Neașteptat, nedrept și chinuit de suferință, ȘTEFAN MARIȘ, directorul Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale „Liviu Borlan” Maramureș, a trecut pragul spre universul de dincolo de cele lumești, între stele. A iubit si a slujit cu drag cultura populară, tradițiile maramureșene și arta populară, ca fiu al acestor locuri, ca director, timp de două decenii, al acestei instituții și, totodată, ca redactor șef al revistei „Memoria Ethnologica”. Între 1994-1996 a fost vicepreședinte al Consililui Județean Maramureș și apoi, mai mulți ani, consilier județean, perioadă în care s-a implicat în proiecte importante pentru județ și a fost același om interesat de cultura populară maramureșeană.

O personalitate recunoscută a vieții cultural-politice din Maramureș, doctor în filosofie, o ființă blajină, senină și respectuoasă, un om demn, înzestrat cu o cultură vastă, care a promovat și a respectat valorile naționale și, în special, pe cele ale acestui ținut cu care se mândrea totdeauna, așa cum se mândrea cu strămoșii săi. Multă vreme stresat și presat psihic de factorii politici din județ, a știut să treacă peste astfel de încercări cu demnitate și cu înțelegere.

La o vârstă (58 de ani) la care ar fi putut începe sau finaliza marile proiecte culturale sau de viață, Ștefan Mariș pleacă spre o lume mai lină, unde toate sunt altfel decât ne închipuim… Dumnezeu să-l țină în lumina lui eternă și să-i dea odihna veșnică!

Noi, colegii săi de la Centrul Creației Populare, suntem alături de familia îndoliată, în aceste momente de suferință și tristețe.

Nicolae SCHEIANU
Centrul Creației Populare Maramureș

În data de 29 martie 2021, la ceas de seară, elevi și studenți din mai multe colțuri ale țării, la invitația lui Doru Căstăian, profesor de filosofie la Liceul de Arte „Dimitrie Cuclin” din Galați, au participat la o întâlnire virtuală cu actrița Katia Pascariu, ocazie perfectă pentru a sta la taclale artistice și filozofice, pentru a vorbi despre problemele existente în societate și chiar pentru a primi sfaturi de viață de la o actriță de renume mondial.

Katia Pascariu lucrează de 10 ani ca actriță în cadrul Teatrului Evreiesc de Stat și a fost protagonista celui mai recent film al regizorului Radu Jude, „Babardeală cu bucluc sau porno balamuc”, recent încununat cu premiul „Ursul de aur” în cadrul Festivalului de la Berlin, un mare motiv de mândrie pentru lumea filmului românesc. Pe lângă cariera de succes în lumea teatrului și a filmului, Katia Pascariu este și activist civic, fiind preocupată de probleme precum calitatea educației românești sau rolul femeii în societate.

Am invitat-o pe Katia Pascariu la o întâlnire cu elevii şi studenţii mei pentru că este o actriţă excelentă, un om cald, empatic şi un excelent comunicator şi pentru că este, cu mintea, mai aproape de vârsta lor decât de cea a colegilor de generaţie. Pentru că este interesată de educaţie şi pentru că s-a implicat atât de mult şi de semnificativ în schimbarea în bine a educaţiei româneşti prin proiectele de teatru educational, ale centrului Replika, dar şi în general. Şi, recunosc, nu în ultimul rând pentru că a jucat într-un film probabil nerecomandat minorilor, dar în care se vorbeşte cu mult curaj despre toate ipocriziile şi neputinţele societăţii româneşti dintre care nu puţine ajung să influenţeze în rău ceea ce se întâmplă în sălile de clasă. O întâlnire cu Katia Pascariu este o bucurie şi un câştig cert pentru orice tânăr şi mă bucur că am făcut-o posibilă pentru elevii mei, spune organizatorul intalnirii, prof. Doru Căstăian.

În decursul a 2 ore și jumătate, elevii și tinerii cu idei îndrăznețe și cu un imens apetit pentru dezbateri, au abordat împreună cu Katia Pascariu cele mai diverse subiecte, de la necesitatea școlii și a profesorilor de a fi mai aproape de elevi și rolul părinților în formarea caracterului copiilor, până la combaterea antisemitismului, rasismului, și a misoginismului. De asemenea, pasionații de teatru, printre care ne numărăm și câțiva tineri artiști CNDV-iști, am fost curioși să aflăm mai multe informații despre viața de actor și despre cum se realizează un film de talie internațională.

Mă bucur că am avut ocazia să particip la întâlnirea cu Katia Pescariu. Chiar dacă nu doresc să urmez o carieră în domeniul teatrului, mi-a făcut plăcere să aflu mai multe despre acesta. Actrița ne-a vorbit atât despre greutățile întâmpinate pe parcursul carierei sale, cât și despre lucrurile frumoase, oferind actorilor aspiranți sfaturi pentru viitor și motivându-i să continue indiferent de obstacole, mărturisește Diana Dolca, elevă în clasa a X-a B la Colegiul Național „Dragoș-Vodă.

Iar în loc de încheiere, sper că publicul românesc, inclusiv cel sighetean, va deveni mai deschis față de lumea teatrului și a filmului, și că aceia care azi conștientizează problemele existente în societate sunt cei care mâine vor contribui la crearea unei societăți care să fie mai deschisă, mai sigură și mai modernă.

Vasile Gabriel VOUCIUC
clasa a X-a E, Colegiul Național „Dragoș-Vodă”

sursă foto: www.cinemagia.ro

Azi (31 martie 2021) a ieșit de la tipar (Aska Grafika) un volum deosebit, documentat, publicat de Editura Valea Verde din Sighet. „Vadu Izei – Cartea de identiate”, autor Ioan Borlean, este, de fapt, o interesantă și complexă monografie a binecunoscutei comune din vecinătatea Sighetului.

Volumul (525 pagini), structurat în 6 capitole (Stema localității, Meșteri și meșteșuguri, Muzica tradițională, Oameni de seamă, Personalități artistice, Vădeni prin adopție culturală), conține și o hartă a teritorului cuprins în limitele  administrative ale comunei Vadu Izei.

La sfârșitul săptămânii viitoare va avea loc, în comuna Vadu Izei, lansarea acestui volum de referință pentru istoria și cultura Vadului.

Salut, Sighet!

Proiectul cultural-educativ „Din istoria Maramureșului”, derulat de Inspectoratul Școlar Județean Maramureș, în parteneriat cu Consiliul Județean Maramureș, continuă!

Dezbaterea va fi transmisă LIVE, pe Facebook, în data de 9 aprilie 2021. Vă așteptăm să ne fiți alături!

***

INSPECTORATUL ȘCOLAR JUDEȚEAN MARAMUREȘ derulează în anul școlar 2020-2021, în parteneriat cu CONSILIUL JUDEȚEAN MARAMUREȘ, proiectul cultural-educativ DIN ISTORIA MARAMUREȘULUI, sub coordonarea doamnei ISG, prof. dr. Costin-Hendea Anca-Minodora, ISGA, prof. Muntean Ioan și IS pentru istorie și științe socio-umane, prof. Voinaghi Marius.

Proiectul s-a născut din convingerea că, în Maramureş, există un valoros material istoric (documente, monumente de arhitectură, vestigii) de natură să satisfacă cerinţele unui curs opţional de istorie locală, în condiţiile în care manualele de istorie naţională nu oferă decât informaţii succinte. Mai mult, acest proiect a prins contur pornind de la două premise fundamentale. Pe de o parte, dorința profesorilor de istorie din județ de a-i stimula pe elevi să cunoască istoria locală, de a-i învăţa să preţuiască eforturile generaţiilor trecute, de a cunoaște importanţa documentelor istorice, iar pe de altă parte, de a-i implica în mod direct în realizarea de produse istorice, punând astfel accentul pe caracterul aplicativ al istoriei.

Considerăm că elevii trebuie învăţaţi să realizeze un produs istoric, să identifice, să conserve şi să valorizeze un izvor istoric, să intre în contact nemijlocit cu trecutul, inclusiv să salveze produsele istorice pe suport electronic şi să le mediatizeze.

Cercetarea de către elevi a istoriei Maramureşului, regiune cu numeroase minorităţi etnice şi confesionale, se validează dintr-o mare nevoie de educaţie interculturală pentru cunoaşterea trecutului, prezentului şi, nu în ultimul rând, a viitorului populaţiei din acest spaţiu comun care aparţine nu numai românilor şi religiei ortodoxe, ci, în egală măsură, maghiarilor, rutenilor (ucrainenilor), germanilor, evreilor etc. şi confesiunilor (greco- şi romano-catolică, reformată, mozaică etc.) împărtăşite de aceste etnii.

Cel mai important obiectiv al proiectului este punerea la dispoziția elevilor, și nu numai, a unui manual opțional de Istorie a Maramureșului, idee derivată din dorința firească de a valorifica documentele de istorie locală și de a pune în discuție sinele cultural și istoric al Maramureșului, iar aceasta înseamnă reașezarea pe noi baze conceptuale a identității locale, stabilirea reperelor ce alcătuiesc discursul identitar local, creionarea a ceea ce-l distinge de alte comunităţi locale, prezentarea modului specific maramureșean de ființare prin atitudine, fapte, religie, tradiţii, obiceiuri și valori.

Apreciem în mod deosebit susținerea financiară din partea Consiliului Județean Maramureș a lansării manualului opțional de Istoria Maramureșului, precum și a tuturor activităților gândite prin proiect (conferințe, masă rotundă, sesiune de comunicări științifice, expoziții și proiecții de film, dezbateri publice), în încercarea noastră de a valorifica și pune în lumină moștenirea trecutului, o datorie morală pe care o avem cu toții.

Echipa de proiect
Inspectoratul Școlar Județean Maramureș

În imagine se poate observa o parte din vila ce a aparținut unui fost primar al Sighetului, dr.  Papp Tibor, construită la sfârșitul secolului XIX.  Clădirea, amplasată la intersecția actualelor străzi Iuliu Maniu și Mihai Viteazu, era o construcție singulară în acea zonă, Palatul Cultural nefiind construit în respectiva perioadă.

Completările cititorilor la această fotografie sunt binevenite.

Salut, Sighet!

NR: Imaginea a fost preluată cu acordul scriitorului sighetean Gabriel Boros (Germania), de pe pagina sa de facebook.

Asociația SOS Bambini România continuă acțiunile caritabile în zona comunei Poienile de Sub Munte.

Cu ocazia sărbătorilor Pascale ne propunem să ducem un cadou dulce copiilor orfani sau cu o situație materială precară din aceasta zonă. Cum poți să ajuți? Pregătește un pachet cu dulciuri si contactează reprezentanții Asociației, iar noi ne vom asigura că toți cei 150 de copii din programul nostru caritabil vor fi vizitați de „Iepuraș”.

Persoană de contact: Camelia Pesek, telefon: 0745.192.998

De asemenea, se pot face donații în contul Asociației SOS Bambini România: RO60INGB0000999907316250

Comunicat de presă

Cu două zile înaintea începerii sărbătorii de Pesach, membrii comunității evreilor din Sighet s-au întâlnit în Sinagoga mare pentru a evoca ieșirea din Egipt, din țara robiei. Slujba a fost oficiată de Perl Adrian, iar discursul inaugural a fost rostit de Dl. Prof. Ganz Peter.

PESACH

Negativitatea a început pe Pămînt odată cu păcatul lui Adam și Eva. Cînd aceștia au gustat din Eitz Hadat (fructul oprit) s-a produs o separare între bine și rău, separare care se apropie de sfârșit odată cu ieșirea din Egipt de Pesach.

Înainte de Pesach, israeliții se aflau într-o stare atît de negativă numită a 49-a poartă a negativității încît dacă mai coborau o treaptă (a 50-a) situația ar fi devenit fără scăpare. Însă, cum vom vedea mai tarziu, Pesach a produs un miracol și a declanșat revenirea spirituală din această stare extrem de negativă, revenire care devine completă de Shavuot, după cele 49 zile de Omer.

Patriarhul Abraham, care a trăit cu 400 ani înaintea Exodului a primit în vis la vîrsta de 100 ani de la Creator mesajul (total ilogic pentru vremurile noastre) că în curînd va avea un fiu, iar acesta va fi sămînța unui întreg popor. Poporul israelit ce va rezulta din Abraham va fi înrobit pentru 400 ani într-o țară străină. Deși acest vis este atît de neverosimil, Abraham, care avea un nivel de spiritualitate foarte înalt a înțeles mesajul visului și s-a bucurat. Cum să se bucure cineva că urmașii săi vor fi robi? Secretul pe care el îl cunoștea era că pentru a atinge credința deplină, nivelul cel mai înalt de spiritualitate, un om (și, respectiv, un întreg popor) trebuie mai întîi să fie la nivelul cel mai jos spiritual, nivel reprezentat în vis de cei 400 ani de robie egipteană.

Cuvîntul faraon are aceeași valoare numerică în ebraică ca și gât, gâtul este o porțiune îngustă care separă capul de trup, și de asemenea Mitzraim (Egipt) semnifică îngustime. Îngustimea faraonului și a Egiptului a făcut ca, deși el avea la picioarele sale un întreg imperiu să își dorească să țină în scavie pe urmașii lui Abraham, poporul israelit, semnificația fiind aceea de a ține în sclavie poporul preocupat în cel mai înalt grad de spiritualitate. Eliberarea din această sclavie semnifică faptul că obținerea credinței depline este imposibilă fără a fi precedată de o perioadă de negativitate, incertitudini, îndoieli.

După 6 zile de peregrinări prin Egipt în urma celor 10 plăgi, Creatorul le spune urmașilor lui Abraham: „Stați în fața mării și veți vedea marea minune pe care Eu o voi face pentru voi”. Imediat după aceasta, o armată imensă a faraonului apare în urma lor iar ei sunt prinși în capcană între armata imensă și Marea imensă. Apoi a urmat minunea, precedată de intrarea în Marea imensă a unui israelit (ce avea deja credință deplină) pînă la gât. Moise, care conducea convoiul israelit, îl întreabă pe Creator care e cheia acestui miracol de despicare a mării, iar acesta îi răspunde că e o ecuație spirituală foarte simplă: avem pe de o parte natura, în care oceanul nu se despică, există boli incurabile, unele probleme nu se rezolvă, iar pe de altă parte a balanței, există miracole care răstoarnă toate aceste legi ale naturii.

Omul, de asemenea are natura sa constituită din egoism, dorința de a acumula pentru sinse însuși, de a beneficia din fiecare acțiune a sa. Dacă vrei să schimbi natura universului, să despici marea, trebuie să renunți complet la această latură egocentristă.

Legat de urmărirea israeliților de armata faraonului, Torah ne spune că armata egipteană se apropia din ce în ce mai mult de ei, însă Zoharul decodează acest mesaj cum că israeliții se apropiau din ce în ce mai mult de Creator, de credința deplină.

Despre aceasta este Pesach-despre eliminarea haosului din viețile noastre prin credință deplină. Lectura Hagadei începe cu propoziția „Noi am fost sclavi în Egipt”. NOI, nu străbunii noștri!-deci e clar că e vorba despre eliminarea negativităților proprii cărora NOI le suntem sclavi, Eliberarea NOASTRĂ din propriul Egipt, din propria îngustime. Conștientizăm cît de jos suntem și ne eliberăm total din cea de-a 49-a poartă a negativității. De aceea Creatorul i-a spus lui Abraham că urmașii lui (NOI) vom fi sclavi și că se vor elibera din propria sclavie întru credință deplină, certitudine.

Pesach înseamnă în ebraică Pe=gură și Sach=rostește, vorbește. De aceea, tehnologia serii de Seder implică multă vorbire, explicarea fiecărei etape pe care noi o urmăm. Cuvîntul seder înseamnă ordine, deosebirea fundamentală între alte seri și cea de Seder (inclusă în celebrele întrebări Ma nishtana) este că în alte seri noi cinăm cum vrem, dar în seara de Seder, pentru a accesa această energie a eliberării din propriul Egipt, noi respectăm o anumită ordine, parcurgînd cele 15 trepte:
1. Kadesh – primul pahar de vin, aplecîndu-ne spre stînga
2. Urchatz – spălarea pe mâini fără rugăciune (spălare de negativități asemenea unui Mikve)
3. Karpas – pătrunjel înmuiat în apă sărată
4. Yachatz – rupem matza din mijloc (din cele 3 bucăți de Matza) numită Afikoman în două părți inegale și ascundem bucata mai mare
5. Magid – spunem povești și apoi bem al 2-lea pahar de vin aplecîndu-ne spre stînga
6. Rachtzah – spălarea pe mâini cu rugăciune
7. Motzi – mestecăm lent Matza aplecat spre stînga meditînd pentru sănătate
8. Matza – mîncăm matza
9. Maror – hrean, cuvînt cu valoare numerică identică cu a cuvîntului Moarte. Pe măsură ce îl mestecăm, din amar el devine dulce, deoarece îl amestecăm cu haroset
10. Korech – mîncăm haroset, acea combinație dulce de fructe
11. Shulchan orech – servim cina
12. Tzafun – copiii caută și găsesc afikomanul pe care îl cumpărăm de la ei și mîncăm din afikoman
13. Barech – al 3-lea pahar de vin, odată cu care turnăm pe masă un pahar pentru profetul Eliahu
14. Halel – al 4-lea pahar de vin
15. Mirtza – cântăm

Chag Pesach Sameach și Shabat Shalom!

Autor (foto & video & text), Sorin MARKUS

Această scurtă pledoarie se vrea un manifest pentru dezghețul atât al primăverii cât și al celui din noi…

Totul este să avem speranța și să nu ne tragem obloane pe ochi și minte și să recunoaștem că, indiferent de „mersul nostru”, „mersul lumii” își vede de drum. Și face ce știe mai bine: să facă soarele să răsară în fiecare zi, negreșit din același loc, schimbă anotimpurile… Nimic nu e încremenit. În natură încă nu s-a auzit de Lockdown. Doar omul își inventează frici, spaime, întrebări ce-l depășesc și pe care oricum nu le poate da de capăt singur. Cu un cuvânt, își amărăște viața și-și face singur iadul propriu, pe pământ, în loc să se deschidă odată cu natura din jur. E o luptă sortită eșecului încă din start, natura învinge întotdeauna!

Încă nu s-a inventat cenzura pe trilurile păsărilor sau o mască pentru a acoperi câmpurile și copacii înfloriți. De când cu această mască obligatorie, parcă ni s-au atenuat și celelalte simțuri (simțiri), pe lângă cel olfactiv. Ochii ni s-au încețoșat, urechile ni s-au înfundat. Vedem doar pe deasupra măștii un tunel înfundat, fără un orizont, fără speranța luminiței de la capătul lui… Pașii ne sunt purtați doar pentru nevoi strict meschine. Degeaba natura ne îmbie la visare, ne-am pierdut parcă drumul spre ea! Mergem cu capul în pământ, preocupați de statistici, despre câți au mai murit, despre câți s-au infectat, despre, despre…

VIAȚA însă nu-i numai despre asta!
VIAȚA este despre bucurie!
Putem sa mergem cu picioarele pe pământ, dar să privim către CER!
Curcubeul care anunță sfârșitul furtunii, are nevoie de lumină pentru a se transforma în arcul de culori. De aceea el apare doar ziua. Precum el este spectrul luminii, așa am putea deveni și noi împreună spectrul speranței! Dacă vom continua să mergem în întuneric, în ce ne vom transforma? E foarte adevărat că a trecut peste noi un mare cataclism, primăvara vine încet, se lasă așteptată dar, mai avem de trecut un ultim îngheț! Pojghița-i subțire, trebuie atenție la pași, dar bucuria reușitei va fi cu atât mai mare. Întotdeauna după furtună cerul e mai limpede ca oricând.

Buna Vestire e un prilej în plus să credem că nu suntem lăsați de izbeliște, că nu suntem singuri… Că trebuie să avem încredere în promisiunea zilei de mâine, că nu-i în stare acest virus mârșav de a multiplica atâtea tulpini câte rădăcini bine înfipte avem noi! O tulpină fără rădăcină întotdeauna se usucă! Până ne bate inima și răsare soarele, totul e sub control! Până în ziua când în sfârșit ne vom putea „demasca” chipurile, haideți să ne demascăm sufletele și să-i dăm o șansă Primăverii să vină în noi!

Ileana PISUC

COMUNICAT DE PRESĂ

Data: 23.03.2021                                         

Implementare proiect
„Sistem de încălzire în cadrul Spitalului Municipal Sighetu Marmației”

Municipiul Sighetu Marmației derulează proiectul „Sistem de încălzire în cadrul Spitalului Municipal Sighetu Marmației”, în cadrul Programului de finanțare ,,Îmbunătățirea eficienței energetice” lansat de granturile SEE și Norvegiene 2014-2020  prin Innovation Norway.

Valoarea totală a proiectului este de 761.844 EUR cu TVA, din care 647.600 EUR reprezintă finanțare nerambursabilă și contribuția beneficiarului de 114.248 EUR. Perioada de derulare a proiectului este 24.09.2020  – 30.06.2022.

Obiectivul principal al proiectului constă în modernizarea rețelei de termoficare a Spitalului Municipal. Performanța energetică crescută a clădirilor va determina reducerea costurilor operaționale și va permite redirecționarea unei părți din costurile curente cu energia către alte activități, care vor contribui la dezvoltarea Spitalului Municipal Sighetu Marmației.

Rezultatele proiectului:

• Reducerea consumului de energie electrică: 605 MWh/an;
• Reducerea emisiilor de CO₂ pe an: 318 tone;
• Economii monetare anuale din măsuri de eficiență energetică: 120.963 €;
• Costul CO₂/tonă maxim €/ tonă (certificatul de carbon): 1.070 €/ tonă/ an;
• Costul reducerii preconizate de CO₂ după implementarea proiectului: 53,52 € (pe toată durata de viață a investiției).

Finanțat cu sprijinul granturilor acordate de Islanda, Liechtenstein și Norvegia prin Mecanismele finanțate SEE și Norvegia 2014 – 2021, în cadrul Programului „Îmbunătățirea eficienței energetice” .

                                                                    Launching Press Release                                                                   

Date: 23.03.2021

Implementation of the Project
Sighetu Marmatiei Municipal Hospital district Heating

The Sighetu Marmatiei Municipality is carrying out the Project Sighetu Marmatiei Municipal Hospital district Heating, within the financing program Improving energy efficiency launched by the EEA and Norwegian grants 2014 – 2020 through Innovation Norway.

Total value of the project is 761 844 EUR with WAT, of which the amount of the grant is 647 600 EUR and the amount of the promoter`s contribution is 114 248 EUR. The project development period is 24.09.2020 – 30.06.2022.

The main objective of the project is to modernize the district heating network of the Municipal Hospital. The increased energy performance of the buildings will determine the reduction of operational costs and will allow the redirection of a part of the current energy costs to other activities, which will contribute to the development of the Sighetu Marmatiei Municipal Hospital.

Outcomes of the project:

• Reduction of energy consumption: 605 MWh/year;
• CO2 equivalent emission reduction per year: 318 tonnes;
• Annual monetary saving from energy efficiency measures: 120 963 Euro;
• Cost of CO2/tonne shall be of maximum Euro/tonne of CO2 = 1 070 Euro/tonne/ per year;
• Cost of expected reduction of CO2 after project implementation = 53.52 Euro/tonne CO2 reduced (for the

lifetime of investment).

Supported by a grant from Iceland, Liechtenstein and Norway through the EEA and Norway Financial Mechanisms 2014-2021, under the Energy Efficiency Improvement Program.

Date de contact: Compartimentul Strategii de dezvoltare                    Tel./fax: 0262 312120
e-mail: [email protected]                                                              Municipiul Sighetu Marmației

Suntem martori zilele acestea la niște fenomene ieșite din comun pe care eu, ca pacifist, le acord circumstanțe atenuante și le cataloghez ca fiind niște mutații nefaste.

Și nu vreau neapărat să ma refer la toate speciile și regnurile care populează pământul ci, m-aș referi doar la specia numită Om și la modificările (nu neapărat genetice) la care este supus.

La acestea trebuie să conlucreze mai mulți factori științifici, de laborator, de expetimente chimice și care se petrec de regulș în laboratoare și necesită ani mulți de încercări.

Mutațiile de care eu vreau să vorbesc sunt niște rezultate cu totul independente de orice laborator. Sunt niște „produse” obținute în propriile familii, unde găsesc condiții propice de dezvoltare.
– Nefrecventarea celor 7 ani de acasă
– Nefrecventarea școlii
– Inocularea de mici că ei pot orice
– Că „cine are bani se cară… că  doar, banii vorbesc”
– Ca o diplomă se poate obține nu neapărat în urma unui examen
– Că oricine poate fi cumpărat
– Că poate ocupa o funcție unde dorește fără ca măcar să aibă habar ce presupune aceasta.

La acest nivel de (in)cultură s-a ajuns, încât aroganța, obrazul gros, impostura, impertinența au ajuns singurele criterii prin care poți să accezi la cele mai înalte funcții în stat.

Aceste mutații au ajuns deja o cangrenă naționalș, cu rădăcini purulente înfipte în toate structurile și straturile sociale: mame care-și abandonează copiii la tomberoane, tați care-și abuzează fiicele, doctori care-și molestează pacientele, bărbați de top muschiuloși și tatuați, potenți, care-și sporesc contul în prin explotarea sexuală a unor nefericite ale soartei, polițiști care sechestrează și terorizează niște oameni de pe stradș, îi duc în locuri ascunse și își dovedesc profesionalismul.

Asta e doar lista scurtă care mi-a venit în minte în aceste zile…

Stai și te întrebi: Oare ce-i mai periculos? Mutația unui virus (mediatizat la paroxism), sau mutația conștiinței omului, care dă asemenea ,,specimene” greu de reprodus în vreun laborator.

La virus, de bine de rău s-a inventat un vaccin și cu toate tulpinile pe care le iscă, tot sperăm că ne vom face bine.

Dar acestor „viruși cu două picioare și fără cap, care fac atâta rău , cum oare le vom veni de hac?

Deoarece, în loc să ne gândim cum să-i stârpim, dimpotrivă, îi  mentinem și îi reactivăm prin însuși comportamenul față de ei.

Atât de mult ne obișnuim cu răul, încât îl adoptăm ca și pe ceva normal care face parte din cotidian.

Cum altfel să interpretezi că în loc să-i supunem oprobriului public, îi promovăm, le facem persoane publice, li se acordă spații în televiziuni. Polițiști, care sub ochiul rece al camerelor video își bat victimele sub privirile impasibile ale colegilor, ca și cum aceste „practici” ar fi ceva normal în atribuțiile lor de serviciu.

Ar trebui să ne sperie aceste derapaje care se acutizeazamă în ultima vreme. Să nu ne dăm voie ca aceste orori să ne intre în sânge, să ne infecteze, ca acei saci negri de gunoi să nu ni se pară că fac parte din moartea aproapelui nostru, să empatizăm mai mult cu omenia, reacția imediată la răul făcut. Cu un cuvânt, să nu lăsăm ca Demnitatea să ne fie murdărită de nimeni și nimic! Să nu ne pierdem umanitatea și credința!

Răutatea gratuită nu-i de la lut, ci de la diavol.
Răutatea combinată cu prostia dă un produs mai dens decât oțelul îmbogățt cu wolfram, tungstem, mangan! (Nicolae Steinhardt)

Ileana PISUC

Pentru cei care vor să fie!

Whatsapp

S-a sfârșit cu albumele pozele hârtia fotografică poemele scrise la veioză și toate amintirile suave pe care le presam în ierbarul inimii noastre.
S-a sfârșit cu cocktailurile cu nume simple cu melodii ritmate înrămate pe vocile celor care încercau să iubească romantic cu pasiunea îngerilor tulburați doar de rugăciuni.
S-a sfârșit cu părinții mentori ce-si trimiteau energiile peste copiii epavelor de-o vacanță buni voluntari pe toate plajele fără canabis și nuduri anorexice, da, în sfârșit nu ne mai putem găsi ritmul de seară, domol, în fuga luminii spre galaxii acompaniat de respirația standard.
S-a sfârșit cu această specie depășită, nu ne numim azi nimic, doar o prescurtare pe un hard global și poate vei înțelege deși mă prefac că nu înțeleg cine urmează.

Nihil sine numine

Uneori nu-mi amintesc de unde am pornit rătăcesc cuvintele și le regăsesc acoperite de rutină sau de culori pe care nu le-am testat dar știu că te bucuri de toate gusturile e o abilitate endogenă o simplă revelație a buzelor ce-ți place să te poarte într-un galop repetat pe aceeași undă ne inundă o poveste pe care am adoptat-o e doar a noastră deși e foarte clar că nu putem trece doar un singur nume sunt toate numele pe care le-am iubit încă nu le-am descifrat dar cunoscându-te știu că vei rămâne până la sfârșit chiar dacă lumina pe care o așteptai va fi fotoshopată nu-i nimic întotdeauna ți-a plăcut tăcerea de la mal.

Sine deo

Pe un pat din colțul inimii
(nimeni nu știe unde)
stătea noaptea lângă dimineață
nu-și vorbeau
nu-și împărtășeau visele
era doar o stare de durere
prin corpuri străine
înainte de spectacolul descompunerii
un corp abandonat.
Nimeni nu știe de când se întâmplă
aceeași inimă, același pat
nici când s-a terminat.

Yan SOMYR

foto: Salut, Sighet!

În viața fiecăruia, așa cum este ea, mai învolburată sau mai liniștită, apar tot felul de întrebări, gândite numai sau și exprimate, legate de evenimentele de viață, puse de persoana însăși sau de către alții, care capătă un răspuns prompt sau întârziat, altele rămânând în așteptare sau în uitare. Unele nu pot primi răspuns, dezlegare, din atât de multe motive, poate și din acelea ce transcend posibilitățile umane. Aceste întrebări, regândiri, amintiri se aștern peste întreaga viață, până acolo unde a ajuns ea, începând de la o fragedă copilărie, din trăirile ce ți-au rămas ție în minte, sau unele fiind adăugate de către cei cu care le-ai petrecut de-a lungul anilor, mai îndepărtate sau mai de-aproape. Așa, de exemplu, uneori mă întreb cum am reținut cu precizie unele evenimente de când eram mic copil, sau de mai apoi și nu-mi amintesc de altele mai recent petrecute, de parcă nici n-ar fi existat. Probabil, firescul total al unor evenimente, sau nefirescul total al altora le adâncește în memorie, le fixează în ADN-ul propriu și acolo rămân, nu dispar; pe acestea ți le poți contura până în ultima clipă a vieții. Evident, pot fi multe alte elemente care concură pentru stabilitatea sau instabilitatea amintirilor acestor trăiri, pe mari întinderi, fără putință de a le concretiza, din sistemul de complexitate informatică ale memoriei umane. Diferențele sunt mari, de la o persoană la altă.

În momente de liniște, de retragere din actvitățile avute, sau chiar înainte de aceasta, probabil fiecare om se „uită” peste ce a trecut și n-a uitat, cu mulțumire sau reproș, cu bucurie sau amărăciune, în mod evident, nu are numai de unele, ci de unele și de altele.

Când aveam un an, cei trei frați locuiam cu părinții la bunicii după tată, în casă acestora, tatăl meu, copilul mai mic, fiind moștenitorul. Nu-i rețin pe bunici, pentru că au trecut la cele veșnice, în răsplata Domnului, când eu aveam vârsta în jur de un an..

Când eram mai mărișor, școlar și pricepeam vorbirea, puțin și sentimentele ei, mama mi-a povestit despre bunicii mei, pe ambele părți, cu multă admirație, în evenimente și comportamente de excepție, pe care le-am reținut cu multă savoare și greu le-aș putea uita.

Tatăl dânsei, bunicul meu, un om foarte bun și apreciat în localitate, cu mult resprect familial, era primar în comună, dar a fost și el concentrat pentru front, deși putea rămâne, pentru administrarea comunei, având și doi copii mici. De aceea, bunicii i se spunea și „birăița” (de la biro- primar). După un timp a fost făcut prizonier la sârbi, care i-au închis într-o „cetate”, pe care au spart-o și au fugit. Unii au fost prinși și uciși, alții au scăpat și au venit acasă mai târziu, sub numele de belgieni, francezi…, pe unde au scăpat. Alții nu s-au mai întors, printre care și bunicul meu, Ion Iuga. Bunica a rămas văduvă cu doi copii mici, pe care i-a școlarizat, cu toate greutățile. Pe cel mai mic, Gheorghe, l-a trimis la Școala Normală la Sighet, mai vânzând una, alta, deveninid până la urmă învățător, chiar în Săliștea ce Sus. Fiica ei, Marișca, de 15 ani, împreună cu mama ei duceau greul gospodăriei. Fetița aceea mică aducea iarna, cu sania cu boii, fân și lemne și de la 10 km distanță, pentru o vacă și pentru încălzire. Odată a rămas cu sania prinsă într-un vad înghețat al râului Buleasa, sub pădure și nu putea s-o scoată, iar noaptea se apropia. Oamenii care coborau grăbiți și ei cu săniile, toți vârstnici și neputincioși, nu se opreau să o ajute, deși îi ruga și nu mai știa ce să facă. A ajuns la urmă unul numit Gheorghe a Șchiopului și a spus celui de după el: vino să ajutăm fetița să iasă dintre ghețuri, pentru că dă noaptea peste ea și-o vor mânca lupii, cu boi cu tot. Au scos-o, cu forțe unite și a ajuns în noapte acasă, înghețată de frig. N-o mai puteau duce astfel și fetița aceea, mama mea, s-a căsătorit, puțin peste 15 ani, cu dispensă de vârstă și s-a mutat în gospodăria bunicilor după tată, care a ajutat ambele familii, întemeind noua familie Bărcan. Îmi plăceau mult și poveștile tatălui meu, la fel deosebite și le sorbeam ascultându-l, având și puțin spirit de aventură și curaj.

Nu mult după aceea a fost concentrat și tata, având vârsta împlinită și a fost ținut un timp la Sighet, apoi a plecat pe front, ducând după el un tun, tractat de doi cai și a ajuns cu el până la Verdun, un oraș din Franța, nu departe de Paris. Ne povestea că acolo frontul s-a rupt, că Războiul I Mondial s-a încheiat. Au apărut americanii cu noua armă, acele tancuri „broscuță”, de neoprit și care au făcut pe acolo ravagii. Ne spunea că sângele curgea șiroaie, adunat pe șosea și că toate locurile, povârnișurile, erau încărcate de cadavre, de diferite naționalități. S-a zbătut să vină acasă, la soție, la părinți, cu un cal, cu diferite mijloace de transport, pe jos, cu munci pe ici, pe colo, cum a putut, pentru hrană, penru schimbarea uniformei de soldat maghiar, neprielnică și, după mai mult timp, a sosit acasă, spre marea bucurie a tuturor. A rămas și o vorbă prin împrejurimi, la o înfrângere sau câștig mai mare, în lupte sau la jocuri: „i-am bătut (sau am câștigat) că la Verdun”, în folosință introdusă de cei ce au trăit grozăviile de pe acolo, peste timpuri.

În relatări, povestirile se mai și exagerează. Mult, mult mai târziu, între anii 1975-1978, într-un drum spre casă din Maroc, am căutat acel oraș și am trecut pe la Verdun, de unde a reușit să se întoarcă tatăl meu acasă. Am rămas cumplit de impresionat de ceea ce am văzut pe acolo: toate împrejmuirile șoselelor, până sus, spre înălțimi, pe largi spații, erau numai cruci, ordonat dispuse, purtând pe ele însemnele luptătorului care se află „jos”. Era un oraș, Crucificat. S-a dat un respect cuvenit morților, de toate națiile, frați de arme sau inamici, lăsându-i pe locul lor, unde s-au jertfit. Probabil că acuma, după peste 100 de ani, când rămășițele umane și-au pierdut căldura și forma, s-au descompus, locurile s-or fi nivelat și, în mod sigur, sunt reprezentate printr-un monument impunător, în cinstirea și omagiul celor ce s-au jertfit, fiecare pentru patria lui. Un cu totul alt tratament, alt mod de a înțelege trăirea umană pe această suprafața a Pământului, în onoare, demnitate, cinste pentru viață și omagiu pentru cei ce au pierdut-o, pentru morți. Nu precum în concepția hidoșeniilor ideologice comuniste de mai târziu, care au disprețuit și viața și moartea, iar pe cei răpuși, uciși, asasinați, propriii cetățeni, i-au aruncat în grămezi, în pământuri, sub betoane, pe sub ape și nămoluri, fără niciun semn că ar fi trecut pe acolo, prin acele locuri blestemate și stă drept „monument” de cinstire: Magistrală Albastră, falsificându-i numele din Canalul Morții sau Canalul Roșu.

Pe bunicii după tată eu nu-i rețin, fiind micuț când au plecat la cele veșnice, cu toată bunătatea lor răpusă… Mi s-a spus că țineau foarte mult unul la altul, se respectau, erau mereu pe același gând; aveau grijă și de noi, copiii, când eram mai mici.

Într-o zi, bunicul meu a plecat la târg cu doi boi; banii de cheltuieli se obțineau mai ales din vânzarea vitelor, pe lângă unele activități comerciale, mărunte. A trecut cu ei peste un câmp, pe o scurtătură, unde animalele „buiece” au început să se înfrunte, în joacă, să se alerge și au trecut peste bunicul, l-au călcat și zdruncinat rău și nu a mai putut fi salvat. Bunica s-a întristat enorm de mult și, după vreo două zile, mama i-a spus tatălui meu:

– Dumitre, soacra o să moară !
– Ce vorbești prăpăstii?! Mama este sănătoasă și doar este foarte supărată, abătută; se va liniști!

Mama le-a spus și celorlalți visul ce l-a avut, dar mai târziu; se păstrează la secret cele visate, un timp, pentru că în acest fel s-ar putea ca unele prevestiri rele ale lor să nu se împlinească. Doar că visul s-a împlinit și au rămas cu toții cutremurați și mult timp amărâți. Mama le-a spus mai apoi:

– Am visat că a venit socrul acasă și i-a spus soției lui: Mărie, tu trebuie să vii cu mine!
– Nu se poate, a protestat mama, ea rămâne cu noi și are și grijă de copil, de Gheorghiță, ne ajută.
– E musai, ea trebuie să vie cu mine, că sunt singur și am fost mereu împreună.

Spunând acestea, a luat-o pe bunica de mână, a ieșit cu ea pe portiță și duși au fost, cu toată opoziția mamei mele. La scurt timp, a murit și bunica! Se pare că au fost înmormântați în aceeași săptămână! Se poate spune, uneori, că supărarea mare nu se poate depăși și poate avea urmări tragice, sub multe forme. Se cunoaște exprimarea: „A murit de supărare”, sau: „A murit de inimă rea”. De mai multe ori de atunci, visele ei îi dădeau tot timpul dreptate, evenimentele se petreceau totdeauna precum le spunea ea, cum o avertizau visele și n-o puteam contrazice, nu aveam dreptul! Tot așa, înainte cu vreo 3 zile de la eliberarea mea din temniță, i-a spus Floricăi: mergi și cumpără-i la Ghiță un costum, să aibă, pentru că în câteva zile vine acasă. Lasă, mamă, să vină, că-i cumpăr imediat. Du-te, dacă-ți spun! După vreo 3 zile, intram pe poarta casei și costumul mă aștepta în dulap!

Bunica după mamă a rămas la unchiul în îngrijire, el moștenind pentru aceasta un loc frumos, lângă șosea, cu casă mare. Dar nu i-a plăcut tratamentul, mult diferențiat în raport cu cuscra ei, prezentă acolo și aceasta, și a paralizat. Unchiul a spus că n-o mai poate ține acolo, că soția se îmbolnăvește. A adus-o mama la noi, pe pat și a mai trăit așa, paralizată, în suferința, dar bine îngrijită, vreo doi ani. Eu aveam atunci 6-7 ani și-mi era lăsată în grijă, când plecau la lucru, pentru a o servi cu cele necesare. I-a lăsat și locul unchiului, pierzând ce era de o valoare ce nu se putea stabili, uriașă.

Dar și pe mine, anumite interpretări și dezlegări de vise, după cele visate și întâmplate mie, mă duceau la convingerea că tălmăcirea lor nu este chiar o absolută coincidență, o superstiție. Rămâne, totuși, ciudată problema acestora și nu știu cine și în ce fel le-ar putea lămuri! Minune, potrivire întâmplătoare, coincidență, avertizare cerească, sau cine știe ce alte comunicări „magnetice”, gânduri, care se pot produce între cei apropiați, în empatie și compatibilitate, fiecare cu cifrul lui de interpretare? Rezultatele extraordinare obținute în prezent, mai ales în domeniul informaticii, nu aruncă chiar la coș aceste prevestiri și comunicări din adormire, când creierul uman, acest imens „laborator”, nu doarme nici când purtătorul lui o face și s-ar putea să emită unele informații și când ființa umană tace definitiv, sau cine știe pe unde este. N-am uitat aceste relatări, spuse cu suspans, îmbinate cu ciudățenii, previziuni, „oracole” spuse și realizate, cu atâția ani în urmă și mi-au rămas imprimate în memorie, spre aducere aminte. Pentru cei credincioși, pentru creștini, nici nu este un păcat în a da o anumită interpretare, specifică fiecăruia, unor vise legate de viață, considerându-le avertismente, prevestiri date lui, scoase din nebuloasa mare a „trăirilor” creierului în dormire, deoareca chiar în Biblie, la Matei, cap. 1, versetele 18-25, se vorbește despre visul lui Iosif, pământean evreu, legat de venirea lui Isus în lume, vis realizat în toată desfășurarea, spiritualitatea și detaliile lui.

prof. Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, Minnesota, USA, 12.03.2021

sursă foto: Facebook

Promoția anului 1970-1971 (diriginte, prof. Török Ioan), a Liceului „Dragoș-Vodă” și întâlnirile tradiționale ulterioare. Din păcate, o parte din această generație ne veghează din…. cer.

Foto: arhiva personală Ella Fodor