#CNDV100 – Promoția 1970-1971

Au mai rămas 33 de zile până la sărbătorirea Centenarului Colegiului Național „Dragoș Vodă” (10-12 octombrie 2019). Publicăm azi fotografiile promoției 1970-1971 la absolvire, la întâlnirea de 20 și 40 de ani.

Îi rugăm pe cei care pot aduce informații despre elevii din fotografie, să ne transmită comentarii și/sau mesaje la adresa: office@salutsighet.ro.

Foto: arhiva personală ing. Alexandru Bucur

Salut, Sighet!

 




#CNDV100 – Mihai Pop, singurul absolvent CNDV membru al Academiei Române

(foto 1)

Mihai Pop a fost descendentul unei vechi familii de preoţi greco – catolici maramureşeni (foto 1), originari din Apşa de Jos din dreapta Tisei. S-a născut la 18 noiembrie 1907 în satul Glod, unde tatăl său, Ştefan, şi-a început cariera preoţească. În anul 1910 se mută la Apşa de Jos, unde urmează studiile primare.

Din anul 1921 a început să frecventeze cursurile Liceului „Dragoş Vodă”, iar după patru ani, pe cele universitare ale Facultăţii de Litere din Bucureşti (1925 – 1929). Încă de la terminarea facultăţii a participat la cercetările sociologice organizate de către Dimitrie Gusti la Fundul Moldovei (1928), Drăguş (1929), Runcu (1930) şi Cornova (1931), culegând folclor cu muzicologul Constantin Brăiloiu şi cu Harry Brauner.

A urmat studii de specializare în slavistică (1929-1934) la Praga, Bonn şi Varşovia încheiate cu doctorat în filologie la Universitatea din Bratislava. În toamna anului 1935 a fost numit asistent la catedra de literatură română a Universităţii din Bucureşti condusă de Dumitru Caracostea. În anii celui de-al Doilea Război Mondial (1941–1944) a fost numit ataşat cultural la Legaţia Română din Bratislava. Îndepărtat din învăţământ în anul 1948, Mihai Pop s-a ocupat de organizarea Institutului de Folclor din Bucureşti, mai întâi în calitate de coordonator al activităţii ştiinţifice (1949-1954), apoi ca director adjunct (1954-1965) şi ulterior ca director (1965-1974). A revenit la catedră în anul 1957, fiind conferenţiar (1957-1962) şi apoi profesor de folclor (1962-1975) la Facultatea de limba si literatura română a Universităţii din Bucureşti, şef al catedrei de literatură română veche şi folclor de la aceeaşi facultate (1968-1972). În anul 1975 s-a retras la pensie, rămânând profesor consultant la Catedra de Etnologie si Folclor a Universităţii din Bucureşti.

A mai deţinut funcţiile de Preşedinte al Societăţii de Etnologie şi Folclor (1971); membru al Center for Advanced Study „in the Behavioral sciences” din Standford, membru al Academiei Americane de Ştiinţe Sociale; membru corespondent al Societăţii Austriece de Antropologie; membru în comitetul executiv al Societăţii Internaţionale de Semiotică; membru în consiliul ştiinţific al Societăţii Internaţionale pentru Cercetarea Naţiunilor Populare; membru în consiliul ştiinţific al Comitetului de Lingvistică Semiotică din Urbino.

A fost redactorul şef al Revistei de folclor şi redactor responsabil al Revistei de Etnografie şi Folclor, colaborator la numeroase periodice din întreaga lume. A scris numeroase lucrări, dintre care amintim: „Folclor literar românesc”, „Obiceiuri tradiţionale româneşti”, „Îndreptar pentru culegerea folclorului”, Flori alese din poezia populară”, „Texte şi interpretări” etc.

În anul 1995 a fost declarat Cetăţean de onoare al municipiului Sighetu Marmaţiei, ca semn al recunoaşterii meritelor sale culturale şi a sprijinului acordat Maramureşului.

Mihai Pop a fost primul român care a primit, în anul 1967, premiul internaţional Johann Gottfried Herder şi singurul absolvent de „Dragoş Vodă” primit în Academia Română ca membru de onoare (2000). În anul 2012 Consiliul Local Sighetu Marmaţiei a atribuit numele său podului care face legătura între Sighet şi Slatina (Solotvino, Ucraina).

Din păcate, n-a putut participa la sărbătorirea Semicentenarului Liceului „Dragoş Vodă” (1969). Reproducem declinarea invitaţiei, scrisoare identificată în arhiva CNDV (foto 2):

(foto 2)

Institutul de Etnografie şi Folclor Bucureşti 8 octombrie 1969

Mult stimată tovarăşe Directoare,
Mult stimaţi colegi şi prieteni,

Am primit cu multă bucurie invitaţia Dumneavoastră de a lua parte la sărbătorirea a 50 de ani a Liceului „Dragoş Vodă”.

Sper că aşa cum sunt informat i se va acorda acest nume pe care l-a purtat cu cinste şi sub semnul căruia atîtea generaţii şi-au făcut studiile secundare şi au devenit apoi oameni de seamă ai poporului nostru.

Vă închipuiţi cred cu ce regret trebuie să renunţ la această participare, care dincolo de momentul solemn de cinstire a unei tradiţii culturale româneşti în cel mai nordic punct al ţării, ar fi fost un prilej de revedere a locurilor de baştină, a atîtor buni colegi şi prieteni. Un prilej de atîtea plăcute amintiri de tinereţe acum cînd pentru mine balanţa vremii atîrnă de cealaltă parte.

Spre nenorocul meu, obligaţii profesionale mă fac să lipsesc din ţară tocmai în aceste zile de sărbătoare ale maramureşenilor.

Vă rog să mă iertaţi şi fără a folosi o formulă stereotipă să credeţi că sunt cu toată inima alături de dumneavoastră, de cei mai fericiţi decît mine, au putut să vină la această sărbătoare.

Vă rog să mă scuzaţi faţă de cei prezenţi, faţă de autorităţile locale de partid şi de stat şi să-i încredinţaţi că sunt întotdeauna pentru tot ce este maramureşan, oricînd şi oriunde aş fi.

Vă urez tuturor o frumoasă sărbătoare şi tradiţional ca în astfel de prilejuri o petrecere bună şi vă asigur pe Dumneavoastră personal de toată consideraţia mea.

Prof.dr. doc. Mihai Pop
Directorul Institutului de etnografie şi folclor

Bibliografie:
xxxxx, Istoricul Liceului „Dragoş Vodă” , Sighetu Marmaţiei, 1969.
Vasile Anişorac, Liceul „Dragoş Vodă” Sighetu Marmaţiei. Monografie, Editura Valea Verde, 2012, pp. 145 – 146.
Ion Botoş, Personalităţi marcante ale culturii româneşti din Transcarpatia, volumul I, Apşa de Joş, 2016, pp. 175 – 179.
Rucsandra Pop, Mihai Pop, în 100 de personalităţi maramureşene care au făcut istorie, Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu” Baia Mare, 2018, pp. 497 – 502.
Ioan Ardeleanu – Pruncu, Maramureşul ziare şi ziarişti de la începuturi până în 1945, Editura Valea Verde, 2018, pp. 450 – 464.

Sitografie:
http://www.sighet-online.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=926%3Acai-academicieni-are-maramureul&Itemid=90

Foto 1: familia preotului greco–catolic Ştefan Pop şi a Iulianei Lazăr (sora lui Ilie Lazăr); în primul rând fiicele Anisia (cea mare) şi Ana Alexandrina Maria; în rândul din spate, de la dreapta, Mihai Găvrilă şi fratele mai mic, Nicoară; Apşa de Jos, 1920

Foto 2: declinarea invitaţiei; arhiva CNDV, Dosar 4/1969, A15, fila 45

prof. Marius VOINAGHI

 

Surse foto:
Arhiva foto Corina Gheorghiu, Satu Mare
Arhiva foto Rucsandra Pop, Bucureşti
Arhiva foto a Muzeului Maramureşean




VIDEO | Expoziție foto: „Spiritul tradițiilor”

Joi, 5 septembrie 2019, la Secția de Etnografie a Muzeului Maramureșului a avut loc vernisajul expoziției de fotografie, „Spiritul Tradițiilor”, autor: Mariana Scubli.

Au participat: Keiko Sato, artist fotograf din Japonia; Nagy Lajos (Tg. Secuiesc), consilier al Asociației Artiștilor Fotografi din România;  Toth Ștefan (Oradea), președinte al Asociației Internaționale „Euro Foto Art”.

De vorbă cu invitații: Toth Stefan, Keiko Sato și Nagy Lajos

Autor, Sorin MARKUS

 




Război împotriva tăcerii (autor, Ileana Pisuc)

Ileana Pisuc

Titlul acesta, recunosc, nu-mi aparține, el mi-a fost sugerat de o carte scrisă de o scriitoare americană, Andrea Dworkin. O carte dură, greu de lecturat, bazată pe propriile ei experiențe de viață. Pe lângă faptul că este scriitoare, este și o victimă a societății de consum de carne vie, din care a reușit să scape, pentru ca mai apoi, să devină o adevărată luptătoare împotriva a tot ce ține de exploatarea femeii.

Când am citit-o, în urmă cu vreo 15 ani, recunosc că m-a  marcat și m-a lăsat cu un gust amar despre cele aflate atunci despre fața urâtă a societății americane. Nimic și nimeni nu mi-ar fi putut inocula ideea că și la noi se vor crea condiții propice pentru ca și în țara mea acest flagel numit „răpire”, „trafic de persoane”, „viol”, „exploatare sexuală”, să capete formă (și încă ce formă hidoasă), care pe noi, ca popor, nu ne-a caracterizat niciodată.

Din păcate, această „formă de terorism” ia amploare ca o caracatiță cu tentacule înfipte, ce se extind până în cele mai înalte sfere. Se fac aproape două luni de când ecranele tv abundă cu știri „de ultimă oră”, care mai de care mai ofertante, în cazul celebru de la Caracal. E adevărat, primul impact a fost devastator. Care mamă n-a rămas marcată de grozăviile celor întâmplate cu cele două fete, răpite, violate și mai apoi ucise?! Însă, lucrul cel mai periculos ce se întâmplă în ultima vreme, este bagatelizarea evenimentului și ducerea lui în derizoriu.

Nu poți să nu observi cum pe suferința celor direct afectați (părinți, bunici), se ridică niște „personaje” (obscure, până mai ieri), avocați, investigatori ad-hoc – toți dându-și cu presupusul, înghesuindu-se seară de seară pe TV, mărind orele de audiență. Și, în timpul acesta, mii de fete sunt pângărite, murdărite, li se ucide sufletul și trupul în continuare.

Timpul trece și frică mi-e că UITAREA se va depune asemeni prafului peste acest caz și se va așterne TĂCEREA. Întotdeauna anumitor stări de fapt li s-a pus capăt prin revoluție, prin războaie. În cazul de față, eu aș declara război împotriva acestei TĂCERI. Forma de luptă să fie bombardament continuu asupra celor responsabili cu asigurarea securității noastre, prin tiruri de întrebări și ultimatumuri:

– Unde ne sunt copiii?
– Ce-ați făcut cu ei?
– Dați-ne copiii înapoi!

Zi și noapte să-i împresurăm și să-i copleșim, până ce vom vedea că încep să se miște. Nu mai putem sta impasibili, muți și tăcuți în fața unor ecrane care ne manipulează cum vor ele. Ar trebui ca fiecare mamă din această țară să se considere mama Alexandrei și a Luizei (și a câtor altele!), pângărite și aruncate la gunoi. Să nu avem somn până aceste suflete nu vor fi răzbunate.

„Toate acțiunile noastre politice sunt derizorii și mincinoase dacă nu ne angajăm în lupta împotriva violului. Angajamentul trebuie să fie politic, public asumat. Nu poate fi aservit în nume personal. Ieșiți în stradă ca să spuneți în gura mare tot ceea ce vă doare și vă revoltă, pentru că doar astfel veți putea avea un impact asupra instituțiilor, care susțin abuzurile și doar atunci când proxeneții își vor pierde slujbele, pentru că nu vor mai avea clienți și consumatori, voi avea încredere că s-a făcut ceva. Moartea arată altfel pentru o femeie care a fost agresată fizic în mod sistematic. Nu pare la fel de crudă ca viața.” (Andrea Doarkin)

Țipați, și în acest țipăt să se adune toate țipetele femeilor violate și hohotele de plâns ale celor bătute și chiar mai rău. Și, dacă ar exista vreo pledoarie, sau o întrebare, sau un mod de adresare uman, în acel țipăt asta ar fi:

„De ce acționați atât de lent? De ce înțelegeți atât de greu cele mai simple lucruri? Nu complicatele lucruri de doctrină, ci lucrurile simple, clișeele – pur și simplu faptul că femeile sunt ființe umane, în aceeași măsură, în același grad ca și bărbații.” (Andrea Dworkin)

Ileana PISUC




Alege TU ceea ce vrei să fii!

Anca Corneștean

De mic copil, am fost lăsată să fac ce îmi doresc în ceea ce privește activitățile extrașcolare. Am făcut șah, tenis, volei, dans, nici nu mai știu câte, dar, bineînțeles, muzică am făcut de mică și nu m-am oprit niciodată. Părinții mei m-au lăsat să merg peste tot, nu m-au descurajat niciodată, deși nu am fost perseverentă decât în muzică. Presupun că fiecare activitate m-a învățat câte ceva și nu regret nimic din tot ce am făcut. Chiar și în prezent, orice alegere aș face, părinții m-ar susține și m-ar lăsa să mă dezvolt frumos în acel domeniu.

Ei bine, acum nedumerirea mea este, de ce unii părinți își forțează copiii să facă o anumită activitate, doar pentru că ei nu au avut parte de ea și acum își revarsă dorința asupra copiilor? Când am intrat la liceu, unde am visat să ajung și anume la Liceul Pedagogic „Regele Ferdinand”, la profilul învățători-educatori, m-am simțit împlinită, deoarece mi-am dorit să ajung acolo și am primit sprijin de la părinți. În schimb, am o grămadă de colegi care au fost obligați de părinți să vină aici. De ce? Poate colegii mei nu sunt deschiși în fața copiilor, poate că nu vor fi pedagogi buni, poate își doresc sa fie informaticieni, constructori, ingineri etc. și aveau nevoie de alt profil pentru asta. Dar nu, dacă mama și tata au decis, acolo trebuie să meargă.

Trecând mai departe, la studiile superioare, adică la facultate, ne trezim cu aceeași problemă. Toți copiii să fie medici, polițiști și avocați, că doar se câștigă bine. Stați liniștiți, că dacă faci ce îți place ai de câștigat și financiar și sufletește. Degeaba ai bani, dacă zilnic trebuie să te trezești îmbufnat că vai, iar trebuie să merg la muncă și nu am chef. Odată ce faci ceea ce îți place, nu te saturi niciodată și în fiecare zi ți se pare și mai frumoasă meseria ta. Eu, una, nu înțeleg… cu ce sunt mai împliniți părinții când copilul lor a mers unde i s-a dictat, dacă toată viața li se va reproșa ca nu l-a lăsat să meargă unde și-a dorit. Văd atât la mine în clasă cât și în alte părți, fețe triste, suflete neîmplinite și chinuite. Și pentru ce? Credeți că avem nevoie doar de medici, polițiști, avocați ș.a.m.d? NU! Avem nevoie și de artiști, arhitecți, design-eri, pictori, poeți, preoți, profesori etc. Fiecare meserie e frumoasă în felul ei și dacă ești făcut pentru o meserie anume și nu ești lăsat să i te dedici, toată viață vei simți că nu te-ai împlinit sufetește. Eu mereu am fost întrebată de părinții mei ce vreau să fac și, de fiecare dată, mi-au spus doar că-și doresc să fiu fericită, să fac orice, dar bine și de calitate. O singură viață avem și,, din păcate e așa de scurtă, de ce să o trăim obligați să ne târâm printr-o rutină urâtă care ne va măcina sufletul.

Pentru părinți: deschideți aripile copiilor și permiteți-le să se dezvolte în ce domeniu își doresc! Credeți-mă că veți fi mult mai împliniți văzând fericirea de pe chipul copiilor, decât să știți că fix din cauza voastră nu sunt fericiți. Fiecare are scopul său pe lume și ce îi este scris, aceea va face. Fiecare e bun la ceva și are o sămânță coaptă în el, doar că trebuie descoperită și când o găsește trebuie semănată, îngrijită, plivită, până când din ea se va face un arbore mare cu un frunziș imens din care toată lumea va culege roadele.

Nu vă temeți să faceți ceea ce vă place și nu renunțați niciodată la visele voastre, căci doar așa veți fi cu adevărat fericiți. Atât eu, cât și frații mei am fost deschiși la orice activitate și fiecare ne-am realizat făcând ceea ce ne place. Pentru asta le suntem recunoscători părinților, căci nu ne-au tăiat aripile niciodată și așa am avut un zbor frumos. Atâta timp cât faci ceea ce îți place, ai motivație zilnică și totul în jurul tău radiază a bucurie. Dacă vrei ca viața ta să fie o poveste minunată, înțelege că tu ești autorul și în fiecare zi ai posibilitatea de a scrie o nouă pagină. Nu uita niciodată de ce își dorește sufletul tău și fii pozitiv! Viața a rezervat pentru tine ceva minunat!

Anca Corneștean
Colegiul Național Pedagogic “Regele Ferdinand”




De 16 ani… „Speranța”

Monica Bud

De 16 ani… „Speranța” – cel mai sensibil subiect despre care aș putea să vorbesc, pentru că, în esență, nu este doar un cuvânt… „Speranța” reprezintă o compoziție, un întreg, un stâlp al comunității din Sighet, și nu numai.

În 2003 avea să se întâmple ceva extraordinar la Sighet… un preot italian, Aliani Fillippo, din Ordinul Fraților Minori Capucini, a fost trimis în noua lui misiune… unde? La Sighet. Din dorința lui de a ajuta cât mai mulți tineri și de a crea un Oratoriu pentru aceștia, s-a născut ideea de formare a unui grup, al grupului „Speranța”. Un grup de tineri care a ales să-și petreacă timpul liber facând voluntariat în folosul comunității, și aici reamintesc activitățile la Casele de Tip Familial, organizarea taberelor de vară, organizarea Sărbătorii Voluntariatului, activități spirituale sau implicarea în orice fel de activitate socială.

În prezent, obiectivele noastre au ramas aceleași, continuăm să dăruim, să împărtășim cu iubire, credință și… speranță. A-i face fericiţi pe ceilalţi este o senzaţie care nu ne copleșește niciodată. Avem și activități recreative: excursii, în fiecare duminică ne întâlnim pentru a petrece timpul împreună, fie prin vizionarea unui film, fie prin sport sau orice altă activitate de recreere.

Pentru mine, „speranț”  a fost, este și va fi, cel mai bun „medicament” pe care îl cunosc! Tot ceea ce sunt, sunt datorită acestei alegeri, de a face parte din acest grup. Pare banal, nu? Dar, credeți-mă, a fost cea mai buna alegere! Speranța m-a ajutat să descopăr cine sunt, ce doresc și încotro ma îndrept. Prin ceea ce am trăit în această comunitate creată de Aliani Fillippo, mi-am descoperit vocația, am descoperit oameni minunați, am legat prietenii care nu se pot uita, am învățat că fără Dumnezeu nu suntem nimic, am învățat să iubesc, să râd, să râd din nou, să ascult, să spun „te rog” şi „mulţumesc”, să am opinii, să le respect pe ale celorlalţi, să fiu sinceră, să fiu prietenă. Să fiu eu însămi! Tot aici am întâlnit unica și marea iubire, care de un an de zile a ales să-mi fie aproape pentru tot restul vieții. Cine s-ar fi gândit că o alegere de acest fel îți poate schimba viața complet? Dar mie mi-a schimbat-o.

La mulți ani, „Speranța”! La mulți ani nouă!

Iar voi, cei care sunteți interesați să ne cunoașteți, vă invităm să ne treceți pragul și să vă alăturați „Speranței! Ne găsiți pe strada Al. Ivasiuc, nr, 19, „Oratoriul Sfântul Francisc” (lângă forțele de muncă).

Monica BUD




VIDEO | De vorbă cu scriitoarea Irinel Kornbaum (autor, Sorin Markus)

Autor, dr. Sorin MARKUS




#CNDV100 – Sigheteanul Marius Bilașco – o carieră universitară în informatică, à la française!

Deși foarte tânăr, despre Marius Bilașco nu e deloc simplu de scris. A urmat studii „grele” atât în țară cât – mai ales – în străinătate. A trecut, bineînțeles, pe la Liceul „Dragoș Vodă” și apoi a urmat Universitatea „Babeș – Bolyai” (Facultatea de Informatică). Urmând traseul majorității tinerilor valoroși, și-a asumat drumul străinătății, obținând în perioada 2002 – 2003 o Diplomă de Studii Aprofundate (DEA) în Informatică, la Universitatea Joseph Fourier din Grenoble – Franța.

După ce a obținut doctoratul în Informatică în decembrie 2007 (studiile s-au întins pe parcursul a patru ani), tot la Universitatea Joseph Fourier din Grenoble, în septembrie 2008, Marius Bilașco a fost recrutat ca cercetător postdoctoral CNRS și atașat la echipa de analiză a obiectelor complexe (Fouilles d’objets complexes – FOX ) la Laboratorul de Informatică din Lille (în prezent Centrul de Cercetare în Informatică, Semnalizare și Automatizare – CRIStAL). A trecut de competiția pentru postul de Maître de Conférence (MdC) înființat la Universitatea din Lille 1 – Știință și Tehnologie, în septembrie 2009.

Brîndușa Oanță (BO): Ce a urmat după ce ai obținut postul de Maître de Conférence (MdC), Marius Bilașco?
Marius Bilașco (MB): Imediat după ce am fost recrutat ca MdC, mi-am dorit să mă implic în activitățile pedagogice și administrative inerente vieții unui profesor-cercetător. Am fost responsabil de coordonarea urmăririi pedagogice a studenților înscriși într-un contract de profesionalizare în Licență și Master MIAGE (Méthodes Informatiques Appliquées à la Gestion des Entreprises). Studenții în contract de profesionalizare sau în alternanță sunt salariați în întreprinderile de profil și, în același timp, urmează cursurile universității în urma semnării unei convenții tripartite între student, întreprindere și universitate. Această activitate a implicat în jur de patruzeci de studenți în fiecare an, până în 2011. Din 2011, am fost responsabil de coordonarea monitorizării tuturor stagiarilor Master MIAGE și Master Informatique, combinate (aproximativ 90 pe an). Managerii diferitelor parcursuri de licență și master mi-au încredințat și sarcina de a organiza susținerile proiectelor de final de an ale studenților absolvenți, sarcină pe care am îndeplinit-o până în 2016.

BO: Ai reușit să creezi și o aplicație interesantă. Cum ai procedat?
MB: În 2009, am creat o aplicație web intitulată Livret Electronique care acoperă toate aspectele cursurilor urmate și ale alternativelor. În 2011, am extins aplicația, astfel încât să includă și stagiile de licență, iar apoi stagiile studenților Master 2 în formare inițială. În prezent, în fiecare an, aproximativ 350 de stagii și alternanțe sunt coordonate prin această aplicație. Dincolo de furnizarea acestei aplicații, coordonarea implică sarcini recurente pentru informarea și reamintirea instrucțiunilor de monitorizare pentru tutori, precum și sarcini de consiliere și mediere în caz de conflicte sau dificultăți în monitorizare.

BO: Ai continuat să îmbunătățești aria de aplicabilitate a cursurilor și aplicațiilor tale?
MB: În perioada 2012-2013, am lucrat în parteneriat cu Lionel Seinturier pentru a co-superviza specializarea E-Services al Master 2 Informatică. Cursurile acestei specializări se bazează pe proiectarea și dezvoltarea centrată pe utilizator a serviciilor electronice accesibile prin mijloace de comunicare digitală, incluzând internetul, dar și toate noile echipamente de calcul omniprezente, cum ar fi dispozitivele inteligente, telefoanele și interfețele multi-touch. Din septembrie 2013, am fost responsabil exclusiv al acestei specializări, în timp ce am lucrat îndeaproape cu colegii mei responsabili pentru principalele materii. Specializarea de servicii electronice are două grupuri: unul de formare inițială și altul de formare alternativă. Începând cu 2013, 247 de studenți au absolvit cursurile de e-servicii de Informatică Master 2.

BO: Ai avut timp și pentru cercetare?
MB: În paralel cu această susținută activitate pedagogică și administrativă, am avut posibilitatea să derulez numeroase activități de cercetare, în principal în domeniul analizei faciale din fluxurile video. Aceste activități sunt structurate în jurul a 8 teze de doctorat și 8 participări la proiecte de colaborare (inclusiv 5 proiecte europene).

BO: La ce se referă aceste teze?
MB: Patru teze privesc în mod direct munca mea legată de analiza facială: Afifa Dahmane (mai 2010 – februarie 2015, co-supravegheată cu USTHB Algeria – Estimarea orientării capului), Benjamin Allaert (oct. 2014 – iunie 2018 – Recunoașterea expresiei faciale), Romain Belmonte (din octombrie 2015 – Contextualizarea analizei comportamentului centrată pe persoană în situații de captură neconstrânsă), Delphine Poux (din oct. 2017 – Recunoașterea expresiilor faciale într-un mediu liber). Alte două teze s-au concentrat pe tema semanticii: Samir Amir (oct. 2009 până în decembrie 2011 – Un sistem de integrare a metadatelor multimedia) și Mohamed Yassine Kazi Tani (ianuarie 2012 – martie 2018, înscris la Universitatea din Oran, Algeria – Integrarea regulilor de inferență semantică în procesele de analiză video). În prezent, particip de asemenea, la co-supravegherea lucrărilor lui Cagan Arslan (din octombrie 2015 – Data Fusion pentru interacțiunea om-calculator) și a celor ale lui Pierre Falez (din octombrie 2016 – Explorarea arhitecturii unui accelerator neuromorfic pentru viziune).

BO: Vorbește-ne, te rog, și despre proiectele din programul Eureka!
MB: Din septembrie 2010 am fost implicat activ în configurarea și coordonarea locală a 3 proiecte europene ca parte a Programului EUREKA pentru tehnologia informației pentru avansare europeană (ITEA). Pe plan local, am participat la activitățile desfășurate în cadrul Institutului de Cercetare pentru Componente Software și Hardware pentru Informații și Comunicare Avansată (IRCICA, USR CNRS 3380). Am realizat un studiu științific pentru compania IKOMOBI din 2013 și am participat la două proiecte inter-echipe. În paralel, am fost implicat și în participarea la comitetele de program (5) și la comitetele de lectură externă pentru reviste internaționale (8). Am făcut parte din comitetul organizator al conferinței CORESA 2012 și am avut responsabilitatea organizării comunicațiilor Web ale conferinței IEEE, International Conference Face and Gesture Recognition, organizat la Lille în mai, 2019.

BO: Așa după cum mi-ai spus, ai ajuns în 2018 și la Universitatea din Lille. Ce ai studiat acolo?
MB: Nimic. În 2018 am pregătit abilitarea. E o diplomă pe care poți să o obții după doctorat. În Franța (ca și în România de altfel), abilitarea îți dă posibilitatea să propui și să coordonezi de unul singur teze de doctorat. E o etapă importantă în drumul spre postul de profesor universitar. Diploma e decernată în urma redactării unui memoriu care sintetizează toate activitățile de cercetare, pedagogice și administrative din carieră. Memoriul e citit și evaluat de 3 profesori universitari. În cazul unui aviz favorabil, memoriul e prezentat în timpul unei susțineri în care expui în mod sintetic câteva aspecte ale carierei tale, urmată de o sumedenie de întrebări. Susținerea a durat în total cam 3 ore. A fost însă foarte agreabil să discut cu membrii juriului. Încerc să transmit studenților starea asta de spirit: ce a fost greu a trecut, susținerea trebuie văzută ca un moment plăcut în care te lauzi, în care arăți lumii lucrurile interesante pe care le-ai făcut și ce ai învățat.

BO: Haide să privim spre… trecut, să discutăm un pic despre adolescența ta. Când ai absolvit Liceul „Dragoș Vodă”?
MB: Am absolvit liceul în 1998 fiind nerabdător să descopăr orizonturi noi. Anul 2000 ne făcea pe toți să visăm un pic. Ce e interesant e că niciodată în timpul liceului nu îmi închipuiam că o să părăsesc România. Începeam să avem foști colegi de liceu, care încet, încet se deplasau spre vest, însă, mie mi se părea deja foarte interesant faptul de a-mi construi o carieră în România. Divaghez un pic, însă în Franța am ajuns fiindcă nu voaim să îi supărăm pe profesorii de la Cluj. Erau burse Erasmus pentru Franța la care nu a aplicat nimeni. De frică să nu le piardă pentru anii următori, am fost mai mult decat încurajați să aplicăm. Am dat toți atestate în engleză pentru o bursă în Franța, unde toate cursurile erau în franceză. Ei, odată ajunși în Franța, viața nu și-a urmat cursul pe care mi-l imaginam. Miraje, sentimente, reușite și alte oportunități au făcut ca, încet, încet, să-mi construiesc o carieră aici. Când mă uit înapoi, îmi spun că trebuie să rămâi tot timpul deschis la oportunitățile ce se ivesc, să fii curios, să îndrăznești și să nu îți fie frică să ieși din zona de confort. Închid paranteza.

BO: Cum era liceul în acei ani? Ce ți-a rămas în memorie din acea perioadă?
MB: Anii de liceu au avut o savoare specială. Noi prieteni, primele sentimente amoroase, primele decepții, primele reușite. Un cocktail exploziv. Anii de liceu și prieteniile legate în acea perioadă, parcă au rămas gravate pentru totdeauna. Când ne reîntâlnim, este ca și cum ne-am fi despărțit ieri. Cred că dacă am fi închiși iarăși noi, 30, într-o clasă, după o zi, am avea aceleași discuții pasionate, am face exact aceleași boroboațe ca acum 20 de ani. XII A forever!

BO: Profesorii te-au influențat în vreun fel?
MB: În mod evident! Cred că am înțeles destul de repede că materiile sunt un pic accesorii, și că ce e central este aspectul uman. Modul în care profesorii reușeau să ne transmită pofta de a ne interesa, de a studia, de a descoperi, în ciuda mediului ostil creat de 30 de adolescenți care voiau să pară mai interesanți și mai rebeli unii decât alții. Era impresionantă diferența între atmosfera de la o oră la alta, în funcție de profesor și, clar, nu în funcție de materie. Eram într-o clasă de informatică, însă orele cu dnul Anișorac ne hipnotizau pe toți. Îmi aduc aminte cu drag și de orele cu dnul Motogna, cu dna Voina sau cu dna Godja, ore în care, știința se amestecă cu știința de a fi om. Un loc particular în inimă o să îl aibă pentru totdeauna dnul Roșca Ovidiu care m-a format ca informatician de când eram pitic. Însă nu totul era roz. Erau și note mai întunecate. Însă, ce e albul fără negru?

Ah, și cum tot vorbim de profesori, i-am uitat pe cei mai importanți, pe cei pe care îi aveam acasă (și la propriu, și la figurat). Chiar dacă postura preferată a unui adolescent e să fie în opoziție, numeroasele discuții, micile bătălii cotidiene și afecțiunea lor mi-au permis să mă construiesc și să găsesc resursele necesare să avansez.

BO: Ce fel de „reper” a fost și este azi Sighetul pentru tine?
MB: Sighetul e un fel de „buric al pământului”. E locul în care m-am format și care mi-e tot drag, la fel ca și oamenii de aici. În Franța, am noroc să fiu într-o regiune în care oamenii au aproximativ același caracter: foarte primitori, foarte înțelegători și care prețuiesc relațiile umane. Chiar dacă soția e mai din sud (Grenoble), ne simțim foarte bine la Lille. Suntem aici deja de 10 ani. Nordul Franței nu are o reputație prea bună din pricina vremii. Oamenii spun că plângi de două ori aici: când vii, și când pleci. Și, sincer, am impresia că atunci când o să plecăm, o să plângem de două ori mai tare. Dar, totuși, în ciuda trecerii anilor, Sighetul, oamenii, amintiirile vor păstra un loc special în inima mea.

BO: Soția ta cu ce se ocupă, lucrează în același domeniu cu tine?
MB: Soția a obținut și ea doctoratul la Grenoble. De fapt, acolo ne-am cunoscut. Eram amândoi pe „frontul” cercetării și ne luptam împreună să supraviețuim. Doctoratul e o experință foarte interesantă, foarte formatoare, însă, dură, în același timp. Nouă ne-a permis să ne găsim și să ne construim o poveste frumoasă împreună. Îndrumătorilor de teză le-am anunțat nunta simulând un articol științific pe care l-am transmis să îl revizuiască. După doctorat, am venit amândoi la Lille, și Céline a început o carieră în mediul privat. Lucrând în informatică, a putut naviga departe de mediul universitar, reușind să valorizeze în mod eficace competențele acumulate în timpul doctoratului. După mai multe experiențe, acum lucrează pentru inspectoratul școlar, organizând și coordonând mai multe aplicații legate de gestiunea resurselor umane ale ministerului învățământului preuniversitar.

În ceea ce privește viața de familie, Lille este un oraș foarte adaptat familiei. Avem doi copii, se distrează de minune. Ne deplasăm cu toții zilnic cu bicicletele și așa, orașul pare mai mic. Amândoi copiii fac diverse activități artistice și sportive care ne-au permis să ne extindem rețeaua de cunoștințe și prieteni. Pe lângă că ne sunt foarte dragi, sunt și foarte importanți pentru diversificarea vieții noastre sociale.

BO: Profesional, cu România mai ai interacțiuni?
MB: Am păstrat legături cu unii profesori și unii colegi (deveniți profesori) din Cluj, însă, deocamdată, nu am reușit să concretizăm o acțiune comună. Acum că am obținut abilitarea, poate posibilitățile vor fi mai numeroase…

BO: Ce-ți dorești/ propui pentru următorii ani, în plan profesional?
MB: De anul acesta am devenit coordonator științific al echipei de cercetare FOX. Așa că de acum, pe lângă proiectele mele, am responsabilitatea de a reprezenta, de a apăra interesele echipei la nivelul laboratorului de cercetare și de a da vizibilitate realizărilor echipei la nivel național și internațional. Din punct de vedere al cercetării, o să continuăm activitățile legate de analiza facială, și o să diversificăm activitățile legate de noi rețele de neuroni impulsionali, mult mai sustenabile din punct de vedere energetic, și care se aproprie foarte mult de modul de funcționare a neuronilor umani.

BO: Mulțumesc mult pentru interviu! Mult succes în activitatea ta și te așteptăm la sărbătorirea Centenarului CNDV, ce va avea loc în perioada 10 – 12 octombrie 2019!
MB: Îți mulțumesc ție și echipei de organizare a Centenarului! Acest tip de eveniment este important, esențial. Ne permite să știm de unde venim, unde suntem și unde vrem să ajungem. Vorbind de viitor, mi-ar plăcea ca într-o zi să găsesc o modalitate interesantă de a transmite ceva în mod durabil liceului, orașului care mi-a permis să mă construiesc. Sunt sigur că într-o zi o oportunitate interesantă o să se ivească!

Brîndușa OANȚĂ




Și soarele era arestat…

A trecut ieri la cele veșnice, la vârsta de 88 de ani, doamna Ioana Petrovan din Dragomirești, unul dintre ultimii deținuți politici anticomuniști din Maramureș. Originară din Ieud, fiică a lui Dumitru Dunca Pâțu, a fost arestată la vârsta de 18 ani împreună cu tatăl, mama, fratele și sora sa pentru vina de a fi găzduit partizanii din grupul Popșa. În casa lor s-a dat lupta finală cu Securitatea din 3 mai 1949 când Vasile Popșa a fost ucis și grupul s-a destrămat.

Ioana Petrovan a relatat acele clipe de groază, ca mărturie pentru istorie.

„Tata era în legatură cu preotul greco-catolic Ioan Dunca Joldea, care se ascundea după interzicerea Bisericii noastre, şi cu grupul fraţilor Popşa. În noaptea de 2 spre 3 mai 1949, 5 persoane din grupul Popşa au fost găzduite la noi în casă. Securitatea a aflat şi a înconjurat casa. S-au tras rafale de mitralieră, Lică Popşa a fost împuşcat şi câteva ore mai târziu a murit. Ion Popșa a aruncat o grenadă pe fereastră şi a reuşit să fugă, iar pe ceilalţi trei i-au arestat. Rozariul albastru a lui Lică a rămas pe masă ; l-am luat eu şi m-am rugat cu el mulţi ani după aceea… I-au arestat şi pe mama şi pe tata; fratele meu Găvrilă care era în pod în momentul atacului, a reuşit să fugă.

Pe tata l-au legat şi l-au bătut: eu şi sora mea am încercat să-l apărăm, dar securiştii Brudaşcă şi Toth ne-au lovit şi pe noi – pe mine cu piciorul, iar pe sora mea cu arma… Apoi am fugit şi m-am ascuns la Şieu o săptămână, după care m-am întors acasă. Seara am mâncat, am făcut Rozariul cu bătrâna de 80 de ani care a îngrijit pe fraţii mei mai mici. Pe la miezul nopţii, securiştii au năvălit la noi în casă şi m-au arestat şi pe mine şi pe sora mea şi ne-au dus la postul de miliţie din Ieud unde ne-au ţinut până dimineaţa, apoi la miliţie la Dragomireşti si apoi seara la Sighet cu o maşină descoperită. Au rămas acasă fraţii mai mici: Dumitru, Ion şi Grigore – care avea 3 ani…

La închisoarea din Sighet ne-am întâlnit cu mama şi cu tata. A doua zi dimineaţa, la ora 6, ne-au băgat 40 de persoane într-o dubă şi ne-au dus la Oradea. În dubă era o căldură îngrozitoare, timp de 12 ore cât a durat călătoria am crezut că murim. La închisoarea din Oradea, m-au băgat într-o celulă în care am stat o parte din timp singură, o parte din timp cu altcineva. Trei luni de zile n-am văzut soarele – am crezut că şi soarele era arestat…Situaţia era greu de suportat – unde e sora mea, unde sunt părinţii mei …, ce ne vor face?… Eu aveam doar 18 ani… Plângeam şi mă rugam… trei paşi încolo, trei paşi încoace, … mă rugam şi plângeam … La un moment dat am primit ca şi colegă de celulă o mahalagioaică prinsă pe frontieră care nu putea suporta să vadă că mă rog … Îmi spunea: “De ce te rogi, că şi aşa nu vine nimeni să te scoată de aici?” şi “Dacă mă enervezi, te spânzur!”

Atmosfera s-a mai înseninat când mi-au băgat-o în celulă pe doamna profesoară Iurca Augusta de la liceul „Domniţa Ileana” din Sighet, care mi-a propus imediat: „Hai să te învăţ franceza…” După trei luni, regimul ni s-a mai ameliorat – ni se pemitea să ieşim 10 minute pe zi la plimbare. Am putut să mă întâlnesc cu mama şi cu sora mea. A fost o perioada mai suportabilă care a durat câteva luni. Pe 12 ianuarie 1950 eu şi sora mea Anuţa am fost eliberate. În schimb, tatăl meu a fost condamnat la 5 ani de închisoare, mama la 1 an, iar fratele meu Găvrilă (arestat şi el între timp) la 13 ani… Ani pe care i-au şi executat – la Poarta Albă, la Mislea, la Baia Sprie…” (Marius Vișovan, Maramureșul în lupta anticomunistă)

Veșnică odihnă și memoria binecuvântată !

preot prof. Marius VIȘOVAN




Scriitorul sighetean Gabriel Boros, publicat pentru prima dată în limba română!

O conjunctură favorabilă ne-a făcut să luăm legătura cu romancierul și poetul Gabriel Boros, născut la Sighet, care, cu o deosebită amabilitate ne-a oferit spre publicare în exclusivitate pe www.salutsighet.ro, câteva poezii în care este evocat Sighetul tinereții domniei sale. A acceptat, de asemenea – spre bucuria noastră – să apară în Antologia poeților dragoșiști (absolvenți ai C. N. „Dragoș Vodă”), antologie ce va fi publicată până la sfârșitul lunii septembrie (coordonator, prof. dr. Raluca Lozbă).

****

Scriitorul Gabriel Boros s-a născut la Sighetu Marmației la 10 noiembrie 1945. A urmat la Sighet școala primară, gimnazială și Liceul „Filimon Sârbu” („Dragoș – Vodă”) pe care l-a absolvit în anul 1963. După bacalaureat, a fost înrolat în armată, până în anul 1965. Între 1965 – 1969 a lucrat la TAPL Sighet la secția de achiziții. S-a mutat la Cluj în anul 1969, unde a urmat cursurile Facultății de Drept – Universitatea „Babeș Bolyai”. În 1972 s-a căsătorit, are doi copii – o fată și un băiat. A revenit la Sighetu Marmației în anul 1980, iar în 1983 a emigrat în Germania. Primul volum de poezii i-a apărut în anul 2003, în Ungaria, cu titlul „Autoportret”, iar peste câțiva ani cel de-al al doilea volum, în Germania, cu titlul „Poezii pentru totdeauna”. Din 2004 până în 2017 a publicat 12 romane (în limba maghiară), dintre care două au fost traduse în limba germană, „Die Grube aus Eltville I – II” și un volum de poezii tradus în germană „Bis über Dir Kerzen aufleuchten”.

Cărțile lui Gabriel Boros, poezie și romane, i-au fost traduse în mai multe limbi, în țări din întreaga lume dar, cel mai mare succes îl are în Ungaria și Germania.

La ora actuală, scriitorul Gabriel Boros locuiește în Watzehaim – Hessen, Germania.

*

Suntem acasă (Itthon vagyunk)

Pentru Zsuzsa mea, cu iubire nemărginită

Nu știu când a fost clipa
când timpul s-a oprit –
era primăvară – cred,
aveai chiar ziua de naștere
când lumina albastră
a ochilor tăi
s-a afundat în apa Izei.

Acum, când suntem „acasă”
simt
că nu mai am cuvinte
și nu pot să-ți mai spun
ca atunci – la Grădina Morii
când ți-am spus:
„suntem meniți a fi împreună”.

Azi te văd
contopit in timp
muzica tristă pe cărări
bătute în vânt asculți
cauți păduri – râuri – peisaje
care îți amintesc
când îți spuneam
„Te iubesc mult”.

Atunci eram la izvor
știu sigur
căci pocal mi-era palma
ca să poți bea apă –
culoarea ochilor tăi lumina peisajul
iar pe dig s-au afundat în lacrimi
ultimii trecători.

În apus de soare eram deja pe peron
trenul meu a pornit înapoi spre Cluj
și am privit cu ochii înlăcrimați
cum apune soarele
și dispare – sângerând
(pentru noi de atunci definitiv)
sub munții din Cearda.

****

Caut trecutul (Keresem a múltat)

Caut trecutul – dar nu-l găsesc –
nu-l aflu, pentru că nu aveam trecut
numai prezent am, care înaintează spre viitorul meu
asta mă caracterizează în viața asta.

Îmi caut copilăria – peisajele sighetene
malul Izei și splendida Grădina Morii
unde de mic copil scriam poeme,
prietenilor și omului din viitor.

Îmi caut cunoscuții bătrâni – rudele
pe care-i salutam în avans –
cei ce au știut totul despre mine
înainte să mă nasc.

Caut fetele din copilărie
pe cele cu care am glumit – recitând poezii,
și voiam – să mă iubească
cum le-am iubit și eu.

Caut ajunurile de Crăciun intime
când umblam cu prietenii la colinde
vocea noastră răsuna în peisajul cu zăpadă –
și acum îi aud în urechile bătrâne.

Și-au trecut de atunci decenii bune
nici rude, bătrâne cunoștințe nu mai trăiesc
nici aerul sighetean nu mai are acea atmosferă
care caracteriza orașul meu natal.

Dar gândul a rămas liber
și țările s-au închegat
toate națiile Europei s-au unit
și putem privi cu credință în viitor.

*****

De-o răsuflare (Leheletnyi)

Pentru unica mea Zsuzsika

Mă gândeam la tine ieri
în cafenea –
zilele mă dor mereu
când apar în negura fumului
două făpturi –
privesc câteodată
căci mi-e teamă – că mă înșeli.

Îți aud pașii sub fereastră
văzănd că te pândește luna
nu doar pe mine cade în noapte
cerul îmbibat cu stele.

Știu
că sigur și ție ți-e frică
ca și mie
grăbesc somnul –
iar tu vei veni
în vise rătăcite
în cercuri mici de fum
aduci cafeaua –
în răsuflata ta inimă
ticăie ceasul.

Stai în liniște
nu face gălăgie
căci vecinilor le e frică
dacă sosește cineva –
câinele latră
rupe lanțul
și luna râde.

Câinele latră
vântul bate
cineva sosește
vecinii aud –
și cu ochii larg deschiși
stelele clipesc
așteaptă
ca pământul să bată
să se trezească lumea –
pe cerul negru – cafeniu
râde luna.

Imaginația neconstantă
un nor de fum
intrând în ochi
zorile clipesc
în zgomotul ticăitor.

Zilele pururi mă dor
mi-e teamă – că mă înșeli
vino la mine
căci vreu să te văd –
cu inima înfocată
ceasul mă grăbește.

(Traducere din limba maghiară Brigitta Zahoranszki; ajustare, Róbert Milán Gotha)

Salut, Sighet!




Șah la… liberalii sigheteni!

foto: Ion Mariș

Deși foarte cald la Sighet iar temperaturile de afară invită mai mult la… plajă, vineri, 30 august 2019, la sediul PNL s-a dat startul primei ediții a Memorialului “Brătienii” la șah rapid și blitz. Organizatorii competiției sunt Clubul de Șah SIG-MAR Sighetu Marmației și PNL Sighet iar “actorii” principali sunt copii sub 14 ani, practicanți (re)cunoscuți ai acestui sport al logicii.

Echipa maeștrilor organizatori îi cuprinde pe Ioan Costiuc, Daniela Onița – Ivașcu (director de turneu) și Andrei Jurassa.

Turneul este agreat de FIDE și de Federația Română de Șah.

Deschiderea oficială s-a desfășurat în prezența copiilor – jucători, a copiilor – spectatori dar și cu susținerea unui grup numeros de părinți, emoționați și… discreți.

Debutul turneului, neplictisitor și foarte incitant (mai ales pentru copii), s-a făcut în prezența echipei de sportivi – seniori ai liberalismului maramureșean: Daniela Onița – Ivașcu, Gheorghe Mihai Bârlea, Felician Cerneștean, Grigore Șteț, Marius Voinaghi (profesorul care a făcut o scurtă incursiune în istorie și-a oferit cadou un număr al ziarului „Tribuna”, din 1927, număr omagial Brătianu), Lucreția Lipcei etc.

Invitată special la acest „memorial” a fost eleva sigheteancă Mihaela Trifoi, multiplă campioană națională și internațională, având în palmares numeroase cupe și medalii, care i-a convins și prin exemplul personal, pe copiii prezenți, că pasiunea pentru șah este o boală… elitistă.

Descrierea ofertei de cupe, medalii și premii – surpriză, făcută de președinta liberalilor sigheteni, Daniela Onița – Ivașcu, i-a “provocat” – în mod sigur! – pe copii să se gândească la cele mai bune și inedite… mutări!

Succes participanților! Felicitări organizatorilor!

 

Ion MARIȘ




Președinții Rotaract Sighet, într-un mănunchi de… proiecte!

Caut să citesc ceva. Nimic nou în biblioteca de acasă. Câteva recomandări de la tata, dar nu-mi prea surâde nimic. Ușor mofturoasă,  stau și cuget, iar apoi îmi pică în mână o cărțulie pe care nu am citit-o de când a fost publicată, din anul 2016: „La masă cu președinții”, scrisă de “nașul” nostru rotarian, Ion Mariș.

Din aceste interviuri de suflet, mi-a venit ideea să-mi scot și eu puțin în evidență prietenii din Clubul Rotaract Sighetu Marmației, prieteni care au avut mandate frumoase și productive.

Clubul Rotaract Sighet a fost chartat pe data de 04 mai 2012, iar președintele fondator pe mandatul 2012/2013 a fost Camelia Korut (Pesek), aceasta fiind acum membră a Clubului Rotary Sighet. Probabil cel mai frumos proiect din mandatul Cameliei a fost „Sighetenii au talent”, proiect ce a adus un plus de culoare și de dinamism comunității sighetene. De asemenea, tot pe perioada mandatului 2012/2013 „s-a născut” un proiect Rotaract de suflet prin intermediul căruia facem mulți copii fericiți și astăzi, în preajma sărbătorilor de iarnă, și anume „Moș Nicolae caută ajutoare”.

Dan Ofrim s fost următorul președinte al clubului, în mandatul 2013/2014. Ceva foarte important s-a întâmplat în timpul mandatului lui Dan… s-a constituit Clubul Interact Sighet (am fost și eu membru fondator… ce vremuri faine!). Deși Clubul Interact și-a primit Charta (înscrisul oficial) doar în mandatul următor, Dan și-a oferit timpul și bunăvoința pentru a contribui la formarea adolescenților interactieni.

Mandatul 2014/2015 a fost al lui Valeriu Vana, mandat în care interactienii și-au primit Charta. Valeriu a iubit familia Rotary și a fost dedicat în acțiunile sale, punând suflet și dragoste în formarea Clubului Interact, fiind un îndrumător valoros. Multe s-au mai întâmplat pe mandatul acesta, dar după mine, unul dintre cele mai frumoase proiecte a fost „SQS”- concurs districtual de discursuri pe o temă dată. SPEECHES, QUESTIONS & SAND, este format din trei etape plus etapa finală. Oricum, nu aș vrea să omit Conferința Districtuală de la Sighet din acel an… un real succes.

După multe proiecte frumoase, ne-a surprins plăcut mandatul 2015/2016 cu președintele Levente Pesek. Cred că în mandatul lui Levi, Clubul s-a descurcat foarte bine financiar având multe proiecte de fundraising și multe fonduri alocate cauzelor identificate. În acest mandat a avut loc prima ediție a mult îndrăgitului proiect „O cană de fericire”, proiect de care ne bucurăm în fiecare iarnă.

În luna iulie a anului 2016, a primit colanul de președinte Diana Apopi (Boje). Dianei i-au plăcut mult proiectele sociale și comunitare, iar tocmai de aceea și-a axat mandatul pe cazuri sociale. Îmi amintesc cu mare drag de activitățile la Centrul Școlar de Educație Incluzivă sau de proiectel „Haine pe ață”- proiect care promovează și reciclarea printr-o regulă simplă: adu-ți hainele vechi de acasă, întinde-le pe ață și ia ce crezi că ți-ar plăcea. Hainele ce au rămas au fost donate la o casă de tip familial.

Ionel Mârza a urmat la președenția clubului în mandatul 2017/2018. În acest mandat, clubul a găzduit o Conferință Regională și s-a implicat în proiectul districtual Romania Roundtrip (tineri din diferite țări, care doresc să cunoască România, prin intermediul cluburilor Rotaract din Districtul 2241). Cred că proiectul „Sprijin pentru educație” a fost reprezentativ pentru mandatul lui Ionel. A fost chiar ideea lui. Am organizat un târg de “vechituri” în centrul orașului, iar din banii strânși, am echipat ghiozdane pentru copiii din familiile defavorizate.

A urmat Flaviu Gyalog pe lista președinților rotaractieni, care a avut grija de bunul mers al activităților clubului în mandatul 2018/2019. Proiectul “meu” de suflet din mandatul lui Flaviu a fost „Jocurile copilăriei”. Cât de frumos poate să fie ca pentru o zi, adulții să fie copii și să se joace „Elastic”, „Tubermane”, „Flori, fete și băieți”, „Țurcă” sau „Șotron”?

Anul acesta, suntem mândri că ne reprezintă Florin Pralea care și-a transmis deja intențiile* pentru mandatul acesta și îi dorim succes în următoarele proiecte și activități! Noi începem cu forțe proaspete, peste câteva zile, iar până atunci ne bucurăm de soarele cu iz – încă – de… vacanță!

 

*Puteți reciti articolul despre planurile Rotaract Sighet folosind următorul link:
https://www.salutsighet.ro/clubul-rotaract-sighet-este-al-sighetenilor/?fbclid=IwAR3AoB_S1DWQis9kgNkwboH3pkweMjwW4nWxKlOEhwOY1JovPmsBnEVbf4U

 

Oana Maria MARIȘ
PR și Social Media Officer –  Rotaract Club Sighet

 




Întâlnirea anuală a supraviețuitorilor „lotului Vișovan”

La Sighetu Marmației, ca în fiecare an la 29 august, a avut loc ieri întâlnirea anuală a supraviețuitorilor „lotului Vișovan”, tinerii din Maramureș arestați în 1948, elevi și studenți, trecuți cu toții prin ani mulți de temniță comunistă.

După participarea la liturghia pelerinilor conduși de preoții catolici din „Congregația Don Orione” celebrată pe celularul închisorii – Memorial, în cadrul căreia a luat cuvântul domnul Nistor Man, seniorii și urmașii lor au urcat în celula 74 (unde fuseseră „cazați” în iarna ’48 -’49) pentru un moment de rugăciune condus de părintele Marius Vișovan.

Alături de cei 3 membri prezenți ai „lotului Vișovan” – Ioan Ilban, Petru Codrea și Nistor Man, au mai fost prezenți foștii deținuti politici Vasile Măgurean (Baia Mare) și Melania Rițiu (București)

Cei 4 supraviețuitori (din cei 18 cât totaliza „lotul Vișovan”), ajunși la vârste venerabile sunt: Ioan Ilban (89 ani) și Petru Codrea (88 ani) – ambii cu domiciliul în Sighet, Ioan Dunca (87 ani) -Vișeu de Sus, și Nistor Man (90 ani) – Tg. Mureș.

În afara celor din „lotul Vișovan” mai sunt în viață 11 deținuți politici din Maramureșul istoric.

Salut, Sighet!