării activității greco – catolice; unele familii din zonă participă constant sau ocazional la liturghiile din oraș; prof.Vișovan prezintă situația de la Șugău protopopului greco-catolic Vasile Hotico și cere aprobarea autoritaților din învățământ pentru folosirea duminicală a unei săli de clasă din școală.

La 13 octombrie 1991 are loc prima Sf. Liturghie la Șugău, celebrată de protopopul Sighetului, Vasile Hotico, mărturisitor al credinței în temnițele comuniste (8 ani de închisoare), cu participarea a 38 de creștini din cartier; când părintele Hotico își evoca suferințele din închisoare, emoția credincioșilor se deslușea sincer – până la lacrimi – pe chipurile acestora. Până în anul 1995 liturghiile vor fi celebrate în școală, în intervalul 1991 -1994 liturghiile fiind oficiate de venerabilii preoții din Sighet: Grigore Balea, Vasile Paul și Ilie Opriș (ultimul implicându-se direct si în obținerea proiectului și debutul lucrărilor de construcție a bisericii). Profesprul Marius Vișovan se ocupa cu asigurarea transportului preoților și cu orele de religie ale copiilor școlari.

În luna noiembrie 1992 încep lucrările de construcție a noii biserici cu finanțare exclusiv locală, din donațiile celor circa 30 familii greco – catolice din zonă și din munca voluntară a acestora (primarul Gh. Filipciuc sprijină demersurile legale).

În anul următor, noiembrie 1993, are loc vizita la Șugău a Nunțiului Apostolic John Bukovsky însoțit de episcopul Maramureșului, Lucian Mureșan (actualul Cardinal); reprezentantul Vaticanului este impresionat de munca entuziastă la biserică a creștinilor de la Șugău inclusiv copii și bătrâni (unele persoane erau deja străbunici la ora respectivă!).

La 22 mai 1994 profesorul Marius Vișovan este hirotonit preot în cadrul unei ceremonii impresionante, în curtea școlii de la Șugău, prin punerea mâinilor episcopului Lucian Mureșan și a episcopului de Lugoj, Ioan Ploscaru (14 ani in temnițele comuniste), în prezența a 800 – 1.000 de participanți din Sighet și satele învecinate; părintele Vișovan devine paroh de Șugău, instalat oficial la 31 iulie 1994 de către noul protopop de Sighet, Onisim Filip.

În etapa a doua a construcției – 1994 – 1996 -, complexitatea deosebită a lucrărilor implică mari cheltuieli care depășesc cu mult posibilitățile locale; se obțin, uneori cu mari eforturi, finanțări de la comunități sau instituții catolice din alte țări.

Un moment – reper important este ziua de 26 noiembrie 1995 când are loc prima liturghie în biserica încă neterminată (autoritățile școlare de la acea vreme au făcut presiuni pentru evacuarea spațiului școlii).

Sfințirea mare a bisericii de la Șugău are loc la 04 august 1996 de către P.S. Ioan Șișeștean (episcop al Maramureșului din 1994) cu participarea a peste 30 de preoți si mii de creștini greco – catolici.

Eforturile continuă între anii 1997 – 1999, construiindu-se casa parohială, sfințită la 08 august 1999 iar la
06 august 2000 se sfințește pictura și exteriorul bisericii, tot de către episcopul Șișeștean, în prezența unui mare grup de preoți și credincioși.

După o perioadă de creștere numerică constantă (2000 – 2002), totalul creștinilor greco-catolici de la Șugău se va stabiliza la circa 130 familii (350 – 370 de suflete), după 2010 înregistrându-se o tendință negativă, datorită slabei natalități și a plecărilor la muncă în străinătate.

Depășindu-se ostilitatea din anii ’90, între anii 2005 – 2010 au loc mai multe contacte ecumenice (și colaborare pe chestiuni punctuale de interes comun) cu creștinii ortodocși de la Șugău; părintele Vișovan participă neoficial la unele ceremonii in biserica ortodoxă, iar preoți ortodocși sunt primiți la unele ceremonii în biserica greco – catolică ; din păcate, aceste demersuri nu au putut fi continuate (reglementări mai recente interzic preoților ortodocși orice formă de rugăciune comună publică cu catolicii), dar relațiile generale între creștinii din cele două confesiuni se mențin bune.

Din anul 2010 până în prezent Parohia Șugău este vizitată de diverse grupuri de creștini, catolici și nu numai, din România și din alte țări, aflați în zonă în scop spiritual sau turistic, inclusiv unele personalități politice sau culturale.

O zi memorabilă a fost la 02 iunie 2019 când un grup de șugăieni greco – catolici participă la Blaj la marele eveniment al vizitei Sf. Părinte Papa Francisc în România și la beatificarea celor 7 episcopi greco – catolici, martiri ai credinței.

Parohia Greco-Catolică Sighet 4 – Șugău

În momentul când vor citi aceste rânduri, sighetenii vor fi petrecut deja primele ore în carantină. Până acum a fost distracţie mare, monşer. În autobuze, mai nimeni cu mască. La piaţă, în magazine, pe stradă, aşijderea. La nivel naţional, aglomeraţie la mare, hora mare în bazinele cu apă termală, mai un congres cu mii de excursionişti veniţi în capitală cu treburi ce nu suportau amânare, însăşi existenţa patriei fiind pusă, înainte de izbăvitorul scrutin, la grele cazne. Era oare asa de greu de prevăzut ce-ar fi putut să urmeze? Desigur, nu… Pe la începutul verii a venit unul şi ne-a spus că am învins pandemia. Păi dacă-i aşa, informaţie din sursă sigură, de ce să ne mai vaccinăm? Şi-au zis unii, nu puţini… Acum Sighetul e în carantină, pentru două săptămâni. Apoi, vom mai vedea.

Comitetul judeţean pentru Situaţii de Urgenţă a emis Hotărârea nr 135 din 11 oct. 2021. Am citit-o şi n-o puteam lăsa aşa, să treacă fără a face unele constatări. Concret, la…

Art.2, scrie: „Astfel, începând cu ora 20:00 este strict interzisă intrarea și ieșirea din municipiul Sighetu Marmației, prin alte zone sau căi de acces decât cele deschise circulației publice de pe drumurile naționale, județene, comunale sau forestiere″.

– Asta e chiar o mare lovitură pentru cei care, dornici de mişcare „cel puţi 30 de minute în fiecare zi″, se deplasau pe jos din localităţile învecinate la Sighet sau din Sighet spre localităţile apropiate. Chiar mă gândeam că ce bună ar fi o plimbare pe jos, peste munţii patriei, până la Baia Mare… Mai bine nu, aşa-i ?…

Cu alte cuvinte spus, se interzice intrarea sau ieşirea din Sighet pe alte căi de acces decât cele normale. Păi cine se deplasează altfel decât pe drumurile publice???

Art. 4, alin. 1) Identificarea tuturor persoanelor cu domiciliul, reşedinţa ori adresa declarată şi introducerea acestora în baza de date dedicată.

– Aş vrea să ştiu dacă există o „bază de date dedicată″ acum. Cine a conceput-o, cine prelucrează datele, cine le verifică. E un interesant exerciţiu de imaginaţie: organul abilitat stând la ieşirile din oraş, verificând fiecare maşină, fiecare buletin, fiecare declaraţie pe propria răspundere. De obicei oamenii se duc cu maşinile pentru că au treabă, de multe ori sunt sub presiunea timpului. Poate cineva să-şi imagineze că se vor „identifica toate persoanele cu domiciliul″… etc, etc.? Eu, nu…

Art.4, alin. 2) „Limitarea la maximum a deplasării persoanelor şi monitorizarea permanentă a respectării acestei măsuri″.

– Cum se va face limitarea deplasării? E vorba de „intravilan″ sau de „intra spre extra″ şi invers? Cei care lucrează la nonalb şi au un loc de muncă din care îşi întreţin familia ce fac începand de azi de la orele 20?

Art.4, alin. 2) Ieşirea persoanelor din locuinţă e permisă numai pe baza declaraţiei pe propria răspundere, a legitimaţiei de serviciu.

– Eu n-am legitimaţie. Să ies din locuinţă ca să duc gunoiul am nevoie de declaraţie? Ne dă iar STS-ul formulare descărcabile de pe internet, sau scriem de mână traseul? Merg să cumpăr pâine, hopa şi declaraţia. Am uitat să cumpăr zahăr, hopa cu altă declaraţie? Dacă ies la o plimbare în pas vioi, între orele legale, prefăcându-mă că sunt foarte ocupat, mă mai opreşte cineva să mă întrebe ce-i cu mine?

Art.4, alin. 3) zice că se pot deplasa între orele 5 şi 20 doar persoanele vaccinate şi care fac dovada schemei complete de vaccinare.

– La schema asta se pune şi doza a treia? Cine a făcut-o şi n-are zece zile de la eveniment ce trebuie să facă? Sau schema completă e considerată doar din două vaccinuri, sau unul, de la caz la caz?

Art.4, alin. 3) c. zice că ne putem deplasa pt. asigurarea de bunuri „care acoperă necesităţile de bază ale persoanelor″ şi pt. desfăşurarea activităţii profesionale.

– Vreau să cumpăr două cepe din cartierul Independenţei că acolo se vând mai ieftin, pot? Să presupunem că stau în zona gării, de-aia întreb.

Art.4, alin. 3) f. zice că putem merge să donăm sânge. Excelent!!! A… să nu uit… Mai urmează încă un mic pas: să fie unde să donăm. Nu cred că va veni echipa din Baia Mare în perioada asta, care nu va dura doar două săptămâni.

Renunţ să mai comentez excepţiile de a ieşi pe stradă. Textul e făcut în aşa fel încât nu ştiu cine nu poate fi, începând de mâine, pe străzile Sighetului.
În intervalul orar 20-5, deşi ni se pun oprelişti, avem permisiunea să zburdăm în voie. Iată cum:
– La biserică se poate merge. Deşi popa nu va fi acolo, credinciosul, dacă ar fi întrebat, poate spune că merge să se roage. Singur.
– Dacă nu cumpăr cele două cepe din cartierul Independenţei că acolo ar fi mai ieftine, pot să le cumpăr din cartierul sighetean Valea Hotarului, şi nimeni nu mă poate amenda pentru asta.

5. „În/Din zona menţionată la art. 1 alin (2) este permisă intrarea/ieşirea pentru: g) deplasarea copiilor/elevilor / studenţilor la cursuri în afara zonei carantinate″.

– Asta, la nivel macro. La nivel micro, oare poate Gigel, sighetean aflat ca toată lumea în carantină, să meargă la Ionel care locuieşte în afara zonei carantinate ca să-şi facă temele pentru a doua zi? Apoi se poate întoarce liniştit acasă, sau rămâne pe capul părinţilor lui Ionel până pe la început de Brumar???

7. Ni se transmite că declaraţia pe propria răspundere trebuie completată în prealabil.

– E bună precizarea asta. Chiar mă gândeam să iau una nescrisă la mine, şi dacă mă opreşte cineva din „personalul autorităţii abilitate″ , să rog frumos organul competent să mă lase s-o scriu atunci. Cum ar fi asta?…
– Ca să ne lămurim cine ne poate întreba „De unde venim? Cine suntem? Încotro ne îndreptăm?″, am găsit legea 55 din 15.5.2020. Acolo, Art.67, alin 1), care zice aşa: „Constatarea contravențiilor prevăzute la art. 65 și aplicarea sancțiunilor prevăzute la art. 66 se fac de către subofițeri și ofițeri de pompieri și protecție civilă cu atribuții de îndrumare, control și constatare, anume desemnați de inspectorul general″.

8. Se poate tranzita oraşul, în fuga maşinii. Nu-i voie de oprit pentru cei care doar trec prin oraş. Chiar e bine să o ia la fugă, dar cu respectarea limitelor legale, normal. Dacă pe ocupanţii din autoturism îi apucă mersul degrabă spre cel mai apropiat WC? Mai bine nu… Avem noi nevoile noastre. Ajung!

Horia Picu

Miercuri, 13 octombrie 2021, a ieșit de sub tipar primul număr dintr-o nouă serie a revistei AxA! După o pauză de aproape doi ani, revista Colegiului Național „Dragoș Vodă” revine pe „piața” publicistică.

Povestea „noii Axe” a început în luna septembrie, când, o echipă restrânsă de tineri jurnaliști în devenire, coordonați de prof. Brîndușa Oanță, ghidați de plăcerea de a scrie, au început să bată liceul în lung și-n lat, pentru a lua interviuri și a afla ultimele noutăți. CNDV-iștii s-au arătat încântați de această inițiativă, și nu s-au dat în lături de la a contribui cu mesaje inspiraționale sau chiar cu creații literare proprii.

Redactorii primului număr, care speră că au surprins cât mai bine spiritul colegiului în câteva pagini, sunt Vasile Gabriel Vouciuc, Silviu Pontoș, Daria Bococi, Carolina Burcuș, Sonia Duma, Nicoleta Giurgi, Debora Grigor și Mihai Vlăduț Moldovan. Și pentru că veștile bune circulă repede, începând cu numărul următor, caseta redacțională va avea nu mai puțin de 16 membri, cei dornici să-și facă debutul redacțional fiind Bianca Balazs, Alexandra Iura, Daria Jer, Denisa Țiplea, Ana Privigyei, Florentina Rad, Darius Sindreștean și Antonia Ștețiu.

Printre paginile revistei, cititorii vor putea afla care sunt proiectele noului director, prof. Crina Voinaghi, la început de mandat, vor primi informații prețioase despre cum poți lua nota 10 la bacalaureat de la Alexandru Roșu sau se vor delecta cu cele mai (ne)știute știri din ultima perioadă. Tot la loc de cinste se află moda în CNDV, istoria Sighetului și multe alte… surprize jurnalistice.

Acest prim număr din noua serie AxA nu ar fi putut lua naștere fără ajutorul unor sponsori generoși: Tipografia Aska Grafika și Florăria Artistic by Ana. Coperta revistei a fost realizată de talentata elevă Ana-Maria Rătușanu. Redacția aduce, de asemenea, mulțumiri speciale profesorilor și elevilor care s-au implicat, atât material cât și spiritual, în realizarea acestei reviste.

Vasile Gabriel VOUCIUC,
redactor șef al revistei AxA

Istoricul Robert Fürtös s-a născut la 29 august 1974 în Șimleu-Silvaniei, județul Sălaj. A absolvit Liceul Teoretic „Simion Bărnuțiu” din localitate, profil Filologie – Istorie, promoția 1993.  După bacalaureat, a urmat Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca (1993 -1997), Facultatea de Istorie şi Filosofie, specializarea istorie contemporană, și un Masterat în Istorie contemporană şi relaţii internaţionale (1998-1999) la aceeași prestigioasă universitate clujeană. În 2003 finalizează programul de pregătire în Muzeologie generală, specialitatea Istorie-Memorialistică, Centrul de Pregătire Profesională în Cultură, Bucureşti.

Din anul 1999 a fost muzeograf al Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei din Sighet, iar în perioada mai – decembrie 2006, a fost  și expert în Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste în România.

În cadrul Memorialului s-a implicat în amenajarea unor săli din cadrul muzeului: sala 5 – Geografia şi cronologia spaţiului concentraţionar; sala 6 – România închisorilor; sala 8 – Alegerile din 1946; sala 50 – Piteşti: „Reeducarea” prin tortură; sala 74 – Rezistenţa în Maramureş; sala 83 – Revoluţia din Ungaria (1956). De asemenea, a contribuit la prezentarea muzeului sau la realizarea de ghidaje tematice pentru diverse grupuri de vizitatori ai Memorialului, la introducerea informaţiilor în baza de date „Recensământul populaţiei concentraţionare din România în anii 1945-1989”, la realizarea unor interviuri de istorie orală pentru Arhiva CISAC, dar a organizat și campanii de istorie orală privind următoarele teme de cercetare: colectivizarea agriculturii în Maramureş, fenomenul concentraţionar în România, rezistenţa armată anticomunistă în munţi. A participat în mod constant la unele dezbateri, simpozioane şi Şcoala de Vară de la Sighet.

Robert Fürtös a fost co-autor la câteva volume publicate la diverse edituri din țară:

Sistemul penitenciar din România comunistă. Cazul închisorilor din Transilvania, Editura Mega, Cluj Napoca, în curs de apariție (coautor alături de Virgiliu Țârău, Ioan Ciupea, Andrea Dobeș, Mihai Croitor).
Făgăraş. Închisoarea poliţiştilor, vol I-III, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2007 (coautor alături de Ioan Ciupea, Virgiliu Ţârău, Florentin Olteanu, Andrea Dobeş, Cosmin Budeancă).
Raport Final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (coautor), Bucureşti, Humanitas, 2007

Cărţi şi ediţii publicate la Fundaţia Academia Civică:

Colectivizarea în Maramureș. Mărturii de istorie orală, coordonator alături de Gheorghe Mihai Bârlea (2009).
Alegerile parlamentare din 19 noiembrie 1946. De la memoria colectivă la cercetarea istorică, coordonator alături de Gheorghe Mihai Bârlea (2007).
Colectivizarea în Maramureş. Contribuţii documentare (1949-1962), editor alături de Andrea Dobeș, Gheorghe Mihai Bârlea (2004).

 A publicat peste 20 de studii și articole de specialitate:

Ierarhi greco-catolici în atenția Securității. Studiu de caz: canonicul Coriolan Tămâian, în „Acta Musei Porolissensis”, XXXVI, Istorie-Etnografie, Zalău, 2014, pp. 379-394.
Ierarhi greco-catolici în atenția Securității. Studiu de caz: episcopul Ioan Ploscaru, în „Identități sociale, culturale, etnice și religioase în comunism”, coord. Cosmin Budeancă, Florentin Olteanu, Editura Polirom, Iași, 2015, pp. 452-467.
Ioan Hudiță în documentele Securității în „Stalinizare și destalinizare. Evoluții instituționale și impact social”, coord. Cosmin Budeancă, Florentin Olteanu, Editura Polirom, Iași, 2014, pp. 111-128.
De la rezistență la colaborare. Părintele Ioan Deliman și Securitatea, în „Destine individuale și colective în comunism”, coord. Cosmin Budeancă, Florentin Olteanu, Editura Polirom, Iași, 2013, pp. 93-111.
Preoți greco-catolici în timpul prigoanei comuniste. Cazul părintelui Alexandru Rațiu, în „Acta Musei Porolissensis”, XXXIV, Istorie-Etnografie, Zalău, 2012, pp. 177-191.
Episcopul Ioan Dragomir în dosarele Securității (1965-1958), în „Revista Arhivei Maramureșene”, nr. 4, Baia Mare, 2011, pp. 280-303.
Profilul unui torționar: Petrache Goiciu, în „Caietele Brătianu”, nr. 2, Societatea Academică ,,Gheorghe I. Brătianu”, Sighetu Marmaţiei, 2011, pp. 42-50.
Informatori în spațiul penitenciar din România comunistă. Cazul ziaristului Ștefan Gárdonyi, în „Stat și viață privată în regimurile comuniste”, coord. Cosmin Budeancă, Florentin Olteanu, Editura Polirom, Iași, 2009, pp. 360-369.
Polițiști urmăriți. Studiu de caz: Sava Dumitrescu (1964-1976), în „Forme de represiune în regimurile comuniste”, coord. Cosmin Budeancă, Florentin Olteanu, Editura Polirom, Iași, 2008, pp. 177-190.
Sighet, preambul al Holocaustului, punct central al Gulagului în „Gulag şi Holocaust în conştiinţa românească”, coord. Ruxandra Cesereanu, Fundaţia Culturală Echinox, Cluj-Napoca, 2007, pp. 226-241.
Implicarea organelor M.A.I. în acţiunea de ,,reeducare”. Cazul Piteşti (1949-1951), în „Rezistenţa anticomunistă între cercetarea istorică şi valorificarea muzeală”, ed. Cosmin Budeancă, Florentin Olteanu, Iulia Pop, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2006 , pp. 78-93.
Extinderea acţiunii de ,,reeducare”. Cazul Gherla (1950-1951), în ,,Experimentul Piteşti– Reeducarea prin tortură”, ed. Ilie Popa, Fundaţia Culturală Memoria, Piteşti, 2005, pp. 114-125.
Ţăranii maramureşeni şi cotele obligatorii la începutul anilor `50, în ,,Opresiunea ţărănimii române în timpul dictaturii comuniste”, ed. Ilie Popa, Fundaţia Culturală Memoria, Piteşti, 2005, pp. 332-342.
Comitetul Judeţean Maramureş al P.C.R. Toamna anului 1989, în ,,Analele Sighet 10. Anii 1973-1989: Cronica unui sfârşit de sistem”, editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2003, pp. 581-590.
Aspecte privind activitatea Comitetului municipal P.C.R. Sighetu Marmaţiei în anul 1968, în ,,Analele Sighet 9. Anii 1961-1972: Ţările Europei de Est, între speranţele reformei şi realitatea stagnării”, editor Romulus Rusan, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2001, pp. 709-715.

Istoricul Robert Fürtös a fost o personalitate discretă, distinsă, un intelectual rafinat, dedicat profesiei.

Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Sincere condoleanțe familiei îndoliate, greu încercate!

Salut, Sighet!

O trăsătură de caracter specifică unui individ sau… unei naţiuni. „Liberté, égalité, fraternité!″. Se cerea în Europa cu mai mult de 200 de ani în urmă. Solidarność! Era emblema, deviza, sindicatului care a unit polonezii împotriva Rusiei Sovietice şi a nimicniciei şi nemerniciei orânduirii aşa-zis comuniste.

La noi, de când istoria a început să ne consemneze în nenumărabilele sale file, solidaritatea a fost o excepţie. E adevărat, când a fost prezentă, a lăsat urme adânci în istoria neamului. Sunt mult mai multe exemplele care ne înfăţişează lumii ca solidari de grup de interes restrâns. Ştim foarte bine exemplele din Evul Mediu cu domnitorii Ţării Romaneşti sau ai Moldovei trădaţi sau trădători, de prea puţine ori pentru binele colectiv şi de prea multe ori pentru binele individual sau al grupului interesat. Cine vrea să-şi amintească sau să afle, o poate face aici: https://adevarul.ro/locale/botosani/cele-mai-odioase-tradari-romanilor.html

În ultimii doi ani, solidaritatea lumii se manifestă împotriva unui altfel de adversar. De nevăzut cu ochiul liber, capabil să se insinueze în om trecând prin toate barierele de apărare naturale cu care acesta e înzestrat, capabil să lupte cu succes împotriva anticorpilor omului care are nenorocul să-l „găzduiască″ pe intrusul pătruns pe căile respiratorii.

Lumea ştiinţifică a găsit antidotul. Vaccinul, poate perfect pentru foarte mulţi, poate ineficace sau, cine ştie, chiar dăunător pentru unii acum, sau peste ani. Neavând altă cale de a scăpa neatinşi sau de a fi atinşi de virus, dar cu şanse reale de a scăpa cu viaţă, cam 33% din enigmaticul număr al locuitorilor României, au ales să se vaccineze. Au făcut-o din dorinţa normală de a avea şanse mult mai mari de a supravieţui în cazul atacului coronavirusului.

Sunt sigur că mulţi dintre cei vaccinaţi au făcut-o şi din solidaritate. Medicii spun că un vaccinat infectat nu numai că scapă cu viaţă în urma „invaziei″ ucigaşe, ci chiar posibilitatea de a fi transmiţător (involuntar, nu încape îndoială!) de virus către cei din jur scade semnificativ.

Am trecut prin boală înainte de a exista vaccinul. A fost o grea cumpănă pentru mine, dar mai ales pentru familia mea. Acasă, după spitalizare, am scris despre lupta mea şi a cadrelor medicale pentru a nu pleca pe drumul fără de-ntoarcere. Reiau aici o parte din articolul (Covid 19. O dură realitate, de care am avut parte la începutul lunii noiembrie) scris atunci, în noiembrie 2020:
„Adevărul este că nu toţi oamenii sunt atinşi la fel de Sars-Cov-2. Am, din păcate, doi buni colegi pe care coronavirusul i-a ucis. Cunosc persoane care au luat boala şi au dus-o pe picioare, fără probleme.

[…] Ceea ce mi s-a întâmplat mie, scriu aici cu singurul scop de a da speranţă celor care, printr-o nefericită întâlnire cu nemilosul duşman al omenirii, vor trece prin suferinţele îndurate de mine timp de două săptămâni.
Seara, pe 28 octombrie, o stare generală de slăbiciune nejustificată m-a determinat să-mi măsor temperatura. Aveam… Joi, 29 octombrie am fost la testare. Duminică mi-a venit comunicatul pe gmail: Covid-19! […] În acele zile, temperatura nu mi-a scăzut niciun moment sub 38 grade Celsius. Luni, pe 2 noiembrie 2020, am chemat salvarea. […] . [În spital] Au fost două săptămâni extrem de grele… Cu temperatura care, zi-noapte, permanent, nu voia să scadă sub 38-39 de grade Celsius, în ciuda tratamentului aplicat. Două săptămâni nu mi-am găsit locul, nici în patul de spital, nici în niciun fel de altfel de poziţie.

În afară de permanenta temperatură, am avut nişte mişcări incontrolabile ale cutiei toracice, nişte spasme incredibile, la fiecare întoarcere în pat, la fiecare coborâre din pat, la fiecare pas făcut. Au fost multe clipe pe care le credeam a-mi fi ultimele… […]

Dacă faceţi o formă severă de Covid-19, dacă sunt locuri disponibile, nu ezitaţi să vă internaţi la secţia Infecţioase a spitalului din Sighetu Marmaţiei! […] Tot personalul, medical sau nemedical, implicat la maxim în alinarea suferinţelor care, credeţi-mă, sunt, de multe ori, foarte greu de suportat. Toţi cei care lucrează acolo, îmbrăcaţi din cap până-n picioare cu necesarul echipament de protecţie. Imaginaţi-vă asistentele, cu mască, vizieră şi mănuşi, căutându-mi venele în care să intre branulele! Puneţi-vă nişte mănuşi medicinale şi încercaţi să desfaceţi leucoplastul care să fixeze branula!Imaginaţi-vă tot personalul secţiei stând îmbrăcat protector în toate orele de serviciu. Lucrând de zor, de la bolnav la bolnav, din salon în salon, zi, noapte, zi, noapte…

Desigur că nu voi uita vreodată implicarea doamnei doctor de la [Boli] Infecţioase, căreia îi datorez salvarea vieţii mele. O persoană extrem de agreabilă, de grijulie, de un profesionalism absolut desăvârşit! Un om pe care l-am văzut bucurându-se sincer pe măsură ce rezultatele analizelor mele arătau calea spre vindecare.
Am acasă, în chirie, un aparat pentru surplus de oxigen. Stau multe ore cu furtunul în nas. Face parte, oxigenarea suplimentară, din necesara schemă de tratament. Refacerea e de durată.

A fost greu… Am avut tot timpul mască de protecţie. M-am spălat pe mâini şi pe faţă aşa cum ni s-a recomandat. Şi totuşi, oricare dintre noi se poate întâlni cu coronavirusul.

Am fost norocos că acum pot scrie aceste rânduri. Urez sănătate tuturor oamenilor. Nimic, dar absolut nimic, nu contează mai mult!″
…………………………………………………………………………………………………….
Acum există vaccin. Avem posibiltatea să-l folosim. E nevoie de solidaritate împotriva coronavirusului care ne-a schimbat viaţa în rău. Dacă ne vaccinăm, puterea lui de răspândire scade. E bine pentru toată lumea, nu?

Scriam în articolul din 2020 că au murit doi buni colegi. Sunt patru acum… Trei dintre ei, ştiu că ar fi putut fi încă mult timp utili învăţământului sighetean. Al patrulea, a fost un neobosit căutător al apropierii interetnice prin cultură şi era clujean.

Cum aş fi putut eu să nu mă vaccinez şi să apar aşa în faţa elevilor? Cum aş putea eu să nu-i apăr pe ei? Sincer, declar aici că dacă ar fi nevoie, m-aş duce la vaccinare ori de câte ori mi s-ar recomanda.

La noi, „Liberté, égalité, fraternité″ are un adaos sumbru: mortalité!

Horia Picu

Pe Andreea Coman – sigheteancă – o cunosc de mai mult timp. Este o tânără ambițioasă, am simțit-o că își dorește să-și „definească” și creeze propriul drum, să demonstreze că poate avea succes prin consecvență și… muncă. A urmat studii universitare (Facultatea de Relații Internaționale București) și s-a specializat din punct de vedere artistic în Paris dar, după cum mi-a spus „mi-am definit stilul în București”. După 12 ani trăiți în Franța a decis să se întoarcă în România „pentru a-mi concretiza proiectul și a-mi urma visul”.

A obținut o finanțare europeană, în cadrul unui program de start-up dedicat Diasporei, fiind astfel motivată să revină și să muncească acasă pentru a schimba percepția celor care încă nu au mari așteptări de la tinerii artiști – antreprenori.

„Stilul meu este unul îndrăzneț”

Andreea este preocupată de arta ce-și extrage resursele din materiale simple, reciclabile, genul de artă apropiată de trendul zilelor noastre, angajată și cu mesaj bine țintit. Abordarea ei artistică nu este deloc comodă, se abate de la „canoanele” clasice dar, se pare, beneficiază de un public aparte care rezonează cu un stil… sustenabil.

Stilul meu – îmi spun prietenii dar și specialiștii – este unul îndrăzneț din punctul de vedere al materialelor utilizate și al tehnicilor abordate în realizarea lucrărilor. Prin tehnica colajului, materialele al căror scop inițial era unul „domestic”, practic, capătă valențe… artistice. În lucrările mele predomină bucățile de piele (deșeuri) recuperată, textile pictate manual, dantela, paiete și elemente pictate, creație proprie, care creează împreună un melanj inedit de texturi și culori. Aceste materiale reciclate al căror scop inițial era unul banal capătă valențe artistice, o altă estetică și compun o nouă poveste.

Arta are și o dimensiune… ecologică

Andreea Coman a găsit soluția artistică prin care îmbină tradiția cu noul concept ecologic – utilitarist, agreat pe toate palierele societale. Și totuși „produsul” final are o doză importantă de moderism.

Da, arta este și… utilă, dar – în mod special – expresia finală, în cazul meu, este una abstractă. În plus, arta ne educă iar prin lucrările mele aduc în discuție ceea ce se numește „reclaimed art”, încerc să contribui la deschiderea unei noi dimensiuni pentru obiecte reutilizate și juxtapuse într-o manieră artistică. Fiind născută în Maramureș, elementele tradiționale mă inspiră în mare măsură și încerc să le includ cât mai des în lucrările mele.

Tânăra Andreea Coman are un interesant background

Deși nu are o activitate foarte îndelungată, Andreea are câteva „mici” realizări care i-au insuflat încredere în munca ei și au determinat-o să-și continue creativul proiect personal.

În 2017 am expus la Ambiente, Salonul Internațional din Frankfurt, alături de alți expozanți din Europa, iar in 2019 am fost prezentă la Festivalul Internațional de Textile Extraordinare, Lyon. Ulterior, am avut două expoziții în Clermont Ferrand. M-am întors în România în 2020 și, din cauza pandemiei, organizarea unei expoziții locale (București) s-a amânat pentru o perioadă incertă.

Paris Design Week – provocare și satisfacție

Am ajuns cu discuția și la recenta experiență a Andreei care i-a adus o anumită recunoaștere internațională și – mai ales – o interesantă interacțiune cu publicul tânăr. Deloc de neglijat, tânăra artistă a reușit să-și vândă primele lucrări. Cum a fost această experiență, cum s-a derulat episodul artistic parizian?

În urmă cu câteva săptămâni (09 – 18 septembrie 2021) am participat la cea de-a VI – a ediție a Expoziției de Artă Contemporană – art3f – din cadrul Paris Design Week, manifestare care s-a bucurat de participarea unui public numeros (aproximativ 36000 de vizitatori în fiecare an). La Paris au participat 250 de expozanți, artiști dar și galerii de artă, aleși printr-un riguros concurs, pentru a delecta publicul parizian cu creațiile lor. Printre expozanți, m-am numărat și eu, o „necunoscută” artistă româncă. Lucrările mele se pare că au fost apreciate pentru tehnica inedită și originalitatea lor, iar două dintre operele expuse sunt de acum la domiciliile noilor lor proprietari, ele fiind achiziționate chiar în cadrul expoziției.
Una dintre lucrări, inspirată de poemul „Luceafarul” de Mihai Eminescu a emoționat în mod special publicul și a fost achiziționată de o tânără cântăreață franceză, care a cedat șarmului atât al tabloului cât și al poemului pe care l-a citit și tradus în limba franceză, „produsul” meu artistic inspirând-o în compunerea unui nou cântec. Tabloul este realizat din piele, catifea pictată manual și elemente brodate. Pia (așa o cheamă pe tânăra cântăreață) și-a dorit tabloul cadou de ziua ei). Ea își compune singură cântecele… a văzut tabloul și a rămas mult timp în fața lui contemplandu-l. Nu prea știam ce să fac, pentru că era foarte tânără, părea să aibă în jur de 19-20 de ani și nu se plia pe ideea pe care o aveam despre un cumpărător de artă, efectiv nu știam ce să îi zic. Până la urmă i-am povestit cum am creat tabloul și i-am dat detalii despre geneza lui.

Pentru mine, această expoziție a fost o mare lecție și descoperire… Mărturisesc că eram victima clișeului despre generația millenials (tineri care sunt toată ziua cu nasul în telefon și în general sunt legați de lumea digitală). Dar, mărturisesc, a fost pentru mine cea mai frumoasa surpriză a salonului: foarte mulți tineri, realmente interesați de artă, care stăteau minute întregi și priveau, contemplau, care chiar își doreau să asculte ce ai de spus, își doreau să înțeleagă mesajul lucrărilor, sunt absolut minunați. Și această tânără fată care la cei 22 de ani ai ei și-a dorit cadou un tablou, nu farduri, nu pantofi sau genți, sincer m-a impresionat!

Conexiunea „reclaimed art” cu… Maramureșul

Un filon de inspirație, un substrat inovativ al creațiilor Andreei Coman își au originea în Sighetul și Maramureșul natal. Andreea are un important potențial, motivația există, drumul a fost asumat, rezultatele vor fi – indiscutabil – în ton cu pasiunea și dedicarea pentru artă.

„Meșteșugurile” și tehnicile din domeniul textil (țesut, brodat, cusut) îmbinate în colaje, sunt învățate în parte de la bunica mea, care și în ziua de azi mi se alătură în realizarea unora dintre creații, în atelierul din Sighet. Sunt abia la început, îmi doresc să implic și mai mult tradiția, meșteșugurile, frumusețea Maramureșului în creațiile mele. Arta, atelierul meu constituie locul safe în care creez povești și „obiecte” pe care le expun pe canalele mele de social media sau offline în galerii specializate (Galateca).

Creez experimentând

Prin pașii pe care i-a făcut pe drumul artei, Andreea și-a conturat un profil distinct. Sunt convins că va atinge alte multe și diversificate niveluri de performanță artistică.

Cred că sunt un artist neconvențional și „îndrăzneț”, am început să creez prin a experimenta și continui în această direcție. Sunt convinsă că arta ne aduce un pic de frumos în viață, ne provoacă să gândim, să vedem lucrurile din altă perspectivă, să descoperim lucruri noi!

Mult succes, Andreea, și la cât mai multe provocări… artistice! Cred și sper că această primă discuție a noastră va fi urmată de alte episoade în care vom semnala noutăți și realizări pe care o să ni le impărtășească artista sigheteancă.

Ion MARIȘ

Şi a făcut-o aşa cum ne aşteptam. Pentru unele localităţi a făcut-o partinic şi cu mărinimie politică, iar pentru celelalte a făcut-o cu zgârcenie, pedepsindu-le că încă sunt neîngălbenite, că nu iau parte la meschinăria momentului politic pe care-l trăim.

Mă uit pe lista publicată în Monitorul Oficial şi apoi pe sursele online care arată apartenenţa politică a primarilor. E scandalos, e scârbos de-a dreptul ce se poate constata!

Piteştiul are primar PSD, deci a primit ZERO lei! Bistriţa are primar PNL, deci suma alocată din punguţa multigăurită şi cusută în grabă a Guvernului e de 800 mii lei. Orientaţi politic cum se cade sunt primarii din Constanţa şi din Medgidia, care au primit pentru prea binele localităţilor lor 10.000 mii lei, respectiv 23.000 mii lei.
Maramureşul a primit bani din fondul de rezervă tot după orientarea politică a primarilor. Scriu aici doar câteva exemple, cu precizarea (dacă mai era cazul…) apartenenţei politice a alesului local.
Baia Sprie a primit 700 mii lei şi are primar PNL; Cavnic 400 mii lei, primar PNL; Tăuții-Măgherăuș 650 mii lei, primar PNL; Bistra 400 mii lei, primar PNL; Bogdan Vodă 400 mii lei, primar PNL.

Baia Mare a primit ZERO lei. Sighetu Marmaţiei, tot ZERO lei. Bine c-a primit comuna Băiuţ 380 mii lei. Bine pentru comuna care a votat ce trebuie, că altfel… primea din prea peticita punguţă guvernamentală 50 mii lei, cum a primit Asuaju de Sus, neorientat spre viitorul luminos al omenirii, ci votându-şi, probabil, gospodarul numărul unu al localităţii, cu carnet de membru PSD.

Monitorul Oficial „Anul 189 (XXXIII) — Nr. 961 din 7 octombrie 2021″, poate fi de folos oricui doreşte să aprofundeze problema pe care am prezentat-o sau, de ce nu, s-o combată. Dar… mira-m-aş…

O concluzie care-mi vine acum este că la demisul premier aflat încă la butoane sub oblăduirea prezidenţială, necesarul şi suficienţa se simt bine împreună. Necesarul şi suficienţa, o cerinţă şi o limită care, amândouă, dacă le trecem dincolo de stricteţea matematicii, aparţin bunului-simţ.

Era necesar să vedem cum se poate împărţi sărăcia bugetară, ca să vedem suficienţa guvernamentală.
Cu o ultimă zvâcnire, guvernul a mai aruncat nişte bani spre acoliţi, chiar aşa, demis cum e.
Se pare că demiterea n-a rezolvat mare lucru.

Trebuie mers ceva mai sus. Dar, ce ne facem, că acolo-i suficientul însuşi?!

Horia Picu