Crăciunul va fi mai puțin „zgomotos” anul acesta, va fi mai puțin comercial dar cu mai multe dureri și frustrări pentru mulți dintre concetățenii noștri. Numărul familiilor care nu-și mai pot permite strictul necesar pentru a supraviețui este în creștere. Sprijinul pentru acele familii care nu reușesc să-și găsească un minim echilibru alimentar este unul dintre obiectivele unor ONG-uri din Sighet.

Dintre organizațiile neguvernamentale implicate de foarte mult timp în viața sighetenilor, Clubul Rotary Sighet se evidențiază prin constanța și consistența acțiunilor. După ce săptămânile trecute au fost distribuite (și cu sprijinul altor ONG-uri) 40 de tone de brichete la peste cincizeci de familii din Sighet și împrejurimi, Clubul Rotary Sighet a pregătit 40 de pachete consistente cu produse alimentare (cu o valoare de aprox. 5000 lei) care au început să fie livrate începând de luni, 21 decembrie 2020, către familiile nevoiașe. Acțiunea se va încheia în 2-3 zile, pentru ca sărbătoarea Crăciunului să nu-i găsesacă cu masa goală pe cei care nu au foarte multe bucurii în viață.

Poate, veți spune, este o picătură într-un ocean de sărăcie și necazuri, poate nu sunt șanse mari ca lumina sărbătorii Crăciunului să se vadă peste tot.  Dar, dacă măcar o singură familie va zări o luminiță de Speranță și va simți un strop de mulțumire în suflet, un pic din întunericul vieții lor se va risipi.

Gazdelor creștine, gândiți-vă și la semenii voștri mai puțin „norocoși”. Oferiți-le o fărâmă de Speranță acum când – simbolic – se naște Speranța!

I. MARIȘ

Noiembrie în toată legea
* Tocmai am săpat de-o plimbare în Noiembrie cel dens, întunecat. Pe dig, la Iza, nu era nimeni decât… Să stai lângă lucrurile pe lângă care treci.
* Clar de Noiembrie. După ziua ploioasă și întunecată de ieri, în grădina unei case scânteiază o mașină roșie, cu un lătrat gros alături. Mestecenii își zornăie aurul spre cer, iedera urmează ornamentele gardului de fier forjat. Ale cărui picături de ploaie, de la mărunte la babane, au căzut toate ieri…
* Duminică, brumă, soare… La râu răsună clar convorbirile pescarilor, mie obscure, precum buletinele meteo… „Vigyázzatok, gyerekek, siklik!”
* Schimbându-și poziția, mobilul meu lansează niște țignale ca la manevre, în gară…
* De la o zi la alta, diferențele în peisaj sunt insezisabile. Noutatea de azi ar fi că la mal râul s-a făcut ruginiu, de la sălcii și că pe Solovan au început să pună țigle… Or numai acum mă voi fi uitat într-acolo.
* Frig de frig seara. Luna prezentă de pe la 4 p.m., întruna. Pe deal, niște „motorbcicliști” cu eșapament de „Zidul curajului”. Se îngemănează lătratul dulăilor de pe cuprins.
* Brumă, soare, fel de fel de configurări spre/la râu. Le fotografiez – un succedaneu al formulărilor, al scrisului. Caut imaginile comune cu …privitorul, „punțile”.
* Ore de lucru. Pe dig, câțiva sigheteni, probabil noi pensionari, și-au pus paltoanele de demult. Îngrijitorii parcului tocmai au oprit vântul și pun frunzișul căzut în ordine și disciplină.
* Baterie epuizată! Mă văd în oglinda mobilului – o adevărată călătorie, reconfortantă, în vremea oglindirilor. Mult înainte de „epoca selfie-urilor”.
* Cu lunița în întunecime… Într-o astfel de seară de Noiembrie se va fi născut expresia „Ioai, frig mi-i!”, undeva la Maramoroșu…
* Ceață, locul nu stă locului. Copacii de pe deal abia se văd, tot mai vag, pare că sunt duși, fără voia lor – cer ajutor cu ramurile, ne văd cum abia îi vedem…
* Podul în ceață – inutil, doar o formă frumoasă, o creionare în gol, râul nefiind…

Vorbe pe dig
* … „Hai mai încoa’, A’nu’!” ”…Ceă?” „Să treacă domnu’!”
* „…, c-am crescut acuma!…” – îl privește ea, într-un paltonaș scurt, de la înălțimea umerilor lui.” (– deveniri)
* „…pe lângă că, ăăă, când o ajuns acasă, gen unchiu-meu l-o văzut cu pachetu’ de țigări!…” (– povești verișorești)
* „…’I bătrân…, i-am zis să mă lese-n pace… Ni, aieștia joacă fotbal! Și eu vree’u, hai să strigăm!” (– cocoane )

Decembrie de Noiembrie
* Peste tăcerea din magazine s-a așternut liniștea străzilor, a râului, cu un cuvânt iarna. Pescarii, luați pe nepregătire, și-au adunat catrafusele și au întins-o pe „țoaclele” lor. O formațiune de prunci ia la bulgăreală pe te miri cine…„Să vă puneți fulgarinele!” (– Timi)
* Lumini de Decembrrrie. Sclipirile râului, gheții, zăpada… Am făcut la poze albastre!… Același albastru insistent spre seară. Vreo 5-6 fotbaliști la stadion, 1-2 alergători pe dig, un (1) copil dându-se pe gheață în parc – în rest, pustietate vraiște.
* Spre seară, gheața a înaintat cuprinzând Iza „în toată forma”. Un băiat îmbrăcat subțire trece pe dig. Un necunoscut zâmbește mulțumit de unghiul de fotografiere găsit. O tânără cu un pahar de plastic și o țigară se așează pe o bancă înzăpezită. Frig, întuneric, aglomerație maare!
* Vânt cald aseară și azi iarna dispăru… Un foc în deal, se taie niște căzături. Nimeni la stadion – zi fără fotbal, fără înjurături. Incredibil ce liniște!
* Înserare de Decembrie fără poze: 1. cum se agață întunericul de crengile arinilor goi, cenușii, de pe malul Izei, 2. în parc, la Grădina Mor(o)ii, înghesuiala arborilor e în toi.
* Dimineață, brumă și îngheț. Pe pod, un băiat în capul gol privește râul. Are frizura neclintită, ci nu de la vreun gel. Pescarii nou veniți umblă în josul și în susul apei, inspectează râul, poartă discuții individuale cu cei deja instalați („…la 7 si 20 am fost aici… ”), fumează o țigară, țin o ședință de lucru. Până vine soarele, să le dezghețe apa la mal. Amână bucuria. Contemplator razant cu golul din minte.
* Înainte de „12 ceasuri”. Decembrie, fără zăpadă, fără soare. La ceață și fum câinii latră mult mai tare.
* Ce am avea de spus nu-i mare lucru, de regulă. Dar dacă formulezi, dacă pui fiecare cuvânt la locul lui, ansamblul capătă importanță.
* O nouă seară de Decembrie sub Solovan. De nefotografiat această liniște dinainte să ningă. Poate după, când va ninge deja alene, un blitz îndărăt… Va fi început fără veste, chit că toți așteptau, se tot anunțase. Ca intrarea pianului în știu eu care Concert de Mozart…
* Ceasul amiezii, pe Pod. Aici stau: în amonte încremenirea, oglindirea, în aval curgerea, neodihna.
* Atâta liniște la râu, încât pescarii vorbesc de pe un mal pe altul, fără să ridice tonul : „Auzi, Ioska….?”
* Clopote deasupra urbei pregătită de ninsoare. 12 trecute fix.

Imposibile…
Îmi doresc eliminarea veniturilor și a privilegiilor indecente ale parlamentarilor noștri, o comunicare directă a autorităților locale cu noi, privind situația „Covid – 19” în orașul cucuiat, fotbal fără înjurături și intrări la rupere (citește „geoale”) și alte câteva asemenea lucrușoare, care să dea mai încet absurdul zilelor astea – nu mai mult.

Marin SLUJERU

Se termină în câteva zile un an în care „masca” a fost unul dintre cuvintele cel mai des scrise și rostite în lume. Se apropie, deopotrivă, o perioadă în care în Maramureș, măștile populare obișnuiau să intre în scenă, sărbătorile de iarnă fiind „sezonul de vârf” al acestora.

Așa că e o vreme din an în care, dacă știi cine este cel mai faimos creator de măști din Maramureș, nu îi greu să te gândești la Vasile Șușca, meșterul din Săcel.

Ne-am gândit și noi la el și am schimbat câteva vorbe, să aflăm cum o mai duce cu sănătatea, cu munca, cu optimismul, cu masca!

Vasile Șușca s-a ocupat de fotografie (făcea fotografii încă de acum 45 de ani, când avea laboratorul lui foto, aparat de mărit, soluții, „nu ca acuma, când tăt coptilu știe a face poze”), de croitorie (a croit tot felu de haine, de la sacouri, la pardesie, haine de piele, „alain deloane” și altele), de pictură, de ceramică și alte câteva. Pe toate le-a făcut cu drag, dar, și nu știm dacă asta îi place sau nu, cel mai cunoscut, ca făcător de măști a rămas.

Măștile lui de draci sau de moșuleți, făcute din pănură, blană și coarne de berbec și de capră, au ajuns din Maramureș și din toate colțurile Europei până în Alaska și din Japonia până în Australia. Vasile Șușca lucrează la ele, dar se și joacă. Încă se simte cocon și se simte, în același timp, norocos că e printre puținii maramureșeni care poate spune că trăiește din artă.

Vasile Șușca zice despre el că e „un tip mai altfel”. Așa sunt și măștile lui, mai altfel. Și în multe locuri, în presă, cui l-a întrebat, i-a zis că măștile pe care le face el le cumpără doar oamenii cu veleități artistice, care au, totuși, un bănuț și de ce nu, să fie un pic duși de-acasă.

În prag de sărbători, am povestit, așadar, cu Vasile Șușca din Săcel, că vorba meșterului, poveștile nu costă și nici pierdere de vreme nu-s.

Cum se simte un meșter de măști la sfârșitul unui an în care s-a vorbit despre mască necontenit?
Vasile Șușca: Păi cum să mă simt, vedeți că masca asta pe care o fac eu este exact contrariul a ceea ce se promovează acuma. Masca mea e de râs, aialaltă îi de plâns. Masca mea e veselă, e hazlie. Dar amândouă protejează de rău. Și astea antivirus, și alea pe care le fac eu, știind că, din cele mai vechi timpuri, precreștine, oamenii se autosugestionau – sau poate chiar se întâmpla, asta nu pot să confirm eu – că masca i-ar proteja de duhurile necurate și de alte stihii.

Ați avut de suferit anul ăsta din cauza tuturor restricțiilor care au existat?
Vasile Șușca: Cu siguranță, am avut de suferit. Toată lumea suferă, vedeți dumneavoastră, este întoarsă lumea pe dos. Nu mai călătoresc oamenii ca altădată, turismul este la pământ, înainte eram căutat de mult mai multă lume, de când cu pandemia, au fost mult mai puțini iar eu am fost mult mai precaut.

La ce lucrați acum?
Vasile Șușca: Lucrez la niște măști, pentru niște mici comenzi. Până acum câteva zile, am lucrat pentru niște copii de la Școala Arthis din Bruxelles. Practic, eu am început lucru, le-am trimis doar o singură mască terminată, restul a fost materia primă pe care am făcut-o pachet și am expediat-o în Belgia, iar copilașii de la școală au confecționat măști acolo. Cu siguranță s-au bucurat de ele. Știți cum e, masca și pe un matur îl transformă, darămite pe un copil. Când i-ai pus paravanu măștii pe față, deja are alte porniri, alte manifestări.

Le dați nume măștilor?
Vasile Șușca: Masca-i mască. Nu are nume. Nume aveau doar cele pe care le făceam pentru Viflaim, acolo-s personaje precum Belzebut, Scaraoschi. Astealalte sunt măști fără nume, deviate puțin de la masca populară tradițională, cât să le dau un plus artistic, pentru că nimeni nu a creat un șablon, un patent anume la măști. Masca populară e o creație, rezultatul a ceea ce i-a trecut prin minte cui a făcut-o. Cum se zice la țară, „după cum i-a tunat în cap” autorului, așa a făcut-o: îi punea niște dinți din fasole, îi punea în loc de nas, un cucuruz, în loc de ochi, niște nuci găurite, în loc de sprâncene, cârpe roșii. Masca pe care o fac eu e un moșuleț pe care numai eu îl fac în stilul ăsta, nu se poate confunda cu alte măști.

Au fost momente în viața dvs în care a trebuit să purtați mască? Adică să vă mai ascundeți trăirile, gândurile.
Vasile Șușca: Știți cum îi, de multe ori zâmbești de dragu celui din față, ca să-l binedispui. De bună samă, am mai ținut lucruri pentru mine, nu am zis tot timpul chiar tot cea am crezut, dar în general, sunt un om sincer și franc și de aia nu-s plăcut de mulți, fiindcă-s prea direct.

Credeți că Maramureșul se îndreaptă în direcția bună? Oamenii, valorile lor îs cum trebuie sau… s-au mai deteriorat pe drum?
Vasile Șușca: Acuma vedeți, cursu lucruilor nu prea-l putem opri. Autenicul popular se deformează. Portile de lemn, de exemplu, o-nceput să se aglomereze cu atâtea brizbrizuri și „virvicuri”, cum le zic eu. Liniștea în sat nu mai e aceeași. Știți ce liniște era la mine? Da acuma, cu mașinile, cu ATV-urile, cu motocicletele offroad, s-o dus, îi zgomot de s-o obișnuit și animalele pădurii cu ele. Mă bărbieream într-o zi și văd pe geam că se se mișca ceva și mi-am dat seama că nu-i câine, era vulpea printre case, s-o învățat cu zgomotu și până în curțile oamenilor o ajuns.
Pe de o parte, lumea satului, sub influență occidentală a evoluat, o mai ieșit din sărăcie, dar pe de altă parte, relațiile dintre oameni se răcesc. Omu, cum începe să aibă mai mult, te privește de sus. Eu am zis de mai multe ori: pune mâna pe o poartă simplă de lemn ca să vezi cum îl simți pe omu’ care o are. Și pune mâna pe alta, rece, din fier și vezi cum îi alt om.

Ar fi mai trist Maramureșul fără măștile dvs?
Vasile Șușca: Nu știu dacă ar fi mai trist, dar ar fi mai puțin colorat. Măștile mele-s o pată de culoare. Eu mă și mir de unde mă caută oamenii pentru ele. Înseamnă că-s plăcute. Dacă n-ar fi plăcute, nu m-ar căuta.

Dar Crăciunul de anul ăsta credeți că o să fie mai trist? Sau mai altfel?
Vasile Șușca: Sigur nu va fi ce a fost. Pentru că lumea este sub aspectul ăsta al fricii, al îndepărtării.

Ce le urați de Crăciun maramureșenilor?
Vasile Șușca: Să le dea Dumnezeu sănătate și ce-or gândi cu gândul să li se împlinească. Să aibă sănătate, că-i mai bună decât tăte. Așa să scrieți, „tăte”, nu toate.

Așa am scris, în anul marii pandemii. Vă urăm și noi sănătate. Și să dea Domnu ca la anu să auzim tot mai mult de măștile lui Șușca și tot mai puțin de celelalte, anti-virus.

CJCPCT „Liviu Borlan” Maramureș
Interviu realizat de Rada Pavel

Foto: Gheorghe Petrilă

În Sighet viața-i neschimbată
Doar că mai nou ne distanțăm,
Pe străzi nu e ce-a fost odată
Doar din priviri ne răsfățăm.

Nu-i simplă viața-n pandemie
Pentru noi toți, și om și câine.
Doamne, mai rău să nu ne fie.
S-avem și sănătate dar și… pâine!

Ras publica

Foto: Yson Amir

Ceuta (Cebta), peste „drum” (apă) de Gibraltar, este un oraș spaniol, pe coasta marocană mediteraneană, cochet, de toată frumusețea, împrospătat mereu de suflul brizei marine, un văd comercial ce-ți prezintă minunile lumii, mereu actualizate.

Cu magazine mici sau mai mari, încărcate cu de toate, dispuse de o parte și de alta a unei artere de circulație înguste, în pantă, mai sus cu platouri și locuri de parcare, economic distribuite, cu mici localuri de consum aglomerate, prin tranzitul enorm ce se făcea, dar cu servicii prompte și deosebit de respectuoase, la prețuri foarte scăzute, totul mergând ca pe „bandă rulantă”. Întâlnim biserica Nôtre- Dame-d’Afrique și Catedrala, ambele în partea de Nord-Est a cetății, construite pe amplasamentul unor vechi moschei. Așa se întâmplă și în alte părți, unde, pe locul unor lăcașuri de un anumit cult, ieșite din activitate, „părăsite”în timp sau în alte împrejurări, se ridicau altele, tot cu destinație religioasă, de cult. S-ar putea spune că acel spațiu relativ nu prea extins, este foarte ocupat, cu întreaga structură, infrastuctură și cu toate activitățile, având o densitate extrem de mare; sunt multiple motivații ale acestei stări.

L-am „prospectat”de mai multe ori în timpul sejurului nostru în Maroc, pentru dragul de a-l vedea, de a ne afla acolo, de a întâlni comportamentul atât de firesc al oamenilor, direct și cald, neclandestin, fără supravegheri, cu exprimări sincere, respectuoase și binevoitoare, cu o liniște așezată în care nu-și găsea loc grija zilei de mâine, avid să trăiești acele momente cât mai prelungite, care lipseau cu totul sau lipseau mult în alte părți. Ne încărcam pozitiv pentru o vreme și apoi mai veneam să ne reîncărcăm din nou, acolo sau altundeva la fel.

În timpul petrecut prin acele locuri, în cuantum destul de mult, niciodată nu am auzit cuvântul „partid”, „politică”, ambalate în cunoscutul limbaj de lemn. În acel spațiu se muncea, se respecta cu adevărat omul, în spiritualitatea lui, se ținea cinstea la rang înalt și se trăia firesc, conform, într-o relaxare umană nelimitată, neblocată.

Aceste orașe de coastă și porturi sunt zone libere, cu multe facilități fiscale și scutiri de taxe, pentru încurajarea stabilității personalului în acele zone și pentru alte avantaje geo-politice. De acolo, puteai privi două coaste mediteraneene, amândouă spaniole, un vaporaș ducându-te de la una la alta, în plutire calmă, doar în două ore, Ceuta-Algeciras, înconjurat de delfini în diferite formații, în manifestări jucăușe admirabile. Parcă ei orientau nava și-i stabileau traseul. Localitățile amintite sunt modele și perle ale statului spaniol (am inclus aici și Melilla).

Se găseau aici jucării de fel și fel, spre bucuria copiilor, unele mai ingenioase și mai prețuite ca altele, produse alimentare de o foarte largă varietate și calitate, îmbrăcăminte pentru toate gusturile, pentru respectul tradițiilor de oriunde, aparatură electronică mai mică sau masivă, de la bibelouri la mărci răsunătoare, în sfârșit, de toate ce se găseau în lume în acele momente. Prețurile se situau și la un sfert, sau mai puțin, față de cele găsite în interiorul ținutului african ori în alte părți.

Veneau pentru cumpărături mulți marocani, de pe aproape sau de departe, ca și spanioli de pe continent, pentru ei cu anumite restricții vamale ce vizau cantitățile.

Vameșii de ambele părți fiind mai indulgenți la bancnotă și produse, ceva util pentru zonele mărginașe și se acceptau tacit, se treceau cu vederea, în cuantumuri decente. Pentru o exprimare concretă, pot afirma că se rambursau cheluielile de drum doar cu diferența de preț a câtorva produse, dacă le cumpăram. Făceam însă aprovizionarea cu mai multe, foarte apreciate, pe care acasă le găseam mai greu, sau nu le găseam și fac referire la brânzeturi, preparate din carne de porc excelente, băuturi; ne lăsau să intrăm doar cu una sau două sticle de băutură, originale, pentru a se evita contrabanda, dar noi cumpăram mai multe și le vărsam în damigeană.

Crăciun la Melilla. Împreună cu familia Nora și Mitică Mândruleanu, prietenii noștri buni, din Craiova de loc, ne-am decis să petrecem Crăciunul la Melilla, în iarna anului 1976. Zis și făcut. În data de 23 deccembrie ne prezentăm la porțile Cetății, trecând vama fără probleme cu bancnotele ce le aveam, pentru un popas de 2-3 zile, cu un control formal, având și pașapoartele cu vize conforme.

În primul rând, am căutat și am găsit cameră la un hotel convenabil, ne-am parcat mașinile și am ieșit apoi prin oraș cu voioșie, după un scurt răgaz de odihnă, care ne-a scos din oboseala drumului.

Mellila, ca și Ceuta, o fortăreața spaniolă pe tărâm marocan, mai înspre Algeria. Ambele enclave de tipic și spirit andaluzian, aveau la un moment dat o populație exclusiv spaniolă; dacă în Ceuta se păstra încă acea pondere a populației, Mellila și-a declinat acest statut; își mai păstra modul de viață andaluzian, dar cu legături tot mai strânse cu populația marocană, care, la un moment dat, a ajuns la 40% din populația locală. Nu știu acuma care este acest raport, dar creșterea va fi cu siguranță în favoarea acelei marocane. Marocul este în discuții neîntrerupte cu Spainia, pentru trecerea de sub administrație spaniolă a celor două orașe, dar poate că le vor ocupa în timp, prin ponderea acoperitoare a populației marocane.

Ca și Ceuta, beneficia de aceleași facilități fiscale, tot cu o zonă liberă, cu un puternic tranzit comercial, alimentat și cu mărfuri de contrabandă prin portul marocan Nador, o construcție integral românească, dată la cheie Marocului. Proiectul, inginerii, tehnicienii, muncitorii, utilajele erau toate românești, singura participare a Marocului fiind cu spațiul și cimentul. O entitate spaniolă specifică, cu obiective turistice bine conturate, cu un centru de oraș vechi și oraș nou, o biserică frumoasă situată în partea de Nord a orașului, cu artere de circulație animate și multe magazine, unde mărfurile deosebit de apreciate erau expuse din belșug. Toate acestea prezentând un loc atractiv, unde viața pulsează puternic, într-o aglomerație de lume, multiplu colorată, de bine, de plăcut și frumos, cu o determinare de confort deplin.

Acestea au fost impresiile de prima zi și le-am gustat din plin atunci, cu peste 40 de ani în urmă. Cele relatate despre Ceuta se regăsesc și aici, o citadelă mai mare, mai degajată, cu spații largi, locuri de tihnă și admirație pentru o lume de oameni statornici aici, cu reședința temporară sau în tranzit.

Masa de seară din oraș ne-a pus doar problema cu privire la alegerea meniurilor și nimic din ce am fi dorit nu lipsea. Am servit și din acel vin „dulce floare de Malaga” și puțin coniac, tot spaniol. Ne-am deplasat apoi la locurile noastre într-o voie bună totală și ne-am petrecut noaptea într-un somn liniștit, fără vise, pentru că trăiam un vis, o trăire într-un mediu încă neîntâlnit.

A doua zi, ajun de Crăciun. Am ieșit pe afară și ne-am plimbat puțin pe cheiul portului, de unde am văzut nave de diferite dimensiuni, pentru mulțime de trasee și destinații. Nu am ajunat și am servit de dimineață doar o cafea și spre amiază un prânz fugar, pregătindu-ne proaspeți pentru cina de Crăciun.

În oraș se vedea multă agitație, ultimele cumpărături și pregătiri pentru seara și ziua festivă, cu toate cele necesare. Nu am rămas nici noi doar simpli spectatori și ne-am adunat cele de trebuință pentru a întâmpina cum se cuvine această măreață sărbătoare, pentru noi în condiții unice pe care, probabil, nu le vom mai întâlni și nici nu le-am întâlnit, așa cum am constatat. În acele momente, problema nu era de căutare, ci de alegere.

Am ales și am adunat de toate din cele ce le-am socotit doritoare și îndestulătoare, pentu o cină într-un asemenea moment festiv, spiritual, pentru noi și pentru copii. Nu ne-am interesat, dar probabil se organiza această cină și pe la localuri, pe familii, cunoștințe, mai ales pentru turiști. Nu eram cunoscători de limbă spaniolă și în loc să fim acolo oricum un grup izolat, privitor, am preferat să cinăm acasă, împreună și să ne colindăm între noi, acolo unde eram cazați.

Înainte însă, pe înserate, am ieșit în oraș; un brad mare, era instalat în centrul acestuia, pe un platou, încărcat de lumini și globuri de toate culorile, cu tot felul de alte podoabe specifice evenimentului, care domina și parcă reprezenta întreaga zonă. Ceva mai târziu, grupuri, grupuri de oameni, tineri mai ales, se deplasau prin oraș cu „colinzi” și vizite reciproce, umplând seara de Crăciun de cântece, de trăiri spirituale, de pace și liniște, drept omagiu de credință pentru nașterea Domnului. Se trăia aevea un fenomen religios profund, de masă, în acea seară, într-o societate spaniolă de lângă mare. Spaniolii se dovedesc de inimă și suflet în astfel de momente, pe care le trăiesc în toată plinătatea lor.

Mai mulți astfel de brazi au fost împodobiți în piețe și în alte părți ale orașului, ca și în numeroase case, așa cum mulțimea de lumini le proiecta silueta. În Maroc, arabii nu folosesc brazii de Crăciun, ei nu au această aniversare iar înălțimile cu păduri imense de cedri și brazi erau întinse și procurarea acestora nu punea probleme.

Într-o atmosferă de deplin confort, bucurie și satisfacții, ne-am colindat pe rând, apoi cu toții, petrecând o seară minunată de Crăciun, cu toate deliciile și spiritualitatea ei. Nora și noi am fost profund afectați de semnificația religioasă a evenimentului, Mitică mai ales de partea laică a lui.

În ziua de sărbătoare am ieșit din nou în oraș, ceva mai târziu și ne-am plimbat mult, peste tot, calmi și limpezi, cu greu putându-ne potoli bucuria și încântarea de tot ce vedeam. Am umblat mult pe coastă fără niciun impiediment, deoarece acolo era Spania și dincolo de apele întinse tot ea, deci ne aflăm oarecum într-o zonă interioară ei, e adevărat, mai la margine.

Am privit clădirile cu zidurile lor groase, lăsate dovadă istorică de apărare a cetății de tentațiile de cotropire ale unora, sau de luptele cu pirații timpurilor, care le-au scrijelit.

O notă specifică prezentau clădirile acestei enclave printr-o zugrăvire albă a lor, care-și reflectă măreția în apele albastre ale mării, motiv pentru care se mai numea „la Blanche”, sau „Orașul Alb”.

Atmosfera orașului se prezenta mai potolită, după o noapte de veghe în tradiții, cântece și trăiri religioase; era o mică pauză în tumultul mediului, a timpului..

Am petrecut ziua într-un mod plăcut, cu plimbări și servirea a câte ceva de ici, de colo, preparate gustoase și aperitive locale, într-un loc sau altul, toate îmbietoare, după care a urmat o altă noapte de liniște și reflexii, cu visele iarăși blocate pentru că au fost din nou trăite.

După toate acestea ne-am pregătit bagajele, am făcut o incursiune finală prin magazine, pentru a nu pleca „cu mâna goală” ( ! ) și iarăși am avut de ales, nu de căutat.

Am plecat apoi spre casă, cu o privire de regret în urmă, pentru a păstra acele atât de plăcute zile de Crăciun de la Melilla.

Gheorghe BĂRCAN
fost elev al Liceului: „Dragoș-Vodă” din Sighet, în prezent rezident în Minnesota, USA.
Minneapolis, 12.12. 2020.

– E ciudat, dar totuși hai să rămânem prieteni.
– Tu ai mai da de mâncare șarpelui care te-a mușcat de atâtea ori? Și nu că n-aș putea îndura încă o durere, dar veninul tău îmi va otrăvi până și inima, iar eu…
– Tu ce?
– Eu trebui să te uit! Atât!

Și dusă a fost, dar strigătul lui chiar și după atâția ani încă răsună în gândul ei. Poate i-o fi părând rău că nu s-a întors pentru a-i da ultimul sărut, dar ar fi putut ea trăi odată infectată cu veninul acelor buze? S-ar fi putut strecura printre jaloanele vieții sau doar s-ar fi târât precum o biată omidă? Deși mii de astfel de întrebări o cam înțeapă zilnic, povestea unor ochi trăiește prin basmele inimii ei, dar până și ea consideră că unele basme sunt predestinate răului de aceea încearcă să alunge astfel de întrebări, considerându-le penibile uneori.

E frumoasă, mai mult decât atât, este o femeie de invidiat. Cu părul împodobit de bucle, precum bradul de Crăciun cu globuri și cu o naivitate umbrită de prea multe vise, își poartă feminitatea cu atâta stil, de zici că-i regina Elisabeta, însă ea-i departe de a fi regină, pentru că nu preferă să ia ceaiul într-o grădină luxoasă, plus că, ea își bea cafeaua pe piste de alergat la 6 dimineața unde singurii cu care se întâlnește sunt ai ei 10 km frumoși, care dansează la braț cu roua, și totuși în stilul ei de femeie frivolă și vulnerabilă, ascunde atâta nebunie, încât, dacă și-ar dezlega-o sigur ar înnebuni salcâmii.

Vecinii de pe scară spun că ar fi o fată cam ciudată, deoarece de 3 ani de când se mutase la Cluj în afară de a alerga și a merge la muncă, nu știe altceva, unde mai pui că la cei 22 de ani ai săi normal ar fi să aibă și ea un prieten sau, de ce nu, chiar un soț, dar, ce să-i faci, lumea vorbește mult și prost, iar Agata, uneori, nu se asculta nici pe ea, de ce ar crede vecinii că ,,sfaturile” lor o interesează?

Fără a da prea mult curs vorbelor goale spuse-n vânt, zilele se scurgeau într-o rutină dinamică și folositoare, însă, ceva mereu îi umbrea chipul mult prea blajin și anume DORUL. Fugise de când se știe, pentru a se menține veselă și efervescentă, dar nu reușise niciodată să fugă de acest ,,stăpân” al inimii ei și Agata se tot întreba dacă nu cumva dorul este un alergător mult mai bun decât ea de reușește să o prindă mereu din urmă? Scrisese la un moment dat un articol din care țin minte doar atât: „Mi-ai legat sentimentele; mi-ai secat puterile și mi-ai închis zâmbetele în lagăre, iar acum, tu, dorul meu nespus, vrei să te iei la întrecere cu mine? Fie! Accept! M-ai distrus de atâtea mii de ori crezi că încă o dată îmi va fi fatală?”

Scrierile ei ajunseseră departe, dar nu se prea laudă cu asta, deoarece spunea că succesul i se datorează Celui de Sus și nu ei. Reușise să danseze la braț cu viața, să cânte pe scenele sufletului și să se remarce în țara viselor. Așa era ea: orgolioasă, sinceră, încrezută, arțăgoasă, puternică, plină de viață, tupeistă și frumoasă foc nu doar la trup, ci și la suflet, dar, totuși, tristă! Era o femeie perfect de incompletă, o adevărată operă de artă uitată din greșeală în cămara lui Picasso, pe care odată cu trecerea timpului s-a cam așezat praful.

Telefonul Agatei suna atât de rar încât aceasta știa exact cine o sună: fie sora ei care a întâlnit din nou un Făt Frumos, fie tatăl ei, care o tot întreabă dacă a mâncat, de parcă are 6 ani; fie e vreun curier care, zice ea, îi aduce fericirea la pachet. Dar azi nu a fost niciunul din cele 3 apeluri de rutină, azi a fost un apel cât 3:
-Da?
– Ioana? Tu ești?
– Da! Vă rog?
– Cu rugăminți am strigat și eu ca să rămâi!

Știuse încă de când îi rostise numele că interlocutorul ei era o parte însemnată a trecutului, dar a vrut să treacă diplomatic prin asta, însă prin viață diplomația se mai pierde, iar compasiunea îi ia locul.
– Tăcere! rostise cel de la capătul firului.
– Nu-s tocmai în măsură să-ți ofer Premiul Nobel, dar dacă aș fi, crede-mă, l-ai primi pe cel de actor, fără să-mi pară rău că nu i l-am înmânat lui Brad Pitt.
– Tu crezi că după atâția ani te-am sunat ca să ne certăm ?
– Ceartă? N-am nici cea mai vagă intenție pentru așa ceva.
– Văd! răspunse cam ironic vocea bărbatului.

„Din naștere” ar fi vrut Agata să-i răspundă, dar din nou tupeismul și ușoara sa aroganță ar fi fost înțelese greșit. Așa că își drese vocea și alese să spună doar atât:
– Te-ascult! Bănuiesc că m-ai sunat cu un motiv.
– Oh și încă ce motiv…
– Uimește-mă!
– Bine. Să încep cu începutul: după ce ai plecat fără urmă de regret, a fost o perioadă în care a trebuit să mă redescopăr.
– OK. Scuze că te întrerup, dar eu nu sunt psiholog, întâmplarea face că, visul meu a fost să devin antrenor de schi. Dacă voiam psihologie, acum te-aș fi chemat fără doar și poate la cabinet.
– Eh. O las baltă, deoarece Ioana de altădată a …
– Ioana de altădată, citez: „a fost prea bună pentru tine și niciodată ceea ce tu căutai.”
– Ai înțeles totul greșit, însă n-am s-o mai lungesc, am să vă spun pe scurt doamna antrenoare de schi, pentru a nu fi nevoită să vă puneți în pielea psihologului.
– Domnișoara antrenoare, te rog!
– Ești imposibilă. Am o fetiță și i-am pus numele tău.
Numele meu? Dar de ce, se întreabă Agata în gând, însă nu îi adresează și lui întrebarea, ci doar mimează o voce fericită și plină de recunoștință:
– Să-ți trăiască! Mă bucur pentru tine.
– Mulțumesc din suflet! Dar tu?
– Eu trebuie să închid, am musafiri! O zi frumoasă și felicitările mele încă odată!

Apoi, fără a-i da răgaz să mai spună ceva, închise repede apelul. Ce minciuni frumoase: musafiri, cică. Ea nu are niciodată musafiri, rar mai vine câte o vecină pentru a-i împrumuta zahăr, nu de alta, dar vecina de la 4 zice că: „bărbatul meu de 40 de ani nu bea cafeaua fără zahăr, iar eu vreau să-i îndulcesc și viața nu doar cafeaua.”

Și-ar fi făcut acel apel uitat, dar era noapte și mult prea cald pentru a putea dormi: „I-a pus numele meu. Și ce dacă? Sigur așa o cheamă și pe maică-sa, iar acum face pe victima , vrând să treacă în fața mea drept un nevinovat și un sensibil. Dar cum spuneam: eu nu sunt psiholog să-i analizez demersurile și repercusiunile.”

În plin sezon de schi, un antrenor are treabă, iar a noastră frumoasă Agata, cam somnoroasă, ce-i drept, cu câteva cearcăne ațipite nu de multă vreme, se ridică destul de nostalgică din pat și, deși nu știe dacă a adormit sau doar a fost somnambulă prin gânduri, e deja în echipamentul de schi. Pe repede înainte își face o cafea mult prea caldă pentru acea zi friguroasă și dusă e, nu de alta, dar azi are elevi noi și ea iubește punctualitatea.

– OK… acum o să te desprinzi de bețele mele, și vei veni singură până jos. Te aștept acolo.

Agata ajunsese jos cât ai clipi, apoi, cu un zâmbet larg, se uită la fetița cu ochii de smarald și părul blond de-un creț fermecător, care, temătoare, se apropie de pârtie.
– Am reușit! strigă fetița plină de entuziasm și sări în brațele Agatei.
– Ești o fetiță curajoasă și atât de frumoasă, mama ta e norocoasă că te are.
– Mama a plecat după ce m-a adus pe lume, dar tata zice că buclele și frumusețea mea sunt precum a unei fermecătoare regine Agata, al cărei nume mi l-a și dat.

Ioana TRIFOI
studentă, anul I, Facultatea de Educație Fizică și Sport, Cluj-Napoca

Sighetul este pe un trend bun! Au fost aprobate în ultimele luni mai multe proiecte cu finanțare europeană, pe zona de cooperare transfrontalieră, iar Ucraina, vecinul cel mai apropiat de Sighet este partenerul cel mai accesibil. Sunt câteva proiecte în curs de implementare pe care le derulează Spitalul Municipal Sighet și, iată că Liceul Tehnologic Forestier Sighet rămâne în pole position în accesarea fondurilor.

Marți, 15 decembrie 2020, am fost invitați, într-un grup nu foarte larg, ajustat la condițiile sanitare ale zilelor noastre, la Conferința de deschidere a proiectului „Învățând împreună cu vecinii”. Proiectul este implementat de Liceul Tehnologic Forestier Sighet având ca partener Consiliul Local din Kolomyia (Ucraina). La conferință au fost prezenți pe lângă membrii echipei de proiect de la Liceul Tehnologic Forestier și reprezentanții partenerului ucrainean dar și Consulul României la Solotvino, dl. Grațian – Florin Pârvu, primarul actual al Sighetului, Vasile Moldovan, fostul primar Horia Scubli (cel care a inițiat pregătirea proiectului împreună cu fosta directoarea a Liceului, prof. Mariana Ștețca), Marius Voinaghi (inspector școlar) și multe alte personalități locale și zonale.

Echipa sigheteană de implementare a proiectului – incluzându-i pe fostul și actualul director de la Liceul Tehnologic Forestier – se bazează pe… continuitate. Managerul de proiect, prof. Mariana Ștețca și managerul de comunicare, prof. Maria Roman (actualul director al liceului), se vor strădui să finalizeze cu succes un proiect prin care s-a alocat Liceului Tehnologic Forestier Sighet suma de 111.500 euro.

Pe lângă partea de formare (12 elevi și 4 profesori din fiecare țară), expoziții (în ambele țări), workshop-uri, etc. punctul forte al proiectului pentru Liceul Tehnologic Forestier îl reprezintă suma consistentă (aprox. 30000 euro) alocată pentru dotarea unui atelier pentru practica elevilor și achiziționarea unor echipamente moderne.

Nu intru în detaliile conferinței, au fost (scurte) discursuri frumoase, cuvinte adecvate de apreciere a calității proiectului, atenție maximă din partea participanților, o atmosferă echilibrată și decentă, bună… comunicare.
Partea importantă a proiectului (de fapt a tuturor proiectelor cu finanțare externă) este că sunt aduși/ câștigați 111500 euro pentru comunitate și nu sunt cheltuiți din bugetul anemic al Sighetului.

Felicitări celor care știu să aducă bani în comunitate și… la cât mai multe reușite!!!

Ion MARIȘ

Profesoara Irina Buftea s-a născut în comuna Cuhea (Bogdan – Vodă) la data de 29.06.1917 și a fost prima tânără de pe Valea Izei absolventă a Liceului Român Unit de Fete din Beiuș (1937). Și-a continuat studiile, în toamna aceluiași an (1937), la Universitatea Regele Ferdinand I din Cluj, specializarea Istorie. Dictatul de la Viena și expulzarea Universității din Cluj o determină să revină acasă la Cuhea, licența în Istorie obținând-o în anul 1945, după revenirea Universității la Cluj (din refugiul de la Sibiu și Timișoara).

Din toamna anului 1945 obține postul de profesor de istorie la Liceul Mixt Român (ulterior Lic. „Filimon Sîrbu” respectiv „Dragoș – Vodă”) din Sighet. În paralel va avea ore și la Școala Pedagogică din Sighet. Este dată afară de la Lic. Mixt Român („Dragoș – Vodă”) în toamna anului 1948 după ce tatăl ei (Buftea Ion Curator) este arestat de către securitate și reținut fără proces. Predă un an în Ieud la Școala generală de acolo și apoi revine la Lic. Mixt român („Dragoș – Vodă”).

În 12 noiembrie 1949 este reținută (fără nicio bază legală) și anchetată aproape 6 săptămâni de către securitate, fiind interogată și agresată pentru a recunoaște că a fost în legătură cu grupurile de rezistență anticomuniste din Maramureș. Nu recunoaște și nu trădează nimic fiind eliberată, dar dată afară de la Liceul „Filimon Sîrbu”, fiind considerată element nesănătos (în aceeași perioadă tatăl ei, Buftea Ion – Curator, era reținut pentru „uneltire contra ordinii sociale” și în 1950 condamnat la 10 ani de închisoare). Mai predă o perioadă la Școala Pedagogică de unde este îndepărtată în anul 1952.

După mai multe luni de petiții și demersuri este acceptată din nou în învățământ (1953), doar în mediul rural: Ieud, Rona de Jos, Călinești. Revine pentru un an (1959 – 1960) la Școala Pedagogică din Sighet, dar este din nou îndepărtată din învățământ. În anul 1961 este acceptată la Școala Generală nr. 4 din Sighet, de unde se pensionează în anul 1977.

Profesoara Irina Buftea a decedat la Sighet, la 26 decembrie 2002.

I.B.M

Zona centrală a Sighetului, clădirea actuală a Primăriei,  str. Bogdan Vodă (fostă Rákóczi). Imagine din anul 1907.

Orașul era foarte aerisit, străbătut de puțini trecători și de câteva căruțe care „dominau” partea carosabilă.

Completările cititorilor sunt binevenite.

Salut, Sighet!

NR: Fotografie preluată de pe site-ul Máramarosi Hirmondó.

„[…] Culoarul şarpelui este, aşadar, un volum post-traumatic ca timp strict de redactare, dar consubstanţial „trecerii” ca mecanism genezic. De-a lungul întregii sale traiectorii lirice de până acum (şi el a scris enorm, pe o coardă în general monocromă, mai degrabă deschisă, crispat, înspre moarte decât întoarsă, eliberator, înspre viaţă), „ereziarhul moroşan” (G. Vulturescu) s-a arătat uimit de puterea matricială a cuvintelor thanatofile, cenuşii, care se rearanjează pe ele însele după regulile tainice ale vieţii, ştiute doar de „întunericul” din jurul nostru, care le inspiră. S-ar putea chiar spune că Echim Vancea şi-a privit cuvintele cu îngrijorarea omului care asistă la epifania fluctuantă, imposibil de prevăzut din vreme, a marilor secrete ale existenţei. Au fost ani şi decenii, când aceste cuvinte au izbutit să menţină echilibrul fragil dintre lumină şi întuneric, făcând ca viaţa să fie cât de cât suportabilă, chiar dacă nu era ferită integral de spectrul ameninţător al „umbrelor cenuşii”, pentru decriptarea cărora poetul pare să fi dispus de o adevărată vocaţie. De aproape un deceniu, însă, poezia autorului nostru e integral ocupată de cuvinte negre, prevestitoare ale „marii treceri”, ale extincţiei. Nu-i de mirare, aşadar, că volumul pe care cititorul îl are acum în mână debutează tot cu o criză a cuvintelor corodate de acţiunea perfidă a Timpului: „cuvintele ţin umbra departe/ de aglomeraţia din cimitire/ un morman de ruine îngheţate/ se înalţă în apropierea liniştii.” Li se adaugă, în mod firesc, geografia sepulclară a tuturor volumelor anterioare: existenţa la marginea oraşului, un „dincolo” nu întotdeauna precizat, dar spre care autorul priveşte halucinat, înspre deja invocatul „cimitir echim”, sau înspre la fel de des invocata „apă de graniţă”.[…]

[…] Dacă am recurge la formule reductive de circumscriere preliminară, am spune că Echim Vancea este un „poet al umbrei”, cu toate implicaţiile pe care această apartenenţă le presupune. Cea imediată vizează modul în care el „descifrează” tot ceea ce i se întâmplă: nu din perspectiva începuturilor, a naşterilor, a manifestărilor autorale, ci din aceea a extincţiei. Echim Vancea e, probabil, unul dintre cei mai crepusculari optzecişti de care dispunem, din stirpea aleasă, de cavaler noptatic a lui Aurel Pantea, analogia în proza corespondentă vârstei fiind Viorica Răduţă, adică oameni capabili să transforme eschatologicul şi anticalofilul, prin modelaj lăuntric, în sursă de juisanţă şi de voluptate. […]

[…] Dacă m-ar întreba cineva, pe nepusă-masă, cum aş caracteriza „dintr-un foc” dinamica exponenţială a scrisului lui Echim Vancea, aş răspunde că ea e o poetică a marginii pustii, a limesului.[…]

[…] Cititorul ţine în mână un volum lipsit de mistificări sau de iluzii, ceea ce înseamnă, în ultimă instanţă, că poetul ne propune, prin Culoarul şarpelui, o invitaţie la asprime bărbătească, introspecţie lucidă şi consecvenţă. Să fim cu totul sinceri, nu ne-am fi aşteptat la altceva din partea unui autentic şi înţelept bard al Nordului îndepărtat decât la o probă a vocaţiei…”

■ Ştefan BORBÉLY
(în Prefața volumului)

Există oameni și există cărți care-ți marchează pur și simplu existența, devenirea… Despre oameni las pe altă dată, despre cărți spun acum, fiindcă o astfel de carte a fost, pentru mine, „Istoria Maramureșului”, de Alexandru Filipașcu. Da, cărțile, ca și autorii acestora, au destinul lor, viața lor, liniștită, adică obscură, sau agitată și plină de evenimente de tot felul, precum cea despre care vorbim.

După o muncă titanică de cercetare („vreo opt ani și… vagoane de documente”) în arhivele județului, la sfârșitul lunii August 1940 profesorul sighetean Alexandru Filipașcu a trebuit să-și ia în mare grabă manuscrisul ultimei sale lucrări („bătută de el la mașină pe ambele fețe”) și să plece la București („Du-te, Alexandre, că altfel o pățești!”). Aici, în redacția ziarului „Universul”, al cărui corespondent era, face, mai mult din memorie, ultimele completări, recitește, corectează și, spre sfârșitul anului, reușește să-și vadă cartea ieșită de sub teascurile tipografice ale „Universului”. Se întâmpla exact acum 80 de ani! Este evident că marele ziarist Stelian Popescu, directorul ziarului și fondatorul „Ligii Antirevizioniste” își prețuia cu adevărat corespondentul, care era și unul dintre membrii cei mai activi ai filialei maramureșene a Ligii și publicase de curând, sub egida acesteia lucrarea – manifest „Revizionismul maghiar și drepturile noastre asupra Daciei”.

România Mare, ciuntită, schilodită în 30 August 1940 de Nordul Ardealului, sângerândă mai cu seamă prin partea sfârtecată și înstrăinată, a primit cartea ca pe o mult prea amară consolare. La ce bun să mai citești despre vitejii descălecători din Maramureșul de altădată, dacă Maramureșul de-acum era iarăși înstrăinat… Nu mulți vor fi fost acei care au avut atunci răgazul și mai ales liniștea să o citească și să o înțeleagă, iar difuzarea ei „Acasă”, unde ar fi fost un adevărat balsam, era absolut imposibilă, noua stăpânire ar fi ars-o pe rug în piața centrală a Sighetului. Așa se și explică puținătatea exemplarelor aflate în Maramureș. Dar și anii de după, mulți, foarte mulți la număr, au fost nedrepți cu cartea și neîndurători cu autorul ei. Deși în 1941 a fost premiată de Academie, în 1947 a fost interzisă, epurată și, câțiva ani mai târziu, autorul ei avea să sfârșească la Canal. Cărți și cărturari de care noua orânduire nu avea nevoie. Deci, trebuiau să dispară.

*******
Cu foarte mulți ani în urmă, ca să o am, a trebuit pur și simplu să o fur de la cineva care refuza să o restitue proprietarului, un prieten al meu, de la care urma să o primesc. Aventura s-a terminat cu bine și animozitățile s-au estompat cu timpul. Apoi, ani la rând, de la mine cartea a circulat, incognito, pe la mulți prieteni. Unii dintre ei și-au notat, alții au copiat-o, pagină cu pagină, la mașina de scris. La un moment dat a ajuns la Blaj, la un bun și vechi prieten, stabilit acolo dar cu sufletul rămas în Maramureșul natal. Mi-a restituit-o după aproape un an (și oarecari insistențe) legată frumos.

Bucuros de recuperare, nu i-am cerut explicații. Mi le-a dat el, recent, într-una din lungile noastre convorbiri telefonice, deci după aproape 50 de ani! Și aflu că, ne prea având timp să citească acasă, o lua cu el le serviciu și mai citea pe apucate, dar citea și în microbusul care ducea și aducea funcționarii la combinat, și uneori le citea celor de lângă el fragmente care-i dădeau dreptul să fie mândru de originea sa maramureșeană. Numai că, într-un moment ca acesta s-a așezat lângă el un ins pe care nu-l cunoștea și nu știa de unde răsărise, s-a arătat interesat de carte și de „ce scrie acolo” și, după câteva minute de discuții – în care s-a dovedit a fi bine informat cu privire la interlocutorul său – s-a recomandat – inclusiv gradul de ofițer – și a cerut cartea pentru câteva zile, să „o răsfoiască”, lăsându-i amicului meu un număr de telefon.

„După câteva săptămâni, mi-am luat inima-n dinți și l-am sunat la numărul lăsat. Mi-a răspuns amabil dar scurt, că mai are nevoie de carte. Amintindu-mi că-i spusesem că am împrumutat cartea de la Muzeul din Sighet, după alte câteva săptămâni am sunat iar și i-am spus că cei de la muzeu mă somează să le trimit cartea. După o altă îndelungată așteptare, m-a căutat la combinat, mi-a adus cartea, frumos împachetată, și mi-a spus: Cartea aceasta a fost trimisă la București, a fost studiată de istoricii noștri și s-au făcut după ea trei copii. Te sfătuiesc, să o trimiți cât mai repede la muzeu și să nu mai faci lecturi publice, dacă vrei să nu ai, iarăși!, probleme (*). Am desfăcut grăbit și îngrijorat pachetul rămas pe biroul meu. Cartea era întreagă dar desfăcută în fascicole. În zilele următoare, a trebuit să caut un legător de cărți serios și demn de încredere și am avut norocul să-l găsesc”.

********
După întârzierea de la Blaj, parcă simțind că ceva, totuși, s-a întâmplat, n-am mai împrumutat-o decât în condiții de maximă siguranță, mai cu seamă că, la scurt timp după aceea valoarea ei, pentru mine, a crescut mult, în urma unei alte întâmplări.
Profesorul (și bunul meu prieten) Alexandru Țiplea era în 1977 președintele Comitetului de cultură. De la el am aflat că Alexandru Filipașcu are urmași direcți și trăiesc la Cluj, și că pe fiul său, tot Alexandru (pentru cei apropiați Ducu), îl cunoaște foarte bine.

Absolvent al Facultății de biologie din Cluj, tânărul Alex. Filipașcu era, într-adevăr, o minte strălucită, mobilată cu o cultură bogată, extrasă selectiv din varii domenii, mai cu seamă dintre cele de factură umanistă. A făcut un doctorat strălucit, a lucrat o perioadă la filiala clujeană a Academiei, avea deja publicate la Editura „Dacia” câteva cărți, în care biologul se exprima beletristic, într-un stil original, îndrăzneț și captivant. Era pescar și vânător de elită și cunoștea, la pas, România Verde (nu cea a aglomerărilor urbane), cum puțini alții în vremea aceea. L-am rugat să-l invite la Sighet și, după o expunere în cadrul Universității populare, am petrecut împreună o seară, pentru mine memorabilă, într-un separeu de la restaurantul de la Grădina Morii, cu discuții în jurul Istoriei Maramureșului și a autorului ei. A fost plăcut surprins, că aveam cartea tatălui său și că-mi era atât de prețioasă, și mi-a scris pe ultima filă („forțat”) următoarele câteva rânduri:

„La o masă voevodală, fiind rugat să scriu rânduri care nu-mi sunt de drept și de faptă, scriu, totuși, un îndemn pentru plaiurile maramureșene; îndemn fără folos pentru că fiecare dintre noi le slujim pe măsura puterilor noastre. Este numai un gînd pentru fapte viitoare de care toți avem și vom avea (**) nevoie mîine.
Cu dragoste, azi, în Sighetul natal, 17. X. 1977.”

Ne-am mai întâlnit apoi de câteva ori prin Cluj și mi-a dat câteva din cărțile sale: „Expediții la noi acasă”, apărută în 1981 și micul roman autobiografic „Salonul”, o mică bijuterie. Da, Alexandru Filipașcu-junior putea să fie un prozator de forță, pe linia lui Alex. Ivasiuc (din „Corn de vânătoare”). Ar fi putut…
Prin anii 90 a inițiat realizarea unui film documentar despre frumusețile Maramureșului. Apoi, la un moment dat ceva s-a rupt și… încet, (și trist) a dispărut. Întâi din lume și-apoi din viață.

În 1997, Editura „Gutinul” din Baia Mare, cu acordul urmașilor legali ai autorului (Prof. dr. Alexandru Filipașcu, fiul, și artist plastic Livia Piso, fiica) a tipărit o nouă ediție a Istoriei, în 2.000 de exemplare, dar în condiții foarte, foarte modeste, din toate punctele de vedere, deși sponsorii au fost și mulți și generoși (Ministerul Culturii, Prefectura și Consiliul județean Maramureș etc.) și cartea ar fi meritat o ediție mai deosebită, mai cu seamă că se împlineau 95 de ani de la naștere și 45 de la moartea autorului.
Cunoscând destul de bine pe șeful editurii respective, dar cunoscând și mai bine cât de necesară este scoaterea la lumină și cunoașterea ei, în vara anului următor am distribuit în zona Maramureșului Istoric peste 500 de exemplare (cu 25.000 lei/buc.). Și cred că bine am făcut. Și cărții și celor cărora le-am dat-o. Dar și memoriei profesorului Alexandru Filipașcu, orgolioasa odraslă de Boier de Dolha și de Petrova, cel care a izvodit-o din colbul arhivelor și ne-a lăsat-o moștenire și datorie, o datorie de care nu avem dreptul să uităm. Fiindcă așa cum este, cu toate tarele ei (arătate cu degetul de unii specialiști), Istoria lui Alexandru Filipașcu este, pentru noi, maramureșenii, o mare istorie.

Am scris aceste rânduri și dintr-o sinceră și acută nevoie de a mărturisi, că pentru mine, Istoria lui Filipașcu a fost cartea care m-a marcat și m-a îndreptat în mod decisiv spre studiul Istoriei Maramureșului.

Note:

* Se impune o scurtă explicație despre „problemele” amicului meu: Născut la Ieud, în 1932, și susținut cu o bursă a Fundației Ilie Mariș, a ajuns elev la Liceul „Dragoș Vodă” din Sighet, dar în clasa a X-a a fost arestat, anchetat, bătut și închis, și, după anii de temniță și de Canal, a avut tăria să-și croiască o viață normală. Și-a întemeiat o familie, a terminat liceul și Facultatea de științe economice din Cluj și a ajuns, treptat și pe merit, economistul-șef al Combinatului de industrializarea lemnului de la Blaj. Iar în ultimii 20 de ani, și-a legat numele de câteva cărți, care-i aureolează pe merit cei în curând 90 de ani de viață. Numele lui este Ioan Bizău și este cunoscut în oraș ca maramureșeanul care a plantat cu mâna lui sute de puieți de nuc în jurul Câmpiei Libertății.
** Cuvântul „avea” l-a îngroșat și l-a subliniat de două ori, ca pe o premoniție pentru cuvântul „mâine” de la finalul textului.

I. Ardeleanu-Pruncu

Seara acestei zile, 11 decembrie 2020, a venit cu o veste tristă pentru noi. Filosoful Aurel I. Brumaru ne-a anunțat că Alexandru Surdu („Surducanul”, cum își zicea cu plăcere și mândrie!) a pierdut lupta cu perfidul Covid. Vicepreședintele Academiei Române, Alexandru Surdu, filosoful și prietenul care venea cu drag în Marmația și se simțea acasă printre noi, rostea cuvintele „Marmația” și „Marmațieni” într-un fel aparte, special, încât îți dădeai seama că le conferă respect și admirație.
Bunul Dumnezeu să-i facă parte de odihna mântuirii celei lumești!

Asociația Firul Vieții
Sighetu Marmației

***

Academicianul Alexandru Surdu, unul dintre marii filosofi români contemporani s-a născut la Brașov la 24 februarie 1938. A studiat la Facultatea de Filosofie a Universității din București (1959 – 1963) și ulterior la Universitatea din Amsterdam logica simbolică și fundamentele matematicii (1969 – 1970).

A fost membru corespondent al Consiliului Superior de Logică și Științe Comparate din Bologna (1972) și  Doctor în filosofie (1976), iar din anul 1992 Vicepreședinte al Secției de Filosofie, Teologie, Psihologie și Pedagogie a Academiei Romane. În anul 1993 devine membru titular al Academiei Române și președinte al Secției de Filosofie, Teologie, Psihologie și Pedagogie a Academiei Romane.

A fost profesor la Facultatea de Filosofie a Universității din București (1993 – 2007) și, în perioada 1994 – 2020, Profesor la Facultatea de Psihologie a Universității„ Titu Maiorescu” din București.

Din anul 1997 a fost Director al Institutului de Filosofie și Psihologie „Constantin Rădulescu-Motru” al Academiei Române.
Din vasta sa operă amintim: Logică clasică și logică matematică (1971), Elemente de logică intuiționistă (1976), Neointuiționismul (1977), Actualitatea relației gândire-limbaj. Teoria formelor prejudicative (1989), Vocații filosofice românești (1995), Contribuții românești în domeniul logicii în secolul XX (1999), Gândirea speculativă – Coordonate istorico-sistematice (2000), Filosofia modernă – Orientări fundamentale (2002), Filosofia contemporană (2003), Mărturiile anamnezei (2004), Aristotelian Theory of Prejudicative Forms (2006), Filosofia pentadică I, Problema Transcendenței (2007), Teoria formelor logico-clasice (2008), Cercetări logico-filosofice (2009).

Pentru opera sa academică și culturală a fost distins cu Premiul „Vasile Conta” al Academiei Române (1975) și Ordinul Național Serviciul Credincios în grad de cavaler (2004).

Academicianul Alexandru Surdu a fost profesor al Facultății de Psihologie a Universității „Titu Maiorescu”, fiind unul dintre fondatorii acesteia. A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România din anul 1998.

A încetat din viață Vineri, 11 decembrie 2020, la București.

Foto: Timur Chiș

Radu Țuculescu, binecunoscut scriitor român contemporan, ne-a făcut pandemia mai… ușoară. A finalizat un important și atipic roman pe care-l găsim de săptămânile trecute în librăriile din toată țara, publicat la Editura Polirom. „Femeia de Marțipan” este – tehnic – un roman polițist dar pana romancierului transcende simpla încadrare într-o anumită categorie și dezvoltă în această apariție editorială o schemă… hibrid.

Veți citi și vă veți convinge dar, până atunci, îl „oprim” de pe traseul dintre Cluj și Sighet pe dl. Radu Țuculescu pentru un…. blitz – interviu.

Salut, Sighet!: Stimate domnule Radu Țuculescu spuneți-ne, vă rugăm, când, cum și unde ați scris acest ultim roman?
Radu Țuculescu: Romanul l-am început în 2017 și l-am terminat în primăvara acestui an. L-am început la Cluj, l-am continuat la Sighet și apoi la Basel, orașul în care se petrece întregul ultim capitol, acolo unde tînărul detectiv o pornește pe urmele unui criminal în serie pe care colegii săi elvețieni nu reușiseră să-l descopere.

Salut, Sighet!: Ce v-a determinat să abordați – contrar parcursului dvs. pe care-l cunoaștem – o altă „schemă” romanescă?
Radu Țuculescu: Da, oarecum e altfel. În unele din romanele mele anterioare apare cîte o….crimă. Una nerezolvată, în Povestirile mamei bătrîne, alta în Mierla neagră. Dar în acest nou roman, personajul principal este tînărul detectiv-criminalist Martin Breda (clujean) și iubita lui Maraia, chimistă și…alchimistă.

Salut, Sighet!: Care este povestea din „culisele” Femeii de marțipan?
Radu Țuculescu: Sînt mai multe povești. De fapt, aproape fiecare personaj își are povestea lui care-i definește personalitatea. E un roman extrem de alert, de doar puțin peste 200 de pagini. E un roman despre formarea tînărului detectiv, nașterea unei iubiri aparte, despre o călătorie fantastică prin Praga, Viena, Amsterdam apoi pe Rin, prin castelele, abațiile și cramele celebre de pe malurile sale, pînă la Basel, în fine, e și romanul unui straniu criminal în serie…

Salut, Sighet!: Cât din romanul dvs „aparține”…. Sighetului? :))
Radu Țuculescu: La Sighet, unde vin des și stau mai mult, am scris și la alte cărți ale mele. Mă inspiră atmosfera, ieșirile pe malurile rîului și, mai ales, oamenii cu care fac cunoștință ori deja îi cunosc, pe care știu să-i ascult… adică le ascult poveștile și unele dintre ele, cu ajustările de rigoare, poate-și găsesc loc în paginile cărții la care lucrez… Ei îmi creionează, involuntar, diverse personaje, mai mult ori mai puțin principale.

Salut, Sighet!: Aveți – ca să folosim un limbaj de marketing – un anumit public țintă? Ce profil au cititorii dvs?
Radu Țuculescu: Profilul iubitorului de literatură, indiferent de vîrstă! Din păcate, se citește puțin la noi, în schimb… scriu tot mai mulți. Să folosesc o butadă știută – la noi mai mulți scriu decît citesc…

Salut, Sighet!: Ce urmează – literar vorbind – pentru scriitorul Radu Țuculescu?
Radu Țuculescu: Cred că detectivul Martin Breda și iubita sa, chimista Maraia, care prelucrează probele în laboratorul de criminalistică, vor continua să rezolve alte cazuri de crimă. Deja am schema noului roman și, hai să dezvălui, de data asta personajele sînt, în marea lor majoritate, inspirate din… Sighet!

Salut, Sighet!: Vă mulțumim pentru mementoul literar pe care ni l-ați acordat și, sperăm, să putem beneficia – cât mai curând – de lansarea romanului dvs. la Sighet!
Radu Țuculescu: Și eu mulțumesc și sper să reușim o lansare, chiar dacă vremurile astea nu sînt prea ofertante în acest sens.

Salut, Sighet!