Echime, 75 de ani de viață este fără îndoială unul dintre „momentele” cele mai serioase pentru un bilanț, pe care e bine să ți-l faci singur, fără menajamente și fără să cauți neaparat să ieși pe plus. Așadar, de data aceasta, nu-ți voi mai aminti nici de câți ani ne cunoaștem, nici cum s-a întâmplat, nici ce-am făcut laolaltă în acest timp și cu ce folos pentru lumea asta și mă voi limita la să-ți urez atâta sănătate – și deci atâția ani! – cât să mai poți pune „o slovă peste alta” în cărțile de poezie care așteaptă să le dai glas. Dar și să nu-ți uiți bunul obicei – cu care m-ai onorat mereu – de-a mi le trimite și mie. De altfel, sunt sigur că așa vei face, drept pentru care îți mulțumesc de pe acum! Și fii răbdător cu anii care vin, că nu vor fi mai buni. Eu ți-i doresc, din suflet, așa cum vor fi, să fie cât mai mulți și cu folos!
Dintr-un Octombrie cum nu se poate mai potrivit cu vârsta poetului Echim Vancea de Nănești vin și gândurile bune și urările de sănătate întru Mulți Ani de la… Ioan Ardeleanu-Pruncu
* * *
Echim Vancea: prietenia ca destin
Prima mea amintire cu Echim Vancea? Era în anul 1980. Octombrie. Am plecat din Piatra Neamț și din Târgu Neamț în echipaj cu Daniel Corbu și cu Nicolae Sava, ca să ajungem la Sighetul Marmației, acolo unde Laurențiu Ulici ne vorbea despre cel mai important festival de poezie din România. Care ar fi trebuit să ajungă cel mai important din Europa de Est, după cum spunea Laurențiu Ulici, căruia îi plăceau mizele mari! Am ajuns la Suceava, cu un autobuz, de acolo am luat un tren, până la Vișeu. Vișeul de Sus? De J os? Greu de spus acum. De acolo, am luat alt tren/ autobuz, până la Sighetul Marmației, unde am ajuns destul de târziu, în noapte. La Casa de Cultură, ne aștepta Echim Vancea, în numele organizatorilor. Ne‑a spus că e prea târziu ca să ne ofere ceva de mâncare, dar ne‑a pus paharele în mână și le‑a umplut cu palincă. Era prima oară când încercam „substanța”. Și pentru mine era prima oară, dar și pentru amicii mei. A fost de pomină. În jumătate de oră, fiecare vorbea în legea lui, încerca să se înțeleagă pe sine. A doua zi, a fost un colocviu despre poezia tânără, implicată politic, era o temă obligatorie ca să se poată desfășura festivalul în epocă. Pe masă erau nenumărate ispite locale, care făceau bule în momentul în care le turnai în pahar. Din picătură în picătură, se cam ducea pe apa sâmbetei ideologia obligatorie, iar poeții deveniseră foarte guralivi, foarte liberi. Ca să stăpânească verbiajul și opiniile, Ulici a trecut la varianta recitalului de poezie. Fiecare își spunea „producta” poetică, numai că palinca împletise multe limbi. Mulți dintre poeți ajunseseră la varianta extrem de avangardistă a murmurului, a geamătului, a bâlbâielii inspirate. Îmi amintesc că eu am citit un poem, Vitrina cu sălcii, care i‑a plăcut foarte mult lui Laurențiu Ulici, m‑a pus să îl repet, ca să fie receptat de lumea ascultătoare. Cred că poemul a fost argumentul decisiv ca să îmi fie acordat mie marele premiu al festivalului. Că asta s‑a întâmplat, la final. Poemul a apărut și în România literară, după festival, ca ilustrare a evenimentului. Premierea a fost făcută la Desești, o comună din preajma Sighetului Marmației, acolo unde breșa fusese făcută de Nichita Stănescu, care înnobilase locul, cu un an mai devreme. În sala Căminului Cultural, a fost adunată suflarea satului. Am urcat pe scenă, pe rând, și am spus câte o poezie. Nu a cerut nimeni să fie spuse poezii patriotice, ideologice. Numai că, la un moment dat, la sfârșit, un poet local tot insista pe lângă Ulici să spună și el o poezie. Laurențiu Ulici l‑a tot ocolit, dar, la un moment dat, i‑a dat voie să recite ce avea de spus. Ajuns pe scenă, poetul a spus foarte rar, explicit: „Decât să scriu despre Partid/ Mai bine mă sinucid”. S‑a făcut liniște în sală. Ulici are însă prezență de spirit și îi spune: „Cam puține două versuri, te rog să te concentrezi și, până anul viitor, să mai scrii două. Promiți?” Și individul a promis. Momentul, unul care putea deturna sensul festivalului, nu a avut urmări. Da, premiile aveau și o oarecare valoare financiară, cred că am primit vreo cinci mii de lei, în condițiile în care un salariu al unui profesor debutant era de două mii. De obicei, acești bani erau folosiți pentru „udarea” premiului, se transformau în vodcă și bere pentru toată lumea, ca să stingă invidia confraților nepremiați. Am luat multe premii, la acea vreme, dar nu cred că mi‑am cumpărat măcar o pereche de mănuși din ele.
Din acele momente, Echim a rămas mai mult decât prietenul, a rămas fratele. Pe care îl caut și atunci când nu pare să îl caut, în lista mea scrisă cu colțul inimii (pe frunze, pe cer, pe apă) este parte din alfabetul veșniciei personale. An de an Sighetul a devenit Mecca personală, la capătul căreia ne așteaptau prietenii Echim, Ghiță Pârja, Ghiță Bârlea, Vasile Muste (Dumnezeu să îl primească!) …!
Dragă Echim, ai adunat 75 de ani?
Dacă timpul ne va cere socoteală pentru anii risipiți, să-i spunem că nu am risipit nimic: am transformat anii în prietenie, iar prietenia în ceva ce nu se măsoară în ani.
La mulți ani, Echim! Să ne țină Dumnezeu în aceeași poveste, până când nici măcar veșnicia nu va mai avea nevoie de calendar.
Adrian Alui Gheorghe
Piatra Neamț, 18 octombrie, 2026
* * *
„Prin poezie mi-a fost dat dreptul să trăiesc”
Când scriu despre prieteni intervine, psihologic, o anumită inhibiție emoțională, din dorința de a nu rata repere semnificative în relația mutuală. Contează empatia reciprocă, parcursul educațional și profesional, coincidențele cu valoare de liant ce înnobilează o prietenie.
Despre Echim Vancea, în multiple circumstanțe am vorbit, am scris, rememorând „povestea” noastră, începută din fragedă pruncie în satul Nănești, la șocala primară, anii adolescenței de la Liceul „Dragoș Vodă” din Sighetul Marmației, mereu colegi de clasă. La maturitate, prietenia noastră s-a consolidat în mediul cultural al Sighetului, eu la Biblioteca Municipală, el la Casa de Cultură. Din 1997, în cariera mea au intervenit provocări și responsabilități în viața publică, la fostul Inspectorat pentru Cultură al județului, prefect al județului până în anul 2000, senator, cariera universitară în cadrul Universității de Nord din Baia Mare. Destinele Bibliotecii Municipale au fost preluate de Echim Vancea, ca director, funcție onorată prestigios în respect pentru importanța socială a acestei instituții și pentru tradițiile culturale ale Sighetului. A fost un transfer reușit și inspirat de responsabilități profesionale și instituționale. Din tinerețe, Echim și-a afirmat vocația de poet, a confirmat-o spectaculos prin cele peste 30 de volume publicate la edituri prestigioase, prin traduceri în câteva limbi europene.
Acestea sunt doar câteva detalii și coincidențe în parcusul nostru existențial, refugiate în tezaurul nostru de memorie, reevaluate din când în când din nevoia de a trezi ludicul din noi, inspirați de versurile spiritului tutelar al culturii române, Mihai Eminescu: „Când amintirile în trecut/ Încearcă să se cheme/ Pe drumul lung și cunoscut/ Mai trec din vreme în vreme…”. Pentru a evita banalizarea prin repetiție nu insist cu „divulgarea” altor întâmplări comune. Mă fixez pe teritoriul liric al poetului Echim Vancea, nu printr-un comentariu personal, pentru a nu fi suspectat de un subiectivism de conjunctură, într-un moment aniversar al poetului și prietenului, ci printr-un decupaj selectiv din comentariile unor critici literari cu notorietate la unele dintre volumele de poezie. Sunt implicit argumente convingătoare privind identitatea stilistică a poetului, discursul său, fixându-i o poziție de referință în spațiul poeziei actuale din România:
Laurențiu Ulici
„Poetul Echim Vancea – maramureșean în literă și în spirit – izbutește să-și găsească locul propriu în interpretarea partiruii optezeciste, relevându-se ca un poet al locului prin atașamentul față de natura dramatic – lirică a poeziei moderne maramureșene”.
Daniel Corbu
„Echim Vancea își construiește fiecare volum, cu fiecare poem un univers poetic original, de o responsabilitate stilistică și un cuceritor spectacol imagistic, din care nu lipsesc liniile transcendenței”.
Ioan (Jean) Pop
„Sub un titlul jucăuș și ironic (Mâța pe spini), Echim Vancea scrie de fapt, versuri grave și foarte concentrate în expersia lor metaforică, împinse uneori spre un fel de ermetism. E și inspirat și (mai ales) meșteșugar, construindu-și imaginile într-un echilibru ce se dorește cât mai strict, al asociației spontane (nestrăine de unele cutezanțe avangardiste) și al calcului combinatoriu ingenios, de tradiție manieristă, prin care expresia directă, ca notație și confesiune e ocolită, cel mai adesea inteligent și fin”.
Ion Vădan
„Echim Vancea își pune poezia acestui volum sub semnul sărbătorii, a unei sărbători unice, încărcată de comuniune sufletească și sacralitate”.
Ion Holban
„La Echim Vancea, sentimentul eminescian al trecerii vremii se personalizează în ceea ce aș numi o poezie a vecerniei (un cuvânt cu frecvențe remarcabilă), a unui Octombrie care constituie realitatea și ficțiunea lirică, sursa unei inepuizabile tristeți dar și a speranței pentru că e semnul unui anotimp muribund dar și al amorului…”.
Casian Maria Spiridon
„Livresc, cu tăieturi severe în marmura cuvintelor, ascetic și agnostic, de un lirism eliberat de inutile butaforii, Echim Vancea știe că: în întunericul din spatele cărților / poetul așteaptă cântecul bufniței, iar ce a mai rămas din întuneric / s-a strecurat în poem”.
Gheorghe Gricurcu
„În calitate de înger căzut Echim Vancea compune un psalm eretic, în care dă glas firii sale impetuoase, unei exuberanțe goliardice… De asemenea, obișnuiește a deforma, nu fără voluptate, miturile, transcriindu-le pe fila actualității derizorii… În postura umană strecoară notele unei acute solitudini, cu cât încearcă a o înăbuși, cu atât rezonează cu un mai puternic efect fabulos”.
Adrian Alui Gheorghe
„O carte de poezie rară, care își face dulce amarul de pe cerul sufletului. Citești poezia din volumul Mai Târziu și te miunezi de această stranie alcătuire de cuvinte a sufletului pe care ne-o propune Echim Vancea. Din drojdia de viață izbucnește luxuriantă realitatea imaginată, fiecare cuvânt e o hologramă care-și relevă înțelesurile doar celor care își risipesc viața cu voluptate.
În această carte Echim Vancea scrie așa cum au scris capodoperele lor toți adevărații inspirați ai lumii: ca și cum în afară de poezie nu ar avea nimic de pierdut…”.
Sunt evaluări ce onorează poetul ajuns la o vârstă a sintezelor, care refuză cu încăpățânare spectacolul public, prin lansări de cărți, alegându-și cu precauție prezențe la evenimente, exceptând pe cele desfășurate în cadrul Festivalului Internațional de Poezie de la Sighet, la a cărui „profesionalizare” a contribuit substanțial, unde ne-am regăsit împreună timp de peste o jumătate de veac, avându-i alături pe Gheorghe Pârja, Ion Ardeleanu Pruncu, Marin Slujeru, Rândunica Petrulescu, managerii Centrului Cultural în succesiunea lor. Am avut aceeași mentori, în primul rând Laurențiu Ulici, azi președintele din cer al festivalului, Gheorghe Chivu, Ion Ardeleanu Mecena.
Sper că nu e de prisos să reținem ce spune Echim Vancea despre poezie, rostul în societate a poeziei și poetului. În acest sens fac trimitere la singurul său volum mai puțin poetic dar care este și despre poezie, prin unele cronici de critică literară, interviuri acordate unor jurnaliști, poeți, editori de reviste, intitulat „Lecturi filantopice și alte strânsuri”. La întrebarea poetului Lucian Vasilescu „La ce bun astăzi și mâine poezia?” Echim precizează: „Parafrazând expresia unui interbelic, aș spune că poeții sunt niște ipocriți. Totuși mi se pare exagerat și nedrpet. E nevoie de poezie pentru că aceasta este o întoarcere către sine. Poezia te instalează, cred, în pretutindeni, întotdeauna. Poezia are puterea de a primi și a dărui fiindcă trăiește în armonie…”.
Regretatul poet, critic și eseist Ion Vădan, în dialogul cu Echim, face referiri la unul dintre volumele de referință din creația sa „Hramuri”: „insistând pe ideea dacă poetul este și duhul spațiului în care s-a născut”. I se răspunde: „Eu cred că poetul este mult mai mult decât atât. Este ușa de ieșire a unui spațiu locuit în mod legitim… Este mânia care liniștește, care aduce un strop de contemplare acestui loc și care propune, în final, căutarea în fiecare dintre noi împăcarea ca element de stabilizare”. Întrebat „Cât de mult crede în poezie?” Echim Vancea surprinde: „Nu cred în poezie, cred în CUVÂNTUL poetic. Acel cuvânt al pustiei, a rugului care arde acolo și nu se mistuie, ci ne mântuie. Cred în cuvântul indispensabil pentru mântuire”. Poetul Adrian Alui Gheorghe îl evocă pe Laurențiu Ulici ca „un artizan al definirii literare a kilometrului zero la Sighet”, despre care poetul E.V. spune: „Laurențiu Ulici a fost și rămâne, în ciuda unor minimalizări, o personalitate de prim rang a literaturii române, precum și un personaj al ei. Laurențiu Ulici a făcut din Sighetu Marmației una dintre cele mai curate și mai ferme conștiințe ale poeziei/ literaturii române”. Nu întâmplător Echim Vancea, în calitate de manager al Bibliotecii Municipale, în respect pentru memoria magistrului nostru, i-a dat numele Laurențiu Ulici.
Fără pretenția de a trage concluzii, spun că Echim Vancea, la această aniversare, poate privi cu onoare opera sa de poet, pe care a știut să o construiască cu ingeniozitate și știință, printr-un imaginar liric adesea șocant prin forță și inedit. Un discurs despre temele acute ale existenței, despre iubire și moarte, despre dezamăgiri, toate interiorizate într-o conștiință proprie poeților care s-au dedicat prin excelență actului de creație. Unii critici îl plasează printre optzeciști, alții la post optzeciști, la manieriști sau expresioniști. Dar, dincolo de clasificările formale, importantă rămâne opera sa inconfundabilă în registrul ei stilistic și imaginarul extrem de original. Adesea radical și revoltat, la un moment dat a ales exilul într-o altă locație și adresă socială. În esență, el rămâne durul cu inimă blândă, parafrazând o caracterizare pentru un celebru actor francez.
Când e vorba de vârstă, Echim, șturlubatic, cum e, se ține după mine ca scaiul cu aniversările, eu în Februarie, el în Octombrie.
Îți urez, dragă Echime, sănătate, inspirație, ani mulți nepetrecuți încă!
Gheorghe Mihai Bârlea
* * *
Echim Vancea este cel mai bun prieten al românilor din Transcarpatia (Ucraina). Pe parcursul anilor am solicitat și m-am adresat multor scritorii și oameni de cultură din România pentru sprijin, dar doar Echim a răspuns pozitiv și a fost mereu aproape de noi. El este redactorul șef al publicației „Apșa” de ani de zile și face totul doar prin voluntariat, fără niciun beneficiu.
Îi spun cu drag… La mulți ani! Să-i dea Domnul sănătate, sănătate și mai o dată sănătate!
Ion Botoș (Ucraina)
* * *
Cred că poezia lui Echim Vancea nu va îmbătrâni curând. Scrisă pe mai multe „strune”, ecourile versurilor sale pot atinge varii sensibilități. Dacă este să ne luăm (și de ce n-am face-o?) după rutinatele spuneri potrivit cărora literatura mai poate salva câte ceva din viețuirea terestră a semenilor, eu aș pune rămășag pe creația lui poetică: da, va fi o izbândă! Indiferent cui îi va reveni mărunta victorie a pariului. Nu a fost în zadar! La mulți ani, prietene Echim!
Gavril Ciuban
* * *
Echim Vancea este, pentru mine, mai mult decât Poetul Maramureșului; este o parte vie din geografia sufletului familiei mele. Dincolo de prestigiul său literar și de activitatea neobosită de la Nord Literar, unde a primit-o cu atâta generozitate și căldură pe fiica mea, oferindu-i un debut de neuitat, Echim reprezintă puntea de aur către trecutul meu. Prietenia lui strânsă și curată cu tatăl meu a fost una dintre acele legături rare, clădite pe respect, afinități elective și o loialitate care sfidează timpul.
Să-l sărbătoresc astăzi înseamnă să celebrez nu doar un scriitor de o sensibilitate rară, ci și un om-reper, care a știut mereu să sprijine și să cultive frumosul din jur.
La mulți ani, dragă Echim, să-ți păstrezi mereu spiritul tânăr, iar condeiul să-ți rămână la fel de binecuvântat!
Brîndușa Oanță
* * *
O părere, câteva amintiri și firești uitări
La un moment aniversar pentru un scriitor, socotim că merită să ne gândim ce loc ar putea ocupa într-o „Istorie a Literaturii de la origini până în prezent” a zonei geografice căreia îi aparține, dar mai ales într-o „Istorie a literaturii române” după ce a izbutit să treacă borna semicentenară a activității sale literare.
Prin tot ce a realizat ca poet, publicist și editor, Echim Vancea acoperă o perioadă de peste o jumătate de veac dintr-o posibilă „Istorie a Literaturii Române din Țara Maramureșului”, de la origini până în prezent care, dacă se va scrie, trebuie să îi sublinieze acestui maramureșean energic contribuția de om al condeiului, cu o operă recunoscută de criticii de frunte ai literaturii române actuale care, prin textele lor despre cărțile acestui creator harnic l-au îndreptățit să fie primit în Uniunea Scriitorilor din România, cu alte cuvinte, să primească un certificat de profesionist al cuvântului scris.
Fiind elev al Liceului „Mihai Eminescu” din Satu Mare, nu am avut întâlniri în adolescență cu cei din generația mea care urmau liceele maramureșene, dar am aflat despre cei atrași de „slova făurită” (cum ar zice Tudor Arghezi) de la rubrica „Poșta redacției” a revistelor literare din acele vremuri.
După câțiva ani, când am ajuns profesor în satul meu natal, Petrova, am aflat că la Sighetu Marmației activează Cenaclul literar „George Coșbuc”, în Vișeu de Sus Cenaclul literar „Andrei Mureșanu”, iar la Baia Mare Cenaclul literar „Nord”. Având deja o experiență de cenaclist la Cenaclul „Afirmarea” din Satu Mare, condus de maramureșeanul Petre Got, am cutezat a merge la toate cenaclurile maramureșene, unele constituite mai târziu, precum Cenaclul literar „Metamorfoze” din Borșa, până când am ctitorit Cenaclul de Cultură și Artă „Mihai Eminescu” din Petrova. Acesta activează și astăzi, depășind o jumătate de veac de activitate în care a propovăduit binele, adevărul și frumosul în împrejurimile așezării noastre, în Maramureș și în România.
La Cenaclul literar „George Coșbuc” din Sighetu Marmației am făcut cunoștință cu seniorii scrisului din Marmația, dar și cu tinerii împătimiți de literatură, precum Gheorghe Pârja, Gheorghe Mihai Bârlea, Marin Slujeru și mulți alții, între care se număra și Echim Vancea. Cenacliștii tineri nu s-au simțit în largul lor la cenaclul dominat de seniorii scrisului din Maramureșul Voievodal și fascinați de dezinvoltura tânărului profesor de filozofie Ion Jean Bălan, au înființat Cenaclul literar „Alexandru Ivasiuc”, omagiindu-l astfel pe ilustrul maramureșean răpus de cutremurul de la București.
Impunându-se „Festivalul de Poezie” de la Sighetu Marmației cenaclurile din Sighetu Marmației s-au stins dar tinerii dornici de a deveni scriitori au frecventat alte cenacluri din județ și din țară, au scos cărți la edituri zonale și naționale, dovedind până în prezent că se poate vorbi despre o „Istorie a Literaturii Țării Maramureșului (pe care noi am schițat-o într-o teză de doctorat).
Nu rețin împrejurările exacte în care l-am cunoscut pe Echim Vancea, dar știu că, încet și sigur, am ajuns camarazi în ale scrisului, iar el s-a pronunțat întotdeauna cu obiectivitate despre scrisul meu. Amintirile sunt multe, dar le lăsăm pentru alte ocazii și ne întoarcem la momentul aniversar pentru scriitorul Echim Vancea, care și-a câștigat prin scrisul său un loc în „Istoria Literaturii Române”, până la vârsta patriarhilor pe care o poartă cu demnitate, scriind și publicând carte după carte.
La sărbătoarea la care ne facem și noi părtași, îi urăm sărbătoritului tot ceea ce ne dorim ca truditori pe ogorul literaturii neamului românesc, rostindu-i un limpede „La mulți ani”!
Ion Petrovai de Petrova
Petrova Maramureșului, 17 octombrie 2026
* * *
Nu știu încă niciun poet din țară cu barbă de patriarh, care să fi devenit cetățean de onoare al județului în care trăiește. Dacă cetățeanul de onoare respectiv este de talia lui Echim Vancea, atunci lucrurile se complică în măsura în care se și simplifică.
Timp de șaptezeci și cinci de ani, Echim Vancea a fost și rămâne un poet român de graniță, de o parte a Tisei, lângă alți poeți români de graniță, de cealaltă parte a Tisei.
Cum vine asta, numai Dumnezeu și istoria știu.
Eu mă minunez de toate acestea și cu drag din suflet spun: La mulți ani, maestre! A venit vremea memoriilor napoleoniene!
Nicolae Scheianu
* * *
Echim Vancea ‘75
În dreptul zilei de 19 Octombrie apare în calendarele Maramureșului mențiunea: Echim Vancea, poet, născut la Nănești, 1951. Se adaugă: membru al Uniunii Scriitorilor Români. De aceea nu-mi pot permite, tocmai azi, să nu îmi reafirm explicit prietenia, admirația și respectul ce i le port – ca de alfel în fiecare zi din ultimii zeci de ani, tacit.
De la Iza în jos pe Iza și apoi spre Tisa, oricâte încercări a întâmpinat pe cale, poetul și-a purtat și își poartă înainte textele lirico-dramatice, în mixaje absolut personale (marcă înregistrată) – cca 30 de apariții editoriale, poezie. Cu dârzenie și mistică dedicare. Un adevărat literat.
Aș dori să avem un loc în Sighet cu volumele/ cărțile autorilor locului, cu „producția” lirică semnată Echim Vancea la loc de cinste. Un vis interzis, ca de altfel și un recital sau o lansare de carte a poetului?…
La Mulți Ani mai buni, Echime!
Marin Slujeru
* * *
Onorabile prieten,
La împlinirea celor 75 de ani, îți urez – cu tot entuziasmul „bunei vecinătăți”! – să păstrezi Poezia în suflet, să te „complaci” în aceeași sensibilitate cu care (re)descoperi singurătatea și tristețea lumii, să ai puterea – încă mulți, mulți ani! – de-a transforma „nopțile” în versuri. Mă bucur că viața mi-a oferit bucuria de a te cunoaște și de a-ți fi prieten. Să tot fie vreo 15 – 20 de ani?!… ne întâlneam la Palatul Cultural și analizam „dosarul” unei retrocedări care crea dispute legislative. Timpul a trecut… s-a transformat în Poezie.
Dincolo de Poetul care dăruiește frumusețe prin pre_facerea cuvintelor, prețuiesc omul „răzvrătit” dar valoros care ești. Să-ți fie anii ce vin tihniți și să ai (doar) oameni dragi aproape. Iar poezia să-ți rămână mereu o bucurie și un „camarad” de nădejde.
La mulți ani fără stres(uri), Cetățeanule de Onoare al Poeziei! Să-ți fie mereu sufletul „liniștit” și inima… în parametri durabili!
Ion Mariș
Debutul artistic a aparținut Mariei Petchescu și celor cinci tinere interprete din Giarmata, membre ale Ansamblului „Sânziene Bănățene”: Carina Moroiu, Iris Lungu, Selina Iuhanyuc, Sara Brihac și Ștefania Ciceo. Glasurile lor au adus prospețime și emoție, iar bucuria de a cânta s-a transmis în sală. Momentul a pus în valoare talentul fetelor și munca de îndrumare prin care cântecul popular este încredințat unei noi generații.
sala prin energie și sensibilitate. Silvan Stancel a încheiat programul cu un repertoriu bogat, pe muzică proprie și versuri ale lui Matei Vișniec. Cuvântul, chitara și expresivitatea interpretării au dat profunzime recitalului, încheind prima zi în bucuria unei experiențe trăite împreună.
