Sighet – Muzeul Satului Maramureșean – 40 de ani de la deschiderea oficială

„Ceea ce este interesant la muzeu nu este faptul, care e poveste ca oricare alta, ceea ce interesează este felul cum realitatea a fost văzută și interpretată, cum sufletul artistului s-a coborât în lumea aceasta, cum a înțeles-o, cum a reprodus-o, întrebuințând nota acea personală ce se găsește în sufletul oricărui om care este într-adevăr om”. (Nicolae Iorga)

A face un muzeu înseamnă „a-l intui, imagina, contura, conduce „spre“, şi nu a consuma bruma de „energie fină“ cu care te-a înzestrat Dumnezeu pentru a avea grijă de frecvenţă, dacă „s-a tras apa“ la closet, dacă oamenii se înţeleg, dacă oamenii vor să se înţeleagă, dacă treburile sunt bine repartizate şi realizate până la ultimul chiţibuş”. (Horia Bernea, Câteva gânduri despre muzeu, cantităţi, materialitate şi încrucişare. Interviu consemnat de Bianca Stuparu)

Anul acesta, Muzeul Maramureșan sărbătorește 40 de ani de la deschiderea oficială a Muzeului Satului Maramureșean. La 30 mai 1981, sub egida Consiliului Naţional Român ICOM, cu ocazia sărbătoririi Zilei Internaţionale a Muzeelor, a fost inaugurat Muzeul satului maramureșean de la Sighetu Marmației, un proiect de anvergură care a situat municipiul nostru și Maramureșul pe harta Europei și a lumii. Cu acest prilej, Muzeul Maramureșan are onoarea să vă invite, în perioada 23 – 30 mai 2021, la manifestările organizate sub denumirea „Muzeul satului în sărbătoare”. Ceremonia oficială de deschidere a evenimentelor va avea loc în data de 23 mai 2021, începând cu ora 14.00.

În cadrul acestei sărbători, câteva momente vor fi dedicate personalității Profesorului Mihai Dăncuș. Azi, ca o recunoaștere a întregii sale activități, ca un omagiu aceluia care, prin valoarea sa profesională, a contribuit în mod esențial, timp de aproape patru decenii, la dezvoltarea, valorificarea și consolidarea a tot ce înseamnă azi Muzeul Satului Maramureșean din Sighetu Marmației, în Consiliul de Administrație al Muzeului Maramureșan a fost aprobată schimbarea denumirii Secției în aer liber în Muzeul Satului Maramureșean „Mihai Dăncuș”.

Anul acesta, Muzeul Maramureșan sărbătorește și 50 ani de la deschiderea Muzeului Etnografic al Maramureșului, al cărui întemeietor a fost Francisc Nistor, cel care a colindat satele Maramureșului aducând piese etnografice și de artă populară de mare valoare și care se vor constitui în viitorul muzeu. După amplul proiect de organizare a expoziției pavilionare, la imboldul Profesorului Gheorghe Dăncuș și ajutat de colegul său, Profesorul Beres Iosif, începe acțiunea de identificare a unui teren pentru constituirea viitorului Muzeu al satului maramureșean, numit atunci Muzeul arhitecturii populare maramureșene. În toate aceste acțiuni este implicat și tânărul, pe atunci, Mihai Dăncuș. Etapa în care Francisc Nistor a predat ștafeta mai tânărului coleg, Mihai Dăncuș a fost cea mai înfloritoare, muzeul cunoscând cea mai amplă dezvoltare și recunoaștere atât pe plan național, cât și internațional.

Ca o recunoaștere a întregii sale activități culturale și muzeistice, numit de însuși Profesorul Mihai Dăncuș „întemeietor al muzeologiei maramureșene și românești”, Consiliul de Administrație al Muzeului Maramureșan a hotărât schimbarea denumirii Secției de Etnografie – Expoziția pavilionară în Muzeul Etnografic al Maramureșului „Francisc Nistor”, urmând ca o sală din cadrul acestei expoziții să poarte numele Gheorghe Vornicu, director întemeietor al primului muzeu etnografic la Sighetu Marmației, deschis la 7 septembrie 1926 și care a funcționat pentru o scurtă perioadă de timp.

La trecerea sa în eternitate, un om lasă după sine amintirile vieții și faptelor sale în mintea și sufletul celor care l-au (re)cunoscut – familie, prieteni, colegi. Toate aceste amintiri sunt trecătoare, dar faptele nu pier definitiv. Ele sunt durabile, nepieritoare, deoarece ceea ce lăsăm în urmă sunt chiar instituțiile pe care le slujim.

Manager interimar
Dr. Mirela Ana BARZ

***

Publicăm răspunsul domnului profesor universitar dr.  Ioan Opriș – fost ministru secretar de stat in Ministerul Culturii, întemeietorul Muzeului Cotroceni, prieten apropiat al domnului Dăncuș – la această invitație.

Stimată doamnă directoare Mirela Ana Barz, am primit invitația de a participa la programul interesant dedicat unor momente esențiale din istoria Muzeului pe care-l conduceți. Sunt onorat de gestul Domniei voastre și mai ales sunt foarte impresionat de decizia acordării numelor iluștrilor înaintași – Gheorghe Vornicu, Francisc Nistor și Mihai Dăncuș – principalelor secții ale muzeului. Acesta este un gest cu multiple semnificații de ordin etic și moral, datorat celor care, înaintea intereselor proprii, au pus pe acelea ale Maramureșului, făcând eforturi mari pentru a consolida demersul de identitate și de respect pentru înaintași. Felicit așadar Consiliul de administrație și pe susținătorii deciziei, pe domnul primar al municipiului Sighetu Marmației, pe ceilalți lideri ai comunității, care au încurajat recunoașterea publică prin onorarea celor trei fruntași ai muzeografiei maramureșene. Pentru cultură și pentru viața comunității maramureșene, dar și pentru istoria muzeografiei naționale, decizia în cauză are o valoare semnificativă, arătând aprecierea de care trebuie să se bucure cei care au stăruit energic și perseverent pentru ca semenii lor, cei de acum și din viitor, să își recunoască, prin mărturii istorice, înaintașii și tradițiile,consolidându-le acestora identitatea și mândria de a fi români. Sugerez, totodată, ca secției de Istorie naturală, Consiliul de administrație să analizeze posibilitatea de a i se atribui numele prestigiosului muzeograf Iosif Bereș, specialist cu mari merite în constituirea de patrimoniu și în educația ecologică a semenilor.

Doamnă directoare, sper să mă bucur pe deplin, la Sighet, de săptămâna dedicată Muzeului pe care îl conduceți.

Cu alese salutări, prof.univ.dr. Ioan Opriș




Rezistența anticomunistă din Maramureș (autor, Marius Vișovan)

 Rezistența anticomunistă din Maramureș

– deținuții politici pe localități –

 

Azi, 14 mai, cu ocazia „Zilei naționale de cinstire a martirilor din temnițele comuniste” (instituită prin legea 127 /2017) oferim cititorilor acest mic studiu care oferă o nouă perspectivă a datelor existente referitoare la zona noastră.

Rezistența anticomunistă din Maramureșul istoric (cu maxima intensitate în anii 1948-1953) a cuprins în proporții diferite toate localitățile, de la forme de opoziție pasivă cvasi – generală până la atitudinea directă împotriva regimului, reprimată brutal prin execuții, torturi, anchete, șantaj, percheziții, confiscări și prin foarte mulți ani de detenție în închisori și lagăre.

Victimele directe ale represiunii comuniste sunt cei uciși de Securitate sau întemnițați. Considerăm că este utilă o grupare a lor pe localități pentru a evidenția mai bine principalele focare de rezistență; acolo unde localitatea natală este irelevantă pentru contextul nostru am preferat localitatea de domiciliu și activitate îndelungată a persoanei. Am ținut să precizăm calitatea profesională (preot, profesor etc.) doar la cei care au avut această calitate în momentul arestării. De asemenea, am marcat cu o mică cruce numele celor care au murit în luptă sau în detenție, dând astfel jertfa supremă. Acolo unde sunt două nume identice în aceeași localitate, le-am diferențiat prin inițiala tatălui sau prin porecla familiei, utilizată în actele existente. Din păcate, în câteva cazuri, informația privitoare la localitatea de domiciliu lipsea și nu am putut-o identifica.

Lista de față (alcătuită în mare măsură pe baza informațiilor existente la Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței) este cu siguranță incompletă, de aceea lansăm provocarea tinerilor intelectuali din Sighet și din localitățile maramureșene să scoată din uitare și alte victime ale represiunii comuniste și să îmbogățească documentația despre cei aflați în lista de față atât prin culegerea de mărturii de istorie orală din partea generației seniorilor cât și prin identificarea unor documente inedite. Fiecare localitate maramureșeană să cinstească memoria înaintașilor care ne dau demnitate și legitimitate în fața lumii și a istoriei!

***

Sighet

1.Ardelean Iuliu – preot
2.Bilțiu-Dăncuș Ioan + – profesor
3.Chindriș Alexandru – preot
4.Chindriș Ioan – învățător
5.Codrea Petru
6.Folea Ion – ofițer
7.Moldovan Gheorghe – preot
8.Popșa Vasile +
9.Popșa Ioan +
10.Rusu Ioan
11.Șofron Grigore
12.Șofron Mihai
13.Ștefan Alexandru
14.Vancu Cornelia
15.Vancu Gheorghe – medic
16.Virag Ioan + – notar
17.Vișovan Aurel – profesor +
18.Vlad Mihai

Apșa de Jos (peste Tisa)

1.Călinici Gheorghe

Bârsana

1.Bologa Ioan
2.Cora Alexandru

Berbești

1.Pop Ioan

Biserica Albă ( peste Tisa)

1.Moiș Grigore + – preot
2.Pop Mihai

Bocicoel

1.Cheșa Ioan
2.Dumitran Ilie
3.Radu Ioan

Bogdan Vodă

1.Buftea Ioan – Curator
2.Buftea Irina – profesoară
3.Deac Ștefan
4.Mareș Vasile
5.Mariș Vasile – Buheanu
6.Nan Gheorghe

Borșa

1.Botoș Eugen – preot
2.Mihali – Ștrifundă Găvrilă + – primar
3.Timiș Grigore
4.Timiș Ilie
5.Timiș Nicoară

Botiza

1.Manta Teodor
2.Manta Florea
3.Pătrăuș Ioan
4.Petreuș Ioan
5.Petreuș Vasile
6.Poenar Gheorghe
7.Suciu Ioan

Breb

1.Oanea Dumitru
2.Pop Arvinte – primar
3.Pop Ioan Arvinte

Budești

1.Berinde Ion – învățător
2.Bordi Frunzilă Ion
3.Bulacu Gheorghe
4.Mariș Victor

Călinești

1.Andreica Iosif
2.Rad Constantin

Desești

1.Bohotici Ion
2.Fodoruț Vasile – învățător

Dragomirești

1.Ardelean Dumitru
2.Ardelean Gr.Ioan
3.Ardelean Ioan Gavriș
4.Bogdan Ioan
5.Chiș Ioan
6.Florea Dumitru
7.Florea Ion
8.Ilban Ioan
9.Ilban Șt. Ioan
10.Ilban V. Ioan
11.Ionescu Ioan – ofițer
12.Ionescu Maria
13.Iusco Dumitru
14.Iusco Gavril – medic
15.Iusco Ilie – avocat
16.Iusco Simion
17.Jurj Gavril
18.Man Iosif – notar
19.Mariș Filimon
20.Mariș Ștefan
21.Minică Ștefan
22.Neț Ioan
23.Ofrim Vasile
24.Petrovan Dumitru
25.Petrovan D. Ioan
26.Petrovan Ioan
27.Petrovan Maria
28.Pitic Vasile
29.Plohod Gheorghe
30.Pop Nița
31.Rubel Ianoș
32.Rubel Iosif
33.Sitar Gheorghe
34.Țicală Ilie – învățător
35.Țicală Gr. Vasile
36.Țicală L. Vasile
37.Vlad Aurel
38.Vlad Mihai
39.Vlad Vasile +
40.Zubașcu Ilie
41.Zubașcu Ion
42.Zubașcu I. Ilie +

Ferești

1.Pop Dumitru – călugăr

Giulești

1.Lazăr Ilie – avocat

Glod

1. Crăciun Simion, primar

Hărnicești

1.Hotea Vasile +
2.Iurca Gheorghe + – preot

Hoteni

1.Hotea Ioan

Ieud

1.Balea Dumitru
2.Balea Ștefan
3.Bizău Ioan
4.Chindriș Dumitru
5.Chindriș Găvrilă
6.Chindriș Gheorghe
7.Chindriș Ioan
8.Chindriș Ștefan
9.Chindriș Vasile – preot
10.Chindriș Vasile
11.Costinar Ioan
12.Dăncuș Sabin – călugăr
13.Deac Vasile
14.Dunca Anuța
15.Dunca Dumitru
16.Dunca Gavril
17.Dunca Găvrilă Pâțu
18.Dunca Ioan Bărbosu
19.Dunca Ioana
20.Dunca Ilieș
21.Dunca Dumitru Joldea +
22.Dunca Joldea Ioan – preot
23.Dunca Joldea Nelu
24.Dunca Mărcuța
25.Dunca Vasile
26.Gorzo Găvrilă – preot
27.Gorzo Vasile
28.Hotico Dumitru +
29.Hotico Grigore
30.Hotico Ioan Ceacu
31.Hotico Ioan Mureanu
32.Hotico Mărcuța
33.Hotico Petre – grefier
34.Hotico Vasile – preot
35.Iusco Dumitru +
36.Iusco Găvrilă
37.Iusco G. Pălaga – călugăriță
38.Iusco I. Pălaga
39.Iusco Ion
40.Nemeș Irina – călugăriță
41.Pleș Grigore
42.Pleș Vasile Gănău
43.Pleș Vasile Bedrilă
44.Pop Grigore Roibu
45.Pop Dumitru Roibu – primar
46.Sas Ioan
47.Sas Maria – călugăriță
48.Sas Pelagia

Moisei

1.Coman Ștefan
2.Pop Coman Sigismund
3.Tomoioagă Vasile

Oncești

1.Mihnea Ioan

Petrova

1.Filipașcu Alexandru + – preot

Rona de Jos

1.Bota Ioan – ofițer
2.Nicolici Victor
3.Tivadar I.Vasile
4.Tivadar D.Vasile +
5.Ulici Petru
6.Vlad Iuliu

Rozavlea

1.Belea Gheorghe
2.Iurca Augusta – profesoară
3.Mariș Aurel
4.Maroș Ioana
5.Mârza Ioan
6.Popan Florea
7.Popan Gheorghe
8.Tand Ștefan

Sarasău

1.Șteț Gheorghe

Săcel

1.Coman Ioan
2.Coman Parasca
3.Grad Axenia

Săliștea de Sus

1.Bărcan Gheorghe
2.Chiș Dumitru +
3.Chiș I. Ioan
4.Chiș S. Ioan
5.Coman Găvrilă+
6.Iuga Grigore +
7.Iuga Dumitru +
8.Pașca Gheorghe +
9.Pașca Dumitru +
10.Pașca Mihai
11.Trifu Vasile – preot
13.Vlad Darie
13.Vlad Gheorghe +

Săpânța

1.Borca Teodor
2.Pop Dumitru
3.Rednic Gheorghe
4.Rițiu Grigore – preot
5.Rițiu Ioan
6.Rițiu Laura +
7.Rițiu Melania

Sârbi

1. Gherman Vasile

Slatina ( peste Tisa)

1.Dan Alexandru
2.Motrea Ioan

Șieu

1.Balea Gheorghe
2.Dunca Dumitru
3.Iusco Găvrilă
4.Man Nistor
5.Nemethi Adalbert
6.Petrovan Gheorghe
7.Petrovan Mihai
8.Petrovan Nicolae

Valea Vișeului

1.Kormoș Ioan

Văleni

1.Bodea Gheorghe

Vișeu de Jos

1.Andreica Grigore
2.Condruc Ioan
3.Florea Lia
4.Iuga Mihai
5.Năsui Vasile
6.Năsui Floare
7.Năsui Pantelimon
8.Pop Dumitru
9.Pop Găvrilă
10.Pop Ioan Dola
11.Pop Ioan Răchită
12.Pop Vasile
13.Șimon Niculae
14.Pop Ștefan
15.Tomoioagă Andrei

Vișeu de Mijloc

1.Andreica Gheorghe
2.Grad Dumitru

Vișeu de Sus

1.Andreica Grigore
2.Hojda Ioan
3.Hojda I. Ioan
4.Mihalca Grigore – jurist

preot prof. Marius VIȘOVAN




CNDV a atins nivelul maxim de ÎNCREDERE!

Cehov spune că trebuie să ai încredere și să crezi în oameni, altfel viața devine imposibilă. Cu toții avem nevoie de încredere. În noi înșine și în ceilalți. Încredere în ceea ce putem face, gândi sau simți și încredere în oamenii din jurul nostru atât din punct de vedere personal cât și profesional. Iar după James Joyce, cea mai bună dovadă a dragostei este încrederea. După mine, fără dragoste și fără încredere suntem niște mașinării stricate ale căror zile se repetă.

Azi, 13 mai 2021, în cadrul proiectului Școala Încrederii, dezvoltat și implementat de Wellbeing Institute și Mind Education în parteneriat cu Transylvania College și Școala pentru cuplu, Colegiul Național „Dragoș-Vodă” a sărbătorit Ziua Încrederii.

Au avut loc activități organizate de profesorii Colegiului în care au fost implicați numeroși elevi, bucuroși că sunt iar la școală, cu măști, distanțare, dar atât de apropiați și încrezători în ceea ce viitorul le rezervă. Menționăm câteva din numeroasele activități: realizarea unui Copac al Încrederii amplasat în holul liceului, creații literare, desene, colaje pe temă dată, mesaje de încurajare ale elevilor pentru colegii lor, mesaje care să le crească încrederea în sine, o roată a încrederii, compunerea unui imn al încrederii pe ritmuri hip-hop, afișe motivaționale, cununa încrederii etc.

Finalul zilei ne-a găsit pe toți, profesori și elevi, mai încrezători, mai optimiști și deciși să extindem încrederea la nivelul întregii școli, în așa fel încât, să devenim permanent o Școală a Încrederii!

 

prof. Crina VOINAGHI
coordonator Echipa Încrederii CNDV




Semn de carte – Ion MARIȘ, Sentimente neasigurate

Poezia la probă

În complicitate exclusivă cu sine, Ion Mariș a premeditat să-și dăruiască această a treia carte de poezie (Sentimente neasigurate, Ed. „Școala Ardeleană”, Cluj-Napoca, 2021, volum dedicat fiicei Iulia-Dora, coperta I de Attila Cosovan), la împlinirea vârstei de 60 de ani. Vârstă percepută în general ca una a împlinirilor și a bilanțului și ceas de seară totodată…

Ion Mariș  alege, însă, să ne spună cu ardoare ce este de spus despre absurdul lumii, supraviețuirea în ”aerul” lui,  starea propriilor sentimente (pe larg, în amănunt) rămase fără apărare, neasigurate. Să se confrunte direct, îndrăzneț ca un adolescent absolutist, cu cine tebuie luat la rost – soarta, Totalitatea…  Obiectează, ironizează malițios, se răfuiește. Ci, nu se lasă pradă mâhnirii. Revelația falsității, a compromiterii și a batjocuririi vieții noastre, viziunea marii farse la care sunt supuși, de-a valma, cei  buni și …blatiștii, îl obligă la o astfel de atitudine. Nu se poate să te angajezi total, fără rest,  pe partea luminoasă, constructivă a vieții și urmarea  să  fie dezamăgirea, înstrăinarea cotidiană, bezna fără sens și fără reguli (eventual regula plocoanelor la ieșire…), neantul.  Trebuie spus. Prea „trăim necuvântător”.

Ca mijloace ale acestei contestări de fond, poetul pune la bătaie o diversitate de procedee poetice și artificii stilistice. Repetă unele cuvinte, în special pe cele de legătură, pentru a da continuitate  incantării tristeții, ca într-o litanie fără capăt (vezi, „Fabrica de visuri”). „Ideile principale”, formulările sentențioase sunt redate cu cursive (italics).  Ritmul este unul de imprecație, vindicativ. Titlurile poemelor sunt radicale în  pesimismul  lor, incitatoare. Începuturile de poem provin din cotidian, din familiar, pentru a vizualiza cât mai clar, prin contrast, derizoriul, hilarul care ne inundă ziua, strada, orașul, lumea. Lumea din tablourile acelor vechi flamanzi…. Tonul elegiac sau de psalm este „stricat”  de sarcasm. Se fac trimiteri livrești, se încearcă poeme scurtissime, in acuto, doldora de sentențiozitate, sfâșiere, tăcere. Sunt aduși în câmpul poeziei termeni informatici, din ingineria genetică, juridici,  din domeniul finanțe-bănci, birocratici. Totul din nevoia de comunicare, de împărtășire, de dialog, pentru stârnirea cititorului sau măcar a unui surâs (conspirativ, dacă se poate…) al acestuia.

Ai crede că atâta luciditate și inflexibilitate nu se pretează la poezia-poezie. Iată, contrariul: „…doar tu / n-ai îndrăznit să-mi ceri /nici o zi”; „…câteva emoții / din șocul propriei frici” ; „…Uneori câte un înger mai evadează din cerul strâmt al / cercului ”; „…și urna nopții-n mine să se-așeze”. Sau: „… să-ți spun că nu avem o casă niciun loc pentru odihnă / ne mor lacrimile într-un colț dinspre apus / de toate suntem răspunzători… (#SINGURĂTATEASTATUILOR); „…Nu-s suficiente servere pentru a proteja / identitățile efemere / când ne cunoaștem nu ne vorbim/ ne privim doar imaginile obosite din vitralii. (BACKUP); „m-am obișnuit cu lacrima clovnului pe care / l-am asasinat în ultimii o sută de ani și el / singur, acolo departe de viață / mumie. (LÂNGĂ FÂNTÂNA PĂRĂSITĂ) Remarc, de asemenea, integral, pomele: INCANTAȚII ÎN FILIGRAN, MARTIE, FĂRĂ PRIMĂVARĂ, ÎNCHID FEREASTRA SPRE CUVINTE.

Admir curajul lui Ion Mariș de a se încredința poeziei pe toate dimensiunile vieții.

Marin SLUJERU

 

 




Nicoleta Giurgi – Locul II (poezie), „Talente Sighetene”, ediția 2021

Fața zilei

Nici n-am înflorit, nici n-am făcut fructe:
Putrezit-am blânzi în propriile colțuri.
Și ca niște rame goale care-și așteaptă tablourile,
Ne-am atârnat sufletele de pereții pictați de lumina soarelui…

Iar acum, ca niște sticluțe goale,
Ce se izbesc de mal când lumina lunii
estompează cu furie ochii noștri;
Se izbește și inima de peretele corpului fraged,
Vrând să alerge în flăcările apelor cu zbucium,
Și să mângâie marea cu nisipul mărgelat de pe tălpi…

Așteptat-am multă vreme, pețitori nu au trecut,
Ne-am înmuiat rănile în apa cu sare;
Venit-a primăvara, trecut-a vara,
Și până în iarnă nu a locuit nimeni
în inimile ce le-am dat spre închiriere
Chiar de toamna trecută…

*

Dor îmbolnăvit

De departe te privesc de acum ochii mei secați,
În cap îmi răsună numai râsul tău caraghios…
Sunt bolnavă de dor printre atâția vindecați,
Rămas-am prizonieră în sufletu-ți orgolios…

Ți-e părul răsfirat pe pat, până-n abis….
Te rog, nu mă trezi!
Să se facă dimineață, eu plec, tu rămâi în vis,
Mai rămâi puțin, oricum inima-mi va putrezi…

Patu-i gol, camera-i goală, farfuriile-s goale,
Pe fața mea întuneric, pe pereți lumina lunii
Tu din nou? Iarăși îmi dai târcoale?
Tu care vii cum vine ziua de sărbătoare…

*

Detalii

Cerul se sfărâmă cu capul în nori,
Vâltorile mărețe acoperă pământul;
Serenade întregi sunt distruse de ciori,
Dar noi tot nu știm de unde bate vântul…

Ființe înlemnite ridică brațe fără frunze,
Spre norii mult prea visători.
Artiștii mor în fața unor muze,
Dar noi tot nu credem că suntem trecători…

Leagănul bătrân de lângă nuc,
Povestind alte timpuri se mișcă scârțâind;
Departe, în ceață, se aud urlete de cuc,
Iar noi în sfârșit simțim primăvara venind..

*

An de doliu

Din nou ești tu, din nou e vals.
Și tare am obosit să-ți spun,
Că mi se rup picioarele cu fiecare dans,
Dar cuminte, tot mi te supun…

De ce revii în amintirea mea,
Când a trecut un an și doliul s-a sfârșit?
Ți-am făcut cumva înmormântarea rea,
De împreună cu iubirea n-ai murit?

Dă-mi nopțile-napoi,
Zilele să fie ale tale!
Lasă arma jos în acest război,
Și măcar o dată lovește cu petale…

Dă-mi te rog puterea de-a dansa,
Și ia-ți înapoi umbrele de scrum…
Lângă mormântu-ți zeflemitor nu mă lăsa,
Căci florile nu-ți mai miros de mult a parfum…

*

Sugrum

Ca pe o veche carte prăfuită,
Te simt mereu și te respir…
Și iar te-aștept în casa de nimeni locuită,
Închinându-mă precum unui martir…

Mă afurisesc în singurătatea mea.
Nu au mai rămas oameni pe lume.
Întoarce-te. M-am săturat să te văd în fiece stea,
Vino-mi. Lipsa ta începe să mă sugrume…

Viorile au amuțit de mult,
Iar simfoniile au devenit doar o epavă.
Eu tot cufundată în fața ta de lut,
Aștept, smerită, de la viață o otravă…

Nicoleta-Daniela GIURGI
Clasa a X-a B
Colegiul Național „Dragoș-Vodă”

N.r.: Poezii premiate cu locul II, la Concursul „Talente Sighetene”, ediția a IV-a (organizator, Centrul Cultural Sighet), la secțiunea Poezie/Liceu.




SCRISUL CA STARE DE URGENȚĂ… (autor, Marin Slujeru)

Sunt încă amețit de această vrajă de Mai, la care am fost supus prin intermediul lui Ion Mariș,  la Galeria de Artă Ileana și Cyril Vassiliev, în prezența impozantelor gazde și a unei audiențe restrânse, selecte. A fost  lansată cartea  „Memoria păpădiei”, Editura Valea Verde, a doamnei Luminița  Colopelnic – profesoară la CNDV „Dragoș-Vodă”, voluntar la Serviciul de Ajutor Maltez în România, scriitor în toată legea.

Editorul Ion Mariș, prof. Alexandru Mărculescu, subsemnatul, prof. Brîndușa Oanță (coordonatorul site-ului www.salutsighet.ro), prof. Doina Voina, prof. Crina Voinaghi, ref. cultural Ileana Nemeș-Pop, soțul și fiul autoarei ș.a. au subliniat multiplele fațete ale personalității autoarei, una foarte activă, ale talentului ei literar, impactul întâlnirii lor cu scriitura ei.

Aduceri aminte sub pretextul unui jurnal într-o situație-limită (pandemia), descrieri amănunțite și judecăți integratoare ale vălmășagului psiho-social creat de această năpastă, un roman-jurnal sau un jurnal al clipelor irepetabile, doldora de prezent, de trecut, de semnificații de largă respirație culturală, ancorări-evadări sistematice în golful visării, al poeziei (propriile haikuri) și, peste tot: grație și îndrăzneală, devoalări, mărturii, confesări, profesiuni de credință, minuțioase autoreflecții…

Și câtă emoție  și cât farmec pot aduce în casă o mamă și soție scriitor am aflat din mărturiile soțului, preot, ale fiului, student și mai ales ale fiicei (prin simpla prezență). Lume, dor!

La final, ne-am delectat cu un fragment din jurnalul-poem, în lectura scriitoarei Luminița Colopelnic și cu un mesaj-poezetă pe aceeași temă (Amnezia păpădiilor), transmis de poetul Radu Bata (stabilit în Franța). Iar sesiunea de autografe a lăsat amprente „înflorate” pe volumele oferite participanților.

                                                     Marin SLUJERU




Ziua Europei sărbătorită la Colegiul Național „Dragoș-Vodă” Sighet

Colegiul Național „Dragoș-Vodă” din Sighetu Marmației – Școală Ambasador a Parlamentului European a sărbătorit în avans, vineri, 7 mai 2021, Ziua Europei!

Școala Ambasador și Tech-X din cadrul Colegiului Național „Dragoș-Vodă” din Sighetu Marmației și-au unit forțele în acest an pentru a sărbători ziua de 9 Mai, Ziua Europei. În acest an 9 mai fiind duminica, am organizat evenimentul vineri, 7 mai 2021, în Sala Festivă a colegiului cu respectarea tuturor regulilor impuse de situația actuală a pandemiei. Ne-a bucurat mult prezența doamnei inspector școlar general prof. dr. Anca-Minodora Costin-Hendea care, prin cuvântul său ne-a mulțumit pentru invitație și ne-a felicitat pentru minunatele activități. Domnul Alin Spiridon Pralea a subliniat importanța datei de 9 Mai, Ziua Europei, iar doi ambasadori juniori ne-au prezentat aderarea României la Uniunea Europeană.

Totul a fost minunat, conform așteptărilor și mă bucur nespus că toți invitații au fost surprinși și încântați de momentele prezentate în cadrul evenimentului, mai ales prin jocul interactiv realizat de membrii echipei de robotică, prin intermediul căruia am primit și feedback despre tot ceea ce am pregătit. Lansarea din curtea colegiului de baloane în culorile UE și literele CNDV-UE a încheiat evenimentul, elevii participanți fiind, cred, încântați. Duminică 9 mai 2021, spre seară ne vom bucura de lansarea de lampioane.

Mulțumim mult tuturor celor care ne-au onorat cu prezența, celor care ne-au sprijinit în organizarea acestui eveniment, domnului insp. școlar Marius Voinaghi pentru deschidere, sprijin și implicare, dar și pentru lecția de istorie pe tema semnificațiilor zilei de 9 mai. Indiferent de situația epidemiologică proiectele din CNDV continuă cu prezența fizică sau în online. (prof. Cornelia Hotea, coordonatorul Școlii Ambasador)

Vineri, 7 mai, cu prilejul marcării ,,Zilei Europei”, în sala de festivități a liceului, ambasadorii juniori ai Colegiului Național „Dragoș-Vodă”, Școală Ambasador a Parlamentului European în România, alături de noi, membrii echipei de robotică Tech-X, coordonați de prof. Cornelia Hotea, am participat la pregătirea și susținerea evenimentului. Membrii Tech-X au imprimat color diplomele pe care urma să le acordăm elevilor de gimnaziu clasați pe primele 3 locuri la quiz-ul care a conținut întrebări despre Uniunea Europeană, un chestionar care i-a ajutat pe participanți să-și testeze cunoștințele și să învețe lucruri noi, utile. Alături de diplome, câștigătorii au primit și câte o medalie, pe care mentorul Alumni al echipei le-a confecționat cu ajutorul imprimantei 3D. Pe o față, medaliile conțin 12 stele pe fond albastru, simbolul Uniunii Europene, iar pe verso apare sigla clubului de robotică Tech-X. Pentru fiecare invitat din rândul oficialităților locale și județene am realizat o mapă ce cuprinde o scurtă prezentare a evenimentului, programul, echipa Școala Ambasador din acest an și câteva broșuri pe diverse teme, de la istoria Uniunii Europene la modalități de reducere a poluării. Totodată, clubul de robotică Tech-X a sponzorizat acest eveniment, inclusiv baloane și lampioane, pe care le vom lansa în cea de a doua parte a evenimentului, duminică, 9 mai. Ne-am ocupat de sonorizare, imagine și detaliile tehnice, de amenajarea sălii festive a liceului, asigurându-ne că toate măsuriile de distanțare socială sunt respectate. (Patricia Furtos, clasa a IX-a B, membru al echipei de robotică Tech-X a CNDV)

Proietul european „Școala Ambasador” este în așa fel gândit, încât să îmbine munca asiduă cu plăcutul. Orice activitate organizată de noi are în spate mult efort, multe ore de discuții aprinse, dar totul merită pe deplin. Evenimentul dedicat Zilei Europei nu este însă o excepție, printr-o muncă susținută a echipei a ieșit conform așteptărilor noastre. (Ștefania Michnea, ambasador junior, clasa a XI-a A)

Activitatea noastră s-a desfășurat parțial vineri, 7 mai, continuând până duminică, 9 mai. Împreună, Ambasadorii Juniori și Seniori, ne-am mobilizat în timp record și ne-am străduit să organizăm ceva frumos, plăcut invitaților noștri. Am pregătit inclusiv un joculeț interactiv pentru elevii prezenți, în speranța că vom destinde atmosfera. Eu sunt Ambasador Junior și am fost moderatorul evenimentului, „gazda” oaspeților noștri. Am reprezentat colectivul Ambasadorilor Juniori, transmițând mesajul nostru către comunitate. Fiind un membru nou al grupului Ambasadorilor, am fost surprinsă de implicarea colegilor mei și de determinarea lor de a organiza un eveniment perfect. Sper ca toate activitățile viitoare să fie cel puțin la fel de reușite ca aceasta, să menținem onoarea Colegiului nostru mulți ani de acum înainte. (Anastasia Herbil, clasa a IX-a B, ambasador junior)

Școala Ambasador este un proiect european coordonat la nivel central de Biroul de Informare al Parlamentului European (BIPE) de la București, inițiat în 2017, iar în 14 iunie 2018 și Colegiului Național „Dragoș-Vodă” a primit acest titlu.

Mai multe informații puteți găsi pe site-ul colegiului și pe pagina de facebook la adresele:
https://sites.google.com/view/cndv-scoala-ambasador/
https://www.facebook.com/cndv.pe

Salut, Sighet!




Tradiționalul Pelerinaj Greco-Catolic de la Sighet, dedicat celor șapte Episcopi Martiri! | VIDEO

Azi, 8 mai 2021, la Cimitirul Săracilor din Sighet, a avut loc Liturghia arhierească în memoria celor 7 episcopi martiri greco-catolici – Vasile Aftenie, Valeriu Traian Frențiu, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu și Iuliu Hossu (Cardinal), dar și a celor care au sfârșit în închisorile comuniste, în numele CREDINȚEI!

Cu participarea episcopilor Vasile și Ioan, a unui număr mare de preoți, persoane consacrate, credincioși din întreaga țară, răspunsurile la liturghie au fost date de Corul CRISTOS REGE al Parohiei Greco-Catolice din Sighet, preot paroh Vasile Florea.

Mulțumim Eparhiei de Cluj-Gherla pentru înregistrare și Radio Maria care o va transmite la o dată ulterioară!

Puteți urmări liturghia AICI.

prof. Rodica GHEORGHIU




Era un posibil pericol major (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

Cât timp am funcționat în Maroc, în fiecare an, cu câteva zile înaintea vacanței de primăvară a elevilor, a rămas un obicei de a face ei grevă, în amintirea unor frustrări de mult timp produse. Fenomenul a tot slăbit în intensitate, dar la liceele unde am funcționat se mai practica, cu mai multe sau mai puține clase, fiind mereu în scădere. Oricum, profesorii erau avertizați să rămână în clase, conform orarului și să între în sala profesorală singuri, să nu manifeste nicio apreciere ori susținere a acestor manifestări, sub amenințarea unor grave sancțiuni. Deseori intervenea poliția, când erau anunțate cazurile mai ample și cei în grevă erau aspru sancționați și loviți cu bâtele, sau arestați.

Într-o astfel de zi agitată, eu predam la o clasă care nu participa la grevă, când deodată, se dechide brusc ușa și năvălesc în clasă mulțime de elevi greviști, alungați de poliție pe coidoare, încercând să-i blocheze și ei s-au ascuns în clasa unde predam eu, încercând să scape. Am desfășurat mai departe oră, cu această „asistență”, fără întrerupere, fără a spune și fără a face nimic deosebit, crezând că așa este mai bine, fiind însă, tulburat. După puțin timp, apar în ușă 3 polițiști cu bâte, privesc la sala aglomerată și la mine și mă întreabă: „ce-i ?”

Printr-o decizie de moment, spontană, nepregătită, venită în minte în mod natural, le răspund: „un profesor lipsește și fac oră cu toți elevii”. „Uahad” (cam așa se aude în arabă, nu știu dacă e bine scris și înseamnă: de acord), îmi răspund și pleacă. În bănci erau înghesuiți mai mulți elevi și pe de margini. Eu continuam să scriu la tablă și aruncam câte o privire și înspre clasă, din când un când. Peste tot, și la elevii intruși și la cei ai clasei, se vedeau numai zâmbete. Peste cca 15 minute, elevii în grevă au început să iasă unul câte unul, fiecare aruncându-mi o privire de mulțumire, imprăștiindu-se prin labirintul coridoarelor. Eu aveam o bucurie imensă, nu pentru că aș fi aprobat răzvrătirea lor, ci pentru că n-aș fi suportat să văd în fața mea elevi striviți de baâte, în clasă sau în ușa clasei, clasă în care eu eram stăpân, orice mi s-ar fi întâmplat. Dar în spatele acestei bucurii, era un mare pericol: să fiu acuzat că am fraternizat cu greviștii și de îndată să-mi se spună: contractul de muncă vă este anulat și să părăsiți Marocul în câteva zile. Problema nu era că plecăm din Maroc, aceasta fiind cu totul și cu totul nesemnificativ, dar aveam mașină și alte lucruri, care nu mai aveau preț, nicio valoare de vânzare în aceste condiții și nici nu știu dacă puteam strânge banii necesari drumului, în așa scurt timp. Pentru că în fiecare clasă erau „amicali” care relatau undeva tot ce se petrecea în clasă; ei erau și printre greviști și printre cei ai clasei. Ce s-a petrecut ? Ori aceștia toți au tăcut, n-au auzit și n-au văzut nimic, și-au ieșit din rol, inerpretaând cum trebuie gestul meu, ori au spus la direcțiune și aceasta a tăcut. Am rămas cu satisfacția și bucuria, fără a fi fost sancționat, dar pentru o perioadă de timp eram îngrijorat, pentru că puteau apare consecințe grave, ceva mai târziu. Până la urmă m-am liniștit, a trecut totul cu bine, dar cred că dintre mulțimea de amicali o fi spus careva la directori, aceasta fiind o obligație, cu toate că mă simpatizau. Dar și directorii mă apreciau mult și m-au ptotejat, înțelegând și dânșii adevăratul motiv, după felul cum s-au desfășurat lucrurile. Oricum, tăcerea s-a stabilit fie la nivelul clasei, fie la direcțiune. Între profesor și elev, indiferent de unde sunt, pe unde se află, trebuie să existe respect, instrucție, educație și protejare, nicicând ură. Așa a fost, cred, înțeles evenimentul, de către toți care au participat la el, excluzând polițiștii. Chiar dacă aceștia nu mă credeau, nu-i lăsam să folosească bâtele și îi invitam să iasă afară și să vină cu unul dintre directori să lămurescă problema. Ei puteau intra forțat, doar dacă aveau mandate de a mă ridica, pe mine sau pe vreunul dintre elevi, cine știe pentru ce motive. Doar directorul sau inspectorul de specialitate puteau intra peste mine la oră și nimeni altcineva, sala, cu ușă cu tot, era în stăpânirea mea atunci când predam. Altfel, puteam „justifica” minciuna, spunând că eu așa am înțeles, că de aceea au venit acei elevi în clasă, deși ar fi fost cam trasă de păr, pentru că nu se întâmplau astfel de cazuri. Dacă un profesor lipsea, elevii erau scoși afară, totdeauna.

După mulți ani, 5-6 ani, în a doua parte a detașării, mă aflăm la un alt liceu, Liceul El Kattab, din Medina. Terminându-mi orele, astepam în sala profesorală să iasă de la ore un tânăr prof. belgian, care mă ducea și pe mine acasă, pentru că Dacia trimisă cu vaporul din țară n-a ajuns încă. Două clase au decis să facă grevă și au ieșit de la ore, iar profesorii ce le-au predat au ieșit cu ei în curte, printre ei, mai și discutând. O parte din curte, spre poartă și spre sala profesorală, era comună, pe unde profesorii au intrat în sală iar elevii au ieșit pe poartă, manifestând. După regulament, profesorii trebuiau să aștepte în clasă, singuri, până se va suna și apoi să se deplaseze spre salăa profesorală. S-a interpretat că au solidarizat cu greviștii și profesorul francez (foate bun) a fost deîndată anunțat să păraăsescă Marocul, cât de repede, iar celălalt, marocan, n-a mai apărut la școală, ca și cel francez. După puțin timp se auzea că profesorul marocan a fost trimis pe front, în Sahara, în luptă cu „polizario” și, după o perioadă destul de scurtă, se spunea că a fost împușcat. Nu s-a precizat dacă din față sau din spate, pentru că pe front, combatanții merg și într-un sens și în altul, nu-i așa? Era un profesor bun și colaboram bine cu el, ne consultam. Mi-a părut foarte rău.

Vorbind de „amicali”, cred că această organizare era mai largă. Acolo erau detașați profesori, sau alți specialiști, din țări cu regimuri și ideologii diferite. Marocul era Monarhie și printre cei veniți erau din țări cu organizare republicană, cu ideologii socialiste, comuniste, un amestec și era permisă o singură activitate: executarea serviciului pentru care ai fost recrutat și angajat, orice altă influență se sancționa prin eliminare, în cel mai bun caz, cum era și normal. Odată, un elev în clasă mă întreabă: ce cred eu despre socialism? Puteam evita răspunsul, dar cea mai bună și explicită poziție a fost aceea pe care am adoptat-o, venindu-mi instantaneu în gând; era evident o provocare și tăcerea putea fi considerată, oarecum, tot un fel de răspuns, sau teamă. Am pronunțat, răspicat: eu gândesc aici, pentru voi, doar matematicile și am și continuat… „fie funcția” … Pentru că și printre ei erau și socialiști sau de alte gândiri și erau cu fermitate urmăriți, ziua, noaptea. Orice alt răspuns, era interpretativ și a fost singurul bun, întrecând chiar și tăcerea.

Odată, mergând cu mașina la piața de alimente, pentru cumpărături, aflată ceva mai departe de casă, am parcat mașina în față, am intrat, am făcut cumpărăturile și m-am întors grăbit la mașină, cu sacoșele, doar că nici o ușă nu voia să se deschidă și eram foarte contrariat. În această agitație, un tânăr marocan, care stătea alungit pe bordura unui gem mare de la piață, îmi spune: aceea nu e mașina dumneavoastră, monsieur; a dumneavoastră e cea din față. N-am observat că în spatele meu parcase o altă mașină, între timp, identică cu a mea, Fiat i27, bleu ciel. I-am mulțumit și m-am îndreptat spre acolo și îmi puneam sacoșele în spate. În acest tiimp, tânărul îmi spune: dumneavoastră locuiți la nr.1, rue Accra, lângă bufetul Bachus, exact adresa locuinței noastre. Evident el nu a venit cu mine , n-a alergat nici după mașină și acolo se afla de cine știe când. Nu l-am văzut nici pe lângă locuința, pe lângă bufetul Bachus și eram sigur că-mi cunoștea și numele. Eram supravegheați discret, ca de după o perdea și cine știe cât timp o fi stat în supraveghere pe acolo. Nu aveam voie să ne întâlnim mai mult de trei personae, fără a anunța poliția. Mai făceam aniversări ale copiilor, dar părinții veneau cu ei, pe rând și plecau la fel, iar noi, nu prea făceam chefuri ample. Uneori ne mai întâlneam mai mulți, mai ales pe la familia Vaida, ei având o casă mai izolată, dar mergeam și ieșeam pe rând. Ne-au spus de la Ambasadă să ne mai întâlnim, să facem câte puțin învățământ ideologic, să ținem astfel legătura cu țara, folosind ziarele ce ni le trimitreau, dar niciodată nu am purtat discuții ideologice, în întâlnirile noastre. Mai făceam câțiva câte o întrunire, din când, în când, mici petreceri, unde doamnele își arătau măiestria în arta culinară și era cu ce, spre folosință. Vin se găsea de bună calitate, iar tărie mai aveam de pe acasă, deci „țineam legătură și cu țara” și erau și pe acolo, mai luxoase, dar nu că țuica de Maramureș.

Gheorghe BĂRCAN, fost profesor la Liceul „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, 07.05.2021




Bustul lui Elie Wiesel a fost montat în Catedrala Națională din Washington D.C.! (autor, Teofil Ivanciuc)

Săptămâna trecută, bustul celui mai celebru scriitor și militant pentru drepturile omului născut în spațiul românesc (mai precis la Sighet), adică al lui Elie Wiesel, a fost amplasat în principalul spațiu religios al Statelor Unite ale Americii, Catedrala Națională (anglicană) din Washington D.C., acolo unde au avut loc serviciile funerare sau de consacrare ale majorității președinților ultimului secol și unde sunt înhumate personalități proeminente, precum marele președinte Woodrow Wilson.

Realizarea bustului de piatră (autor Sean Callahan), sculptat cu tehnici medievale, a durat doi ani. Acesta a fost montat în sectorul vestic al catedralei, în porticul dedicat drepturilor omului, acolo unde se mai află reprezentări ale Maicii Tereza, arhiepiscopului martir Oscar Romero sau Eleanorei Roosvelt.

Acesta nu este primul bust al scriitorului evreu: Elie Wiesel mai are un bust (și o piață purtându-i numele) la Paris, la fel ca și la București, un alt bust fiind amplasat în National Portrait Gallery de la Smithsonian Museum din Washington D.C.

În plus, există străzi Elie Wiesel în New York City, în localităţile Arras, Montpellier, Templemars, Vernouillet şi Mignaloux-Beauvoir (Franţa), Rishon LeTsiyon (Israel), Rubi (Spania), respectiv în Altenburg și Bruchsal (Germania), printre altele.

În Sighetul natal se află Casa Memorială a scriitorului precum și două busturi ale sale, unul turnat în bronz, situat în curtea casei, iar celălalt în ipsos – aflat în holul Primăriei.

Ar fi un gest binevenit, firesc, ca și strada Tudor Vladimirescu să fie redenumită Elie Wiesel, cel puțin de la colţul cu Dragoş Vodă şi până unde încep blocurile de locuinţe, așa cum am mai propus, fără rezultat, în anul 2017. În acea zonă a copilărit E. Wiesel şi tot acolo s-a aflat şi ghetoul de unde au fost deportaţi evreii sigheteni la Auschwitz, locul păstrând încă mai multe locuințe din acea epocă.

Românii, maramureșenii, sighetenii, par să nu perceapă suficient anvergura copleșitoare, de top mondial, a personajului Elie Wiesel¹ , care transcende mult dincolo de Premiul Nobel pentru Pace, de Medalia de Aur a Congresului SUA, de Premiul Medicis, de Marea Cruce a Legiunii de Onoare franceze, de titlul de Cavaler al Ordinului Imperiului Britanic, de statutul de membru al Academiei Americane de Litere și Arte, de cele 136 de titluri de Doctor Honoris Causa primite de la celebre universități și institute de cercetare din întreaga lume (cel mai mare număr oferit vreodată cuiva)…

Printre altele, cartea sa, „Night”, citită de către toți elevii americani, a fost tradusă până acum în peste 30 de limbi, fiind vândută, doar în SUA, în peste 10 milioane exemplare.

Iar imortalizarea carismaticului Elie Wiesel în însăși Catedrala Națională a Americii, e încă un indiciu că personalitatea sa imensă poate merită mai multă atenție decât i-am oferit noi până acum.


¹Nu poate fi omis faptul că mulți sigheteni s-au simțit lezați de o afirmație neinspirată a sa din 2002 (v. Youtube, între minutele 7,41-8,25), zicere preluată, interpretată și amplificată total eronat de către New York Times, însă, în rest, în scrierile și în speech-urile sale, Elie Wiesel a vorbit frumos despre orașul său natal și despre Maramureș.

Teofil IVANCIUC




E ușor să dai uitării… (autor, Crina Andreca)

Crina Andreca

Undeva, pe o bancă dintr-un parc, stătea ea, bătrânica simpatică de pe strada vecină și hrănea porumbeii din firimiturile rămase din pâinea cumpărată pentru sărbători. Au venit copiii acasă și ea era tare bucuroasă, încât pregătise un adevărat festin, că doar au venit „puii mamei’’. Normal că nu putuseră să mănânce tot, așa că uite-o, stând pe băncuța de la malul râului care curgea pe lângă parc. Era cufundată în gânduri numai de ea știute – poate se gândea dacă au ajuns cu bine copiii acasă, dacă le-a plăcut masa pregătită de ea sau dacă vor mai avea la cine să vină la anul… cine știe? Zilele treceau cu repeziciune, firele albe se înmulțeau din ce în ce mai repede și nepoții creșteau. Rareori o mai sunau, dar nu se supăra; ei erau ocupați cu școala, aveau și ei viața lor, înțelegea asta. Ce bine ar fi fost dacă ar fi avut cu cine să își petreacă bătrânețile – soțul ei murise încă din tinerețe, în război, fiul său era director la o companie în unul din marile orașe ale țării, iar ea nu mai avea pe nimeni altcineva aproape. Toate zilele îi arătau la fel – își făcea plimbarea de dimineață prin parcul din apropierea casei, gătea câte ceva, se uita la telenovela de la ora 16, poate mai sta la o poveste cu vreo vecină, iar seara adormea în fața televizorului care, de o vreme, devenise plictisitor încât știa programul fiecărei emisiuni în parte.

În ciuda tuturor supărărilor ei, era o zi splendidă, cu un soare strălucitor care îi încălzea chipul brăzdat de riduri. Punga de firimituri se goli numaidecât și îndată se ridică și plecă spre casă. O dureau cam toate, dar nu se plânse niciodată în fața fiului… și așa avea el destule griji la serviciu. Trecând pe lângă locul de joacă, o întâlnise pe vecina care stătea la două case distanță de casa ei.
– Ce faci, vecino? Ai ieșit și tu puțin la aer?
– Da, uite, am ieșit puțin cu nepotul în parc că deja o ia razna de la atâta stat cu nasul în telefon, zise, arătând spre un copil zglobiu care se avânta spre tobogane.
– Ce mare a crescut de când nu l-am mai văzut prin curtea ta! Imediat e cât tine.
– Da, într-adevăr! spuse râzând vecina sa; de acum o să îl vezi și mai des pentru că fiul meu s-a mutat cu sediul companiei lui aici în oraș.

Chipul bătrânei se întunecase dar încercă să pară bucuroasă totuși, că nu era vina vecinei că nu avea nepoții aproape și nu se putea bucura de râsetele lor.
– Mă bucur mult pentru voi! Să ajungă acasă cu bine! O zi bună să ai în continuare! zise, după care, plecă abătută.
– Mulțumesc! La fel!

Se simțea mai singură ca oricând. I se părea că toate vecinele sale își petrec timpul cu nepoții, au cine să le scoată peri albi și nu ar fi supărat-o asta. Dar ea… ea nu are nimic. Avea doar o pisică ce îi mai ținea companie în unele zile dar era cam vagaboandă și era mai mult plecată decât acasă. Își mai pierdea din când în când vremea cu o vecină care stătea vis-a -vis, dar nu știe – poate din cauză că îmbătrânise sau poate pentru că vecina devenea din ce în ce mai cârcotașă pe zi ce trecea – ea nu mai avea răbdare să îi asculte toate balivernele, așa că se descotorosise de ea. Drumul i se păruse nesfârșit, cu toate că nu era prea lung și după câteva minute ajunse în sfârșit acasă. Casa era rece, așa cum se așteptase. Deja era obișnuită cu această atmosferă, era obișnuită doar cu propria-i persoană. Totuși, vestea primită de la vecina ei o făcea să se simta ca și cel mai uitat om dintre câți au existat. Se bucura pentru ea, dar ce n-ar fi dat să aibă și ea parte de o asemenea bucurie… sau măcar să o mai sune familia din când în când.

Scotoci printr-un sertar în căutarea unui album de fotografii pe care îl găsi în cele din urmă. Răsfoia albumul și privea pozele sale din tinerețe, alături de soțul și fiul său. Memoriile sale împăienjenite erau reîmprospătate de acele poze, care îi dădeau o stare de melancolie însă totodată îi aduceau zâmbetul pe buze. Pozele de la nuntă, cu fiul ei doar de câteva luni, cu prima zi de școală a acestuia – toate păreau așa de recente, de parcă se întâmplaseră ieri. Nu își putea explica când trecuse așa repede timpul. Timpul ăsta… oare unde se grăbea? Poate concura la maraton, cine era ea ca să îl judece? Lacrimi grele îi brăzdau obrazul măcinat de vreme și ofta, căci nu era cine să i le șteargă. Încă una și încă una până când, fără să-și da seama, umezise albumul de fotografii. Toate aceste retrăiri ale tinereții o epuizaseră complet, ca urmare se întise pe canapeaua din sufragerie și adormi cu albumul de fotografii în brațe și cu lacrimi încă umezindu-i fața, în ciuda eforturilor sale de a se liniști.

Era bolnavă de câteva luni – era obosită și încercată de viață. Nu dorea să spună nimănui de problemele sale, căci nu voia să devină o povară. Se puse liniștită să se odihnească pentru câteva ceasuri. Se trezi mai obosită. Ignorând acest aspect, se târî până la bucătărie ca un copil fără poftă de mâncare și ciuguli ceva, doar cât să prindă puțină putere, după care se tolăni în fața televozorului pentru a urmări telenovela de la ora 4.

Așa-și trecea viața… printre lacrimi, regrete, speranțe deșarte, dar masca toată această durere sub un chip zâmbitor.

Crina ANDRECA
clasa a IX-a E
Colegiul Național „Dragoș-Vodă”

foto: Peter Lengyel




Carolina Burcuș – Locul II (proză/liceu), „Talente Sighetene”, ediția 2021

Până la adânci bătrâneți

Încă o pagină albă în fața mea pe care urmează s-o pătez cu gânduri și ambiții, în speranța ca de data aceasta să nu mai ajungă în gunoi. Bine, poate exagerez, dar simt în mine un gol pe care nu-l pot umple nicidecum. Poate aceste foi vor reuși. De câteva zile m-am lipit de scaunul de la birou și încerc să-mi prefac sentimentele în slove, dar parcă mâna mea nu mă ascultă așa cum mi-ar plăcea. Încerc să-mi storc mintea pe o foaie nevinovată și să fac limonadă din toate trăirile mele. Îmi îndrept privirea spre peretele din dreapta mea, plin de poze. Reușesc cumva să trăiesc prin ele când le văd, în acele momente nemuritoare imortalizate care sădesc în inima mea speranță. Dacă au fost cândva timpuri bune, sigur se vor întoarce.

M-am întors la scrisul meu. Lucrez la o poveste despre un băiat, dar am rămas fără un final pentru acest protagonist misterios. A avut o călătorie prin viață destul de turbulentă, dar un simplu „și-au trăit fericiți până la adânci bătrâneți” nu i se potrivește.
O bătaie neașteptată în ușă îmi distrage atenția pentru a doua oară. Mă întorc și văd o figură înaltă, îmbrățișată de razele aurii ale soarelui. Poartă un zâmbet mai vast ca viața în sine, iar părul de-un negru închis i se varsă asupra chipului precum o cascadă moale de smoală ce-ți îneacă sufletul în frumusețea ei. „Credeam că nu mai vii”, am spus, o ușoară ezitare oprindu-se pe buzele mele. Încă văd iubirea precum o capcană care așteaptă șireată să te ia de mână și să te tragă în josul etern al dezamăgirii. Ar fi ironic să mă îndrăgostesc de imaginea persoanei lui, oglindă a mea, dar, totuși, imposibil din moment ce eu l-am creat.

Oamenii sunt făcuți din probleme. Aceste probleme ne fac atractivi în ochii celor ce ne-nconjoară căci ei vor să ne „repare”, să ne rezolve problemele. De aceea și zicala, oamenii vin și pleacă. De fapt, oamenii nu pleacă, doar li se termină problemele care te-au făcut să te agăți de ei în primul rând. Lui, în schimb, nu-i curg problemele prin vene, ci cuvintele mele și cerneala de pe hârtie. El e pacea și armonia și nimic mai mult. Cum aș putea eu oare să rezist ochilor ce tăinuiesc o galaxie-ntreagă și zâmbetului parcă de miere, știind că în spatele lui nu se ascund probleme ce mi-ar pune bețe-n roate să-l iubesc? Cum ar fi să încalc singura regulă dintre creator și creație? Nu există pe lumea asta cineva mai potrivit să-l iubească decât mine. Și simt deja cum mă cuprinde dragul când îl văd așezându-se pe patul meu comod. El s-a ridicat din slove… Slovele mele. L-am clădit cuvânt cu cuvânt iar acum e destul de puternic să se țină pe picioare, dar, dacă mă opresc din scris el se va prăbuși precum gândurile mele pe această foaie. Foaia asta este începutul și sfârșitul nostru, iar asta mă sperie.

„Am găsit o piesă nouă, cred că ți-ar plăcea”, spune el, vocea-i răsunând în mintea mea de mai multe ori. El urmărește mereu rutina, iar eu îl urmăresc pe el mereu. Vine la mine, ascultăm muzică până ne îmbătăm cu notele muzicale, purtăm o conversație fără rost apoi pleacă, și nu se uită înapoi. „Arată-mi”, îi răspund sec în timp ce mă așez lângă el pe pat. Ne rezemăm amândoi de perete și împărțim o pereche de căști pe care le scoate din buzunar. Muzica a fost mediul prin care ne uneam de când am scris prima pagină a poveștii lui.

„Te-ai gândit la ce final să-mi dai?” m-a întrebat pe nepusă masă. Pluteam pe valurile piesei și nu eram pregătită să-i răspund încă și să mă despart de ele. Am stat în liniște câteva secunde, ce se prelingeau pe ceas ca fiind ore, apoi am reușit să spun un „Nu știu, sincer.”. Mi-am aruncat privirea asupra lui. Dintre toți oamenii pe care-i cunosc, el e cel mai fascinant. Fără să mai spună nimic, s-a ridicat și a început să danseze prin cameră. Vom putea noi, cei reali, să ajungem atât de liberi încât să acționăm fără vreun motiv ascuns așa cum face el? Nu m-am putut abține și m-am ridicat și eu, parcă trasă de casca din ureche. Am dansat dintr-o piesă în alta, doar noi doi în cutia de 4 pereți ce ne separa de lumea rece. Am avut dreptate, timpurile bune chiar se întorc – atât timp cât găsești persoana potrivită care să le aducă înapoi.

„Dă-mi finalul în care ți-ar plăcea să mă vezi dacă aș fi real.”, a spus încet, parcă sperând să nu-l aud. Știam eu că de asta a venit. Cuvintele lui s-au lovit de mine și nu știu de ce, dar m-au supărat enorm. „De parcă e așa ușor…”, i-am servit o replică pe un ton dur. M-am oprit din dansat și m-am așezat înapoi, trăgându-l și pe el după mine. „Ți-e ușor să vorbești,” am continuat, uitându-mă în gol și sperând că astfel voi putea scăpa de emoțiile agățate de vocea mea, „Dacă nu este ceea ce cititorul vrea să citească? Dacă mă răzgândesc? Dacă nu-mi place de fapt și-l scriu doar pentru că pare a fi ceea ce vreau?”. Se spune că atunci când vorbești despre problemele tale se simte ca și cum ți s-ar lua o piatră de pe inimă, dar eu mă simt de parcă am mai adunat 10 peste. „E vorba de ce vrei tu! M-am săturat să nu mă asculți! E povestea ta și doar a ta!”, a spus și am putut să-i simt frustrarea din glas. M-am gândit la ce a zis, destul de mult. Poate că are dreptate. „E timpul să-mi dai drumul”, glasul i s-a stins din nou.

„E timpul să-mi dai drumul.” Ce drum? La ce se referă? „Dă-mi drumul!”, am auzit din nou. Simțeam cum inima începe să-mi bată din ce în ce mai tare. Nu mai puteam să-i văd chipul angelic sau să-i aud vocea. „Nu-mi da drumul!” am răspuns, lacrimi umezindu-mi obrajii precum o ploaie de vară peste florile proaspete. Și astfel, totul s-a prăbușit în mâinile mele…

Am deschis ochii și m-am văzut din nou la birou, uitându-mă la pozele de pe perete. Am luat stiloul în mână, și de data asta nu m-am oprit din scris decât după cuvântul „Sfârșit”. Da, e povestea mea și avea dreptate. E finalul meu, al lui, al nostru și stă în gândurile mele, pe foaia asta. Așa că, precum într-o poză, voi trăi și eu, și el, amândoi, prin cuvintele așternute pe foaia asta, pentru totdeauna.

Carolina BURCUȘ,
Colegiul Național „Dragoș-Vodă”,
Clasa a IX-a E

N.r.: Lucrare premiată cu locul II, la Concursul „Talente Sighetene”, ediția a IV-a (organizator, Centrul Cultural Sighet), la secțiunea Proză/Liceu.




Vasile Gabriel Vouciuc – Locul I (eseu), „Talente Sighetene”, ediția 2021

Să creăm împreună

Ultimul an a fost unul complicat pentru toată populația planetei, însă, mai ales pentru elevi, a căror viață a suferit cele mai multe modificări. Totul a început cu două săptămâni de vacanță, două săptămâni de relaxare care păreau binevenite, apoi a continuat cu trei luni de școală online, o idee atrăgătoare la început, iar apoi ni s-a promis că din luna septembrie ne vom întoarce în băncile școlii. Însă nu a fost așa, cel puțin nu pentru cei mai mulți dintre noi. După 12 luni cu urcușuri și coborâșuri, cu anxietăți, stări de singurătate, redescoperiri interioare, pierderi și câștiguri, putem analiza în mod obiectiv ce a însemnat și înseamnă în continuare „școala online”.

Cu toții știm că avem un sistem de educație pe alocuri deficitar, iar la capitolul de folosire a tehnologiei și a resurselor de învățare on-line nu excelăm. La un moment dat, majoritatea elevilor au visat să învețe într-un mediu modern, în care platformele on-line, utilizarea telefonului și a laptopului, proiectele și evaluările în format electronic sunt la loc de cinste, însă această realitate ni se părea una îndepărtată, una văzută doar în filmele de peste ocean. Însă, în doar câteva săptămâni, acest vis s-a transformat în realitate pentru toți elevii din țara noastră, deși cu greu îl mai putem numi vis, și cu exagerată indulgență putem zice că așa a fost pentru toți elevii din țara noastră. Am descoperit alte lipsuri ale sistemului: profesori nefamiliarizați cu tehnologia, profesori care nu sunt capabili sau pur și simplu refuză să predea la distanță, elevi plictisiți, care nu își dau interesul, elevi care nu pot asimila informațiile din mediul on-line. Toate astea, în timp ce lumea trece prin clipe grele, marcate de incertitudine și spaimă, de pierderi în familie, de izolare și singurătate.

Însă, nu totul legat de școala on-line este negru, întrucât am descoperit un alt mod de a învăța, un alt mod de a face școală, am învățat să folosim mult mai bine propriile dispozitive electronice, am învățat să fim autodidacți, și am învățat că, oricât de departe am fi unul față de celălalt, putem stabili o legătură extrem de puternică dacă avem încredere și înțelegere reciprocă. Am îmbunătățit relațiile cu școala și cu profesorii, care, între timp, s-au perfecționat în arta predării la distanță și a mânuirii platformelor on-line, deși, în mare parte, nu au fost instruiți în cadrul unor cursuri, după cum era de așteptat. Nici noi, elevii, nu am fost instruiți cum să trecem peste stările de interiorizare și peste anxietatea provocată de pandemie și izolare, însă am învățat singuri să ne ridicăm moralul, ne-am dedicat mai mult pasiunilor noastre și acelor lucruri mărunte care ne fac fericiți, și chiar am descoperit noi pasiuni, talente ascunse și laturi ale noastre despre care nu știam până acum.

Anularea olimpiadelor naționale din primăvara anului 2020 a fost o lovitură grea pentru elevii care s-au pregătit intens, timp de un semestru și jumătate, visând constant la evenimentul care le-ar da posibilitatea să își demonstreze inteligența, să întâlnească alți tineri cu aceleași pasiuni, și chiar să le schimbe radical viitorul. Calificarea la o olimpiadă națională necesită multă muncă, caiete întregi pline cu subiecte și exerciții, ore întregi de pregătire, iar recompensa ar fi trebuit să fie una pe măsură: un premiu la națională înseamnă și admiterea la facultate fară examen, direct cu notă maximă. Elevii olimpici, printre care mă număr și eu, am suferit pe moment, am fost furioși, însă nu din cauza simplului fapt al anulării olimpiadelor, complet justificată având în vedere situația pandemică de atunci, ci din cauza impresiei că toată munca noastră și a profesorilor noștri a fost în zadar, dar ne-am resemnat cu faptul că 2021 ne va da o nouă șansă, o nouă provocare. Această nouă șansă nu a venit nici în 2021, olimpiadele și concursurile școlare fiind, din nou, anulate, fară ca măcar să se ia în considerare organizarea acestora în condiții de protecție sanitară, însă noi, elevii, rămânem optimiști și ne punem speranțele în anul următor, resemnându-ne cu ideea că aceste concursuri nu sunt cele mai prețioase lucruri pe care pandemia ni le-a răpit.

Descoperim, însă, cu regret, și pe zi ce trece din ce în ce mai puternic, câte alte lucruri ne-a răpit pandemia, și de ce școala în format fizic este net superioară școlii on-line: nu ne mai vedem cu prietenii și colegii, nu mai avem parte de nicio interacțiune umană, petrecem prea mult timp navigând pe internet, fie de pe telefon, fie de pe laptop, stăm prea mult în casă și nu mai luăm destul contact cu natura, ne găsim cu greu motivația să ieșim din rutină, iar viața noastră devine una monotonă și lipsită de concretețe. Simțim chiar și lipsa trezirii dimineața devreme precum și a drumului până la școală și înapoi, pentru unii mai scurt, pentru alții foarte lung. Însă, eu consider că acum nu este momentul să ne uităm în trecut, ci trebuie să privim spre viitor, spre viitorul în care ne vom întoarce la școală și vom fi învățat să folosim tehnologia și resurele on-line, vom fi deprins spiritul autodidact, însă ne va lipsi experiența muncii în echipă și a comunicării. Am învățat multe de la școala on-line, atât despre noi înșine, cât și despre lumea din jurul nostru, iar provocarea cea mai mare, odată ce trece pandemia, este să nu uităm ce am învățat, ci să creăm împreună un sistem de educație care să răspundă „noilor vechi” nevoi ale elevilor.

Vasile Gabriel VOUCIUC
Colegiul Național „Dragoș-Vodă”
Clasa a X-a E

N.r.: Lucrare premiată cu locul I, la Concursul „Talente Sighetene”, ediția a IV-a (organizator, Centrul Cultural Sighet), la secțiunea Eseu.