„Tradiția” se păstrează! Faptele bune, gesturile caritabile se înmulțesc de Sărbători. Zilele trecute, în Săptămâna Mare, s-a simțit o solidaritate crescută a unor categorii de cetățeni, a ONG-urilor care activează în Sighet și care s-au gândit la familiile mai puțin favorizate de soartă.

Cluburile Rotary Sighet, Rotaract Sighet și Interact Sighet s-au coalizat și au reușit să ofere un mic suport culinar pentru câteva zeci de familii nevoiașe din municipiul nostru.

Aproape 100 de pachete consistente (completate și cu sprijnul unor sponsori binevoitori) au fost distribuite de către cluburile din familia Rotary, din dorința de-a oferi câteva produse de bază pentru masa – pentru mulți sărăcăcioasă – de Paști.

O parte din produse au fost colectate din donațiile cumpărătorilor prin intermediul proiectului „Astăzi tu dăruiești” (proiect desfășurat în parteneriat cu un important magazin din Sighet), proiect în care s-au implicat 10 rotaractieni și 15 interactieni.

Astăzi fiind Sfânta Zi de Paști, urăm cititorilor noștri: Sărbători minunate în continuare, cu sănătate și cât mai puține necazuri și probleme!
…și faptele bune să se perpetueze și să se multiplice!….

Salut, Sighet!

Încheiem Săptămâna Mare, semnalând o nouă apariție editorială la Editura Valea Verde din Sighet: DINCOLO DE SCENĂ!

Gheorghe Mihăiescu, fostul dansator al Ansamblului Folcloric Mara din Sighetu Marmației, fost „șurubar” și membru în Rotary Club Sighet, oferă cititorilor un consistent volum autobiografic (480 de pagini) ce include și „poveștile” neștiute din spatele scenei, de pe parcursul celor 14 ani petrecuți de autor în mijlocul binecunoscutului ansamblu folcloric sighetean, Mara.

Prefațatorii volumului (Ioan Ardeleanu – Pruncu – membru UZPR, Gheorghe Pârja – membru USR, Echim Vancea – membru USR, Ion Mariș – editor), îl însoțesc pe Gheorghe Mihăiescu într-un debut literar de bun augur.

Lansarea live a volumului va avea loc în prima parte a lunii mai, 2021.

Salut, Sighet!

Evoluții, schimbări. Frumusețile de altădată, cu doruri și timpuri trecute, care nu se vor mai întoarce și care au lăsat un urmă doar regrete. Nu le comparăm deloc cu cele din vremile prezente, sau mai apropriate, pentru că sunt prea mari diferențele, față de atâtea alte datini și tradiții, de o deosebită frumusețe, cu schimbările lor profunde în trecerea timpurilor, ducând cu ele viața însăși în aceste regrese.

Fiind în perioade istorice destul de depărtate, firesc era să fie un progres, într-o normalitate a așteptărilor, a vieții, spre mai bine, în evoluția timpului. Dar schimbările s-au produs chiar invers, cam în toate cele ce cuprind viața cea de toate zilele.

Sunt și altfel de contraste, uimitoare, depărtate însă de „domeniul utilitar”, direct. Așa cum ar fi trecerea de la mersul cu căruța, la deplasări amețitoare, cu mijloacele moderne, sau cu zborurile navelor pe traectorii interplanetare și alte „minuni”, de exemplu, în domeniul informaticii.

Când eram cu domiciliul la Vișeu de Sus, sau la Cluj, Crăciunul și Paștele le sărbătoream aproape mereu la Săliștea de Sus, unde confortul, frumusețile, plăcerile și „sfințenia” lor erau depline. Ne simțeam „acasă”, cu toate.

Spații depopulate. Acuma o primă constatare, ar fi golirea comunei de oamenii locului, o mulțime fiind plecați în pribegii, prin străinătăți, pentru a putea face față nevoilor familiale, aduse de ticăloasa și micimea umană a administrării țării. Sunt familii care se reunesc de marile sărbători, cu greutăți enorme și se bucură mult de împlinirea acestora, altele sunt rămase în separația singurătăților sau în durerea atâtor tragedii, determinate de alungarea peste hotare a cetățenilor acestei țări. Cu toată măreția și evlavia cu care se petrec și se mai păstrează aceste tradiții, în luminile și sfințenia lor, peste ele parcă plutește o umbră a tristeței și disperării, a pustiului, mai mulți fiind cei care pleacă, decât cei care se întorc acasă.

Dar să lăsăm aceste întunecimi și să revenim la situații locale mai vesele, într-o privire mai cuprinzătoare, cum erau altădată și cum mai sunt rămase și mai reduse acum, în respectarea cu eforturi a frumoaselor tradiții și datini, în respectarea Sfințeniei Marilor Sărbători.

Marile Sărbători în evoluția timpului. De mic îmi reamintesc imaginile frumoase, de tradiție, în prețuire, în liniște și reculegere a tuturor sărbătorilor de peste an, când se respectau și conservau aceste frumoase datini, mai ales în Transilvania. În preajma Marilor Sărbători se țineau posturile, ca și ajunuri în unele zile și, în același timp, o mare mulțime de oameni, aproape toți adulții, se mărturiseau și se împărtășeau cu Sfintele Taine.

Sărbătorile Pascale sunt printre cele mai așteptate de peste an. În cele 7 săptămâni premergătoare Învierii Domnului, populația din comună avea și are un comportament mai deosebit. Oameni mai în vârstă, care nu participă la munci grele, posteau și postesc întregul Post Mare, în sens bizantin, meniurile fiind lipsite de toate produsele animaliere, cum ar fi carnea, de orice fel, laptele, brânzeturile, untul, ouăle; nu mâncau nimic „de dulce”. Majoritatea adulților și cei mai mici, posteau în zilele de post (luni, miercuri și vineri), cu strictețe mai ales vinerea. Foarte mulți ajunau Vinerea, unii chiar toate cele 7 vineri din post. Încă de mic, de la 8 ani, am ajunat, prima dată cu o masă la amiază, apoi doar seară. Cei mai „zdraveni”, mai puțini, practicau ajunul mare, din când în când: din seara de Joia Mare, nu mâncau nimic până Duminecă dimineață, după venirea cu „Pasca”, cu cele Sfințite, de la Biserică; se mânca apoi câte puțin în primele zile. În 3 ani consecutivi, la 10, 11 și 12 ani, am ținut și eu acest ajun mare și aproape toate Vinerile din Postul Mare. La început a fost mai greu, apoi m-am obișnuit. Cât de bună a fost această educație a foamei, prin aceste ajunuri. Uneori și la făcutul fânului nu mâncăm nimic până seară, obligați de vremea capricioasă, schimbătoare, pentru a proteja adunarea pologului uscat, de degradare, de ploaie. Și muncile grele de la coasă, de la cărat căpițe, ridicrea clăilor, tăierea și transportul lemnelor, mi-au făcut mușchii numai fibră. Educarea foamei și condiția fizică deosebită m-au ajutat să rezist, în minime condiții de a rămâne viu, în detenția cumplită comunistă.

Sfintele Taine. Comuna era mare, în jur de 4.000 de adulți și aproape toți se mărturiseau și se împărtășeau, înainte de Crăciun și de Paști. De aceea, cu destul de mult timp înaintea Paștilor, se organiza la Biserică un program prelungit pentru acestea. Se făceau și se fac multe pomeni, multe daruri pentru cei necăjiți, de aceste sărbători, într-o solidaritate creștină de profunzime.

Meniul Pascal era foarte bogat și variat. Se vopseau multe ouă, în culori diferite, culoarea roșie predominând și foarte multe se și „împistreau”, în diverse variante. Se făcea, de regulă, ciorbă de miel și miel umplut, friptură de miel, cârnat și șuncă, afumate și fierte, excepționale, cozonac special pregătit, cu multe adausuri, mai multe variante (aluatul, cu făină albă, lapte, smântâna, ouă, unt și după fermentație se umplea cu brânză de vacă amestecată cu zahăr și apoi se punea la cuptor), deosebit de gustoase, completate cu diferite prăjituri de casă. Se făcea și o pâine foarte bună, din făină albă, cu împletituri, din care una mai mică, „Pasca”, era pentru sfințit. Acestea se puneau într-o traistă frumoasă, de regulă nouă, sau într-un coșuleț și se ducea la Biserică pentru sfințire, cu o sticlă cu vin.

Pregătirea Nopții de Înviere. Săptămâna premergătoare acesteia, numită Săptămâna Mare, era și este dedicată mult pentru diverse servicii religioase (multe rugăciuni, reculegeri, mărturisiri), mulțime de femei sunt prezente la Biserică, pentru o curățenie deosebită și diferite alte aranjamente, pentru a întâmpina cum se cuvine Marea Sărbătoare.

În Joia Mare, se citesc seara cele 12 Evanghelii, iar după această se face, în Vinerea Mare, Prohodul Domnului, cu biserică plină de lume și prin împrejurimi. Din această zi, până în Noaptea Învierii, nu se mai trag clopotele la Biserică. Sâmbătă Mare este o zi de rugăciune, post, ajun și reculegeri.

Ceremonialul religios de Înviere, a avut în timp două desfășurări. Mai demult, se făcea slujba de Înviere de la miezul nopții, cu cele obișnuite peste tot în bisericile ortodoxe și greco-catolice și se continua cu Sfânta Liturghie a zilei, după care se Sfințeau cele aduse în acest scop și apoi lumea pleca acasă, spre ziuă, cu serviciile religioase terminate pentru prima zi. Mai nou, după slujba de Înviere, se sfințește Pasca și se pleacă după aceea acasă, iar dimineață, la orele stabilite, se efectuează slujba obișnuită. Sărbătorile Pascale durează trei zile, în ultimele două cu Sfintele Liturghii și cu unele mărturisiri, pentru cei care nu le-au putut efectua până atunci. Am să vorbesc puțin de slujba de Înviere. La miezul nopții se adună mult lume la Biserică, se trag clopotele, se ia Lumina și se înconjoară Biserica de trei ori, cu preotul/ preoții, cu o mulțime de oameni, în rugăciuni și cântând „Cristos a Înviat”, de multă lume, cântec amplu ce răsuna peste împrejurimi.

Apoi se ajunge la ușa bisericii, închisă, preotul bate în ușă, purtând dialogul creștin cunoscut, după care intră apoi înăuntru și se efectuează slujba de Înviere, cu dese intervenții ale unei formații mari de coriști, băieți și fete, tineri și bătrâni, care cântă în mai multe variante acest „Imn al Creștinismului”, „Cristos a Înviat”. La încheierea acestuia, lumea participă la slujbă în continuare, fie pleacă acasă și dimineață, mai târziu, o parte dintre ei se întorc la Biserică, pentru Sfânta Liturghie de Paști.

Masa de Paști. În ziua Învierii, de dimineață, cu toți ai casei prezenți, purtătorul Păștilor, a produselor sfințite, când intră în casă spune: „Cristos a Înviat” și cu toții, împreună, răspund: „Adevărat că a Înviat”, apoi aducătorul Păștilor înconjoară masă de trei ori, spunând până la sfârșit aceleași rugăciuni. Se pun pe masă, special pregătită, și alimentele sfințite, lângă cele nesfințite, separat, apoi se spală toți într-un lighean cu apă curată, în care este pus un ou roșu, sfințit și se repetă de toți versurile cu: „Cristos a înviat” și se rostește și „Tatăl Nostru”. Se trece apoi la servirea mesei, încheiată din nou cu aceleași rugăciuni. Evident, nu lipsește ciocnitul cu ouăle roșii între membrii familiei, cu aceleași exprimări. Câteva zile se servește dimineață puțin din alimentele sfințite, apoi se completează cu celelate alimente, până se termină, în cursul acelei săptămâni.

Obiceiuri. Copiii mai mici umblă de dimineață bună în Tiez, la vecini, neamuri, cunoscuți, cu o tășcuță de gât, pentru ouă. La intrare spun „Cristos a Înviat” și li se răspunde de gazdă „Adevărat că a Înviat” și-i servesc cu câte un ou roșu, mere și nuci; își cam umplu tășcuța.

După masa de Paști, aproape toți ai casei, mai ales tineret, bărbați și copii pleacă și umplu cimitirul de lângă Biserică. Copiii se dau în „cioca”, cu ouă nesfințite, lovind ouăle cu vârful, cu aceleași cuvinte ca în Tiez; oul spart îl ia câștigătorul și până la urmă iese un campion, cu cele mai multe ouă sparte. Bărbații mai în vârstă se așează pe lângă morminte, unde se dispută în jocuri de cărți, simbolizând, probabil, activitățile soldaților romani ce păzeau pe Isus Cristos, în Suferințele de pe Cruce, până la Înmormântare, timp în care se câștiga „Cămașa lui Isus” și altele, probabil și „Cununa de Spini” de pe cap. Mulți tineri se urcă în Clopotniță și trag clopotul, semn de răspândire de vești bune peste an. Tinerii mai mari (18-20 de ani), organizau jocul „de o bătută și pe ea”, un fel de „oină locală”, când timpul permitea, pe spații lărgi, cu galerii, într-o mare veselie, cu toții, fără pizmășii, o adevărată și frumoasă manifestare sportivă.

Mai ales în cele două zile următoare, ca și în toate duminecile și sărbătorile, respectate peste an, șoseaua și trotuarele alăturate erau pline de lume, tineri și bătrâni, în relații de prietenie, de afaceri, sau o recreere și-ți era mai mare dragul să-i privești în costumația locală de sărbătoare, de o frumusețe deosebită. Și o purtau cu mândrie, cu naturalețe, ca ceva ce se cuvine și ce trebuia așa făcut. Mașini erau puține și se rula cu atenție și încet. Foarte mulți elevi din comună intrau la Facultăți, câte 14-16, anual. Majoritatea acestor Facultăți fiind de 5 ani, se plimbau prin comună între 50-70 de studenți și mulțime de elevi. La un moment dat, Săliștea de Sus era comuna cu cel mai mare număr de studenți, pe țară.

Cu timpul, acele tradiții frumoase ale Marilor Sărbători s-au diminuat. Paștele, Crăciunul, sau alte serbări frumoase, „Familiale”, de mare amplitudine, ce umpleau comuna, pline de farmec, spiritualitate, noblețe, frumusețe și trăinicie, acestea s-au rarefiat, s-au împuținat. Locurile s-au umplut de multe „insule familiale” în singurătăți, suferințe și tragedii, printre cele rămase în trăinicia acelor datini frumoase, care și ele și-au mai diminuat din farmecul lor deosebit, de altădată. Erau impuse de stăpâniri stabilite într-o necinste și lipsă de credință, de onestitate, de sentimente naționale, cu ideologii străine neamului românesc, în trecerea timpurilor, îmbinate acuma și cu efectele acestei pandemii, care micșorează și mai mult frumusețea acelor datini și tradiții de altădată. Ele se manifestă totuși, mereu, în evlavie, cucernicie și credință, cu bucurii și tristeți și nu vor fi nicicând suprimate, ci dimpotrivă, vor reveni, prin „renaștere”, la amploarea și desfășurarea lor firească, de altădată, cu unele„împrospătări”, aduse de timp, în treceri.

prof. Gheorghe BĂRCAN,
fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, Minnesota, USA.

foto: Rada Pavel

Sâmbătă, 24 aprilie 2021, senatoarea Diana Iovanovici Șoșoacă a poposit pentru câteva ore în Sighetul Marmației (via Vadu Izei, unde a și înnoptat).

După o scurtă plimbare prin centrul Sighetului, sentoarea Șoșoacă a preferat să se întâlnească cu sighetenii în piața de alimente a orașului.

După ce a luat pulsul pieței orașului, senatoarea Diana Șoșoacă ne-a acordat un scurt interviu. Pe parcursul vizitei la Sighet, senatoarea a fost însoțită de un înfocat susținător maramureșean, economistul Nistor Lihet.

Ion MARIȘ

Într-un Maramureș care se schimbă de la o zi la alta, nici rânduiala postului nu putea rămâne aceeași.

Mai demult, întreaga suflare a satului ținea tot Postul Mare, cât era el de aspru și de lung. Nu se mânca de dulce nici măcar duminica. Posteau și copiii, fiindcă nu se făcea altceva de mâncare, nu erau atâtea feluri de bucate, atâtea bunătăți. Ce se gătea, aia se mânca! Când începea Postul Mare, femeile făceau leșie de cenușă și cu ea spălau vasele, ca să nu mai rămână pe ele urmă de dulce. Și în prima săptămână din post, la fel ca în ultima, numai poame fierte se mâncau, nici tu mazăre, nici tu cartofi.

De câteva săptămâni, la Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale „Liviu Borlan” Maramureș, adunăm de pe la femeile din satele Maramureșului, rețete de post. De fapt, nu atât rețete, nu vrem să știm gramaje precise și ingrediente atent descrise, ne-am dorit mai mult să aflăm cum văd oamenii de azi rânduiala postului, cum își amintesc de trecut, din perspectiva aceasta, care este memoria afectivă a mâncărurilor cu care se hrăneau în copilărie sau în tinerețe atunci când se postea.
Acum, unii nu mai postesc deloc. Găzdoaile cu care am vorbit postesc numai în unele zile, îndeosebi vinerea, uneori și lunea și miercurea. Cartofii și mazărea sunt încă „la bază”, dar alte mâncăruri au rămas doar amintire… Chiar și cele care erau considerate deliciu pe vremuri nu au prea trecut proba timpului și a modernizării…

Poame și-atât

„O fo greu…”, auzim nu de puține când se vorbeste despre cum era viața pe vremuri în satele noastre. O fost greu de lucru. Da și să ții post era mult mai greu decât în ziua de azi: ca să ai hrană de post, trebuia să trudești pentru ea, să te îngrijești să o asiguri din timp.
„Demult, femeile se pregăteau mai bine ca amu de post. Se pregăteau încă din timpul verii. Și bunica… punea pere la uscat în cuptior. După ce făcea pita, o scoté, era cuptioru cald și arunca acolo câte un cuptior de pere. Și-apoi de o grămadă de ori, tăt le băga, până erau uscate bine.
Apoi puné prune la uscat, să-nșirau poame, făceam poame, așa, de mere dulci, de mere de vară și le puneam la uscat și în timpu postului, sierbeam pere, prune, cu poame de măr. Se uscau hribe și să-nșirau ș-acele și pă ață, le uscai pe blodăr, pe unde puteai, le puneai într-o hârtie și le duceai în pod. Altfel erau pregătirile. Amu… îi mai simplu, că punem hribele la congelator, le luăm, le țâpăm într-o tigaie, punem un pic de oloi și una două-s gata”. (de la Lenuța Opriș din Breb)
Acuma, cu „marketurile” astea în care găsești de toate, îi lesne a posti, numa să vrei.

Picioci fripte în ler, cureti, ai și alte câteva

„Dimineața să mânca scrijele pă fiteu, adică pâine prăjită și dată cu on mniez de usturoi și cu ceai. Și ceapă friptă mâncam, da nu chiar de dimineață, mai târziu on pic” își amintește Reghina Cosma, din Rogoz. „Mai punéi câte-on mniez de cureti murat cu niște orez sau cu păsat. Tăieței cu picioici laolaltă, păstăi uscate de post, poame uscate, grăunță sierte. Pere, mere le puneau la uscat și făceau pă urmă un fel de compot. Mai puneau on pic de zahăr și ce bun era. Mai demult, oamenii foloseau 1 litru de ulei în tot postu Paștelui. Era on meceteu, o cârpă pusă într-on băț și cu aceie unjé lespidea. Era de sămânță de pepine uleiul. Făcém picioici fripte în ler. Spălam cartofii și îi băgam în ler și apoi mâncam cu on mnez de ai (usturoi) ori numa cu sare. Mai mâncam cureti murat cu oloi și cu pâine sau cu mălai. Și amu mâncăm. Îi cea mai bună murătură”.

Pui de mazăre (adică fasole) cu ceapă

Asta-i o mâncare tare-tare simplă de post, de care ne-a zis tot Lenuța lui Opriș din Breb. Da-i și tare-tare bună. „Se pune mazărea a sierbe (a fierbe). Când îi siartă, iei de-acolo vreo doi pui, demnici ceapă, pui un pic de oloi și o mănânci așa. Ce rămâne, o faci frecată și aduci o broazbă de curechi din cadă, o demnici, mai pui și pă ea un ptic de oloi și… îi tare bună de post, nu sîmțăști că ești flămând. O mănânci așa de bine, că ești mai sătul ca-n zi de dulce. Bei apă de numa după ea”.
Vai, ce bună-i fasolea așa, nici nu știți! Sau no, dacă vreți să știți, vă puteți face.

Sarmale cu ciuperci și păsat

Maria Buda din Ungureni (Țara Lăpușului) își amintește „Făceam cureti umplut cu ptitoance (ciuperci) și cu păsat. Le demnicam mânânțăl și puneam în păsat. Mai puneam 2-3 morcovi dați pân răzătoare, petrinjăl, ceapă friptă în oloi cu poprică și puneam pă păsat, nu făceam cu orez. Măcinam la moară păsat și îl făceam cu ciuru până nu rămânea nicio tărâță în el numa el mândru. Îl spălam bine cu apă, dacă mai rămânea on mniez de târâță se strânjea deasupra apei. Apoi îl strecuram pân strecurători. Așă făceam ptitoance cu cureti morat. Inima de la căpățâna de cureti o demnicam mânânțăl și o puneam în păsat. Era tare bun, cine-l știa face. Trebuia să pui tot feliu pă el ca să fie bun.”

Tisălița amintirilor

Tisălița se făcea demult. Prin unele „căsi” se făcea des tare, de oamenilor li s-a cam acrit de ea și nu își amintesc cu mare plăcere. În alte sate, nu s-o tare făcut. Pentru tisăliță circulă mai multe variante de rețete, noi v-o zicem pe cea culeasă de la Lenuța Opriș din Breb: „Străbunica me făcea, soacră-mea făcea… Se pune fărină de mălai, cu un pic de drojdie și vreo două tărâțe și apă caldă într-un borcan mare, așa cam de vreo 10 litri. Se pun acolo și se lasă să se acrească. Când îi acră, se străcură, să pune într-o oală pă foc, se face rântaș; la rântaș pui un pic de ulei, demnici un miez de ceapă, o lingură de fărină și un pic de boia. Stingi cu apă rece și pui pă zama ceie… Dacă ți se pare că-i prea acră, mai pui un pahar-două de apă. Și-aceie se mănâncă cu cartofi fripți în bloder. Se pune cimbru, sare, piper și apa… câtă s-o luat de acolo din borcan, iară se completează cu apa caldă…”

Mai sever o fost postu ca amu…

„Eu îs sângură, n-am pă nimeni. Nici copii, nici bărbat, numa pă Dumnezău. Așa că în zâua de post, îmi curățăsc doi cartofi, îi prăjesc pă lespede, îmi aduc un pepine și mănânc. Pă altă zi, îmi fierb un pic de fasole. Îmi fac frecată… dacă o fac miercuri, îmi rămâne și pă vineri, dacă-s sângură”, ne zice mătușa Mărie din Bârsana. Tot ea ne mai spune:
„Și demult, tăt fasole frecată făceam, sau fasole cu zamă, da tăt de post. Cartofi în bloader, cu o broazbă de curechi mai mâncam. Mânca lumea pită de mălai, de i-o pârâit grumazu. Amu… numa cine are o poftă de pită de mălai mănâncă de-aceie… Nu era pită de grâu p-atunci. Numa dacă mereai în oraș și cumpărai. Amu videți că și cozonac se face de post. Mai greu o fost postu atunci ca amu. Și nu mâncau din Joia Mare până-n ziua de Paști. Și asta nu o fost așa pentru c-o fost sărăcie. C-o fo’ la oameni berbință cu brânză și-o fo berbință cu lapte. Da n-o mâncat. Așa o fost rânduiala. Amu… s-o mai depărtat un pic.”

Multiplele forme ale… mălaiului

Ileana Andreica, din Călinești, ne-a povestit, la rându-i despre postul copilăriei.
„Noi, dacă am fost familie mare, n-am avut grâu. Și ne făcea un cuptor de pită de mălai sâmbăta și de-aceie mâncam tătă săptămâna. Pâine de grâu aveam numa când dădea mama pită de mălai la schimb. Și când primea pâine de grâu, ne-o împărțea, ca pe o prăjitură.
Lictaru noi îl făceam numa din prune, fără nici un pic de zahăr. Se făcea atâta de tare, că nu puteai băga lingura în el, se tăia cu cuțâtu și se puné cu un pic de apă pe sobă și se mai serbè, să se subțieze. Apoi se punea în straturi cu tocană. Prima dată un strat de lictar și după aia tocană, iară lictar. Și-apoi din aia mâncam tăți. Unde-am stat eu, eram 15 prunci în 3 căsi… Amu nu-s atâția într-o clasă de pe tăt satu.
Când rămânea tocană de dimineață, o făcea cu ulei și o prăjea pe sobă. Și-apoi mâncam și de-aceie, tocană oloietă îi ziceam.
Fiecare găzdoaie ave cuptor și usca poame. Și apoi mama bătrână punea o oală de zece litări, punea poame în ea și umplea oala de apă. Și când erau serte, punea un pic de zahăr. Și-așe era de bună zama ceie de pă poame rece și tocana caldă”.

Ceva dulce care nu-i de dulce?

Tot Ileana Andreica, din Călinești, ne-a zis care erau câteva dintre versiunile de desert. Unele nu se mai fac azi, altele, în schimb, au și acum mare trecere:
„Prăjiturile erau mai mult apă, făină, un miez de zahăr, să fie un pic de dulce, să frământa c-un miez de drojdie și să tăia în mai multe forme și le cocea în bloader. Acele se chemau uscături. Erau ca un fel de cornuți. Ca să postim și să și mâncăm ceva dulce, din alea se făceau. Și la școală din alea ne puneau, uscături. Mai erau și unse cu lictar, numa murdăream cărțile. Acuma nu mai facem din astea. Nu că nu ne plăceau, dar, știți… tineretu s-o modernizat…”
Da, știm. Faptul că tineretul s-a modernizat e explicația universală pentru aproape orice schimbare a traiului din Maramureș. Mulțam Domnului, la scoverzele de post cu lictar (clătite cu magiun), nu s-a renunțat însă. Ba mai mult, am asistat la o sesiune în direct cu „facerea lor”. Le-am văzut cum se fac, le-am fotografiat și, desigur, le-am mâncat.
De fapt, scoverzele de post pe care ni le-a făcut mătușa Ileana nu-s chiar clătite din alea subțiri („ca la maternitate” le zice găzdoaia noastră), ci mai degrabă niște plăcințele, fiind mai pufoase.
Rețeta-i simplă: aluat din fărină, apă, sare, un pic de miere (zahăr), dar și niște mici exotisme ca vanilia și lămâia. Separat, într-o cănuță, apă călduță cu drojdie, care după ce crește, se adaugă aluatului, se frământă toate și se lasă la dospit cam o oră. Se pune lespedea pe șpor (mult mai fain decât aragazul, zicem noi) și în ea, un pic de ulei să se înfoace. Apoi se pune aluat în lespede, se întinde cu lingura cât să fie uniform, se prăjește pe-o parte pe alta și-s gata. După ce se adună câteva bunătăți din astea, se răstoarnă pe un fund de lemn. Apoi îți ungi scoverzele cu lictar adus din cămară, și desigur, le mănânci cu poftă, cum altfel?

Așa o fost. Așa îi acum. Mâncăruri mai sunt, desigur, nici pe departe nu le-am cules pe toate. Le mulțumim tuturor interlocutoarelor noastre, ale căror grai și înțelepciune dau… aromă oricăror amintiri, mai ales celor culinare. Vă dorim o Săptămână Mare cu cât mai puține păcate și Paști îmbelșugate!

CJCPCT „Liviu Borlan” Maramureș
https://www.facebook.com/culturatraditionala
Rețete culese de Rada Pavel și Mirela Poduț
Text și foto: Rada Pavel

Sub genericul „Învață și du mai departe!”, timp de trei zile (26-27-28 aprilie) se desfășoară, on-line, ateliere de încondeiere a ouălor și vopsitul acestora cu plante. Evenimentul este coordonat de Măriuca Verdeș și Asociația Rădăcinilor Străbune, iar parteneri ai proiectului sunt Muzeul Maramureșean și Muzeul Județean de Etnografie și Artă Populară din Baia Mare. 

Mâine, 27 aprilie, în a doua zi de proiect, învățăm încondeierea ouălor, tehnică specifică Țării Lăpușului, alături de găzdoile din localitatea Libotin. Aveți nevoie de: ouă, coji de ceapă roșie, luște, zer, sfeclă roșie, ceară și bineînțeles condeiul pe care îl puteți confecționa singuri dintr-o bucată de lemn, cioplită subțire, la un capăt cu un corp cilindric de tablă subţire. Vă așteptăm! (manager interimar, muzeograf Mirela Barz)

Atelierele încep de la orele 17:00, pe platforma ZOOM, iar linkul de acces va fi postat și în următoarele două zile pe pagina de facebook a Muzeului Maramureșean.

Salut, Sighet!

sursă foto: Muzeul Maramureșean

Învierea Domnului este cea mai importantă sărbătoare din calendarul creștin și este respectată cu sfințenie și azi în satele maramureșene. Oamenii au învățat din generație în generație cum să se pregătească pentru sărbătoarea pascală, sărbătoare însoțită de numeroase tradiții și obiceiuri.

Sărbătoarea Paștelui implică pregătiri intense, care încep cu o săptămână înainte, denumită în popor Săptămâna Mare. Aceste pregătiri incumbă acte ritualice, transmise din vremuri precreștine și care, în anumite sate, persistă și azi.

Chiar dacă vremurile erau grele, oamenii au încercat să facă tot ce le sta în putință, ca la marile sărbători religioase să aibă masa îmbelșugată și haine noi.

Pentru a întâmpina cum se cuvine sfânta sărbătoare a Paștelui, în Săptămâna Mare, interiorul tradițional îmbracă straie de sărbătoare. Sunt etalate cele mai frumoase țesături, icoanele sunt împodobite cu cele mai frumoase ștergare și întreaga familie se pregătește de sărbătoarea Învierii Domnului.

Expoziția se dorește a fi o monografie a ceea ce a însemnat Săptămâna Mare în comunitatea tradițională, o săptămână în care tot ceea ce se întâmpla era menit să aducă purificare și bunăstare casei, gospodăriei, dar și familiei.

Vă invităm ca împreună să (re)descoperim obiceiuri, credințe și superstiții legate de Praznicul Învierii Domnului!
Mulțumim Părintelui Sidău Dan și Măriuca Verdeș Nemeș!

Expoziția va fi deschisă în perioada 23 aprilie – 30 mai 2021, la Secția de Etnografie a Muzeului Maramureșean din Sighet și poate fi vizitată de marți până duminică, între orele 9-17.

Vă așteptăm cu drag!

Comunicat de presă
Muzeul Maramureșean

O nouă apariție editorială la Editura Valea Verde: MEMORIA PĂPĂDIEI!

Luminița COLOPELNIC, profesoară de limba franceză (la Colegiul Național „Dragoș – Vodă” din Sighet), debutează editorial cu un volum (roman – jurnal) deosebit de captivant. Volumul este „O sinteză de viață, un suflu viu ce limpezește de impurități și realcătuiește esențialul într-o lume afectată de boală, mizerie, neajunsuri ”(Antonia Luiza Dubovici).

Recomandat de cititori – prefațatori avizați (Anca Opriș – Consulul general al României la Lyon, Antonia Luiza Dubovici, poetă – SUA, prof. Alexandru Mărculescu, prof. Marin Slujeru – poet), „romanul – poem” va fi lansat (cu public!) după Sărbătorile Pascale.

Volumul (design copertă – Alexandra Făgăraș, lector de carte – Eliza Pop) a fost tipărit la Sighet (Aska Grafika) cu sprijinul unor generoși sponsori: Vasile Godja (Plimob SA), Dan Ofrim (Hotel Grădina Morii), SC Dos Catering SRL, CMI dr. Crina Moțoc Popa și Editura Valea Verde.

Salut, Sighet!

Elevii Colegiului Național „Dragoș-Vodă” au participat saptămâna aceasta, în zilele de 20 și 21 aprilie, la workshop-ul „Învățând din istoria secolului 20 – Tineri de azi faţă în faţă cu tineri de ieri”, ocazie perfectă pentru a-și îmbogăți cunoștințele de istorie, a afla cum își trăiau viața de zi cu zi copiii din secolul trecut, și a cunoaște persoane cu povești de viață impresionante.

Acest workshop, parte a proiectului „În spatele ușilor închise – Copilărie sub regimuri totalitare/ Copilărie în vreme de război” este finanțat de Uniunea Europeană prin programul „Europa pentru Cetăţeni – Memoria Europei” și derulat printr-un parteneriat între Fundaţia Academia Civică – Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei (România), Asociaţia URBAN (Bosnia şi Herţegovina), Asociaţia ATRIUM (Italia) şi Post Bellum (Cehia), cu scopul de a-i determina pe tineri să reflecteze asupra modului în care regimurile totalitare şi conflictele armate au afectat viaţa copiilor, pentru a înţelege şi aprecia beneficiile şi drepturile pe care le oferă o Europă non-beligerantă şi democratică, dar şi pentru a comemora şi a transmite mai departe poveştile victimelor.

Am rămas plăcut surprinsă de disponibilitatea, interesul şi extraordinara implicare a elevilor în proiect. Sincer, eram oarecum sceptică, întrucât, din cauza situaţiei speciale în care ne aflăm – neputând invita participanţii la muzeu (partenerii din proiect, elevii şi mai ales martorii) – nu îmi dădeam seama în ce măsură vor reuşi să interacţioneze cu toţii, să se transmită prin intermediul ecranului acele sentimente, trăiri, pe care evident le percepem altfel stând de vorbă – faţă în faţă – cu cineva. Aşa cum le-am spus şi elevilor, sper ca în urma mărturiilor audiate, a dialogului inter-generaţii, să îşi fi găsit un posibil model de urmat în viaţa lor cotidiană, fie că e vorba de consecvenţa faţă de un crez, de puterea de a lupta pentru un ideal, fie că ne referim la spiritul de sacrificiu, spune Andrea Dobeș, muzeograf în cadrul Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței și gazdă a întâlnirii.

În prima zi a evenimentului, desfășurat pe platforma on-line Zoom, scriitoarea italiană Marisa Fabbri, autoarea cărții „Non ho mai avuto una bambola”, a vorbit despre povestea Antoniei Laghi, mesager al partizanilor italieni în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, și a răspuns numeroaselor întrebări și curiozități ale elevilor în legătură cu viața curajoasei „Tonnina”. A doua zi, a fost consacrată prezentării, de către elevi, a unor proiecte despre copilăria sub regimuri totalitare sau în vreme de război, urmate de discuții pe baza mărturiilor lui Carlo Flamigni (Italia), Jarmila Krockova (Cehia), Voica Potârcă (România) și Sead Vrana (Bosnia-Herțegovina).

„Tinerii de azi”, elevii CNDV-iști, coordonați de prof. Claudia Dura, care au luat parte la acest workshop, dornici să învețe din experiența „tinerilor de ieri”, au fost:

• Proiectul „Communism trough children’s eyes”: Crina Andreca, Carolina Burcuș, Sonia Duma, Patricia Furtos, Anastasia Herbil, Maria Moiș
• Proiectul „Childhood during fascism in Italy”: Diana Alina Dolca, Nicola Colopelnic, Larisa Pașca, Izabela Tivadar, Antonia Ștețiu
• Proiectul „Childhood in the Czechoslovak Socialist Republic”: Ariana Onișa, Andreea Petrar, Mihaela Ioana Trifoi, Silviu Pontoș
• Proiectul „Childhood during the Bosnian War”: Daria Bococi, Cristian Hera, Cosmin Rusneac, Hannah Utan, Vasile Gabriel Vouciuc.

Cred că este un proiect extrem de util pentru noi, cei născuți după ‘89. Mărturiile pe care le-am ascultat sau le-am prelucrat, completează informațiile dobândite la orele de istorie, despre un capitol tragic al istoriei recente. Faptul că a trebuit să lucrăm în limba engleză a fost un motiv în plus să ne mobilizăm. Mă bucur că ne-am implicat într-un număr așa de mare, reușind să înțelegem o parte a trecutului nostru, văzută prin ochii celor care au trăit în acele vremuri – Patricia Furtos, clasa a IX-a B.

*
Am prezentat, alături de colegele mele, un proiect despre cum a afectat comunismul viețile tinerilor din România. Cred că prin intermediul acestei activități am reușit să înțeleg cu adevărat diferențele dintre modul în care trăim noi acum și modul în care trăiau cei cărora le-au fost spulberate visele de comunism. Am avut oportunitatea să văd ce a însemnat să crești într-o lume filtrată de conducere și să trăiești după cum spun ei, prin ședințele on-line în care am vorbit cu martori – Carolina Burcuș, clasa a IX-a E.

*
A fost o experiență cu adevărat unică şi valoroasă. Am fost profund impresionată de mărturiile invitaților şi sunt foarte recunoscătoare pentru această ocazie de a-mi îmbogăți cunoştințele istorice şi de a auzi poveştile de viață ale celor care au trăit în vremuri atât de tulburi – Larisa Pașca, clasa a X-a B.

*
Această activitate mi-a deschis ochii spre realitatea trecutului înfiorător. Invitații din diferite țări au avut povești tulburătoare care m-au ținut cu sufletul la gură. Mi-a făcut plăcere să particip împreună cu colegii mei și pot spune că am învățat multe lucruri din această experiență emoționantă – Nicola Colopelnic, clasa a X-a B.

*
Totul afectează totul. O simplă privire la un fluture în grădină sau doar o secundă în plus privind la stelele nopții ne schimbă viața pentru totdeauna. Dacă aceste lucruri au puterea de a face o diferență între cine suntem și cum va fi viața noastr, imaginați-vă ce poate face războiul unui copil. Pe durata războiului jocurile devin realitate. De-a v-ați asunselea îți  poate salva viața pentru că te ascunzi de inamic și bombardamente. Șahul se transformă în strategia părinților tăi de a împărți mâncarea pentru a ajunge toată luna. Nu mai sari jucând șotron, sari pentru a evita gropile făcute de bombardamente. Copilăria pe durata războiului, nu este doar o traumă, este puterea de a zâmbi în orice circumstanță și speranța că zile mai bune, cu pace, vor veni. Aceia care au trăit pe durata războiului sunt notificări vii că dacă uităm și nu învățăm despre o istorie atât de recentă, s-ar putea repeta – Daria Bococi, clasa a X-a E.

*
Există atât de multe filme despre războaie și despre regimuri politice înfiorătoare ce au răpit libertatea din viața oamenilor. Deși transmit anumite mesaje, par lucruri foarte îndepărtate, aflându-se la granița dintre realitate și închipuire. Dar apoi, apar oameni care deși au trecut prin atâtea orori, reușesc încă să zâmbească. Oameni ce au înțeles că una dintre misiunile lor este să-i oprească pe cei tineri din a repeta greșelile trecutului. Oameni în a căror voce se aude suferința și teroarea experiențelor, în a căror privire se citește hotărârea pe care au avut-o luptând cu nedreptatea și a căror chip dezvăluie satisfacția reușitei lor. Acest eveniment le-a oferit o voce tuturor celor ce au fost amuțiți de regimul politic și i-a ajutat să imprime în sufletele noastre mesajul „Aduceți pace. Nu-i lăsați să înceapă alte războaie. Nu-i lăsați să vă suprime libertatea. Aveți grijă de viitor. Aveți grijă ca istoria să nu se repete.” – Mihaela Ioana Trifoi, clasa a X-a B.

*
Pentru mine, participarea la această activitate a fost o experiență plăcută, având oportunitatea de a asculta și învăța din mărturiile unor oameni (din Bosnia și Herțegovina, Italia, România și Cehia) care au trecut prin perioade grele ale istoriei. A fost o experiență minunată de învățare care, sper să se mai repete. – Silviu Andrei Pontoș, clasa a X-a B

*
Am avut deosebita plăcere de a participa la acest eveniment, unde tinerii din ziua de azi au avut onoarea de a discuta cu tinerii de altădată, prezentându-ne perioada în care au trăit, dar și regimurile politice impuse de societate, precum și modul în care acestea au reușit să le schimbe copilăria și adolescența. Pentru mine, această experiență a fost unică întrucât, ascultând mărturiile celor prezenți am realizat cât de norocoasă sunt să trăiesc într-un prezent în care am o copilărie lipsită de griji, libertatea de a-mi alege propriul drum în viață, de a-mi exprima opiniile și dorințele public, fără să simt frica războiului, și teama că lumea din jurul meu s-ar destrăma din cauza exploziei unei bombe. Cred că este foarte important ca tinerii de azi să participe la astfel de activități, întrucât doar așa putem deveni oameni mai buni, învățând din greșelile trecutului. – Onișa Ariana Ionela, clasa a X-a B

*
Consider că discuțiile active din cadrul workshop-ului au relevat o față necunoscută  a trecutului istoric. Pe parcursul activităților, elevii au demonstrat abilitatea de comunicare în limba engleză, analiza și gândirea critică. În calitate de profesor, a fost o onoare să lucrez cu elevi pasionați de istorie. Sper ca și în viitor să colaborăm în cadrul unor proiecte în care istoria prinde viață. – prof. Claudia Dura

Noi, tinerii din ziua de azi, avem șansa să conștientizăm unde pot duce răutatea, prostia și inconștiența. Și avem, în același timp, obligația să ne asigurăm că astfel de orori, ca cele petrecute in timpul fascismului din Italia, comunismului din Cehia și România, și al războiului civil din Bosnia-Herțegovina, să nu se mai întâmple niciodată. Fie ca istoria să nu fie niciodată uitată, și nici repetată!

Vasile Gabriel VOUCIUC
clasa a X-a E
Colegiul Național „Dragoș-Vodă”

Jurnalul de Sabat

Ziua I de Sabat – Introducere
Nu știu de cât timp zac aici, în încăperea asta rece, gri și sufocantă, plină de umezeală, ciuperci și mușchi pe alocuri. Îmi lipsește lumina soarelui… Căldura e un lux de care nu are rost să aduc aminte… Singurele chipuri „umane” pe care le-am văzut de când sunt prizonieră, se aseamănă unor umbre… Toate amintirile mele s-au scurs odată cu timpul. Am rămas o carcasă firavă, ștearsă, gri…
Despre trecut n-are rost să scriu, paginile oricum se vor face scrum. Astăzi, după paru sute cincizeci și șase de linii pe peretele celulei, oamenii-umbră mi-au dat o nouă poruncă. Mi-a fost încredințat in jurnal în care trebuie să scriu ce-mi trece prin minte. (totuși trebuie să mă gândesc și la consecințele însemnărilor mele)…
Cum sunt forțată să am propria noțiune a timpului, voi denumi fiecare însemnare „zi”.

Ziua IV de Sabat – Mama…
Astăzi s-a întâmplat ceva minunat. Cât oamenii-umbră îmi verificau progresele, din neatenție, unuia dintre ei i-a căzut o floare din haină. Era un mac sălbatic cu petale de foc. Intensitatea culorii petalelor a stors din mineta mea o fărâmă a vremurilor trecute… Mi-am adus aminte de mama și de cum culegeam flori de câmp împreună… Mi-am adus aminte de cuvintele pe care mi le-a spus când ne-am văxut ultima dată. Au răsărit atât de clare în mintea mea, ca și cum mama ar fi fost lângă mine și mi-ar fi vorbit. Le voi scrie aici pentru a fi sigură că nu se vor pierde iar în negura trecutului.
„Și de-ar fi să plec într-un loc în care soarele nu mai răsare. Într-un pustiu, pe-un fund de mare. Ori pe-un vârf de munte, unde păsările-s mute. Să-mi petrec ani de-a rândul în adâncul unei peșteri. Sau într-un codru pustiu unde frunza-i de mult moartă și nici vântul nu mai bate, de frică să nu rupă crengile îngreunate de vreme.
Dacă aș dispărea, măcar pentru o zi, ce-ai face? O zi în care, timpul parc-ar sta în loc. O zi în care chipul, vocea și prezența mea ar rămâne doar o amintire. Ce-ai simți, dacă, pentru o zi n-aș exista? Aș fi ceva ce n-a fost acolo niciodată. Ceva între închipuire și trecut. Ceva ce moartea n-a luat, dar nici viața nu a dăruit.
Dacă păsările n-ar mai cânta pentru mine, pentru tine ar face-o? Dacă ființa mea ar fi închisă în amintirile tale și n-aș mai putea să mă bucur de nimic, ai face-o tu pentru mine? Te-ai uita la stele în fiecare noapte știind că dorințele mele străluceau la fel? Te-ai plimba pe plajă doar s-auzi vântul rostindu-mi numele? Ai strânge la piept animalele să-mi simși căldura? Ai zâmbi străinilor pentru a-mi vedea surâsul pe chipul fiecăruia? Ai asculta cântecele mele preferate pentru a-mi auzi vocea? Ai privi în oglindă pentru a te uita în ochii mei? Ai aștepta apusul pentru a-mi vedea umbra și răsăritul pentru a-mi vedea ființa? Ce-ai face dacă m-aș afla pretutindeni, dar nicăieri? Cu timpul m-ai uita? Ai putea face asta?
Probabil. Amintirile rămân și aduc odată cu ele cele mai puternice trăiri. Dacă nu ești suficient de puternic, poți rămâne prins în trecut. Și totuși… nu prea cred că viitorul contează. Ci felul în care îți construiești soarta și o trăiești. Felul în care te bucuri de lucrurile simple ce te înconjoară. Felul în care te bucuri de tine. Lucrurile sunt trecătoare. Oamenii sunt trecători. Poți avea totul și poți pierde totul doar clipind. Ce rămân sunt amintirile. Fă-le frumoase. Dar mai important, ai grijă ca atunci când dispari, să rămi o amintire frumoasă.”
Mi-e dor…

Ziua IX de Sabat – Povestea oamenilor-copac
Am aflat un indiciu valoros. Închisoarea mea se află în pădure. Poate nu vă e ușor să credeți ce voi scrie în continuare, cum nici mie nu mi-a fost, dar stând aici am învățat că nimic nu e imposibil… Am aflat acest indiciu de la copaci… I-am auzit plângând. Am ales să-i ascult și în felul acesta le-am aflat povestea… Pare o nebunie pentru cineva ce-a trăit afară, dar eu tind să-i cred… Oricum nu am de ales.
Vi s-a întâmplat vreodată să treceți noaptea pe lângă o pădure și să auziți suspine sau orice fel de sunet ce nu pare la locul său? Ați avut vreodată acest sentiment de neliniște sau că sunteți priviți când v-ați aflat într-o pădure? Ei bine… nu era doar mintea voastră ce vă juca feste. Cineva chiar suspina ori vă privea. Erau copacii. Copacii au suflet. Nu toți și nu au avut mereu suflet… aici intervin păcatele omenești.
Povestea spune așa: fiecare om ce-a murit cu sufletul zbuciumat, ce a fost ucis pe nedrept, ori în război, ori a fost răpus de vreo boală și-a murit cu regrete, nu a reușit să părăsească lumea pământească. Sufletul său a rămas blocat în trunchiul unui copac. Acolo își petrece eternitatea până își atinge scopul, pentru a putea pleca de pe Pământ.
O legendă spune că, acum foarte mult timp, oamenii ce stăteau în apropierea pădurilor auzeau suspine după miezul noții. Unii mai curajoși se înfățișau înaintea regelui pentru a reclama acest lucru, spunând că sigur e vreo uneltire a vrăjitoarelor. La început, nu erau luați în seamă și de multe ori erau chiar pedepsiți pentru îndrăzneala lor. Asta pâmă într-o zi…
Regele plecase la vânătoare. Fiind ocupat să prindă vânatul, a pierdut noțiunea timpului. Întunericul l-a prins hoinărind prin pădure. Atunci, a auzit și el pentru prima dată plânsul copacilor. Pentru prima dată de când era rege, frica îl stăpânise întru totul. Cum a ajuns la palat, nu se știe. Se zonește că l-ar fi condus un grup de femei îmbrăcate în negru. Cert e că a doua zi a poruncit să se caute toate vrăjitoarele din regat și a pus o recompensă enormă pe capul fiecărei vrăjitoare găsite. De atunci a început șirul nedrept al persecuțiilor.
Pădurile s-au umplut de suflete răzbunătoare sau îndurerate, iar suspinele copacilor pot fi auzite și ziua dăcă cineva ascultă cu mare atenție.
Mi-au spus că legenda trece din generație în generație deoarece regele în cauză a căzut pradă mâniei copacilor… Morala pe care fiecare povestitor o învăluie într-o aură aparte e „Copacii nu-ți uită regretele, iar oamenii nu-ți uită păcatele.”

Ziua XIII de Sabat – Rătăcire
Oamenii-umbră mi-au făcut ultimele zile greu de suportat. Nu le place ce scriu. Mi-au spus că vor să afle „știu eu ce”.Nu am idee despre ce vorbesc. Mă simt mai veșdetă pe zi ce trece… încep să cred că era mai bine să putrezesc în singurătate decât să suport asemenea ființe de piatră…
Aș vrea să-mi conduc pașii spre soare. Să mă înec în lumină și căldură. Să mă preschimb într-o rază și să cutreier pământul și universul. Fără griji, fără emoții, călătorind cu singurătatea de mână.
Mi-aș dori atât de mult să mă fac una cu oceanul. Să plutesc cu fiecare val. Să văd fiecare răsărit și apus. Să mă izbesc de maluri sau să mângâi nisipul rece, sub cerul înstelat al nopții. Aș vrea să fiu o stea. Să stau singură pe boltă și-n negura ce mă înconjoară. Să visez la vremuri ce n-au să vină niciodată. Să-mi țin iar singură de urât. Vreau ca lumina mea să rămână singura pe care o cunosc. Mi-aș dori să fiu un nor ce străbate cerul și vede lumea. Să plutesc într-o mare albastră de vise. Să simt un fulger ce-mi încălzește trupul, ca apoi să dispar pentru veșnicie.
Tânjesc după ce nu pot avea, dar mai ales după vechea singurătate. Vreau să fiu cucul ce-și pierde urma-n codru. Să trăiesc precum lupul pierdut de haită. Sunt fulgerul fără furtună, floarea-n vârf de munte și luna dintre nori. Știu că în adâncul sufletului, tot ce-mi doresc acum e liniște. Liniștea de care nu m-am bucurat până nu am pierdut-o…

Ziua XV de Sabat – Ce sunt umbrele?
M-au lăsat în pace. Iar rătăcesc prin pustiurile minții mele. Astăzi am dat de o întrebare ciudată. Ce sunt umbrele? Ce înseamnă pentru oameni umbrele lor? Pentru mine înainte însemna doar un joc al luminii, poate un fenomen fizic… Nu știu, nu o luam prea des în seamă…
Stând aici, am descoperit că umbra e cu totul altceva. Desigur, sunt doar teorii de ale mele, dar, având în vedere că nimeni (din câte știu eu) nu a mai văzut oameni-umbră, nu pot fi contrazisă.
Am ajuns să cred că umbrele sunt de fapt diferitele măști pe care le purtăm. Sunt diferite laturi ale personalității noastre. Unele sunt bune, altele sunt îngrozitoare. Cumva, toate vor să iasă la suprafață și să se materializeze, însă nu au permisiunea. Trebuie să funcționeze ca întreg. De aceea, tot ce pot face e să se răsfrângă din când în când în preajma noastră.
O altă teorie ar fi că, umbrele sunt de fapt reflexiile îndrumătorii noștri. Nu îi putem auzi, dar se pot face observați prin diferite metode. Își pot face simțită prezența prin sentimente puternice, prin diferite tipare (observi des un anumit număr, un anumit animal, etc.) și prin umbre. Ni se arată într-o înfățișare asemănătoare cu a noastră pentru a ne avertiza sau a ne spune că suntem în siguranță.
În cele din urmă, umbrele pot fi ceva mult mai morbid. Umbrele sunt de fapt creaturi are întunericului ce vor să pună stăpânire pe forma noastră fizică pentru a avea putere în lumea oamenilor. Se dau drept ceva cunoscut pentru a ajunge cât mai aproape de pradă, și, la momentul potrivit, vor profita de nepăsarea noastră.
Oamenii-umbră de aici mi-au confirmat toate cele trei teorii. Sunt mulți, însă mi-au atras atenția doar aceștia trei, ce par stăpâniți de umbrele descrise mai sus.

Ziua XVI de Sabat – Să fie oare sfârșitul?
S-au înfuriat. Nu aveam voie să scriu despre ei. Acum, totul se dărâ,ă în jurul meu. Singurul turn al siguranței se prăbușește. Cred că acesta e sfârșitul. Nu am să plâng. În loc de rămas bun, voi lăsa aici un lucru foarte important pe care l-am învățat pe calea grea.
Dacă ai ști că lumea se sfârșește mâine, cum te-ai bucura de azi? Ce ai vrea să faci în ultimele tale clipe? Ce-ți dorești să mai vezi măcar o dată? De la cine ai vrea să-ți iei rămas bun și pe cine ai vrea să strângi la piept ultima oară?
Cum ai reacționa în astfel de momente, când ai afla că ziua de mâine îți rezervă ție doar mormântul? Ai închide ochii și ai spera că nu e adevărat? Ți-ai urma rutina zilnică? Ai încerca ceva nou? Ai spune ceva ce n-ai avut curajul? Ți-ai revărsa fiecare gând fără a ține seama de consecințe? Ai fi cu adevărat tu, măcar pentru o zi? Care ar fi ultima ta dorință?
Nu aștepta ziua de mâine. Poate nu mai vine niciodată. Nu te întoarce la ziua de ieri, nu o poți schimba. Bucură-te de ziua de azi. Doar pe ea o ai. Valorific-o! Spune tot ce gândești. Fă tot ce-ți aduce zâmbetul pe buze. Râzi cât poți. Iubește-i pe toți, începând cu tine. Nu-ți fie frică să greșești. Ai nevoie de greșeli pentru a învăța și a crește. Dă cu capul, cazi și te ridică. Și ce dacă doare? Fără durere nu ai mai ști să apreciezi fericirea.
Fă totul fără mâine sau ieri, fără acolo sau dincolo, fără dacă și cu poate. Există doar aici și acum. Construiește-ți propriul prezent. Fă-l să merite. Fericirea ți-o faci cu mâna ta. Oprește-te uneori să privești în jur, observă detaliile. Vei întelege atunci lucrurile cu adevărat importante. Și nu mai aștepta ziua de mâine. Mâine poate nu mai vine…”
Strâng la piept aceste cinci pagini găsite în scrum. Cine a vrut să distrugă acest jurnal nu a pus prea mult efort în asta. Trebuie să plec mai repede. Celula asta îmi dă fiori. Observ cum ceva îmi fuge în colțul ochiului și – NU. Nu. Nunununu…. Am auzit ușa din metal ruginită cum s-a trântit în spatele meu… E prea târziu. Acum înțeleg de ce nu a fost mistuit de foc tot jurnalul…

Nu vă ignorați niciodată instinctul. Nu vă opriți să lecturați în locuri stranii. Nu vă aventurați niciodată în umbră. Eu am făcut-o și acum împart soarta cu cei care au fost ca mine. Și-au lăsat amprentele pe pereții celulei. Și eu sunt ca ei acum. Și eu voi scrie un jurnal cu care vă voi ademeni să-mi luați locul. Nu am de ales. E dorința oamenilor-umbră. Iar dacă citești asta, e prea târziu și pentru tine.

Mihaela Ioana TRIFOI
Colegiul Național „Dragoș-Vodă”
Clasa a X-a B

N.r.: Lucrare premiată cu locul I, la Concursul „Talente Sighetene”, ediția a IV-a (organizator, Centrul Cultural Sighet), la secțiunea Proză/Liceu.

La mulți ani, iubită mamă!

La mulți ani, iubită mamă
Cântec dulce ce mă cheamă,
Floare scăldată-n soare,
Un cuvânt special… chemare!

Îți doresc noroc și sănătate,
Căci fără ele, nimic în lume nu se poate!
În suflet să ai mereu lumină și iubire,
Inima să îți fie cuprinsă de fericire!

Dacă tu n-ai exista,
Cine m-ar mai mângâia?
Cine m-ar îmbrățișa,
Atunci când viața-i grea?

Mamă dragă, de-aș putea
Luna de pe cer ți-aș da,
Soarele de l-aș lua,
Te-ai scălda în raza sa!

Toate florile din lume ți-ar zâmbi,
Fluturii ți s-ar prinde-n păr, zglobii,
Păsările doar ție ți-ar cânta,
Tu ești scumpa mama mea!

Poți să-ți dăruiesc doar iubire,
În inimă să-ți aduc mândrie,
Să te îmbrățișez cu tot sufletul meu,
Să mă rog pentru tine la Bunul Dumnezeu!

O mamă printre mame ești,
Însă doar tu cu adevărat mă iubești.
Ești bună, sufletistă și miloasă,
Ești mama cea mai frumoasă!!!

*

Paştele nu e la fel pentru toți!

Azi în casa mea e Paște,
Poate-n alta nu-i.
Eu am bucate alese,
De-abia ştii unde să le pui.
Cozonaci de casă, pască bună este,
Mi se pare totul ca de poveste!

Bunica-i tare hărnicuță,
Gătește şi muncește ca o albinuță!
Nici mămica nu se lasă mai prejos,
Aranjează totul enorm de frumos!
Eu stau cumințică, mai ajut câteodată,
Mă asigur că locuința e frumos decorată!

Într-un moment de reculegere, mult aşteptat,
Mă gândesc la familiile care n-au Paşte adevărat,
Cu iubire şi fericire decorat.
Nu așteaptă sărbătorile cum le-aşteaptă familia mea.
La unii le-a murit speranța,
Că s-ar mai putea schimba ceva!
Au rămas înlăcrimați cu durere mare, mare,
Nu pot să-și înfrunte soarta, stând drepți în picioare.
Mulți nu au cu cine sărbători
Acest minunat Paște… prea slăvit în inima noastră!
Copiii sunt departe, prin țări străine plecați,
Amărâtă le este soarta acestor părinți îndurerați!
Nu vin să-i viziteze, nu se sinchisesc,
Nu vin nici măcar să le zică: „Paşte fericit! Vă iubesc!”
Doare acest adevăr, cu vârf şi îndesat,
Dar în zilele noastre îl auzi mai tot mereu, nu-i ceva nou,
Este ceva vechi, ce răsună în ecou!

Şi-apoi printre lacrimi sărate, spunând aceste cuvinte,
Văd că-ntinde mâna un copil sărac şi cuminte,
Şi zice sărmanul la un domn stilat: „N-aveți ceva de mâncat?”
Dar bărbatul întoarce capul,
Nici nu se uită la copilaş,
Nici nu-i vede lacrimile ce-i curg pe obraji!

Mă ridic de pe scaun repejor,
Şi mă duc la bucătărie să iau un ouşor,
Mai iau câte ceva, un cozonac,
Unul bun, umplut cu mac.
Fug către uşă, o deschid frumos,
Mă duc către copilașul acela zdrențăros:
„Hai, ia aceste bucate, să ai şi tu Paşte!”…
Cu lacrimi în ochi, el mi-a răspuns: „Domnul mi te-a trimis!
Eşti un înger din cer adus, de la Mântuitorul de Sus!”
Aceste vorbe mă bucur că le-am primit!
Să-l ajute Dumnezeu! Paşte fericit!

Sărbători luminate, asta le doresc,
Tuturor oamenilor creștini
De pe acest glob pământesc!
Prea multă durere văd în jur, deși sunt Sfintele Paşti!
Trăim într-o lume rea şi perfidă,
Nu vor oamenii să facă o faptă vestită,
Să ajute un copil sărman şi zdrențuros,
Că oricum îi va răsplăti Iisus Hristos.
Domnul le va da înzecit,
Mult mai mult decât au dăruit!
Vă doresc un Paşte fericit şi luminat,
Hristos a înviat!

*

Vino, primăvară!

Vino, primăvară, tânără fecioară înmiresmată
Și ne dăruiește în suflete bucuria de altădată!
Vino, copilă frumoasă și parfumată
Și ne dă o bucățică din inima ta curată!

Adu din nou pe cer strălucitorul soare,
În suflete noastre să stârnești o bucurie mare.
Împletește cum știi tu mai bine, multă iubire și speranță,
Căci în aceste zile grele ce le trăim, au foarte mare importanță!

Vrem să auzim prin aer zumzet de veselie,
Inimile noastre pierdute prin zăpadă, să sune-a bucurie!
Vrem să ne umplem sufletele cu credință,
Dar putem să facem asta doar prin propria noastră voință!

Prin tine dulce și binevoitoare primăvară,
Renaște întregul nostru pământ, întreaga țară,
Cu florile tale plăpânde, pure și frumoase,
Faci din zile întunecate, zile luminoase!

Tânără, iubită și adorată, fiică a bătrânului an,
Cu ajutorul tău răsună ogoarele, a pornit la muncă cinstitul țăran,
Prin tine pomii își capătă straiul de floare,
Peste tot prin păduri și poiene se simte în aer sărbătoare!

Și animale se trezesc somnoroase la viață,
Zboară și fluturii multicolori, de degete ni se-agață.
O aură pozitivă se așterne peste întregul pământ
Și florile primăvăratice au ieșit din recele mormânt.

A apărut și cea mai blândă floare, gingașul ghiocel.
A răsărit sfiosul de sub zăpadă, a răsărit și el,
A răsărit prin propria sa voință, fiind puternic și curajos,
Ne învață o lecție importantă ce nu e de prisos!

În viață dacă nu avem putere și voință,
Nu putem străluci, e totul cu prisosință!
Să avem sufletul unui ghiocel curajos,
Să-l îngrijim cu soare, iubire, să-l încântăm cu tot ce-i mai frumos!

A plecat iarna înțeleaptă și bătrână,
S-a dus cu tot cu haina ei cea veche, albita zână.
Ai sosit tu, dragă primăvară, dăruitoare de viață,
Te rog din suflet, îndepărtează de pe inimile oamenilor întreaga gheață!

*

Bunica mea, o stea

La amurg de noapte,
Pe-un colț de stea,
Stă îngândurată, visătoare,
Și mă face să ascult al poveștilor chemare, bunica mea.

Negre plete încâlcite
Îi fluturau pe fața-mi moale.
Mă mângâia ca nimeni alta,
Oh, dulce-a mea, bunica mea…

În lumea asta mare
Ca ea nimeni nu era
Și nu va fi oricât ar vrea!

Îmi povestea cu glasu-i dulce
Că într-o zi va deveni steaua mea,
Că mă va veghea de pe o boltă,
Va patina în sufletul meu ce se revoltă.

Dar de ce o stea și nu o rază de soare
Să mă lumineze în splendoare?
De ce nu un val puternic și sărat
Să mă scalde luminat?

Răspunsul a fost unul vag
Ce nu putea fi uitat.
„Doar o stea poate să-ți trimită un vis frumos
Să mă zărești pe mine cum te-mbrățișez duios.
Doar ea poate să-ți fie felinar în întuneric
Ca să te-ndrume veșnic”.

Poate a fost-un mesaj sofisticat
Dar de mine jur, nu va fi uitat!
Chipul ei îmi va rămâne în vecie,
Te rog Doamne, n-o lua de lângă mine!

Eliza Elena STĂNESCU
Colegiul Național Pedagogic „Regele Ferdinand”
clasa a VII-a

N.r.: Creații premiate cu locul I, la Concursul „Talente Sighetene”, ediția a IV-a (organizator, Centrul Cultural Sighet), la secțiunea Poezie/Gimnaziu.

Aflu prin ce grele boli trec unii copii de pe sate. Educatorii, psihologii școlari desfășoară o muncă de teren plină de dăruire, mobilizează generozitatea unor sponsori. Of, lunile astea de școală la distanță… Iată două cazuri. O adolescentă născută prematur și rămasă fără oxigen la naștere a fost adusă la nivel de clasa a III-a. Este de un bun-simț desăvârșit. Cere fișe pentru luna de întrerupere a școlii. Un băiețaș de 11 ani, rămas mic de statură și „greu cât o pană”, are, în plus, mari probleme de vorbire și miopie severă. Acum, însă, este fericit. O firmă de profil i-a dăruit niște ochelari speciali, mari, albaștri („oțățăi” – le zice el). Mititelul descoperă lumea, numește, îl interesează totul. Ea are nume de floare, el – de rege… (& B. A.)
*
Dimineață, o stradă la râu. La o fereastră, o „tânără domniță” scutură tot felul, de praf, de noapte.
*
Un tată cu fiul cu râul, sub arbori înalți. În lipsa lor, nu am văzut ce pustiu era peisajul.
*
O „mamă cu amor” cu băiețașul ei aleargă pe dig (ei îi jucau codițele). Nimic științific – ochii pe cronometru, alea, alea… – aleargă pe rupte, dau din mâini si din coate dezordonat, o zbughesc (stilul „zbrr!”), o iau la sănătoasa, la goană, în ture scurte, intense, aleargă pur si simplu. Parcă-i aud: „Te fac un dig?”.
*
Mă întâlnesc cu semifondistul meu preferat. Aleargă în jurul meu râzând, îmi spune ceva (?), dispare. Pierdem un foto-șuting pe cinste, amândoi.
*
Tot pe dig: „Mami, da’ știi când am venit noi la Grădina (pauză de respirație) Morii?”
*
Un senior cărunt, cu pantaloni de tergal din mileniul trecut, se plimbă agale, la braț cu doamna lui, vorbind în i-Phonu-i ușor depărtat.
*
Bunicul în cărucior de invalid se-ntrece în alergări cu nepoțeii, care îl însoțesc. Că mult i-a mai cărat cât au fost mici… Accelerează roțile cu mâinile. Înainte, avea un cărucior electric.
*
Se schimba culoarea apei, de la verzui spre aproape albastru. Unda Izei este aproape netedă, aproape limpede, cu văluriri / încrețiri abia.
*
La Grădina Morii bănci rupte, opere în lemn ciuntite, pe dig borne de drum dislocate, semănături de peturi… Chiar așa să fi crescut indicele de taciturnitate?!
*
Nu frigul, lumina – albastrul e cel mai tare. Albastrul bate tot. E e ca într-un chivot. Aproape să fim heruvimi – sau chiar serafimi…
*
„Anii?… Au trecut?!… Eu n-am două cu ei. Eu am treabă cu anotimpurile…” (– contemplator meteopat)
*
Un tată cu fiul lui vin pe dig. Cel în creion mai puțin apăsat strigă foarte, foarte tare.
*
Îi văd de departe pe cei câțiva lazy people de la pod, o iau spre ei, să socializăm în lumini, cu Iza și Solovanul la purtător…
*
La Iza. De jur împrejur numai cântec. Cum zicea Botticelli: „Primăveri de pus în cui…!”…
*
Anoști bicicliștii de pe malul Izei, oricât de fancy s-ar da. Numai dl. profesor Svedak (Svedák bácsi), zeci de ani la rând, a onorat-o cu adevărat. La costum sau într-un balonzaider cu catarame, netulburat (andante), trecea zi de zi „de-a lung de maluri”, pe bicicleta lui ultradotată, toată strălucind.
*
Zi de primăvară. Lumina cade lată pe fața alba de masă, în cafeneaua de la râu, exact lângă puloverul ei roșu.
*
Vrăbiile sunt în culorile mușchiului de pe dalele digului. Ori acesta este în culoarea vrăbiilor.
*
Stadion pustiu de săptămâni. Un „pitic” privește pierdut păianjenii din vinclul porții… Sunt cu el!
*
Date fiind zilele noroase, la Sighet s-a experimentatără Iluminatul public de zi. „E pentru peisaj.” (M.O.)
*
Băbucă urcând spre pod, cu sacoșele pline, către o alta: „…Laudăm pâ Iisus!… Că mi-am lăsat lucru’ meu…, da’ l-oi face… Ai auzit c-o murit Mărie a lu’…?”
*
…și râul și dealul și liniștea primăverii… Era s-o iau spre oraș. Deodată am simțit-o vie, la inimă – și iată-mă-s și azi la Iza!
*
….și o alergătoriță cu cățelușul ei rupând digul și doi pescari cuminți, la locul lor, lângă țoaclele lor și seniorul cititor, cu țoacla lui, așijderea, după preludiul gymnastic, spre banca lui de la râu și tânărul de la spații verzi cu manelele lui la maximum „și etc., etc.” – semnale de primăvară, de normalitate, cred.
*
Digul – zi de zi aceiași pași, același lut, de la acceași înalțime același râu alături. Azi am avut oaspeți – vânt din toate părțile –, suna în haine ca echipamentul alergătorilor, m-am tot păcălitără.
*
Aprilie – până la urmă biruiește huzurul, buiecia, mutualismul flori-albine… Restul le punem, le învăluim frumos, într-un cloud…
*
Ploaie, nori, frig, dar Primăvară, cu coronațiile de rigoare – mai ales cea imperială, a Magnoliei.
*
Pt’iața neagră liberă. „Complimente aveți?…, subțiri?”

-.-

Folbal TV ș.a….
* Titlu: „GAZUL A LUAT O GURĂ DE OXIGEN.” (NB: Meciul a avut loc la țărmul mării.)
* Un meci de Div. a II-a.„Echipele joacă la trecerea timpului… Jucătorul aleargă în reluare după minge.” Când nu reușeau să paseze la adversar, intrau în el. Orice numai să nu pericliteze poarta adversă… Ieri a fost un meci similar, menit scorului alb. Echipa oaspete a greșit și a marcat pe final. Atunci, a intrat în scenă arbitrul: gol perfect valabil anulat. Au cărat care întregi de reportaj pentru așa ceva, au transmis pe un post cu acoperire națională, să-i vadă Țara!
* 2-1 pentru noi, ultimul minut al prelungirilor: „O neînțelegere între apărătorii noștri, șut, dar portarul nostru prinde mingea! Ungurii puteau să ne în fi gă cuțitul în spate!…” – The name of the game: football!...
* Șefa unei campanii de vaccinat câini, la Radio R. A.: „Rog cetățenii să fie mai suportivi.” – În română nu se poate. Multe răbdăm.
* „…S-au dat cap în cap cei doi. Pare că jucătorul… este mai avariat.”
* „…Mingea este atinsă cu un vârf de fir de păr de apărător și deviată în out.”
* „…Acesta nu-i un jucător să-l lași să pătrundă singur spre poartă, că te-ai curățat.”
* „…Iată ce ținere de tricou!…Un material de calitate.”

Marin SLUJERU
(din notațiile postate pe facebook)

foto: Marin Slujeru

Ultimul înger

îngerii se ascund sub pat
simt până în șira spinării
când se izbesc sălbatic cu capul de saltea
își smulg unghiile unii altora
iar când își scobesc ochii din orbite
îi îngroapă sub perna mea

unul dintre ei are mai mult curaj
într-o seară de iarnă s-a cuibărit lângă mine în pat
mi-a spus să nu țip
și n-am țipat, pentru că îmi plăceau ochii lui
foarte mult

îngerul curajos mi-a spus
că îl cheamă Ascellix
nu e sigur dacă e băiat sau fată
sau înger sau un baubau
eu și Ascellix suntem prieteni

are aripi nu foarte mari
cu plasturi și cusături
și sunt puțin jumulite
cu urme de dinți și de cuțit
mi-a spus că ceilalți îngeri sunt foarte agresivi

într-o noapte când Ascellix s-a urcat în pat
îi lipsea un ochi și avea mâna bandajată
– nu plânge, kvitochka moya*
poate mâine nu voi mai veni
dacă ceilalți îngeri mă vor îngropa sub pat
să mă îngropi și tu în inima ta

i-am cusut o aripă ruptă
cu ață roșie, nouă, pe care am cumpărat-o special pentru el
tremurau oasele sale negre
de sub ambalajul palid de piele
Ascellix e foarte curajos
n-a urlat, chiar dacă se zbătea impulsiv de durere
i-am pus bandaje curate și albe precum ochiul său
și am strecurat în ele flori de lavandă
și flori de iubire și lacrimi de iubire
el zâmbea cu colții ascuțiți dezveliți de buze
m-am uitat la îngerul meu curajos
și l-am ținut de mână pentru că plângea

nu am vrut să-l las să se întoarcă sub pat
am vrut să mă târăsc eu acolo
și să-i trag afară pe ceilalți îngeri
să-i spânzur de tavan
ca să-i poată dezmembra îngerul meu curajos

îngerașul
moare dacă-l vede soarele
așa că l-am vârât în dulap
sub pat am pus otravă de șoareci

dar îngerii agresivi n-au murit din păcate
au ronțăit otrava ca pe bomboanele bunicii
trebuie să găsim o soluție mai repede
– poate chiar soluție cu clor –
când luna se umple ca o ceașcă prăfuită
îngerii trebuie să moară
dintre ei unul singur va trăi
pentru că eu i-am decis supraviețuirea

eu și îngerul ales așteptăm
să adoarmă mami și tati și toți frații
doarme soarele dorm vecinii
am adormit și eu dar Ascellix mi-a lins nasul
ca să îmi deschid ochii așa cum un chirurg
deschide corpuri pe mese de metal
mama a ascuțit cuțitele alaltăieri
nu mai țin minte pe cine a tăiat

lamele lungi și subțiri lucesc de parcă
ar avea furnici de lumină gri alergând pe ele
sunetul lor metalic e un cântec de leagăn
somn ușor, îngeri împielițați
vă alunecă pleoapele peste ochii de lapte
luna vă e aproape, plină ca
o bunică ce adoră prăjiturile cu cenușă pudrată
somn ușor, e prima dată când dormiți
visul e nesfârșit
visați un rai agonic
oasele sunt negre unghiile sunt rupte
nu știți ce culoare are sângele
dar veți afla din trădare

eu sunt viața și moartea
sfârșitul ce nu va fi un început niciodată
dreptatea o creez dimineața
și o distrug seara dacă doresc
îl aleg pe unul dintre voi
și îi dăruiesc viața pe care
am stors-o din măruntaiele voastre

înainte de răsărit Ascellix a spălat totul
ce a curs a băut, ce s-a sfâșiat a gustat
eu am un vis frumos
cuțitele sunt în sertar
mama mi-a făcut clătite
le-am împărțit cu ultimul înger

*kvitochka moya = floricica mea (lb. ucraineană)

*

Aproape pe jumătate

rânduri
și rânduri și rânduri
și fraze și propoziții
și un stilou cu cerneală neagră
aproape pe jumătate
la fel de neagră
ca un gând rătăcit
în mintea mea
ce a apărut când ai plecat tu

cuvinte
și litere și slove
și linii de caiet
și o cafea prea dulce
aproape pe jumătate
la fel de dulce
ca tine
de dinainte să devii
o amintire amară

pagini
și linii de caiet și file
și un creion aruncat peste ele
căci nu mai pot să scriu
și nu mai pot să fiu
nici măcar vie
fără tine

deci stiloul
avea cerneala
aproape pe jumătate
la fel de neagră
ca batista ta
lângă mormântul meu

dar tot moartea
e de mii de ori mai întunecată

*

Stelele nopții noastre

stelele noastre
au înflorit în ochii tăi
au împânzit tavanul de cerneală

întunericul de ianuarie
s-a vărsat peste noi
într-o seară în care tu-mi erai lumină
iar eu îți eram floare

frigul nostru cald
a îmbătrânit (și noi la fel)
s-a preschimbat în gerul acesta mușcător
care mă roade pe dinăuntru

ochii tăi poate sclipesc pentru altcineva acum
însă luna înfrigurată în ianuarie
încă sclipește pentru noi
și ne veghează, deși stă să se stingă

stelele nopții noastre lucesc în ochii tăi
iar dragostea noastră învechită
lucește în ai mei
dar ochii tăi nu o mai zăresc

*

Mi-ai fost

mi-ai fost
lumină
și beznă cumplită
și lumânare și candelă
și foc de artificii

în fiecare tresărire de foc
din fiecare chibrit
chipul tău se mistuia
ca un paradis copleșitor

dacă tu erai
iadul îngeresc
nimic n-aș fi dorit mai mult
decât să-mi adâncesc în pământ
al meu mormânt

mi-ai fost
ce n-am putut nici eu să-mi fiu

și aș vrea să răsucesc
limbile ceasului
și să mă prefac că încă-mi ești
tot ce mi-ai fost

*

Celest

s-a îngreunat luna
căci o port pe spate
și tot mai multe stele
se agață de brațele mele

mă poticnesc
sunt prea adâncită
în smoală
și nu știu
dacă mai pot face
vreun pas

se dărâmă cerul
și mă îngroapă sub el
iar cărămizile sale
se preschimbă
într-un ocean de beznă

și mă înec
în negurile galaxiei
iar infinitul constelațiilor
mă înghite cu totul

Anastasia HERBIL
Colegiul Național „Dragoș-Vodă”
Clasa a IX-a B

N.r.: Creații premiate cu locul I, la Concursul „Talente Sighetene”, ediția a IV-a (organizator, Centrul Cultural Sighet), la secțiunea Poezie/Liceu.