Asociația Frații Minori Capucini a fost din nou prezentă în Parcul Grădina Morii pentru a celebra cea de a XII-a ediție a Sărbătorii Voluntariatului, duminică, 27 iunie 2021.

Voluntariatul promovat de noi își propune să fie ochii ce știu să vadă dincolo de aparențe; urechile care știu să audă țipete de ajutor, șoapte și chiar tăceri; mâinile care știu să sprijine, să îmbrățișeze, să vindece! Evenimentul a avut o participare consistentă de copii și părinți, tineri care s-au bucurat de jocurile oferite de voluntarii asociației, concursuri, pictură pe față, baloane modelate și multe alte atracții care să le ofere copiilor bucuria de a fi împreună, bucuria competiției cât și de programul artistic suplimentar.

La eveniment au participat Asociațiile: „Suntem Vocea Lor”, „Serviciul de Ajutor Maltez Sighetu Marmației” și Casele de tip familiar „Axa” și „Ștefan cel Mare”. În cadrul evenimentului, Asociația „Suntem vocea lor” a susținut Târgul de adopție. Datorită acestui târg s-au strâns 251 lei pentru necuvântătoarele din Adăpostul din Sighet, ba mai mult, au fost adoptați doi câini și două pisici.

Asociația „Serviciul de ajutor Maltez Sighetu Marmației”, sub sloganul ,,Mănâncă, citește, ajută”, ne-a oferit, pe bază de donație, tartă cu mere, limonadă și cărți.

Copiii de la casele de tip familiar ne-au oferit obiecte lucrate de ei: icoane pictate pe sticlă, brățări viu colorate.

Asociația „Frați Minori Capucini” a adunat, prin contribuția de la facepainting, baloane modelate, balon gonflabil, suma de 1006,00 lei, bani care vor fi folosiți pentru tabăra de vară.

Sărbătoarea a avut parte și de un program artistic susținut de Centrul Cultural Sighetu Marmației prin grupul „Pui de Moroșan”, însoțit și coordonat de doamna Ileana Matus, care ne-a încântat cu vocile lor și prin eleganta ținută tradițională moroșenească.

Familia 31 cu care avem o colaborare foarte frumoasă în multe inițiative și proiecte sociale, a pus la dispoziția noastră, în cadrul sărbătorii voluntariatului, un balon gonflabil pentru copii și parada mascotelor din lumea desenelor animate.

Studio-R ne-a susținut cu sonorizarea așa cum a făcut-o de fiecare dată când le-am solicitat ajutorul.

Un grup de 30 de voluntari a coordonat în mod impecabil toate activitățile și jocurile și, pe această cale, le mulțumim din suflet.

Activitățile de voluntariat vor continua pe timpul verii, începând cu tabăra „Vară împreună” care va va fi ținută la casa „Surorile benedictine de caritate” din strada Mihai Viteazul nr. 37, în zilele 5-10 iulie (activitățile vor începe la ora 9:30 și se vor încheia, zilnic, la ora 15:00). În cadrul Taberei vom desfășura activități de cateheză, de EDUCAȚIE, teatru, jocuri, dans și multă… bucurie. Tinerii voluntari vor fi de asemenea implicați în alte două tabere în Giulești și Poienile de sub Munte.

Oratoriul Sfântul Francisc din strada Alexandru Ivasiuc nr. 19 (unde este sediul asociației și locuința Fraților Capucini), punct de referință pentru voluntari tineri și copii, îi așteaptă de asemenea pe toți copiii și tinerii care doresc să petreacă timp prețios împreună, cât și pe tinerii doritori să facă voluntariat, la toate inițiativele propuse pe timpul anului.

Mulțumim tuturor copiilor și părinților, tinerilor care ne-au vizitat și care ne sunt alături în toate inițiativele și activitățile oferite de către Asociația Frați Minori Capucini.

Mulțumim tuturor celor care au participat și au contribuit la buna desfășurare a activităților Sărbătorii voluntariatului.

Mulțumim Primăriei Sighetu Marmației pentru că ne-a pus la dispoziție spațiile de la Grădina Morii. Mulțumim tuturor instituțiiloror publice care au asigurat ordinea și buna desfășurare a activităților.

Frații de la Oratoriul Sfântul Francisc de Assisi vă doresc tuturor binecuvântări cerești, o vară cu evenimente frumoase pe care să le petreceți împreună cu familiile, grupurile sociale și comunitățile voastre.
Pace și bine!

Pr. Eugen Giurgică

Cea mai rurală viață e la bloc
Chiar de-i căldură mare, zăpușeală.
Avem atracții eco, iz de iarmaroc:
Viața-n Sighet este… ideală.

Oraș cu vechi trecut imperial
E astăzi urbea noastră în derivă,
Pe stemă-n loc de bour avem cal
Și-o „rezistență” administrativă.

Nu-i totul chiar atât de gri cum pare,
Europenește mai putem spera puțin
Că vin ceva bănuți spre redresare
Pentru acei care-au primit… vaccin.

Ras Publica

Sighetul are și viață culturală de noapte! V-ați putut imagina așa ceva? Desigur, nu mă refer la baruri, pub-uri și terase nocturne utile – desigur – pentru un anumit segment (sau chiar un cerc!) al populației. Acelea sunt nelipsite deși, am aflat din lecția de istorie en plein air (în curtea Universității Babeș – Bolyai – Extensia Sighet), că până și la cârciumi suntem codași comparativ cu perioada interbelică.

O audiență nemaipomenită, numeroasă dar și curioasă, s-a aflat vineri noaptea, începând cu ora 22:00 în curtea unei clădiri reprezentative a Sighetului, pentru a desluși câteva repere importante din istoria municipiului nostru oropsit azi, care peste cinci ani va împlini (după „certificatul” pe care-l deține la această dată) 700 de ani. Deși norii amenințători și o alertă de cod roșu păreau că vor speria publicul doritor de evenimente „sănătoase”, ne-am adunat cu speranța că Sighetul poate fi „resuscitat” în orice perioadă a zilei și, în ultimă instanță, chiar noaptea!

Teofil Ivanciuc, freelancer „forțat” al cetății fortificate birocratic în zilele noastre, ne-a captat și cooptat într-o incursiune bine fundamentată în istoria Sighetului. (Am încercat să depistez în public niscaiva urme de profesori de istorie, istorici, specialiști și alte „organe” oficiale dar… a fost în zadar.)

Iar publicul prezent a fost încântat; cred că Sighetul are mulți cetățeni pasionați de istorie, cultură dar unele evenimente – organizate formal – sunt atât de anoste și de rigide încât se bucură de acestea doar cei care sunt obligați de/la… stat! Știu că sunt prea pesimist dar, profesioniștii, oamenii care pot contribui cu succes la promovarea Sighetului sunt „evitați”, sunt lăsați să se zbată de pe margine, spre liniștea sinecuriștilor mai noi și mai vechi.

Dar, să revin la noaptea de istorie, „servită” și gustată firesc până pe la ora 00:30. Am urmărit o succintă trecere în revistă a reperelor importante din istoria Sighetului, expusă de neobositul Teofil Ivanciuc (cu pertinente completări oferite de directorul Extensiei Sighet, conf. univ. dr. Marin Ilieș), am coborât la subsolul actualei Extensii UBB pentru a descoperi urme de secole presărate cu vibrații „magnetice” imemoriale, am poposit la Biserica Reformată din Sighet (una dintre cele mai vechi clădiri din Sighet) unde am înfruntat stropii de ploaie pe platforma exterioară dintre turnurile estice (ghidați de Teo Ivanciuc și de amabila gazdă Attila Csik) și, în cele din urmă, am ajuns în subteranele fostului Palat Cultural, îndrumați părintește tocmai de… preotul Dan Sidău. Sincer, pentru mine, surpriza cea mare au constituit-o…. spectatorii, foarte mulți tineri și chiar copii, dornici de evenimente inedite, „neregizate” ambiguu, lipsite de clișee și formalism.

Și mai am o bucurie, pe lângă evenimentul în sine, out of the box, mi-au atras atenția ideile și propunerile de proiecte pe care ni le-a dezvăluit părintele Sidău, vizavi de viitorul actualului Palat Cultural – Episcopal. Palatul – care va fi complet reabilitat se pare până la sfârșitul anului! – va fi deschis comunității sighetene, va găzdui și evenimente laice, va fi – sper – un centru de greutate pentru cultura atât de amorțită a Sighetului.

În subteranele Palatului s-a încheiat o noapte senină (deși ploaia nu-și contenea cadența), a fost prima noapte „turistică” a Sighetului care poate fi punctul de plecare pentru o serie atractivă de… Nopți „Imperiale” Sighetene!

Videoul colaboratorului nostru, dr. Sorin Markus – pe care vă invităm să-l urmăriți – vă va lămuri că Sighetul (mai) are multe…. mistere!

Foto & text: Ion MARIȘ

Video: Sorin MARKUS 

După o noapte de odihnă la Goulimine, într-o căldură înăbușitoare, fiind la porțile Saharei, ne-am trezit mai devreme și ne-am continuat drumul. Cerul senin anunța o zi de foc, care, după o udeală din ziua trecută putea fi și mai aprinsă. Înaitând tot mai mult spre deșert, am întâlnit cete de cămile ce părăseau târgul local, manifestându-și prezența prin sunetele guturale ce le emiteau, conduse de caravanierii saharieni.

La un moment dat, drumul spre destinație s-a îngustat semnificativ, lăsând loc unui singur vehicol pe el, pe o singură bandă, economic îngustată, având pe de lături amenajate zone de retragere, din loc în loc, de o parte și de alta, pentru a permite retragerea unei mașini, de orice dimensiune și a fluidiza circulația pe această unică bandă; ajuta la aceasta și cursul drept al benzii. Am ajuns cu bine la capătul drumului, acolo unde se află obiectivul nostru final, Tan Tan (nu se putea merge mai departe, cu mijlocul nostru de transport), efectuând doar 2-3 retrageri în acele zone amenajate; în afara benzii nici nu se putea rula, fiind numai nisip.

Am ajuns într-o așezare tipică de deșert, cu locuințe mai mult scunde și înghesuite, cu buticuri și mici magazine încărcate cu produse de tot felul, necesare traiului de acolo sau de altundeva, aparatură electronică și artizanat, îmbrăcăminte, țesături, covoare, toate la un preț foarte redus. Se prezența ca un „stup” încărcat cu de toate, pentru traiul curent al localnicilor și cu mărfuri de utilizare îndelungată, din toate sortimentele, disponibile spre vânzare. Bănuiesc că acei comercianți erau aprovizionați cu toate aceste produse, de o atât de largă utilitate, la un preț golit de orice adausuri fiscale, fără perceperea a niciunui impozit (poate erau și gratuități, de ce nu ?!), pe lângă alte facilități, pentru a rezista în acele ținuturi deșertice de proprietate statală, aproape puncte de frontieră, cu cine știe câte bogății ale subsolului (fosfați, cupru ș. a.), așa cum se găseau și în Sahara Spaniolă, pe care o tot revendicau (au și luat- o până la urmă).

Desigur, nu toți, dar mulți erau probabil paznici, salariați, grăniceri ai unei zone ce separau state. Deși la „margine de lume”, localitatea înghesuia atunci în spațiile ei cca. 20.000 de locuitori, cu dublarea populației până în anul 2000, se spune că, în prezent, ar avea în jur de 60000 de locuitori. Poate au venit aici și dintre cei ce administrau Sahara Spaniolă, deja acaparată pașnic, înainte de 1980. De mărime semnificativă, supraveghetoare, dispuse în cuprinsul acelor zone de vestigii printre cele mai vechi din lume, făcute de mână umană (sculpturi), mărturie de viață prin acele locuri, din marile depărtari ale timpului.

Ne spuneau localnicii că au mai fost de curând români pe acolo, ceea ce știam despre familia Vaida; la sosire am discutat și cu ei impresii despre acele locuri, unice în felul lor.

Aparatura electronică și alte produse erau foarte reduse că preț, dar de calitate mai slabă și nu se prea cumpăra de europeni; le găseai acestea în orașele de pe coasta Mediteranei, la indieni, la spanioli sau arabi, de primă calitate, tot la prețuri convenabile, chiar dacă erau puțin mai mari. Am cumpărat doar un diplomat, ceva artizanat și câteva mărunțișuri, altele putându-le găsi chiar pe drum, la întoarcere, din mers. Dar noi nu am făcut nicidecum excursia în acest scop; am făcut-o pentru cunoașterea unor locuri, unice în felul lor, cu care nu te mai întâlneai, de o rară frumusețe și specificație, pe care nu le puteai vedea în nicio altă parte a lumii.

Obiectivul a fost în parte realizat și urma drumul de întoarcere, evident, pe alte trasee.

Am trecut iar prin Goulimine și am luat drumul pe coastă până la Agadir, ajungând cu noaptea în acel oraș de basm, cu un peisaj multicolor, cu clădiri semețe printre coloane de palmieri și alte forme arboricole specifice, reclame uriașe, sunet și lumini, în atmosfera liniștită a unui tânăr și modern oraș, ce-și potolea agitația zilei în murmur de ape și miros de plajă oceanică. Am vrut să înnoptăm acolo, dar locurile erau ocupate la toate hotelurile încercate, frumusețile, aerul, climatul, peisajul și atmosfera, serviciile le declarau mereu ocupate.

Ne-am pus în mișcare spre Nord, pe Coasta Atlanticului, traversând alte câteva orășele, reflectate și ele într-un colorit superb, în undele oceanice. Amintesc aici doar de pintenul de sol ce agresează destul de adânc oceanul: Cap de Rhir; parcă era o „peninsulă” strălucitoare, o „pată” de lumină oceanică, care o făcea și mai extinsă prin reflexiile ei până departe, în ondulările oceanice. De acolo, Essaouira nu era departe și am ajuns în zori.

În acest loc funcționa ca profesor un coleg de-al nostru de facultate, Bologa Adrian, la care am tras ca niște strigoi, înspre ziuă. A rămas mirat când ne-a văzut și a întrebat :

– De unde, cum ați apărut ?
– Venim de la Agadir, pe Coastă, i-am răspuns.
– A fost o mare imprudentă să veniți noaptea prin zona aceea. Ne-a povestit apoi cum s-au întâmplat câteva nenorociri pe acolo, în condiții similare. Este o zonă pe malul oceanului cu localități mai rare și cu pădure pe marginea șoselei. Mașinile, dacă sunt izolate, își anunțau prezența prin lumini și atunci se doboarau 2 arbori, din față și din spate și din capcană se lua prada, cel mai fericit caz fiind scăparea cu viață. De astfel de cazuri am mai auzit că s-au întâmplat, mai ales noaptea, pe șosele izolate, blocajul făcându-se cu pietre. Ticăloși sunt peste tot, pe oriunde, dar am scăpat și am luat aminte. În răcoarea și umiditatea atmosferei de dimineață, un fior ne-a străbătut corpul. Noaptea nu sunt bune călătoriile nici la noi; dar pentru că suntem în zona în care este proslăvit Allah, spun că acesta ne-a salvat din nou.

Ne-au primit de altfel cu bucurie, am servit masa, soția lui dovedind spirit cald și primitor și multă pricepere în prepararea rapidă a unui dejun îmbelșugat, condițiile de acolo permițând aceasta. Am povestit de câte toate, ne- am odihnit puțin și apoi am ieșit în oraș.

Essaouira este una din cele mai agreate localități de coastă, cu plaje frumoase și un climat excepțional, cu portul său pescăresc, cu o Medina mare și cu o deosebită industrie de prelucrarea pieilor (oaie, capră, vită, viței și de multe altele), cu aspect mat sau lăcuit, pentru diferite utilități: haine, pufuri, curele ș. a. Paralel cu acestea, avea o mare dezvoltare prelucrarea lânei în fire de diferite dimensiuni, producerea covoarelor și altele.

Ne-am cumpărat mai multe suluri de piele de diferite forme, pe care în țară le-am folosit pentru confecționare de pantofi, cizme. Am primit și cadouri, așa cum se obișnuia acolo când cumpărai mai multă marfă (piele fină de căprioară pentru ochelari, fire de lâna ș.a.).

Împachetați cu toate, am părăsit splendida și plăcuta Essaouira, ne-am despărțit de prietenii noștri atât de binevoitori și ne-am îndreptat „spre casă” prin Safi, El Jadida, Casablanca, Rabat, pe care le-am salutat doar din mers, știind că o să le vizităm pe urmă de mai multe ori, pentru nevoi și cunoaștere, ele fiindu-ne mult mai aproape.

O călătorie excepțională, pentru care aducem mulțumiri familiei Păunoiu și regrete familiei Vaida, pentru că n-am fost împreună pentru a admira încântătoarele ținuturi, trasee.

Gheorghe BĂRCAN,
fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet

Sursă foto: https://www.bing.com/images

Sunt aproape zece ani de când, pe 24 iunie, de „Ziua Universală a Iei”, suflarea românească, îndeosebi cea femeiască, e cuprinsă de un soi de frenezIE și îmbracă ii și cămăși mai vechi sau mai noi, participă la manifestări dedicate bluzei românești, din drag de tradiție, de satul românesc, sau pur și simplu, din cochetărie feminină.

Sunt multe zeci de ani de când o seamă de femei din Maramureș nu numai că poartă cămeșile maramureșeane, fără un prilej anume, fără facebook și Instagram, dar și țes, croiesc și cos cu mâinile lor comori în absența cărora, sintagma de „port traditional” nici nu ar exista. La asemenea femei ne-am oprit azi gândul.

Maria Șerba și Ileana Șandor sunt două găzdoaie din Călinești, pentru care „cămeșă” înseamnă acasă, iar de cusutul ei își leagă toate etapele existenței. Au început să lucreze pe cămeși încă de mici, la lumina lămpii; s-au mândrit ca alte fete, atunci când prima cămeșă a ieșit din mâna lor, s-au bucurat pe măsură ce au devenit tot mai pricepute. Amândouă au fost cadre didactice peste 30 de ani și, cât au avut elevi, au încercat să le insufle și lor plăcerea de a petrece timpul cu „coselele”. Nu s-au lăsat nici după ce s-au pensionat. S-au apucat să cutreiere casele de pe Mara și Cosău, să stea de vorbă cu bătrânele satelor, să caute țesături-comori prin lăzile vechi, să le cerceteze, iar concluziile strânse de pe urma acestei documentări, le-au adunat în două cărți dedicate cămeșii: „Cămașa de sărbători” și Cămașa de gheme” (ambele publicate la Editura Valea Verde, în 2018). Maria Șerba și Ileana Șandor au fost colege cât au predat în școala din Călinești, au cusut împreună, au cercetat și au scris împreună, sunt prietene și, atunci când vorbesc una cu alta, simți o rară chimie. Plus că au un dar al povestitului pe care mulți oameni (cu doctorate și funcții de soi) și l-ar dori. Așa că am găsit că e firesc să le iau un interviu tot împreună. Un interviu despre credința în lucrul bine făcut și despre dragul de cusut cămeși.

Coseala trebuie să fie oglinda femeii,
așa cum femeia îi oglinda casei

Ce vă leagă de cămașa din Maramureș? Ce amintiri, ce sentimente?

Ileana Șandor: Noi, acasă, la părinți, am fost patru fete. Și mama n-o-nvins să ne coasă cămeși la toate. Și atunci, de micuțe, când ne cosea câte o cămeșă, zicea: „ni, trage tu, rupturița asta”, rupturița fiind un fel de cusătură destul de simplă, cât s-o facă și niște cocoane. Și cu cât făceam noi rupturița cee, cu atâta înainta mama în lucrarea cu cămeșa. Și pe măsură ce-am crescut, ne-o dat mai mult de făcut. Când am avut 10 ani, mi-o croit prima cămeșucă, pe care am cusut-o cum am vrut eu. Acolo am pus tăte punctele de cusătură pe care le-am știut: și punct înaintea acului, și în urma acului, și cruciulițe, și încrețituri. Mama m-o lăsat să pun ce-am vrut eu în ea, ca să-mi insufle dragostea de lucru, să mă bucur că am reușit să fac eu un obiect din mâinile mele. Sigur că pe când m-am făcut mai mare, și am început să înțeleg ce-i frumos și ce-i elegant (că și cămeșa tre să fie elegantă), mi-am dat seama ce prostioare am făcut la cămeșa cusută în copilărie. Da așa am prins dragu de cusut și dragu o crescut, am învățat și ce n-o apucat mama să îmi arate și mi-o rămas și azi dragu de cămeșă. Și ce am vrut mereu o fost să fac lucru bine. M-am gândit, tot timpu la vorbele mamei, care zicea că „coseala trebuie să fie oglinda femeii, așa cum femeia îi oglinda casei”.

Maria Șerba: Între mine și cămașa maramureșeană, există o legătură profundă. Am trăit aici în zonă, am cusut, am purtat și mi-o plăcut foarte mult cămașa. Când eram copilă, mama mi-o pus în mână o bucată de pânză, un ac și ață și m-o-nvățat să cos. Și mi-o spus așa: „Când îi ști bine să faci pene (ornamente), ți-oi croi o cămașă. Și așa o fost, după ce-am știut așa cum trebe, mi-o croit o cămașă. Nu vă dați seama ce sentiment de mândrie are fata atunci când îi terminată cămașa făcută de mâinile ei și merge îmbrăcată cu ea între alte fete. Toate se adună roată și zic: „vai ce frumos ai cusut asta, îmi dai și mie de formă?” Fiindcă asta se întâmpla între fete: un schimb de idei, de modele, de păreri. În trecut, fiecare fată își cosea singură cămașa. Era o rușine să porți cămașă cusută de altcineva. Apoi să vă zic și de femeile bătrâne, care din primăvară și până-n ceielaltă primăvară, aveau de lucru cu cânepa: de la semănat, la tors, la țesut, la cusut și așa mai departe. Când eram cocoană, la mine în casă am avut trei femei, care la lumina lămpii, coseau, țeseau, torceau, făceau tot ce trebuia pentru pânză și pentru a face cămăși. Soacră-mea, fie iertată, era singură și avea patru bărbați în casă și zicea: „tare bine trebe să mă port, ca pe primăvară, la toți bărbații să le fac două rânduri de haine”, asta însemnând cămașa și gatiile. Femeile munceau foarte mult, iar acum, cei care am trăit aceste lucruri, nu putem să le uităm.

Comori scoase din lada cea bătrână

Ați scris două cărți dedicate cămășilor maramureșene. Ce v-a mânat să le scrieți, ce v-ați dorit să se întâmple prin publicarea unor asemenea lucrări?

Ilena Șandor: Cărțile le-am scris din dorința de a transmite mai departe dragul de cămeși. Am considerat că-i nevoie de un fel de abecedar, de un îndrumător pentru începătoare, dar și de o sursă de inspirație pentru avansate. Pentru că noi, studiind cămeșile vechi, am scos la iveală lucruri de care trebuie să ții cont când coși o cămeșă și de care cele neinițiate nu știau încă.

Maria Șerba: Așa cum v-am zis, eu am trăit în casă cu multe femei. Mătușa mea avea în pod o ladă veche unde ținea de toate. După ce am cotrobăit prin lada asta veche, m-am sfătuit cu Ileana și am zis să mergem și la alte case și oriunde erau femei bătrâne, am găsit și lada cea bătrână. Am fost impresionate de mulțimea obiectelor pe care le păstraseră femeile. Cele mai multe erau cămăși. Și ne-am pus întrebarea: oare de ce? Noi am găsit și răspunsul. Ca să coși o cămașă de sărbători, trebuie să investești muncă multă, răbdare, dragoste, iar cine păstrează cămașa îți zice așa: „cămașa asta o fost a fetei mele de când o fost cocoană” sau „cu cămașa asta am fost io mireasă”, alta zice „asta o fost a mamii bătrâne, Dumnezeu s-o ierte”. Toate lucrurile astea sunt pentru gazda casei amintiri plăcute care merită să fie păstrate. Și prin păstrarea acestor obiecte vechi, se păstrează o legătură tainică dintre generații. Scriind cărțile astea, am vrut să scoatem aceste amintiri din lada cea bătrână și am zis să nu se piardă astfel de comori. Îi păcat să se piardă astfel de comori.

O legătură tainică dintre femeie
și cămașa cusută de ea

Se vorbește mult despre autentic și despre lipsa autenticului. Ce înseamnă o cămașă maramureșeană autentică și cât de mult contează autenticitatea?

Ileana Șandor: Îi foarte important să învățăm să recunoaștem autenticul. Așa cum în toate domeniile o intrat plasticul, tot așa o intrat fibrele sintetice și în materialele din care ne facem hainele. Or o cămeșă maramureșeană, ca să fie autentică, tre să fie cusută din pânză de cânepă, in, bumbac, sau iile din alte zone, pe mătase și borangic. Io când pun mâna pe pânză, o simt, dacă-i naturală 100% sau dacă are ceva sintetic în ea. Materialul din care-i făcută îi dă autenticitate, la fel și croiul, care-i specific unei anumite zone, dar asta nu înseamnă că nu poate să existe creativitate și inovație.

Maria Șerba: Pentru mine, o cămașă autentică înseamnă, în primul rând, să fie cusută manual. Atunci când fata sau femeia își coase cu mâna ei cămașa, se creează o legătură tainică între cusătoare și cămașa ei. Apoi, autentic înseamnă ornamentele tradiționale, tipurile de cusături. Am observat că prin cusutul la mașină, în locul încrețiturilor de la mânecă, se pune o bentiță brodată și se elimină trăsura, care este specifică zonei Maramureșului și noi nu vrem asta. Apoi s-o introdus pânza sintetică și cu asemenea material, cămașa nu mai arată a cămașă și așa, numai de autentic nu mai putem vorbi. Numai lucrând noi, manual, aceste comori, putem crea cămeși autentice.

Cămașa nu poate fi înlocuită
printr-o nicio altă piesă de port

De ceva vreme, 24 iunie este considerată Ziua Universală a Iei. (ia fiind un cuvânt generic pentru bluza tradițională românească). Ce părere aveți despre o asemenea zi? Era important să existe?

Ileana Șandor: La început, nu știu cât de mult mi-a plăcut ideea. Dar acum îmi place că măcar o dată pă an, toată țara, în tăte zonele, în tăte marile orașe, chiar și în afara țării, lumea își aduce aminte că purtăm ceva al nostru. Dacă reginele Elisabeta și Maria purtau ii, cum să nu purtăm noi?

Maria Șerba: Mă gândesc că cei care au decis ca această piesă de port popular merită o zi de calendar, au considerat că ea merită o atenție deosebită. Cămașa nu poate fi înlocuită printr-o nicio altă piesă de port. La noi, zadiile pot fi înlocuite cu sumna, cojocul poate fi înlocuit cu pieptarul, lecricul poate fi înlocuit cu guba, opinca cu cizma, dar cămașa rămâne de neînlocuit. În momentul în care ai înlocuit cămașa, nu mai poți zice că ai îmbrăcat costum popular. Așadar, cei care s-o gândit să îi aloce o zi, s-o gândit foarte bine.

Să nu ne pierdem identitatea

Aveți un mesaj pentru cei tineri referitor la păstrarea portului popular?

Ileana Șandor: Le-aș zice ca atunci când își fac o piesă de costum, fie că-i ie sau cămeșă sau altceva, să se documenteze și să întrebe și să își facă ceva autentic.

Maria Șerba: Tinerilor le-aș spune să nu-și piardă niciodată identitatea, să-și păstreze cu sfințenie portul popular, autentic, care ne definește ca maramureșeni, cu o vechime de necontestat în această parte de lume.

Ce-i doriți cămășii tradiționale de ziua ei?

Ileana Șandor: Mi-ar plăcea să dăinuiască în timp și peste timp cămeșa noastră. Și să fie purtată de oameni sănătoși și frumoși. Asta ar fi tare bine. Da nu știu cum mere lumea, ce-om mai purta și cât om purta.
Maria Șerba: Să aibă o viață lungă și să se găsească tot mai mulți doritori de a o îmbrăca.

Le dorim și noi viață lungă atât cămășilor, cât și interlocutoarelor, că-s vrednice de bună samă, au tare multe să ne învețe, iar povestitul cu dumnealor e o încântare.

CJCPCT „Liviu Borlan” Maramureș
Interviu și fotografii de Rada Pavel

Dacă doriți să petreceți o seară altfel, veniți pe 25 iunie 2021, ora 22:00, în curtea Universității Babeș – Bolyai din Sighet, unde voi prezenta, sub cerul liber, câteva imagini și momente din istoria Sighetului, despre cine au fost locuitorii săi, cum au trăit, muncit ori cum s-au distrat aceștia!

Va urma un scurt tur nocturn, prin locuri mai… neumblate!

Teo Ivanciuc

Muzeul satului maramureșean „Mihai Dăncuș” din Sighet vă invită în 24 iunie la evenimentul „Îmbracă o cămeșă și hai la muzeu… în șezătoare”. Un eveniment în care se vor sărbători deopotrivă Sânzienele și Ziua Internațională a Iei.

Se vor organiza un târg al meșterilor populari, o paradă a portului tradițional, o șezătoare cu jocuri, povești și legende, ateliere meșteșugărești, precum și un joc în sat alături de invitați speciali.

Tot cu această ocazie va fi vernisată expoziția „Portul popular românesc – hrană pentru suflet”, o expoziție de costume populare din mai multe zone etnografice ale țării, din colecția Fundației Culturale Dana Ardelea.

Pentru cei care îmbracă o cămașă tradițională sau o ie intrarea este liberă, anunță organizatorii.

Salut, Sighet!

Europenele de fotbal… Un foarte nimerit prilej de a le „mulţumi″ celor care conduc sportul românesc actual. Doar activitatea(?) federaţiilor sportive din zilele noastre, finanţate cu binecunoscuta drămuire (mai exact zgârcenie controlată, că banii se duc ei pe undeva!…) a banului public, urmare dureroasă a incapacităţii guvernelor din ultimii treizeci de ani, îmi dă ocazia de a le „mulţumi″ tuturor acelora care ne fac, de foarte mult timp, doar spectatori (mai ales la TV) la orice competitie sportivă europeană sau mondială.

Aş fi vrut să mulţumesc primilor miniştri, miniştrilor sportului şi de acolo, de foarte sus, să vin cu gândurile la nivelul solului, al ierbii, al sălilor de sport, al terenurilor cu iarbă sau zgură şi să aduc mulţumiri tutror acelora care se implică în sportul din România.
Mulţumirile însă trebuie puse în ghilimele. E trist…

„Mulţumi-i-aş″ federaţiei române de fotbal (majusculele sunt prea pretenţioase pentru faptele atât de mici ale federaţiei!) pentru că ne putem uita la meciurile europeanului de fotbal fără emoţii patriotice. Ai noştri n-au nicio treabă cu calificarea la vreun turneu final de fotbal. Excepţia e dată de Jocurile Olimpice, unde fotbalul nu prea are mare căutare. Cum se antrenează alţii, cum cresc viitorii sportivi de performanţă, cum se conduc cluburile de fotbal, unde, ce şi cum învaţă antrenorii să antreneze? Se pare că sunt întrebări care nu-i deranjează pe cei care stau bine în fotoliile comode ale sportului românesc, ale fotbalului în mod special, că despre el vorbesc acum.

Mă îndepărtez cu gândul de la incalificabilul şi incalificatul fotbal românesc din perioada contemporană şi – mi hrănesc sufletul cu amintiri: Steaua 1986, Campionatul Mondial din 1994.

Merg şi mai departe în trecut şi-mi aduc aminte că Dinamo şi Rapid jucau finalele Cupei Campionilor Europeni la volei masculin în anii 1965-1967 (detalii pe https://www.fanatik.ro/duelurile-romanesti-in-cupele-europene-finalele-dinamo-rapid-in-cce-la-volei-si-derby-ul-eurofantastic-din-cupa-uefa-video-19451435)

Tot cam pe-atunci băteam Franţa la rugby. Acum ei nici nu se uită la noi, iar noi nici nu visăm să jucăm contra lor. Am fost buni şi la gimnastică, dar ne-a trecut. Am fost buni la handbal masculin, chiar cei mai buni din lume de patru ori, dar, între timp, ne-am gândi c-ar fi cazul să-i lăsăm şi pe alţii să câştige trofee mondiale. Noi acum avem altă treabă. Ne scăldăm în mediocritate.

Atletismul românesc avea medaliaţii lui la toate competiţiile. Ca să fiu mai exact, avea medaliate. Unde sunt campioanele de azi? Unde sunt antrenorii?

La şah, i-am avut pe Florin Gheorghiu, pe Mihai Şubă sau pe Elisabeta Polihroniade. Echipele româneşti făceau meciuri excelente şi se clasau pe locuri fruntaşe la Olimpiadele de şah. Exiata un camionat naţional de şah. Am participat şi eu ca spectator. Jucătorii erau departe de glasurile oamenilor, care, privind la o tabla de demonstraţie, îşi dădeau cu părerea despre viitoarele mutări. A fost frumos, a fost interesant, credeţi-mă.

Tot aşa, de la nivelul gândurilor îndepărtate mult de la realitatea din zilele noastre, revăd meciurile desfăşurate cu stadionul plin ale echipei de fotbal CIL Sighet.

Tot de la nivelul amintirilor cu ceva vechime o redescopăr pe atleta sigheteană Monica Iagăr şi mă gândesc că acum nu-i niciun sportiv care să-mi trezească patriotismul local. Patriotismul si mândria…

De ce-am ajuns atât de rău în sportul mondial? Explicaţii, justificări, lamentări am mai auzit, am mai citit.

Poate ar trebui să fim „pe fază″ când se intonează imnurile naţionale ale echipelor care joacă acum la Campionatul European de Fotbal. Priviţi jucătorii cum cântă. Asta înseamnă patriotism. De aci derivă dorinţa de victorie, seriozitatea antrenamentelor, profesionalismul federaţiilor, capacitatea intelectuală a miniştrilor responsabil de sport, deciziile luate de guverne în folosul naţiunilor lor, etc.

Adică TOT! Iar la noi, nimic…

Horia Picu

Muzeul Satului Maramureșean din Sighetu Marmației rebotezat recent „Mihai Dăncuș”, la aniversarea a 40 de ani de la înființare, este un gest binevenit, făcut în memoria fostului director al Muzeului Maramureșean.

Prof. dr. Mihai Dăncuș merită din plin acest act de recunoaștere realizat de către urmașii și beneficiarii realizărilor sale de înaltă valoare și importanță etno-culturală. Mihai Dăncuș, excelent manager, muzeograf, cercetător, editor si autor, a contribuit la ridicarea la cel mai înalt nivel a Muzeului Maramureșului din Sighetu Marmației, acesta devenind unul dintre muzeele similare de top din România.

După preluarea funcției de director al Muzeului Maramureșului din Sighetu Marmației de către Mihai Dăncuș, Muzeul Satului care atunci era la începutul existenței, s-a extins și s-a dezvoltat în mod sinergetic, devenind foarte vizitat atât de către turiști din țară și din străinătate cât și de specialiști din domeniu.

Am apreciat și admirat personalitatea lui Mihai Dăncuș care a fost și este recunoscut ca om de înaltă cultură atât în Maramureșul istoric, cât și pe plan național și internațional. Precizez (cu firească mândrie profesională) că toate exponatele din Muzeul Satului, începând de la biserică, case, anexe, porți, garduri, mobilier etc. sunt executate din lemn, acest aur verde regenerabil care a fost și este materie primă principală în Maramureșul istoric.

În activitatea sa de director la Muzeul din Sighetu Marmației, pe lângă problemele de zi cu zi, Mihai Dăncuș a inițiat și organizat mai multe expoziții, simpozioane, tabere de sculptură și altele, care au asigurat un înalt prestigiu muzeului și implicit personalității sale. Un reper important, în anul 1983, la Muzeul din Sighetu Marmației, directorul Mihai Dăncuș a organizat Simpozionul internațional cu tema „Drumul lemnului în Europa”, la care au participat delegații ale muzeelor din România și din Europa.

L-am cunoscut îndeaproape pe Mihai Dăncuș datorită colaborărilor la nivelul conducerilor de la Muzeu și de la Combinatul de Prelucrare a Lemnului din Sighet, combinat pe care l-a definit ca „un colos industrial”, dar și datorită unor relații la nivel personal.

Dintre colaborările la nivelul conducerilor Muzeului și CPL-ului evidențiez doar câteva, mai relevante: expunerea la Expoziția de mobilă de la CPL a unor piese de mobilier autentice, specifice Maramureșului istoric, aparținând muzeului, care erau prezentate delegațiilor oficiale și partenerilor de afaceri din țară și străinătate care vizitau această expoziție; la taberele de sculptură organizate la inițiativa lui Mihai Dăncuș, CPL-ul din Sighet a asigurat materiale lemnoase, unele utilaje specifice, cât și premierea sculptorilor respectivi. Sculpturile realizate la aceste tabere au fost amplasate pe terenurile de pe dealul Doboieș aparținătoare Muzeului Satului; CPL a executat în regim de sponsorizare unele vitrine pentru expunerea pieselor muzeale la secția de Științe ale Naturii.

Colaborarea personală cu Mihai Dăncuș a fost cu rezultate deosebite și de neuitat de ambele părți. În anul 2002 Mihai Dăncuș mi-a propus să înființez Asociația „Prietenii Muzeului Maramureșului din Sighetu Marmației”, ONG având personalitate juridică, al cărui președinte am fost ales. Prin această asociație muzeul a beneficiat de sprijin financiar, material, voluntariat etc.

Dintre acțiunile importante de sprijinire a Muzeului a fost finanțarea prin Asociația „Prietenii Muzeului Maramureșului”, de către Ambasada SUA din București, a proiectului „Satul maramureșean între anii 1945-1990”. Realizarea acestui proiect a constituit un obiectiv nou la Muzeul Satului de pe Dealul Doboieș. Inițiativa, elaborarea și realizarea proiectului respectiv au avut loc sub îndrumarea lui Mihai Dăncuș. Din finanțarea respectivă au fost achiziționate unele aparate cu care au fost dotate activități de la sediul muzeului.

Cu prilejul întâlnirilor noastre frecvente, Mihai Dăncuș m-a îndemnat insistent să scriu istoricul activităților din industria lemnului din Maramureș, cu accent pe înființarea și dezvoltarea la Sighetu Marmației a Combinatului de Prelucrare a lemnului (CPL). Fiind deja pensionar am receptat acest sfat și am devenit autorul a sase cărți apărute între anii 2006 – 2015 în Sighet și în Satu Mare.

Prima carte apărută în anul 2006 la editura „Asociația pentru Cultura Poporului Român din Maramureș”, girată de Muzeul Maramureșului din Sighet, s-a intitulat „120 de ani de la primele scaune 1886-2006; PLIMOB – 15 ani de succese 1996-2006”.

Cea mai reprezentativă carte, apărută în anul 2008, a fost „CPL – Citadela Industrială din Sighetu Marmației” cu un cuvânt înainte scris de Mihai Dăncuș care, pe prima pagină scrie: „Iată o carte de istorie contemporană ce cuprinde un segment important din viața orașului Sighet (1963-2008) cu referire directă la înființarea, construirea și dezvoltarea a ceea ce noi numim CIL sau CPL. Acest colos industrial a trezit din amorțirea de sute de ani orașul Sighet, care de multe secole trăia într-o viață patriarhală, ducându-și existența într-o economie de tip agro-pastoral.”
În anul 2012, când a avut loc festivitatea de sărbătorire a semicentenarului CPL – ului (la Școala de Muzică – sala „George Coșbuc”), prof. dr. Mihai Dăncuș a prezentat cartea „Citadela Industriei Lemnului din Sighetu Marmației. Repere istorice”, recomandând să fie procurată de către toate bibliotecile din Maramureș și păstrată în fiecare casă din Sighetu Marmației.

Exprim și cu acest prilej mulțumiri din inimă și recunoștință regretatului Mihai Dăncuș, care m-a determinat și sprijinit să devin autor de cărți cu conținut mai mult monografic a unităților cu profil de prelucrare a lemnului din Sighetu Marmației, Baia Mare, Vișeu de Sus și Satu Mare.

În cadrul nenumăratelor întâlniri pe care le-am avut cu Mihai Dăncuș am observat și admirat ținuta, atitudinea, comportamentul și discursul elevat, am apreciat valoarea numeroaselor lucrări cu conținut istoric și științific, am avut onoarea de-a cunoaște o personalitate demnă, de înaltă cultură, urmașul unei familii nobile din Maramureșul istoric.

Prestigiul personalității sale a fost evidențiat și de apariția excelentului volum „Documentar biobibliografic aniversar Mihai Dăncuș”, editat de Biblioteca Județeană „Petre Dulfu” din Baia Mare, în anul 2012. Pe parcursul întâlnirilor și colaborărilor noastre am apreciat și admirat aportul și contribuția stimatei sale soții, Ioana Dăncuș, pe care le-a avut în activitățile profesionale și extraprofesionale ale regretatului Mihai Dăncuș.

Decizia de acordare a numelui Mihai Dăncuș Muzeului Satului Maramureșean din Sighetu Marmației „obligă” urmașii de la conducerea acestei importante instituții din Sighetu Marmației la menținerea și dezvoltarea activităților și prestigiului acestui Muzeu renumit în țară și în străinătate.

Ing. Iancu Gheorghe
Ex – director la CPL Sighet

Comentați poezia „Risipei se dedă florarul”, încadrând-o în contextul ideologiei estetice a poetului Lucian Blaga.

Blaga. Ar trebui să fie ușor. Dar, stai, cărui curent literar îi mai aparținea și ăsta? Mă uit la ceas – este deja trecut de ora 23:00. A trecut o jumătate de zi de când am început să scriu eseul ăsta tâmpit. Patru subiecte – patru poeți cu poezii ciudate. Dimitrie Anghel cu noaptea lui fermecată (cutreierând iar universul fanteziilor sale pline de gelozie). Arghezi cu amorul său șovăitor din închisoare (ce făcuse de a ajuns închis? Poate ar trebui să aflu…). Radu Gyr – care trebuie să recunosc că îmi place, poetica suferinței din închisoare…fain, se potrivește crezului meu artistic. Apoi, desigur, marele doctor în filozofie – Blaga, cu Florarul risipit, sau ceva de genul ăsta, Florarul, despre care am descoperit că este doar un alt nume atribuit lunii mai… Wow, ce descoperire! Acum poemul chiar are mai mult sens…

Atâtea personalități și idei, dar eu tot cu cinci pagini scrise am rămas, iar mâine la 10:00 trebuie să trimit lucrarea-examen… Îmi frec tâmplele și mă sprijin în coate. Toate informațiile găsite până acum îmi vuiesc în cap, amenințând să se transforme într-o tornadă de proporții. Și nici nu știu dacă ce am scris până acum este bine sau sunt doar niște aiureli… Îmi ridic privirea și deschid tab-ul de pe Chrome. Imaginea unui Blaga cu o privire pătrunzătoare îmi reține atenția. Doar de ai putea să mi te cobori din posteritate și să îmi zici cum să scriu mizeria asta de examen…

Oboseala mă doboară, îmi simt capul greu și totuși ușor în același timp. Nu mai pot gândi limpede. Decid să las Word-ul cu lucrarea-examen deschis până mă pun în pat pentru jumătate de oră. Am nevoie de odihnă. Așternutul moale îmi întețește starea de somnolență, iar când capul îmi atinge perna, lumina alb-albăstruie a ecranului începe să se încețoșeze și să se miște în jur. Nu mai știu dacă am închis ochii sau nu. Întuneric. Apoi, simt ceva ce pare a fi o unduire a aerului, o rafală rece care îmi mângâie fața. Deschid ochii. Camera este inundată de o lumină obscură de un verzui crepuscular. Îmi mut privirea și atunci observ ceva mișcându-se într-un ungher întunecat al camerei. O lumină palidă care se unduiește. Apoi începe să prindă contur… Se mișcă, ieșind din ungher. Brațe, picioare, un trup îmbrăcat într-un costum specific anilor 20’. Apoi îi văd fața… aceiași ochi pătrunzători, dar acum goi, de un alb fluorescent.
– Să înțeleg că ai invocat Corola de minuni a lumii? întreabă Blaga cu o voce fantomatică în timp ce se aproprie nonșalant de ecranul încă deschis al calculatorului. Nu știu dacă e vis sau realitate, totul pare totuși suspendat cumva…
O altă umbră fantomatică se materializează în ungherul de lângă televizor.
– Blaga, tu nu vezi că generațiile acestea vor să altereze și ultimul hrisov pe care îl lăsaserăm în urmă înainte să pășim pragul Corolei de Minuni a lumii?
Arghezi vine lângă patul meu, iar ochii mei dau de goliciunile fantomatice din orbitele sale. Pe cap poartă boneta care apare în câteva poze cunoscute de pe Internet.
– Atâția ani de temniță… se aude o a treia voce din ungherul de lângă pat.
– Atâta suferință scrijelită în versuri…. Radu Gyr își ajustează ochelarii fantomatici pe fața palidă.
Blaga ia mouse-ul (mă mir că știe cum să-l folosească!) și începe să scrolleze prin lucrearea mea.
– Astea sunt fantezii curate! o a patra voce răsună prin camera claustrofobică și totuși neclară. Dimitrie Anghel deja ține în mână cartea profului de poezie interbelică luată de pe masă. În cealaltă mână îi disting un baston țanțoș, tipic stâlpilor de cafenele. Vestimentația îi este la fel de elegantă precum îmi imaginam când am citit despre cum s-a alăturat elitei literare din cafenelele Bucureștiului, adoptându-le stilul în toate privințele.
– Cunoașterea paradisiacă distruge literatura, mai ales poezia! exclamă Blaga în timp ce văd cum scoate foile din word și le ține în mână ca și cum ar ține coli obișnuite de hârtie!
– Poezia, continuă el, trebuie să-și păstreze misterul, altfel își pierde din magie! Fiți atenți aici!
Neputând să mă urnesc din loc, doar urmăresc cum foile de word sunt înmânate proprietarilor poeziilor, fiecare pagină vorbind despre unul dintre cei patru poeți-fantomă.
– Eros?! Eu?! se răstește Arghezi fluturând foaia sa. În De-abia plecaseși făceam referire la speranță, nu la iubire! Iubirea nu există îndărătul gratiilor! Acolo există doar sete de speranță! Atât!
– Mie îmi place, zice contemplativ Anghel. Deseori, când eram viu, contemplam noaptea, îmi dădea un sentiment de reverie, de visare și tangență cu lumile de dincolo… Corola de Minuni a lumii, cum ziceai tu, Blaga!
– Bănuiesc că ideile mele erau ușor de interpretat, zice Radu Gyr, trăgând un fum din pipa sa fantomă. La mine au nimerit-o cu transformarea suferinței în exaltare spirituală!
– Cică Blaga Ultimul! exclamă Blaga, răsfoind cărțoaia pentru examen. Înțeleg că postumele mele au o emanație ideatică foarte puternică, adică mă apropriu foarte mult de Corola de Minuni a lumii în poemele mele postume. Dar serios acum, Blaga Ultimul? Ce nume penibil!
– Cine e intelectualul care a scris cacealmaua aceea de carte? întreabă Anghel arătând spre cățoaia pe care am dat 70 de lei pe degeaba că la examen tot nu mă prea ajută.
– Baliverne, zice Blaga și aruncă cartea în cealaltă parte a camerei. Peste puțin timp îi văd pe poeții-fantomă apropriindu-se de patul meu, fiecare în câte un ungher. Forma lor este scăldată într-o lumină crepusculară fluorescentă care parcă invadează întreaga cameră.
– Nu fi speriat, copil al secolului pierdut… îmi spune Arghezi pe un ton plin de compasiune.
– Secolul pierdut? întreb eu nedumerită.
– Pierdut de adevăratul sens al literaturii, al poeziei, explică Blaga punându-și o mână în buzunar și cu cealaltă încă ținând pagina sa de word.
– Unde e verva? se răstește Anghel agitând foaia sa fantomatică în aer. Unde e pasiunea? Acestea sunt doar niște baliverne luate de la niște tâmpiți!
– Trebuia să ne axăm pe curs și surse, explic eu încă simțindu-mă într-un ocean de amorțeală.
– Surse? întreabă Radu Gyr. Suferința nu are nevoie de surse ca să fie înțeleasă. Ea trebuie simțită….
– Poezia… continăuă Blaga pe un ton solemn… Trebuie simțită, nu învățată.
– Poezia este ceva sacru, adaugă Arghezi. Nu doar un joc de cuvinte… ci și un joc al sufletului cu realitățile conceptuale… adică, mai simplu, un joc al sufletului cu realitatea. Poezia este un lucru intim pentru fiecare, precum este percepția realității.
– Suferința este subiectivă, continuă Gyr. Ea este fabricată pentru fiecare în acord cu caracterul și limitele fiecăruia. Cum era și citatul acela din Biblie – Nu vei fi testat dincolo de putințele tale.
– Poezia înseamnă și reverie, ia cuvântul Anghel. Fantezia, rătăcirea sufletului prin lumile lăuntrice… Nu rătăcirea prin paginile unei cărți scrise de o mumie de bibliotecă!!
Privirea îmi e ațintită când la unul când la altul, neștiind încă ce se petrece cu mine. E vis sau realitate? Se simte prea real pentru un vis… și prea complex, dar amorțeala îmi dă de înțeles că nu mă aflu întru-totul într-un plan real.
– Dar, îngaim eu într-un târziu. Asta e lucrarea pentru examen. Mâine la ora 10 trebuie să o trimit, iar dacă nu o fac cum trebuie risc să pic! Dacă nu aș folosi sursele respective și aș scrie din propria-mi perspectivă nu ar fi în regulă…
Blaga aruncă o privire îngândurată spre confrații săi de existență postmortem. Ceilalți îi susțin privirea o clipă, apoi dau cu toții afirmativ din cap. La unison, toți patru rup în bucățele paginile fluorescente de word… toată lucrarea mea cade într-o ploaie de licăriri fluorescente pe podea…
– Atunci mă tem că e timpul să oferim niște surse indubidabile referitoare la poezie. Surse cu adevărat sacre: sufletele noastre! zice Blaga apucându-mă de mâna stângă. Arghezi mă apucă de mâna dreaptă. Gyr de piciorul drept și Anghel de cel stâng. O clipă mă simt suspendată în aer. Parcă zbor cu viteza luminii. Un cor de voci spectrale se înalță în jurul meu, reverberând prin camera învăluită în lumina palidă verde-albăstruie.
– Prin venele spiritului universal, prin atomii ființei,
Lasă ca ale noastre suflete să se contopească,
Poetică și energie, pe ale Universului bolte să făurească
Din această minte, una poetică a voinței!
Trupul și mintea parcă îmi sunt prinse într-un vârtej. Plutesc. O căldură ciudată îmi invadează venele și simt o creștere de energie. După senzația aceea care te cuprinde când cazi într-un vis mă îmbie. Tresar și deschid ochii. Sunt din nou în camera mea, dar de data asta lumina verzuie crepusculară a dispărut, fiind înlocuită de lumina zorilor. Îmi iau telefonul și mă uit la ceas. Este 7:00 – peste trei ore trebuie să trimit lucrarea-examen… Fir-ar, mai trebuie să finisez chestia aia! Arunc cuvertura într-o parte și sar din pat. În următorul moment sunt în fața calculatorului. Se pare că peste noapte a intrat în stand-by… dar… oare poeții… paginile de word… a fost real? Sau doar un vis?
Când copmputerul revine la viață, documentul Word este încă deschis… dar… Dar materialul scris de mine ieri nu mai este… În schimb, un alt text, cu totul diferit, umple paginile de word, și începe așa:
„Câteodată, datoria noastră în fața unui adevărat mister nu e să-l lămurim, ci să-l adâncim așa de mult, încât să-l prefacem într-un mister și mai mare. Poezia nu reprezintă o excepție de la această regulă” – L.B.
„Testamentul unui scriitor este hrisovul cel dintâi lăsat urmașilor. Dar acest hrisov nu trebuie definit într-un mod cert și universal de către mințile sclipite (sau mai puțin) ale criticilor literari. El trebuie asociat cu undele spirituale ale fiecărui individ, trebuie lăsat să fuzioneze cu universul spiritual al fiecăruia.” – T.A.
„Visurile toate ce le-au cristalizat marii poeţi au fost stropite de lacrimi, gândirile mari ce-au chinuit mintea cugetătorilor au lăsat dâre de sânge şi cântecele de dragoste nu sunt de ajuns ca să liniştească tumultul râului roş care aleargă fără astâmpăr în noi. Cu toate acestea, spiritul are nevoie de hrană, hrană care se găsește doar în fantezia creatoare a sufletului uman. Prin urmare fiecare ființă are dreptul de a scrie, dar și de a fabrica o înțelegere personală a ceea ce a fost scris, astfel încât mai multe suflete să extindă și să îmbogățească ceea ce a scris un singur suflet” – D.A.
„Suspinul meu să-ţi treacă în făptură
surâs de flori şi mlădieri de plante
Să-ţi fie cântece pe gură…
Suferința este teribilă, dar ea este singura care ne poate deschide ochii pentru a vedea adevărul. Avem nevoie de adevăr pentru a ne mistui păcatele și răul din noi. Până la urmă, nu am jindui după un colț de rai, dacă n-am purta un strop de iad în noi. Lăsați ca suferința mea să vă curgă în sufletele senine, să fuzioneze cu esența voastră, iar ochii să vi-i deschidă.” – R.G.

Se pare că fiecare și-a ales un font preferat… cum știu poeții ăștia de secol trecut să folosească așa de bine tehnologia modernă? Restul lucrării văd că este o combinație dintre ideile lor poetice (originale) și interpretarea mea personală a poemelor. Nici urmă de cursul acela fără sens al mumiei de bibliotecă… Lucrarea-examen este gata de plecare.

Evelin BATIZI
studentă, Centrul Universitar Nord Baia-Mare – UTCN

De când mă știu revenită la Sighet un constant sentiment de inapartenență socială mă urmărește și o profundă contradicție mă încearcă ori de câte ori încerc să definesc acest spațiu extins al Maramureșului. Cu toate acestea trebuie să recunosc că locurile acestea nu numai că mă inspiră însă îmi oferă și cea mai sigură și tihnită experiență de viață, o familiaritate ancestrală pe care cu greu o mai regăsesc recunosc, poate doar în hoinărelile de pe dealuri, la umbra caselor de lemn și în peisajului așezat al căpițelor de fân. Dimensiunea socială îmi crează însă un profund disconfort, cu toată înțelegerea de care poate da dovadă un un om care iubește filosofia.

În una dintre recentele mele lecturi, Sandu Frunză – Philosophical Counciling and Communication (adică consiliere filosofică și comunicare) am întâlnit termenul de barbarism tehnologic în contextul în care Sandu Frunză, care este filosof și practician în consiliere filosofică, ne propune filosofia ca o soluție pentru eliberarea noastră de diverse forme de barbarism inclusiv cel tehnologic. Acest fapt a declanșat o dilemă față de care încă încerc să conturez o poziție în cel mai sensibil mod cu putință, purtând mereu o grijă celor printre care trăiesc și eu.

Sighetul este încă un oraș liber. Etichetele de orice tip și-au dizolvat valoarea și orașul acesta este liber să-și poarte autenticitatea la cel mai înalt grad. Între magazinul de baticuri și sumne vintage la expoziția pro Rusia de pe bulevardul central (asta ca să numesc doar câteva vârfuri), Sighetul rămâne o sursă constantă de inspirație. Personaje de toate tipurile ne propun spre mirare viața lor, cu o dezinvoltură dezarmantă.

În această realitate mă lovesc din ce în ce mai des de unul dintre cele mai fascinante fenomene locale de interacțiune: surprize la domiciliu – Maramureș (de fiecare dată această completare – Maramureș, mă trimite cu gândul la ceva direcții administrative sau silvice din Maramureș). Oricum, un domn văzut mereu din spate, cu o dicție care trădează o profundă inteligență lingvistică, invocând când un tu când un dumăta, le face surprize unor maramureșeni. Sociologi, antropologi, istorici, etnografi și chiar filosofi ar putea dezbate îndelung acest fenomen în toată complexitatea lui deși el durează preț de o melodie, după care se recită teatral un mesaj, ce uneori pare cel al unui ultim drum. Nu e de mirare de ce, de cele mai multe ori momentul care trebuie să lumineze și să însenineze o zi specială, se transformă într-o experiență aproape dramatică, în care fie oamenii sunt paralizați de această expunere, fie plâng în hohote răpuși de sensibilitatea și atenția celor care vor să le arate nu numai cât de mult îi prețuiesc dar să vadă și ceilalți acest lucru, primind astfel validarea definitivă a gestului lor.

Minoritarii așteaptă în gura dimineții îngroziți (sau nu) că poate azi va fi ziua în care și ei vor avea parte de asemenea surprize și, bazați pe multitudinea exemplelor deja vizualizate și șeruite, se pregătesc mereu: preșuri persane, curate, la intrare, dacă se poate două, cel mai ponosit protejându-l pe cel bun, perdele pentru muște și țânțari, că e vară, bluze nepătate de la uleiul chiftelelor, cățelul ori închis ori tăcut, geamurile șterse, șlapii de la chinez sau de la oșancă de bună calitate, curtea măturată, florile inviorate și nu în ultimul rând așteptarea activată a melodiei primite. Această melodie e foarte importantă. O dată pentru că e generatoarea unor valuri de emoție și apoi pentru că, în funcție de această melodie, ceilalți vor ști din ce categorie faci parte: cântec aniversar în tonuri maneliste pentru cei cărora le place viața, bănățene pentru melomani sofisticați, moroșenești pentru cei tradiționaliști, stilul rock sau piese din repertoriul clasic pentru cei emancipați deja.

Apoi se conturează tipologiile: prima (că-s și eu un fel de feministă) e moroșanca stăpână pe ea și pe viața ei – nu se emoționează, nu plânge, schimbă două vorbe, poate mai face și o glumă și primește florile, tortul și melodia cu toată încrederea că toate acestea i se cuvin; matuși împăcate cu viața invocă ferirea de Dumnezeu pentru așa momente; familii adorabile de moșulici ce-și țin soațele încă de mână primesc politicoși, în tandem, moda vremii; unguroaice tunse scurt și rujate regulamentar chicotesc cu prietenele venite la un lichior; familiști cu mulți musafiri sunt pregătiți cu telefoane scumpe pentru imortalizarea momentului și nu în ultimul rând năcăjiți, bătuți de soartă cărora viața asta nedreaptă le oferă un dram de atenție care-i copleșește, înmărmurindu-i. Aniversații trebuie să stea țepeni, până când camera este redirecționată de pe burta lor pe chipul confuz, să țină flori și un tort frumos în mână. Uneori se cere ajutorul altor membri ai familiei pentru că unii mai primesc baloane, cutii cu diverse atenții, ursuleți din flori de săpun, seturi de pahare cu sticle pline de horincă sau șampanii scumpe de la sofisticatele rude din occident și toate trebuie cuprinse de un singur cadru.

Cu toate că este ceva deosebit de nobil în toate aceste încercări, cumva reprezentarea lor în acest spațiu devenit barbar pe alocuri, cel al tehnologiei, le face să-și piardă din sensibilitate, din forță și esență astfel încât pentru unii dintre noi să nu fie decât un spectacol trist, chiar dureros, pe alocuri patetic, al confuziei și deznădejdii acestor oameni surprinși în intimitatea lor cu prețul șubrezirii uneori a ultimei lor fărâme de demnitate.

Mă întreb dacă acest concept comercial până la urmă, are la bază ceva studii care să demonstreze rezultatele constructive ale unui asemenea exerciuțiu care fără îndoială (re)prezintă una dintre cele mai reale radiografii a societății maramureșene contemporane.

Surprize, surprize?

Alina MARINCEAN

P. S. Am primit și eu surprize la domiciliu și nu o dată, însă erau de alt fel și n-aș schimba cu nimic în lume emoția și bucuria acelui moment ferit de consumul maselor. Folosesc acest prilej să le mulțumesc colegilor mei de la clubul de box pentru surprize și familiei Iuga care le pune în scenă cu o deosebită sensibilitate și candoare.

Mai…
Verde compact, luminat, repetat. Pictorul de cer tocmai a terminat de-l pictat. Au ieșit și îndrăgostiții, în sfârșit, pe dig, la râu. Alții abia învață să meargă, într-un tărăboi de bucurie… Un tânăr domn aleargă pe serpentine. Biserici în soare, până departe, păzesc orașul, dealurile, munții… Luna lui Mai, mareea de verde! * Zile una ca alta. Totuna dacă le fotografiezi ieri sau azi. Tocmai am fotografiat-o pe cea de mâine… * Linişte de verde… Câte un „motorbicilist” traversează parcul, după ce își contemplă îndelung mașinăria scânteioasă. N-ai ce-i face! N-aude liniștea verdelui… Câte o rafală de vânt în parc prăvălește pieziș florile din castani, prolegomenă timpurie la viitoarele prăbușiri… Părinți foarte tineri cu copiii lor la Grădina Morii – și-i iubesc la fel de mult ca părinții noștri pe noi, in illo tempore… * Când se intensifică briza de Mai, se intensifică şi trilurilu-leala păsăretului de Vale. Plopii, drepți, susură mai tare. Vârful bradului se unduie acolo, sus, întruna. Ca să nu mai vorbim de stejar – înmărmurit. * Pe stadion, un meci de pitici („Viitorul”), cu galeria de rigoare. Copiii aceștia nu vor ajunge anexe de PC, de I-phone. Între timp, Iza, sătulă de ploi, curge in linişte(ală). Solovanul isi cauta noi ipostaze de încremenire în verde. * Bună şi această zi – ploioasă, ci luminoasă, cântăcioasă şi oxigenoasă… Stânjenei ciuciulete, bujori nou-nouți, roșii of course, flori de magnolie târzii.

Iunie…
1 Iunie – se risipesc de tot păpădiile, funigeii se vălătucesc spre Deal. Părinții bugetari și/sau șomeri umplu Grădina Morii cu copiii lor. „O, my God!”, „Doamne, ferește!”, „Mamma mia!” – exclamă copiii, văzând parcul de distracții, gonflabilele, pompierii… * 2 Iunie. „…Nu-ți imaginezi ce-am făcut ieri! Pentru prima oară în viață am zburat cu ringhișpiru’, cu nepotul în brațe. Azi nu-s bun de nimic, sunt frânt!” – îmi povestește un bunic * Iată împietririle de azi și Iza tot așa, curgând împietrit… * „Vini vara…” – la Sighet, grăniceri moldoveni în retragere privesc în zare. * …Nu, nu-i iasomia. Sunt salcâmii, strugurii lor grei… * Alb de bujor alb. Comparabil cu albul de crin, de margaretă, de narcisă, de gladiolă… Ci distinct, sărbătoresc. * Se aud başi de pe celălalt mal – a început sezonul de pescuit. Păsărelele derutate își întrerup concertul. „Niște țâglari tăt ‘or prinde”!… * S-a deschis iasomia, de-un alb tulburat. * … Ci, să lăsăm ziua de Iunie în perfecțiunea ei, fără atâtea fotografii, cu coconi de mână pe dig, mirosind a penare, cu clăi deja aurii…, să nu-i dăunam sau ceva de genul… * Iunie dens, aproape nu ne vedem, nu contăm…

„Și de aia!”…
Nepoțel cu bunicii pe teren, la Malon Kert. O mini-bicicletă și o serie de 4 mingi aliniate după mărime, sub tribună, îl așteaptă. Niște bălți mici punctează terenul de sport, după ploaia de azi-noapte. Piciul joacă fotbal de unul singur. La fiecare mișcare, fostul gradat de bunicu-său (vezi burtica din dotare și tonul invariabil de comandă) sare cu observații și interdicții. De aia, când milițistul întoarce cu ristul mingea venită spre el, copilul dă cu șpițu’ , iar când mingea ocolește bălțile, „șmecheru’” (cum îl alintă ei) se întoarce și trece râzând prin baltă. Numa’ așa!

Ezoterică…
Întâlnesc în oraș un domn ca la 60 de ani, vorbind cu un limpede accent „sudist”. Îl întreb de unde este. Îmi spune că-i din zona Călărași și că familia lui s-a mutat la Sighet când avea 5 ani. Cum s-ar zice, sighetean cu state vechi de plată… Accentul muntenesc, însă, i-a rămas. ”Nu înțelegeam aproape nimic din ce vorbeau oamenii. Odată, în piață, am auzit o bătrânică zicând către alta: „Si-ț-a-amu!” Am tot repetat cuvântul în minte până acasă, să o întreb pe mama…” ( Înseamnă: „Fie-ți de ajuns acum”!” sau mai simplu: „Bughet!”)

În dulce grai…
O gospodărie. „Hai în ca’, Ioa’, că ploauă!” ”…Nu mă duc, că ș-afară plouă…” * La lucru. „Ce-ai pus de mâncare, Mări ?” „Macaroane se’rte.” „Și ce-ai pus pe ele?” „Fideú, ce să pun!?” * Un om cu două femei trec prin pădure. După o vreme, el răcnește: ”„Ioană, Mări! Găsâ-mă că nu mă găs’!” * Dulgheri la Ocnă: „Măi, Iua’! Mie’rem amu…!” *

Tennis live…
S. în verde de Paris. „When she’s aceing, nobody can stop her!” * „Îi cade mâna francezului sub imperiul emoțiilor. Echilibrul mintal se dizolvă.” * „B. are o dreaptă uriașă și o atingere de catifea.” (M.V) * „Mingea curăță linia de tușă.” * „…Prinsă-n această dilema, care-i blochează reacția, S. cade-ntr-o gaură neagră, la fel ca-n astronomie. ” „Setul median.” * „Ce frumos perie mingea în lateral!” * „Supraîncarcă forehand-ul!” * „Lungește mingea.” * „Planul de filmare nu redă fidel nuanța loviturii.” (M. V.)

AICI, ACUM…
Toată vara tot orașul era aici, la strand. Pe malul nisipos foia tinerețea pucérka. Era plin, pătură lângă pătură, ci, se marcau destule terenuri de volei, de tenis cu piciorul. Mingile aterizau pe cearceafuri, printre farfuriile cu roșii și castraveti, se juca prinsa la căpătâiul celor întinși la soare.. „Nesimțiților!”…
Băieții săreau de pe podul de lemn sau de pe malul înalt, de lângă lespezile de piatră catifelată – în picioare sau hasas, csukafejes, în echer, cu răsuciri și rostogoliri… Ci fetele nici nu se uitau de pe cearceafurile lor, discutand cine știe ce, mult mai important…
Cine voia mai multă intimitate se așeza la margine. Acolo erau pături mai rare, cu perechile notorii ale orașului… Cine voia mai puțină lumină, trecea pe celălalt mal, cel cu familii, cu prunci, sălcii și vedere spre ștrandul cu siluete dragi tremurând în lumină – le priveam pe sub pleoape, de departe…
Ne trimiteau după apă la Izvor sau la terasă la Boby Solo după halbe sau țapi, să bem limonadă, sifon, că eram roșii ca racii (ori albaștri, dârdâind, cum stăteam în râu ore întregi, până-n gât, ciorchine).
……………………………………………………………………………………………………………………………….
Aici sunt mai multe amintiri decât densitatea nimicului de acum, / de aia vocile noastre parcă sunt de demult / și ne întristează puțin…

(din notațiile mele de pe facebook)
Marin SLUJERU

foto: Marin Slujeru

Azi-ul și ieri-ul se luptă de parcă și-ar pierde viața dacă unul dintre ele nu ar câștiga. Vântul dansează prin ferestrele cu rame de lemn păcălindu-mă ca afară e cel mai strălucitor soare de până acum. Apare luna mult prea mare pentru a nu o observa: caut haotic stiloul și o rămășiță de hârtie. Opresc toate luminile posibile din cameră și îmi aprind lumânarea cu miros de vanilie: e timpul.

Un apăsat grav de clape mă împiedică să-mi încep versul care avea să fie, cel mai probabil, despre ploaia de afară. Sunetele încep să fie din ce în ce mai înalte amețindu-mi sufletul și capul precum un piuit puternic.
– Ți-am zis să nu mai vii! O să scriu despre altceva. Du-te și învață să cânți la pian în altă parte!
– Știi foarte bine că e orgă! Iar tu vrei să mă omori, zice apăsat și răspicat. Tu vrei să mă omori din nou!
Atunci începe să cânte „Pavane pour une infante défunte” vrând parcă să mă vrăjească și să mă facă să dansez în beția mea, după ce mi-a spus cele mai fatale vorbe.

Și ce dulce a fost gândul că o s-o pot scoate în noaptea asta, măcar în noaptea asta, din gândul, trupul, sufetul și firea ce mi le-a acaparat pe deplin de parcă ar fi fost acolo înainte ca eu sa fiu, pe ființa ce se încăpățânează să stea în poala gândurilor mele nu numai noaptea, nu numai în noaptea asta, ci in fiecare părticică a zilei din viața mea. Iar și din nou m-am predat. Precum o lașă dansez și acum în fața ei. Mă apropii, mă depărtez, închid ochii și îi deschid, iar Ea e tot acolo: de un uriaș deceniu încearcă să învețe să cânte la pian, orgă, clarinet, vioară sau orice instrument la care ar crede că m-ar putea impresiona. Sărmana-mi încă nu a aflat că eu dansez în fața zeității ei, și că nu mai aud muzica de mult, de pe vremea când mi-a cântat ultima oara, fără să știe că e ultima oară. Pe atunci nu știa să cânte la niciun instrument iar acum eu nu o mai aud. Am tras aer în piept și mi-am amintit că lumea e foarte crudă.

Vreau să mă întorc la foaia mea, care era acum pătată cu ceară, când ea începe să mă implore să n-o omor, îngenunchind în fața mea de parcă eu aș fi fost Isis și ea o biată nimfă, și nu invers. Îngenunchez și eu numaidecât vrând să-i mărturisesc credință veșnică precum unui martir, cum fac mereu, cum se cuvine, cum trebuie, și să-i iau mâinile de copilă între palme încercând să-i încălzesc sufletul ce se lupta să nu putrezească în corpul plecat de prea multă vreme pentru a mai fi cum era cândva, pe vremuri, când însăși ea îmi ține mâinile între palme și mă făcea să mă opresc din plâns instantaneu. Nu puteam să fiu atât de slabă încât să nu reușesc să fac și eu ce făcea ea pentru mine. Nu puteam să mă pierd în ochii celorlalți care nu o vedeau și nu o simțeau. Eu nu trebuia s-o las să moară, nici măcar pentru o noapte, nici măcar pentru o secundă. Ea trebuia să trăiască și să facă și universul să trăiască. Nu aveam cum să sting soarele. Avea dreptate: trebuia să scriu despre ea și să dansez în fața ei până când tălpile mi se rupeau scrijelind podeaua. Ce contează că mi se stinge lumânarea? Pot scrie și dansa și pe întuneric, condusă de lumina lunii. Sunt obișnuită.
– Nu o sa te las să mo…

Plecase. Cum am putut să fiu atât de crudă și haină încât să vreau s-o trimit de la mine? Cum mi-am permis să-i spun că voi scrie despre altceva, precum o efemeră ploaie când ea e întreg universul meu? Rămân la podea cu un gol interior care mă roade mai tare decât aș fi putut eu roade podeaua cu tălpile în dansul nesfârșit pe care mi-l propusesem. Adânc precum nemurirea din ochii Ei, vrea să-mi înghită toată ființa. Nu se poate termina aici: un deceniu a trecut precum o clipă. Nu pot avea doar un deceniu, vreau secole și secole, eternități și eternități în care să dansez iar ea să-mi cânte de parcă ar face-o pentru prima și ultima oară.

Revin la foaia mea tot goală și încep s-o devorez prin cuvinte neînțelese, numai despre ea, înfățișând-o pe Ea, apăsând tot mai tare în speranța ca sărmanele mele versuri o vor aduce înapoi. Răsăritul reflecta raze calde peste foaia stacojie de scrijelitul cuvintelor mele cu degetele, când stiloul deja se rupsese. Știam că acum nu mai are cum să se întoarcă. „O s-o aștept de acum în fiecare noapte” îmi zic parcă vrând să mă mângâi să mă îmbărbătez singură. În sinea mea știam că dacă nu vine noaptea următoare, cu siguranță voi merge în pași dansanți și mai plini de grație ca niciodată, după ea, oriunde ar cânta, indiferent de ce instrument ar cânta, și oricât de prost l-ar mânui…

Nicoleta GIURGI
clasa a X-a B
C. N. „Dragoș-Vodă”

sursă foto: Pinterest