Joi, 07 octombrie 2021, am avut parte de un concert pur și simplu… sclipitor. Deși efectele valului patru al pandemiei se simt și-n restricțiile impuse la toate tipurile de întruniri, concerte etc la Sala de concerte „Monica Chifor” a Școlii de Muzică și Arte Plastice din Sighet au fost prezenți 120 de spectatori care – la final – au plecat fericiți spre case.

Am așteptat cu nerăbdare revenirea acasă a „prințesei pianului”, Aurelia Vișovan, pentru a ne bucura de muzică superbă… clasică. Aurelia Vișovan n-a venit singură, a venit cu mica, dar spectaculoasa „echipă” din care face parte, formația de muzică de cameră „Transylvanian Piano Trio”, înființată în anul 2018.

Cei trei tineri muzicieni sunt Vlad Răceu (solist al Filarmonicii Dinu Lipatti Satu Mare, șef de partidă al Filarmonicii Transilvania din Cluj și lector universitar la Academia de Muzică G.Dima din Cluj, violonist), Octavian Lup (solist concertist, dirijor, lector universitar la Academia de Muzică G.Dima din Cluj și artist instrumentist la Opera Națională București, violoncel) și Aurelia Vișovan (profesor universitar la Universitatea de Muzică din Nürnberg, solistă invitată de către bine-cunoscute instituții muzicale din Europa, printre care Filarmonica din Berlin, pianistă).

Trio-ul se află într-un turneu prin Transilvania iar prima „oprire” a fost fixată la Sighet. Am avut parte – după multe luni de lockdown cultural – de o „mostră” de normalitate live, un concert care ne-a inoculat doza de liniște și încântare pe care o așteptam cu… nerăbdare.

Cei trei tineri frumoși, prietenoși, profesioniști desăvârșiți și – mai ales – pasionați de muzică ne-au oferit un program foarte „relaxant”, optimist, care a cuprins compoziții de Maurice Ravel („Trio pentru pian, vioară și violoncel în la minor”) și Astor Piazzolla (tangourile din seria „Cele patru anotimpuri”). Evident că bisurile „insistente” ne-au prelungit programul/ seara muzicală cu – ce se putea mai adecvat?! – „vindecătorul de suflete” Piotr Ilici Ceaikovski și-ale lui „Emoții de toamnă”, care ne-a oferit un leac… infailibil.

Mulțumim, dragi și minunați muzicieni, mulțumim că nu ne ocoliți și – mai ales – că ne respectați respectând muzica! După seara de joi (07 octombrie 2021) putem să ne declarăm fericiți – chiar dacă temporar – că putem să mai beneficiem din când în când (de data aceasta având și lobby-ul sighetencei Aurelia Vișovan) de evenimente de înaltă ținută artistică. Și, să nu uităm și de aportul unor generoși sponsori (la acest concert s-a implicat Rotary Club Sighet) care contribuie la acest gen de… „întâmplări” culturale.

Sighetenilor care nu au reușit – din diverse motive – să participe la concertul „Transylvanian Piano Trio”, le oferim înregistrarea video a tangoului „Vara” de Astor Piazzolla.

Foto & video & text: Ion Mariș

Vineri, 8 octombrie 2021, Comunitatea Evreilor din Sighet a marcat, la Monumentul Holocaustului, Ziua Națională de Comemorare a Victimelor Holocaustului din România.

Data de 9 octombrie a fost aleasă – și instituită prin Hotărâre de Guvern pe 5 mai 2004 – deoarece în această zi, în 1941, a început deportarea evreilor din Bucovina în Transnistria. Bucovina revenise sub administrația României conduse de Ion Antonescu în luna iunie a aceluiași an.

Video, dr. Sorin MARKUS

sursă foto: Primăria Sighetu Marmației

De aproape doi ani viața noastră a luat o întorsătură totală, iar tot ceea ce noi consideram normal a dispărut. După o pauză de două săptămâni, care s-a transformat în una de câteva luni bune, ne-am luat adio de la normalitatea pe care o cunoșteam și am ajuns la ceea ce pentru noi a devenit deja o rutină.
Eu una, dacă pot spune așa, am „adormit” la mijlocul clasei a noua și m-am trezit acum în clasa a XI-a și nu știu cum a reușit să treacă timpul. Din nefericire, cred că vorbesc în numele majorității (dacă nu a tuturor) persoanelor de vârsta mea când spun că ne-a fost furată cea mai frumoasă perioadă a vieții, anii de liceu, dar din fericire, încetul cu încetul, lucrurile revin la normal.

Cu toate acestea, pandemia – începând de la starea de urgență din martie 2020 și până acum, octombrie 2021 – cred că ne-a învățat destul de multe lucruri pe fiecare.  Fără să vrem, atât nouă cât și vouă, adulților, ne-a fost furată viața peste noapte. Cred că toți ne vom aminti mult și bine începutul pandemiei când nu aveam voie să ieșim din casă și când masca medicală a devenit parte din outfit-ul nostru zilnic.
Încă o dată, cred că vorbesc în numele tuturor persoanelor de vârsta mea când spun că în pandemie, Netflix-ul a devenit cel mai bun prieten al nostru. Bingewatching-ul de filme și seriale ne-a salvat pe mulți de „a lua-o razna” pentru că tot ce vedeam erau pereții camerei noastre. Bine… pe lângă Netflix mai erau și alte rețele de socializare, printre care se numără și TikTok-ul care ne mai făcea să râdem și care ne făcea să vrem să recreem anumite trend-uri, fie culinare, fie vestimentare. Pentru mine cel puțin, pandemia a fost și este perioada în care am ocazia să mă descopăr pe mine însumi, să-mi găsesc pasiunile și să mă îndrept spre visul meu; este o perioadă complicată, dar totodată ne oferă ocazia să petrecem mai mult timp cu familia, să ne bucurăm că ÎNCĂ mai avem aproape persoane dragi sufletului nostru.

Din fericire, odată cu vara venea și relativa normalitate, având ocazia să ieșim mai des, să trăim din plin acele momente de libertate și să folosim lecția primită din acea perioadă: „Live life with no regrets” și mai ales, să trăim fiecare zi ca și cum ar fi ultima pentru că nu vom știi niciodată când normalitatea pe care o cunoaștem va deveni o „anormalitate”.

În prezent, viața începe să redevină la normal, cu pași mici, dar măcar revine la ceea ce știam noi normal. Chiar dacă auzim aproape zilnic despre diferitele opinii legate de vaccin, despre covid care deja este un subiect stârnit în fiecare conversație și ne punem încontinuu întrebarea „Oare când se va termina tot acest coșmar”, după toată această furtună, la un moment dat va apărea și soarele. Revenirea la școală, pentru mine cel puțin, a fost puțin ciudată la început, având în vedere că toți am fost obișnuiți cu orele în fața ecranului, dar acum pot spune că reînceperea școlii în mod fizic este… ca un fel de luminiță la capătul tunelului deoarece, sincer vorbind, revederea cu colegii după atât timp a reușit să-mi aducă zâmbetul pe buze. Dar, un lucru pe care l-am observat repede a fost felul în care toți ne-am schimbat. Iar prin „schimbat” nu mă refer obligatoriu la aspectul fizic, ci la felul nostru de a fi, modul de a ne exprima, totul… poate fără să vrem am devenit niște oameni mari, oameni care speră că într-o zi se va termina acest mic coșmar și care avem speranța că totul va fi bine… oameni care au decis să lupte pentru obiectivele lor fără să le pese de părerea celor din jur.

În concluzie, pandemia nu este un moment ușor nici pentru adulți dar nici pentru noi, adolescenții, deoarece anii noștri de aur au fost luați din fața noastră peste noapte și abia acum începe să revină totul la normal și pentru noi.
Peste noapte am devenit adulți și simțim cum timpul zboară pe lângă noi, dar așa cum spun câteva versuri din celebra melodie Ani de liceu „Timp… nu goni grăbit, anii de aur ce ne-ai dăruit”.

Antonia Ștețiu
Clasa a XI-a B
Colegiul Național „Dragoș – Vodă”

Fluieram o piesă în timp ce încercam din greu să-mi curăț păcatele cu săpunul ieftin de la supermarket, pe care l-am cumpărat doar pentru că era negru. Apa roșiatică se scurgea încet, asemenea adrenalinei care încă-mi pulsa prin vene. Nu pot spune că simt mare lucru, în afară de furia obișnuită pe tot – pe mine însumi că sunt mereu în urmă, pe restul că se mișcă prea repede. Ce am făcut nu are scuză, dar nu are nici sens. Nici nu știu de unde să încep să vă povestesc, sau… Sau mai bine, ce anume să vă povestesc și cât sunteți dispuși să ascultați.

E un lucru neobișnuit, să te vezi pe tine însuți. Nu mi-am dat nici eu seama, decât când era prea târziu. S-a întâmplat așa repede că nici acum nu-mi amintesc mare lucru. Stăteam în fața geamului și mă uitam la străduța prost luminată. Îmi făceam tot felul de scenarii. În general, trăiesc mai mult la mine în cap decât în viața reală. Poate de aia mă simt așa bătrână, pentru că în mintea mea deja am trecut prin toate situațiile posibile. În fine, încercam de fapt să nu mă mai gândesc la un anume cineva și speram doar să apară orice să mă distragă. Mă rodea deja un dor din acela periculos, care parcă te îmbată și te face să vrei chestii despre care nu ai vorbi în mod normal. Mă mâncau palmele și strigau gândurile la mine „scrie-i! scrie-i!”, dar știam că nu voiam cu adevărat să o fac. Mă simțeam așa singură, așa uitată, dar îmi era frică să spun cuiva. Și atunci, am auzit un scârțâit familiar de bocanci. Am văzut o figură în întuneric. Interesul mi-a fost stârnit. Mergea încet, ba chiar își târa picioarele pe asfalt. Brusc, parcă și gândurile mi s-au calmat. Avea un palton asemănător cu cel de pe cuierul meu. Era frumoasă, bănuiesc. N-am reușit să-i văd fața prea bine, dar tot nu-mi puteam lua ochii de la ea. Avea o atitudine ce se spirala de jur împrejuru-i și te hipnotiza. Parcă se mișca universul după ea, nu invers. Vorbea la telefon, mi-am dat seama pentru că a început să râdă. Da, vorbea la telefon… Cu, cu cineva… care avea o voce ciudat de cunoscută. Nu, era doar la mine în cap. Dar, totuși, cine? Cred că unul dintre multele mele defecte fatale este curiozitatea asta, care apare doar din cauză că îmi doresc să am dreptate, ca să mă rănesc singură. Nu mi-a trebuit decât să-mi treacă o dată prin cap veninosul nume că eram convinsă deja.

Am sprintat afară din casă și am strigat după ea. S-a întors să se uite la mine și am văzut cum toată expresia-i relaxată se prefăcuse într-una îngrozită. N-am înțeles de ce, decât prea târziu. Auzeam acum vocea lui curgând din receptor „ce vrei să spui cu asta? alo? mai ești acolo? alo?”. Mereu l-am urât un pic pentru că m-a făcut să simt chestii de care îmi băteam joc înainte, dar sentimentul ăsta oribil ce m-a pătruns nu se compara cu niciunul altul. Eram nervoasă și totuși mă gândeam doar la vocea lui, la firul acela de bucurie sădit în mine ce a răsărit odată ce l-am auzit. Însă nu era destul să mă oprească din a face ce am făcut. Mă bântuie încă imaginea feței sale strigând după ajutor după ce am sărit pe ea. Făcea așa de multă gălăgie, nu mai puteam să respir ca tot aerul era plin de urlete. Nu am vrut decât s-o fac să tacă, s-o văd din nou calmă, râzând, așa că am tot lovit până când s-a oprit… din strigat și din mișcat.

Trebuie să-mi înțelegeți motivația. El e neobișnuit. Mă face să cred că aș face lucruri pe care în mod normal nici nu le-aș concepe. Are așa un fel frumos de a fi pur și simplu el însuși. Nu e nevoie să spună ceva sau să fie mai mult decât e. E ușor să fi persoana potrivită la momentul potrivit pentru restul căci știi că nu vei fi niciodată pentru tine, dar e remarcabil și neobișnuit să fi doar tu însuți. Poate de aceea cred că ne potrivim: o mincinoasă și un om sincer care fug amândoi de cine sunt cu adevărat. Eu îi pot da realitatea pe care o vrea, și el mie cea în care nu mă vedeam vreodată, și totuși suntem cumva în altă lume în care nu trebuie să fii fericit ca să fii fericit, ești doar ce ești. Cred că iubirea e ușoară în privat, când ești doar tu cu tine însuți, dar odată ce recunoști că o simți se complică. Pentru unii merită să încerci să-i dai de cap. Ca un strop de cerneală într-un pahar cu apă, simpla prezență a numelui său îmi inundă capul și nu-l mai pot scoate de acolo.

Mi-am dat seama în timp ce-i căram trupul înăuntru că ceva nu e în regulă. Și nu mă refer la faptul în sine, ci la ea. Era la fel de grea ca mine… Avea până și o rochie pe care eram convinsă că am mai văzut-o. Nu, nu se poate, eram doar în șoc. Așa-i? Așa-i, cititorule, că nu am luat-o razna? Dar nu, nu am putut să evit ce se întâmpla. Când am ajuns în baie, sub lumina aceea palidă, mi-a venit rândul să fiu îngrozită de ce aveam în fața ochilor – pe mine însumi. M-am întors să mă uit în oglindă, să mă asigur că nu sunt nebună. Da, eram eu, cu ochii adânciți în nopți nedormite și obrajii palizi, expresia facială lipsită de viață care mă întâmpina în fiecare zi. Doar că nu eram doar eu, eram eu și cealaltă eu din cadă. Mă uram mai mult așa, uitându-mă la mine. Nu puteam, oricum, să dau timpul înapoi, așa că era cazul să mă pun pe treabă.

Am pus piesa lui preferată. Apa rece scotea încetul cu încetul petele de sânge de pe hainele furate. I-am acoperit fața. Era rece, dar nu arăta mai mult a cadavru decât mine. Mănușile de latex se simțeau ca o a doua piele. Mirosul de clor era atât de puternic încât după câteva inspirații, nu-l mai simțeam deloc. Roșul de pe gresie s-a dus așa repede încât parcă nici nu ar fi fost acolo de la bun început. Hainele s-au uscat, le-am luat pe mine. Și așa am ajuns aici. Tot ce mi-a rămas de făcut e să sun. Îmi tremură mâinile așa tare că abia pot ține telefonul. Așteptarea asta mă omoară. Nu știu dacă vreau să răspundă sau nu. Mi se taie respirația de fiecare dată când începe sunetele alea. E o tâmpenie, mai bine închid.

”Alo?”
O, nu! Nu, nu e bine. De ce am făcut asta?
”Hei, ești bine?”
Nu, nu sunt bine. Cred c-o să-mi explodeze capul… și inima. ”Ăăăă… Da, hey. Poți să vii până la mine?”

A acceptat. Nu mă așteptam, dar a spus că vine. Mi-am aranjat rochia și am stins lumina. E mai ușor așa. Am așteptat, cu sufletul la gură. Nu e complet întuneric, căci becul arde în baie și am lăsat ușa între-deschisă. Nu știu de ce, dar cu cât mă uit mai mult la ea parcă o văd cum iese, o altă eu, mai bună. Îi văd umbra, cum se apropie și dă să iasă. Haide, haide lasă-mă să-mi repar greșeala.

Ușa s-a deschis, cea din față, și l-am văzut pe el, cu ochii curioși sclipindu-i în întuneric. S-a așezat lângă mine pe podea, în fața canapelei. N-am rezistat tentației și mi-am rezemat capul de umărul lui. Am început să plâng. E atât de cald, atât de viu. Nu mă mai gândeam la nimic altceva. Vă spuneam că e neobișnuit. Nu-mi place lumina, dar lumina pe care o aduce el când intră în cameră e suportabilă. Nu-mi plac piesele de dragoste, dar pentru el le-aș striga din tot sufletul. Nu-mi place să mă prostesc sau să spun glume, dar o fac dacă știu că o să-i aduc un zâmbet pe buze. Vedeți voi, mereu mi-am dorit să fiu altcineva, dar el mă face să vreau să fiu eu ca să fiu cu el. Lui parcă nu-i stau în cale. Pentru el sunt destul doar fiindcă sunt o fărâmă de materie în lumea asta haotică, rapidă, care stă cu el. Indiferent unde pleacă, mă va găsi aici, fiindcă timpul nu mă sperie, nu așa tare ca și ideea de a-l pierde. De aia plângeam, pentru că mi-aș fi dorit să-i pot spune cât de mult îl iubesc pentru că e el, pentru că e aici și nu a renunțat să se întoarcă la mine. Nimeni nu se compară. Și totuși nu puteam să-i spun, mă gândeam că e ridicol. Da, ridicol, de parcă nu aș avea o altă eu fără viață în cadă. Mai mult mă stresa să-i spun te iubesc decât să-i spun ce-am făcut.

Am mai stat un pic așa, într-o liniște ce ascundea mii de cuvinte care probabil o să rămână la noi în cap pentru totdeauna. Nu am făcut mare lucru pe lângă stat. Nu am simțit nici nevoia să facem mai mult, era de-ajuns. La un moment dat, am hotărât să ne uităm la un film și el s-a ridicat să meargă până la magazin, după ceva de băut. Am rămas din nou singură, cu atenția asupra ușii de la baie. Era super ciudat, să știi că nu ești singur de fapt, dar totuși ești căci nu poți spune că cineva lipsit de viață e prezent – dar atunci, poate că nici eu nu sunt prezentă. M-am dus până acolo. Nu am vrut să intru, dar am făcut-o oricum. Eram chiar în fața oglinzii, și am observat atunci o urmă roșiatică de-a lungul obrazului meu palid. Oare a văzut-o și el? Mai aveam urme și pe mâini, și nu puteam să înțeleg cum de nu le-am văzut. Am început să mă panichez din nou. Cum am putut să mă comport așa liniștită? Când am dat ochii cu ea, s-a năpustit teroarea asupra mea. Sunt un monstru, o mincinoasă și un om oribil. Nu-mi părea așa rău pentru că eram eu, dar dacă era altcineva? Mi s-a făcut dor de el din nou, în momentul ăla. Am vrut iar pace, liniște, am vrut să mă pot opri din plâns și să mă pot simți normal. Am fugit din baie și din casa asta blestemată, dar orice curbă din drum ducea din nou la strada mea… M-am uitat la fereastră, așa ceva nu e posibil! Am mai fugit și m-am uitat din nou. De data asta, eram acolo. Nu, sigur am luat-o razna, nu puteam fi și acolo și aici. Mi-am scos telefonul din buzunar și l-am sunat. Îmi venea să-mi ies efectiv din piele de la durerea pe care o simțeam, de la dor și de la frică. Dar oricât mi-aș fi dorit să fi putut el să mă salveze, nu putea. Nimeni nu te poate salva de tine însuți.

Am continuat să vorbesc cu el deși știam foarte bine că finalul mi-e aproape. Măcar ultimele clipe să-mi fie fericite dacă în rest doar m-am chinuit. Așa că am vorbit cu mai mult avânt ca de obicei, am și râs, și cel mai important, când am auzit ușa deschizându-se, i-am spus acel te iubesc pe care am așteptat să i-l spun. Da, știu că în mod normal i-ar fi fost mult mai greu acum că știe, dar nu suntem intr-o situație normală. Suntem în situația în care el o să audă asta la nesfârșit, de la mine cea de acum, cea care vine după mine, următoarea și tot așa, până când o să aibă el destul curaj încât să rămână. Așadar nu mă deranjează, poate o să fie destule ”te iubesc”-uri încât să știe că am încercat, pentru el, să fiu o persoană demnă de iubit înapoi și mă va iubi și el – pe una dintre eu-uri, oricum.

Carolina BURCUȘ
clasa a X-a E
Colegiul Național „Dragoș-Vodă”

foto: www.pinterest.com

1. „Libertățile dinăuntru”, în regimul acelor vremi.

a) „Libertatea” în acel regim de detenție, practic n-a existat, a fost o noțiune golită de orice conținut, în toate componentele ei, despre care nici nu am avea ce vorbi. Dar să intrăm totuși puțin în „golul” din inexistență al acesteia, să vedem puțin grozăvia și „frumusețile” prin care componentele ei au fost suprimate. Cea mai simplă formă a acesteia, libertatea de mișcare, era limitată la spațiul acelei celule, spațiul dintre gardurile de sârmă unde erau barăcile, în care se dormea înghesuit, fară loc de mișcare, pe care nici nu o puteam face. Erau apoi drumurile sub pază la anchete, la locurile de muncă, pe jos sau cu vagoane de marfă, cu chinurile lor, urmând apoi munca de exterminare, staționar sau în mișcare, până la epuizare, încadrați de securiști. Mai pot apărea pe parcurs și încarcerările, în care unii au fost și terminați, în timpurile geroase, sau în cele fierbinții. Libertatea de exprimare nu exista și era înlocuită cu cea de executare a tot ce ți se spunea, spiritul de proprietate provizorie se reducea la gamelă și lingură, la uniforma vărgată, pe inventar și acestea, poate și ceva ce ar semănă a papuci. Dacă se întâmpla să „pleci”, te ducea într-o pătură și te arunca gol în pământ (așa cum făceau și la Sighet, în împrăștierea cadavrelor prin Cimitirul Săracilor), cele inventariate îi așteptau pe alții. Hainele de acasă nu te urmau întotdeauna, ori nu-și mai pierdeau timpul să le caute. Libertatea religioasă era cea care o purtai cu tine, în interiorul tău, altfel la „carceră” și alte cazne. Încolo, făceai doar ce ți se spunea, mâncai ce și cât ți se dădea, o înfometare cumplită, dormeai unde te repartiza, te culcai și te sculai la comandă, mergeai la lucru unde te duceau și multe altele, un robot uman dirijat spre dispariție. Eu doar în 10 luni am ajuns la 37 kg, la 21 de ani. Mai apăreau și alte evenimente, peste program. De exemplu, la Capul Midia, colonia vecină Mării, bine denumită Neagra, era înconjurată cu două garduri înalte de sârmă ghimpată, distanțate într ele și unul mai în față, de mică înălțime, avertizor. Un deținut, în disperare, nemaiputând indura îndurările, s-a apropiat de gardul mic, a fost somat, l-a trecut și s-a apropiat de cel mare, când a fost împușcat. Așa erau organizate, pentru ucidere, pentru exterminare și nu pentru salvare. Nu putea nimeni escalada nici primul gard și nu ajungea la al doilea. Nu era uman să dea puțină alarmă cu talanga din turn și să vină să-l ducă undeva până-i trecea disperarea? Țintașul a primit o primă bună și o permisie pe 10-12 zile. „Merita!”

b) Comandantul coloniei, N. Borcea, plimbându-se pe câmpul muncilor ucigătoare, cu o țepușă metalică în mână, dând peste unul căzut jos, poate amețit sau leșinat de greul muncii, poate trecut deja spre veșnicie, îi înfigea țeapa în trupul împuținat, pentru a se „lămuri” și se întâmpla să vezi ființa doborâtă făcând o scurta mișcare de trăire. „Ultima!”

c) Tălmaciu, un sergent milițian înalt, plimbător prin colonie, sau pe „câmpul muncii”, se întâmplă să surprindă pe unul cu mustață, poate mai nou venit, sau păstrată că obicei, cu complicitatea „frizerului”. Îl prindea cu o mana de părul din cap, cu cealaltă smulgându-i pe viu mustața, lăsând sub nas pete de sânge, printre care mai mijea fire de păr ramase. Dacă nu era mustață, se mulțumea și cu câteva șuvițe de păr smulse din cap, lăsând un acoperiș al capului, pestriț, roșu cu gri sau negru. Uneori, se deplasa cu cele obținute în mână, precum indienii cu scalpurile. Probabil că în viața de zi cu zi era „lemnar”, un tâmplar de slabă calificare. Odată, deținuții descărcând o mașină de colțiși și crăpături de lemn și aruncându-le jos, când Tălmciu se afla acolo, printre lemne, căutând, alegând ceva de „construcție”, a uitat că nu este într-o situație favorabilă și, careva de sus, prin aruncare, poate întors cu spatele, i-a trmis peste mână un colțiș, producându-i o rănire gravă. A ordonat să ne dăm cu toții jos, a scos pistolul și a întrebat: „cine a fost, că vă împușc pe toți?!” Am crezut că ne execută, așa cum ne amenința. A cercetat pe toți din grup dacă nu au ăani la mustață sau pe cap, dar n-a găsit; s-au vindecat între timp, sau a fost, probabil, un prieten. S-a mai potolit, îi era și teama să facă așa ceva, fie prin pedeapsa ce-l aștepta, fie de teama să nu fie ucis de deținuți, pentru că nu-i putea împușca deodată și nici nu avea gloanțe pentru toți, iar lemne, colțiși erau destui pe jos. Nu l-am mai văzut; poate și-a reluat „lemnăria”, după ce s-a vindecat.

d) Un deținut obosit, a rămas puțin în urmă față de coloana ce se îndrepta spre „casă”. Neputându-se ține de ceilalți, a rămas apoi tot mai mult în urmă față de ceilalți, în neputință. Spera să-l ajute securistul ce încheia coloana, „în marș împleticit”… Ajungând aproape de el, l-a ajutat să-și încheie detenția. Sărmanul deținut a auzit un pocnet, un ultim semn care-i spunea că a fost în viață. O primă și un permis pe mai multe zile. „Tentativă de evadare” dintre „Dunăre și Mare!”

e) În ultima săptămână de „detașare” la Midia, de aceasta îmi era teama și mie; mă agățam de unul, de altul, în mers foarte neputincios, mă mai ajutau, mă prindeau de mână, de zeghe, pentru a ajunge la vagoane, nu pe o mică distanță, unde mă săltau pe scândurile vagonului de marfă; nu eram greu. Dacă mai rămâneam acolo puțin peste o săptămână, aveam aceeași soartă, pentru că abia putem umbla. Salvarea a fost transferul la Colonia „Castelu” (Km. 31).

Punctele b) și d) mi-au fost relatate de mai mulți și le cred, erau în obișnuința vremilor. Celelalte le-am trăit, le-am văzut, eram în prezența lor. S-au mai petrecut multe alte astfel de evenimente deosebite, „distracții”, în realitate, dar, personal, pe unele nu le cred, mă refer la cele legate de mâncare (tot ce prindeau viu consumau și chiar „mușchi” de om decedat). Eu pot spune că aveam foamea educată de acasă (mese rare la anumite munci, ajunuri multe și lungi: o zi sau două zile și 3 nopți, din Joia Mare, până Dumineca, cu repetiție); nu mă chinuia foamea, ci efectele ei, ajungând abia să pot umbla. Odată am văzut în gamelă o bucată de piele cu foarte puțină carne și mai mult păr, cine știe de pe unde recoltată; am aruncat-o jos cu lingura și mă munceam să mai găsesc și altele, să le arunc, pentru a putea consuma mâncarea. Un milițian din apropiere m-a văzut, s-a apropiat de mine și mi-a zis: dă gamela încoace că te ajut eu să le găsești. Bănuind ce va urma, îi întind gamela și-mi aruncă țoață mâncarea jos, spunând: caută-le, e mai ușor acuma să le găsești. Am rămas fară mâncare și milițianul cu o bucurie pentru „gluma” lui. De fapt, mi-a încălcat un drept; acolo eram stăpân pe mâncarea dată și nu era un regulament cum să o mânaci, ci doar să te încadrezi în timp. Dar, oricând ți-o puteau suprima, după dorința lor.

Gheorghe BĂRCAN
fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, USA
26 septembrie 2021

Școala Gimnazială cu Program Suplimentar de Muzică și Arte Plastice din Sighetu-Marmației vă invită joi, 7 octombrie 2021, de la orele 18:00, la concertul susținut de Transylvanian Piano Trio. Intrarea este liberă.

Fondat în 2018 de către trei muzicieni de renume internațional, Transylvanian Piano Trio a devenit în scurt timp una dintre cele mai căutate formații de muzică de cameră din țară. Membrii săi, Vlad Răceu (solist al Filarmonicii Dinu Lipatti Satu Mare, șef de partidă al Filarmonicii Transilvania din Cluj și lector universitar la Academia de Muzică G.Dima din Cluj), Octavian Lup (solist concertist, dirijor, lector universitar la Academia de Muzică G.Dima din Cluj și artist instrumentist la Opera Națională București) și Aurelia Vișovan (profesor universitar la Universitatea de Muzică din Nürnberg, solistă în săli importante din Europa, printre care Sala Mare a Filarmonicii din Berlin) au creat trio-ul cu scopul inițial de a promova muzica de cameră în România și de a aduce repertoriul cameral mai aproape de publicul autohton.

Transylvanian Piano Trio a fost invitat să concerteze în festivaluri importante din țară și din străinătate, printre care Toamna Muzicală Clujeană, Festivalul Mozart – Cluj, Zilele Muzicale Satu Mare, Festivalul Enescu și Muzica Lumii – Sinaia, Festival Sant Pere de Rodes – Girona (Spania), interpretând atât programe solo cât și Triplul concert pentru pian, vioară, violoncel și orchestră de L.van Beethoven.

Comunicat de presă

N. r.: Sponsorul principal al evenimentului este Rotary Club Sighet

Primii evrei au sosit pe la mijlocul secolului XIX. În 1869 în Baia Sprie trăiau doar 31 de evrei, în 1910  268 de persoane s-au declarat evrei, iar la recensământul din 1941 din 4292 de locuitori s-au declarat evrei 309 persoane.

Comunitatea de aici era arondată celei din Baia Mare. Sinagoga a fost construită între anii 1909-1910. Meir Nadler a servit ca rabin, învățător și daian până în 1937.

Evreii din oraș lucrau în minerit și în industria hotelieră. La momentul acela Baia Sprie era o stațiune balneară îndrăgită. Însă, regăsim evrei și printre funcționarii publici, agenți comerciali sau în industria lemnului.

Ernő Zakariás a fost cel mai important președinte al comunității din Baia Sprie. Activitatea sionistă era aproape inexistentă.

Ultimul rabin a comunității a fost Perec Tuvja Strohli. Acesta a fost deportat și ucis în Auschwitz.

Cel mai important evreu din Baia Sprie este Adolf Boros, proprietar de tipografie în Satu Mare și conducător al comunității status quo ante din oraș.

Evreii de aici au fost duși în ghetoul de pe Valea Borcutului, iar în luna iunie 1944 au fost urcați în trenuri și duși în Auschwitz. Aici majoritatea dintre ei au fost uciși de cum au pășit pe peron.

După Holocaust s-au întors puțini supraviețuitori. Dacă în 1947 s-au declarat evrei 80 de persoane, în anul 2002 mai trăia un singur evreu în oraș.

Asociația Maramureș Heritage

Poveștile de pe ViaGastrocarpathia sau experiențele unei rute cu meșteșuguri și gastronomie au început acum doi ani și iată că am ajuns la final care reprezintă, de fapt, un început pentru toți cei care doresc să descopere poveștile locațiilor de pe rută.

Data de 30 septembrie 2021 marchează finalul proiectului KRA’GAS, al cărui lider de parteneriat a fost Camera de Comerț și Industrie Maramureș. Timp de doi ani, șase parteneri din trei țări vecine au lucrat împreună pentru a pune pe harta turismului cultural o zonă transfrontalieră bogată în meșteșuguri și interesantă din punct de vedere al gastronomiei. Acestea au fost domeniile principale urmărite de cercetătorii din proiect, care au scos la iveală atât asemănări, cât și particularități specifice fiecărei regiuni din proiect, Maramureșul din România, Borsod-Abauj-Zemplen din Ungaria și Transcarpatia din Ucraina.

Ideea proiectului KRA’GAS, care este un acronim pentru Promovarea meșteșugurilor și a gastronomiei ca elemente relevante ale moștenirii culturale a euroregiunii carpatice, a pornit de la faptul că în toate aceste regiuni incluse în proiect există o moștenire culturală imensă care, din păcate, este prea puțin cunoscută. Chiar și puținul cunoscut este pe cale de dispariție din cauza lipsei de promovare, implicit a unei punct comun în care producătorii locali să se întâlnească cu turiștii sau să fie găsiți de aceștia. Astfel, în cadrul activităților din proiect s-au identificat meșteri pricepuți, puncte gastronomice, locuri deosebite de cazare și masă, dar și puncte de interes turistic precum apreciatele biserici de lemn din Maramureș sau castele cu povești de iubire din Ucraina, ori peșteri transformate în spații de cazare în Ungaria. Poveștile tuturor acestor locuri se regăsesc pe pagina de Facebook, denumită ViaGastrocarpathia, pagină care a strâns o comunitate de peste 20.000 de persoane. Interesant este și modul în care aceste persoane au interacționat și continuă să o facă prin diverse comentarii și mesaje, multe dintre ele aducând plus valoare proiectului deoarece îmbogățesc fondul informațiilor prin experiențele personale împărtășite.

Având aceste informații prețioase la dispoziție, următorul pas cuprins în proiect a fost să le facem cunoscute și să le includem pe o rută turistică transfrontalieră. Pentru acest lucru s-a lucrat pe mai multe fronturi pentru a reuși să le transmitem cât mai multor oameni interesați de turismul cultural și care apreciază moștenirea valoroasă păstrată din bătrâni și dusă mai departe către generațiile viitoare. Și uite așa, după ce am mapat ruta, s-au format trei echipe de influenceri din cele 3 țări incluse în proiect care au pornit la drum pentru a descoperi locuri minunate și oameni pricepuți de pe ruta turistică ViaGastrocarpathia. Timpul limitat și contextul pandemic au redus posibilitatea de vizitare a tuturor obiectivelor incluse pe rută, fapt care a dus la selectarea a zece locații din fiecare țară. Ce au văzut cei 15 influenceri și cum au fost primiți de către meșterii de pe rută, se poate vedea prin intermediul celor 30 de videoclipuri găzduite în centrul de resurse de pe site-ul viagastrocarpathia.com. De asemenea, pe pagina de Facebook Viagastrocarpathia sunt vizibile și cele două evenimente cu participare internațională care au fost organizate în cadrul proiectului pentru a promova experiențele influencerilor și punctele incluse pe ruta ViaGastrocarpathia.

Așa cum am amintit și la început, această rută a fost creată în cadrul proiectului KRA’GAS, ID: HUSKROUA/1702/3.1/0027, proiect finanțat de Uniunea Europeană în cadrul Programului ENI CBC 2014-2020 Ungaria-Slovacia-România-Ucraina (HUSKROUA). Este rezultatul unei colaborări între trei universități și trei organizații de afaceri din România, Ungaria și Ucraina care au propus o abordare inovatoare în promovarea patrimoniului și a potențialului turistic cultural al meșteșugurilor și a gastronomiei în regiunea transfrontalieră Ungaria-România-Ucraina. Camera de Comerț și Industrie Maramureș, România împreună cu cei cinci parteneri, Universitatea Babeș-Bolyai din România, Universitatea din Miskolc și Camera de Comerț și Industrie Borsod-Abaúj-Zemplén din Ungaria, respectiv Universitatea Națională Uzhhorod și Fondul de sprijin pentru întreprinderi din Transcarpathia „TES Fund”, din Ucraina au reușit să scoată în evidență faptul că regiunea proiectului poate fi considerată o destinație turistică comună.

Un aspect care trebuie amintit este acela că partea de cercetare derulată în cadrul proiectului a dat naștere și unui volum care conține zece studii publicate de echipele de cercetărori. În carte sunt abordate subiecte ce țin de gastronomie și meșteșugurile tradiționale din cele trei zone ale proiectului, încercând să surprindă de fiecare dată ce a fost, ce este și ce poate fi transmis mai departe din această prețioasă moștenire culturală. Asemănările și schimburile reciproce care leagă strâns comunitățile din această parte a Europei Centrale sunt bine evidențiate în fiecare studiu, precum și nuanțele particulare care oferă un specific inconfundabil fiecărui sat și oraș, fiecărei mese și fiecărui accesoriu vestimentar tradițional pe care îl găsim în Euroregiunea Carpatică. Volumul se numește „Passing a Triple Frontier”, iar cei care doresc un exemplar tipărit, pot contacta Camera de Comerț și Industrie Maramureș. Pentru cei interesați să parcurgă materialul online, îl pot găsi în centrul de resurse de pe viagastrocarpathia.com.

Un alt aspect foarte important este faptul că acum toți cei care doresc să descopere valoroase obiective turistice culturale, materiale sau imateriale, au la dispoziție și un instrument online, consistent și ușor de folosit, disponibil de oriunde există acces la internet. Este vorba despre site-ul viagastrocarpathia.com. Putem spune că este o formă prin care cererea întâlnește oferta, însă site-ul nu este un magazine online și nici o platformă de rezervare. El oferă informații folositoare tuturor celor care doresc să pornească într-o călătorie și să facă cunoștință cu oamenii locului, să învețe secretele meșteșugurilor sau să guste din savorile gastronomiei locale din cele trei țări. Până acum am avut un impact foarte mare atât prin indermediul paginii de Facebook care are câteva sute de postări cu povești interesante, cât și prin intermediul site-ului care are peste 22.000 de vizualizări a centrului de resurse. Este un lucru îmbucurător și motivant care susține promovarea patrimoniului cultural și oferă turiștilor kitul necesar pentru a porni în călătorie pe ViaGastrocarpathia.

Traseul propus este modular, adică poate fi vizitat integral sau pe porțiuni, fiecare turist alegându-și propriul ritm pentru a descoperi aceste locuri frumoase. Ruta include puncte de vizitat care pun în evidență atât moștenirea din bătrâni, dar și locații cu elemente moderne, foarte atractive, atât în zona de meșteșuguri și artă, cât și în domeniul gastronomiei. Contactele și toate datele necesare pot fi găsite ușor pe website, așa încât nu rămâne decât să urăm celor care vor porni în călătorie “drum bun” și să îi rugăm să împărtășească prin intermediul paginii de Facebook și a site-ului web ViaGastrocarpathia experiența lor pe rută.

Pentru mai multe detalii despre acest proiect, meșterii incluși și gastronomia locală, vă invităm să accesați pagina web www.viagastrocarpathia.com și să urmăriți pagina de Facebook https://www.facebook.com/ViaGastrocarpathia

Persoană de contact: Alexandra Lazăr – Manager de comunicare – Proiect KRA’GAS
[email protected]

Violonistul Sabin Laviniu Penea (cu o experiență muzicală foarte diversificată, de la jazz până la muzică electronică), ne-a oferit o rafinată „lecție” de muzică în ultima zi de septembrie, dintr-o toamnă sigheteană nu tocmai lipsită de griji. S-a văzut și simțit talentul bine „construit” al tânărului violonist, s-a văzut și simțit că iubește enorm muzica și mai ales – mulțumim! – ne-a re-deschis Sala de concerte „Monica Chifor” cu un program foarte variat.

Am ascultat Johann Sebastian Bach, Dimitrie Cantemir (am aflat, pentru prima dată – cel puțin eu – că prințul nostru a fost și compozitor), George Enescu, Eugène Auguste Ysaÿe, Ion Voicu și Béla Bartók. Remarcabil periplul muzical care ne-a „purtat” printre compoziții foarte diferite stilistic dintr-un program bine ales, echilibrat.

La final a fost și-un bis iar copiii (majoritatea elevi ai Școlii de Muzică și Arte Plastice), tinerii și mai puțin tinerii prezenți în sala de concerte au fost încântați de foarte plăcutul recital pe care ni l-a oferit violonistul Sabin Penea. Sperăm să ne mai întâlnim pe la Sighet cu astfel de surprize de bun-gust.

Cu scuzele de rigoare pentru o filmare de amator, vă oferim suita „Șase dansuri românești” (1915) de Bela Bartok, violonistul Sabin Penea fiind acompaniat la pian de prof. Uliana Yurkuts (Școala de Muzică și Arte Plastice Sighet).

Foto & video & text: Ion Mariș

Vă invităm cu mare drag la evenimentul producatorilor locali „Traista cu Bunătăți” – ZIUA RECOLTEI,

Duminică, 03 octombrie 2021, intervalul orar 11:00 – 18:00, pe platoul Parcului Central Sighetu Marmației, pentru a ne bucura împreună de darurile toamnei.

Toamna aduce cu sine o bogăție de fructe și legume sănătoase, în culori vibrante și arome fără cusur. De la aroma plăcintei cu dovleac până la gustul inconfundabil al mustului proaspăt stors, de la castanele și nucile coapte până la merele ionatane cu gust acrișor, toamna ne răsfață cu gusturi alese. Nu-i așa că mirosul gutuilor fragede asezate pe pervaz îți aduce aminte de copilărie?

Toamna este anotimpul dulcețurilor, al murăturilor și al compoturilor. Poți găti gustos, folosind din belșug legume și fructe proaspete, mici bucurii pe care să le pui deoparte pentru iarnă. Zacusca și bulionul sunt la mare căutare iar vinetele coapte se pun în siguranță la congelator pentru a le savura de sărbători. Să ne bucurăm din plin de tot ceea ce ne oferă natura!

Evenimentul se va desfășura cu respectarea cerințelor actuale.

Sănătate multă și sper ca în „Traista cu bunătăți” să regăsiți aportul de vitamine și sănătate atât de necesare organismului.

Adriana Curmei

Foto: Ion Mariș

Mentalitatea românească… Bat-o vina! Din nefericire, ne caracterizează. Dar, din fericire, nu ne caracterizează pe toţi această „parte întunecată″ a ei, despre care vreau să fac un comentariu în rândurile următoare.

Un personaj din fotbalul românesc, atât de dezvoltat în ifose şi atât de sărac în victorii internaţionale (spre marea noastră dezamăgire de nivel naţional), zicea mai deunăzi, văzându-l pe Lionel Messi stând pe jos în spatele coechipierilor lui care făceau zidul obligatoriu pentru ca PSG să nu primească gol de la echipa adversă, ceva ce nu putea să mă lase indiferent. Meciul s-a disputat într-un eşalon fotbalistic unde noi nu avem ce căuta. Pentru cine are răbdare să citească tot, o poate face aici: https://www.gsp.ro/international/liga-campionilor/mm-stoica-reactie-fara-perdea-la-adresa-lui-messi-dupa-imaginile-din-psg-manchester-city-642942.html

Pentru cine n-are răbdare să citească tot articolul din gsp.ro, reproduc eu un fragment : „…l-am văzut umilindu-se cu nasul în jambierii noilor colegi, în spatele zidului. Pentru mine a fost cel mai mare. Acum e nr. 30″.

Adică Messi, a plecat din pozitia de „împărat″ la Barcelona şi s-a dus la Paris Saint Germain, pe post de „om al muncii″. Nu mai e nr . 10, acum are pe tricou nr 30! Ce „degradare″, domnilor… Să treci de la 10 la 30… şi să mai stai şi pe iarbă, văzând în faţa ta doar jambierii (???) coechipierilor!

Cum s-o iau mai întâi ? Că se spune <>? Sau că acum Lionel Messi a dovedit tuturor admiratorilor şi contestatarilor că-i un mare fotbalist mondial şi un uriaş locuitor al planetei?

La noi, oricare fotbalistişor / într-un picior, dacă trece de juniorat şi joacă în Liga „N″, deja se gândeşte la bani, la ce maşină să-şi cumpere ca să-l admire toată suflarea localităţii unde s-a născut şi unde îi vine cam greu să mai revină din când în când, pentru o zi-două. Posibil să aibă o fărâmă de talent şi să ajungă la echipe mai bune, cotate internaţional. Aceste cazuri rarisime ne bucură pe toţi, mai ales în cazul în care prin străinătate românul nostru face treabă bună. Şi atunci patriotismul nostru creşte vertiginos.

Fotbalistul român se gândeşte să aibă bani ca să achiziţioneze maşini şi femei tunate. E o cotă a existenţei inaccesibilă altor practicanţi de sport. De la juniorul care ar juca oriunde, la fotbalistul matur care joacă după cum i se promit mai mulţi bani. Nici pe teren nu poate fi tratat oricum… E doar „renumitul″ X, de la echipa Y! El trebuie să primească cele mai convenabile pase! Lui i se atribuie victoria echipei!

Cum să aibă el un tricou cu nr. 30, după ce a avut unul care atestă „valoarea incontestabilă″ , adică 10 ? Cum să stea el pe jos, împiedicând astfel ca adversarului să-i vină ideea de a şuta pe jos la loviturile libere?

Lionel Messi a putut să stea pe iarbă, n-a făcut un caz de orgoliu din atribuirea altui număr pe tricou. El, la valoarea şi talentul lui, ştie să fie un om al echipei.

Dacă un om important al angrenajului fotbalistic autohton are un asemenea comentariu, mă poate duce gândul la mentalitatea multora dintre noi, care, din momentul ce ajung şefuleţi pe undeva sau dau de bani, deja au aere de superioritate. Cum să te umileşti muncind cinstit? Ar zice unii. Se pot câştiga bani mulţi şi prin alte metode.

Munca de jos a devenit (pentru unii, subliniez acest lucru!) o ruşine pe meleagurile noastre. Înveţi ca să ajungi şef! Cum să fie odrasla mamei sau odorul tatălui muncitor, în timp ce al vecinilor să fie inginer?

Messi s-a dus la Paris cu mentalitatea că pe terenul de fotbal se munceşte. Nu contează cum te cheamă şi câţi bani ai.

Vedeţi dumneavoastră vreun fotbalist român de talie internaţională, uitându-se în timpul meciului printre „jambierii″ coechipierilor la jucătorul advers care, şutând, îl poate nimeri chiar pe el?

Horia Picu

Școala Gimnazială cu Program Suplimentar de Muzică și Arte Plastice din Sighetu-Marmației organizează vineri, 1 octombrie 2021, de la orele 18:00, un concert susținut de violonistul Sabin Penea. Intrarea este liberă.

Participarea la concert se va face cu respectarea măsurilor de protecție igienico-sanitare cauzate de pandemia de Covid-19. Având în vedere că în municipiul Sighetu-Marmației incidența cazurilor de COVID-19 este mai mare de 3 la 1000, pentru accesul în sala de concert este nevoie de certificatul verde COVID. Acesta poate fi obținut în urma vaccinării, testării sau trecerii recente prin boală: https://certificat-covid.gov.ro/login

Violonistul Sabin Laviniu Penea, născut în Tulcea, a început studiul viorii la 6 ani, la liceul local de artă, iar la vârsta de 15 ani s-a mutat în București pentru a-și continua studiile. După absolvirea licentei și al primului masterat la Universitatea Națională de Muzică, sub îndrumarea violonistului Gabriel Croitoru, își continuă studiile în Graz, Austria, cu violonista Silvia Marcovici, și în Freiburg im Breisgau, Germania, sub îndrumarea violonistului Sebastian Hamann, unde a obținut și al doilea titlu de master în muzică. Este câștigătorul premiului 1 la competiția „Kreutzer” tinuta in Liege, Belgia, al premiului special al juriului la competiția „Marie Cantagrill” ținut la Saint-Girons, Franța, al medaliei de argint și a premiului special Dvorak la „Plovdiv International Chamber Music Competition” Bulgaria. Din 2021 ocupă poziția de director artistic al festivalului „JazzUP”.

Sabin este un artist cu o bogată carieră concertistică, răspândită pe trei continente, atât ca solist, cât și ca membru în ansambluri camerale sau orchestrale. A cântat alături de nume precum Mihaela Martin, Diana Kettler, Justus Grimm, Sharon Kamm, Akexander Sitkovetsky, Adrian Brendel, Xiaoming Wang sau Frans Helmerson. De asemenea, a făcut parte din ansambluri ca Solartis Quartet (vioara 1), Young Famous Orchestra (concert-maestru) și ansamblul de muzică veche „Anton Pann Ensemble”, unde activează în continuare si alaturi de care tocmai ce a terminat inregistrarea celui de-al doilea album cuprinzând compozițiile prințului Dimitrie Cantemir, în premieră mondială. Totodată, a activat în orchestre si ansambluri precum CHAARTS, Würth Philharmonie si Badische Staatstheater Karlsruhe, unde a ocupat poziția de asistent-șef vioara 2.
În paralel cu activitatea sa clasică, Sabin este un muzician curios și deschis, experiențele sale muzicale întinzându-se de la jazz (colaborând cu artiști precum Luiza Zan, Eduard Neumann, Mihai Iordache, Florin Raducanu, Arthur Balogh etc.) si muzica world (Vincent Segal, Derya Turkan, Emmanuel Hovhannisyan, Zhya Tabassian, Mahmoud Chouki), la trupe rock (Coma, Antract, Iris, Trupa Veche, Jurkak, Space Needle și nu în ultimul rând Timpuri Noi, unde a activat timp de 4 ani ca bassist și violonist) la muzica electronică (Electric Brother, Blanilla, Glitch Mob, Kiko Navarro), în calitate de violonist solo, lider de ansamblu sau orchestrator. În prezent, Sabin locuiește în Freiburg în Breisgau, Germania.

Comunicat de presă

Azi, 30 septembrie 2021, va avea loc ședința lunară a Consiliului Local Sighet. Deși nu întotdeauna ni se dezvăluie imaginea foarte „plăcută” a orgoliilor ce domnesc în CL Sighet, participarea la o ședință este mai mult decât o experiență publică, este – uneori – o repriză de divertisment. Azi o să particip pentru a mă convinge de bunele intenții ale consilierilor locali vizavi de bugetarea participativă. Suma, relativ mică, care a fost repartizată din bugetul municipiului competiției proiectelor ONG-urilor (Atenție: pentru cei care nu știu ce înseamnă ONG-urile, acestea sunt organizații apolitice, fără scop lucrativ!) așteaptă cuminte să fie uitată că, de, nu merită atâta agitație „băgăreții” ăștia… nealiniați.

Ce s-a întâmplat până acum? Blocaj instituțional! Au fost „anulate” toate deadline-urile pentru alocare, s-au consumat energiile în discuții sterile, total nepragmatice și, total previzibil, intrăm în ultimul trimestru al anului de grație 2021 fără nimic clar; cine știe poate suma va fi redirecționată… altora.

Să vedem ce se va întâmpla azi (pe această direcție)! Se vor da bani mulți pe o platformă/ aplicație pentru „evaluarea” on-line (nerelevantă!!) a proiectelor depuse de ONG-uri sau se va găsi soluția (de avarie) pentru accelerarea alocării banilor.
Am fost informat că există o propunerea pentru ca evaluarea să fie făcută de către comisia special numită pentru buna distribuire a banilor alocați. Cred că este o soluție mult mai corectă decât a lăsa votul la mâna „prietenilor” asociațiilor. Votul electronic pe platformă înseamnă loterie, votul prin intermediul comisiei – poate! – va conferi o mult mai corectă evaluare, în concordanță cu nivelul inteligenței (tehnice) și percepției comunitare a membrilor comisiei.

Oricum, nu se mai poate prelungi la nesfârșit (ne)alocarea bugetului „participativ”, este cazul să se mai țină și de cuvânt/ timing cei care ne conduc. Altfel, vom avea ocazia să observăm că nici de implementarea unui buget minimalist (cam cât o motocicletă cu… ataș) nu se prea țin aleșii, ca să nu mai vorbim despre idei creative, așteptări revoluționare din partea celor care au ajuns, mai mult sau mai puțin întâmplător, în Consiliul Local Sighet.

Ion Mariș