Câțiva ani de-a rândul am purtat o povară de nedescris, am fost eu însămi abisul fără sfârșit, căderea în gol din care nu te poți opri, singurătatea amară. M-am obișnuit să afișez zâmbete false, să răspund că „suntem bine”, un plural care se dezmințea de mine. Sunt bine. Mă descurc. Asta vrea să audă lumea. Cum ar fi să spun adevărul? Sunt devastată. Sunt neiubită. Sunt trădată. Sunt abandonată. Nu simt altceva decât durere. În loc de toate astea zâmbesc. Mă pricep să o fac. Am învățat să-mi maschez durerea. S-o ascund. Până și de mine.
După mai bine de doi ani de la momentul fatal al semnării actelor, pot pronunța cuvântul fără să mă doboare: „divorț”. Cum am ajuns aici după mai bine de 20 de ani? Câte mici și nesemnificative frustrări s-au tot adunat până am devenit străini de iubirea ce ne-a legat? Cum faci să renunți la o viață de amintiri, la familiaritatea fără de care constați că nu poți respira? Cum devii din iubită și adorată detestată și batjocorită? Umilită în moduri pe care nici nu ți le-ai fi putut închipui? Senzația e de coșmar perpetuu. Viața nu mai e trăire adevărată, ci fugă, funcționare pe pilot automat. Obișnuită să te sprijini pe celălalt, te trezești aruncată în vacarmul lumii de care cumva ai fost ferită. Ești ca un dinozaur, rămas singurul din specia lui, complet neadaptată la realitatea anului în care trăim, lipsit de valori, de principii, de verticalitate.
Ilona își purta zilele ancorată mereu în trecut, dar nevoită să-și trăiască prezentul nenorocit, cu depresia instalată deja comod în ființa ei singură, poate prima dată singură cu adevărat, responsabilă pentru copila ei nefericită din cauza traiului într-o familie incompletă.
Cu ultimele resurse adunate, s-a mobilizat și a planificat o vacanță în străinătate, care să le aducă amândurora puțină bucurie și aventură. Momente mamă – fiică menite să reclădească familia. Numai a lor. Putea fi completă doar cu ele două. Și planul a fost dus la îndeplinire, au vizitat locuri frumoase, au avut programul încărcat, însă Ilona avea momente în care mintea-i fugea departe, la același om, la vacanțele lor fericite, la lucruri importante, dar și la gesturile mici, doar de ei știute și care o făceau mereu să se simtă „acasă”. Și atunci chipul i se înnegura, privirea îi era pierdută și vederea îi era încețoșată de lacrimile care o copleșeau. Și le ștergea cu rapiditate pentru a nu tulbura copila curajoasă care-i stătea alături, pentru care biata Ilona era anima mundi.
Întoarse în țară, se pregăteau pentru următoarea lor aventură, cea mult așteptată de sufletul ei îndurerat: THALASSA. Îi simțea deja mirosul sărat, auzea tumultul valurilor, țipătul pescărușilor, simțea soarele fierbinte sub tălpi și împacheta cu înfrigurare. Poate marea îi va aduce alinare, poate ea-i va vindeca sufletul chinuit. Tot visând la binecuvântările ce-o așteptau, își aduse aminte de rutina ei anuală, vizita la medic. Sănătatea îi fusese pusă la încercare de multe ori în ultimii ani, suferințele sufletului se preschimbaseră în boli, pe care le purtase ca pe celelalte poveri, din pură inerție.
Ceea ce trebuia să fie o vizită de rutină însă, se transformă cu repeziciune într-un moment de cumpănă. Nicicând nu simțise sabia lui Damocles zdrăngănind cu atâta zgomot rău prevestitor. Cuvântul „cancer”, uzitat frecvent în familia ei cu un istoric funebru, îi suna acuma atâta de crunt, se infiltra mârșav în realitatea ei deja șubrezită. A urmat un vârtej de controale și proceduri medicale, toate întărind suspiciunea cumplită. Planurile i s-au năruit într-o clipă, fiind înlocuite cu repeziciune de altele care vizau găsirea unui chirurg bun și o internare cât mai curând posibil. Ilona s-a lăsat pe mâna doctorului care, în decurs de câteva ore, îi trasase tot planul menit s-o salveze. Bagajul pentru mare fu desfăcut și refăcut fără pălării și creme de soare, ci cu cele necesare unui covalescent. Șocul pusese stăpânire pe ea, plângea ba în hohote, ba în surdină, umbla cu mintea aiurea, deconectată total de ceea ce se petrecea. Gândurile i se îngrămădeau în minte, se încolăceau, se răsuceau ca șerpii și o mușcau veninos de suflet. Reuși cumva să se adune de ochii copilei, o trimise la bunici, cu vorbe liniștitoare, cu promisiunea că se va întoarce curând, sănătoasă… Momentul era de o intensitate chinuitoare, necesitând adunarea forței lăuntrice pentru a nu se prăbuși, învinsă de spaima că ar putea să nu-și mai vadă fata.
Ușa se închise și Ilona rămase singură. Acum putea să se prăbușească. Plânse atât de amarnic, în timp ce-i scria copilei o scrisoare ce nu se voia a fi de rămas-bun, ci de încurajare, în caz că ceva rău i se putea întâmpla în timpul operației. Vederea i se tulbura mereu, dar nu-și mai ștergea lacrimile. Le lăsa să curgă în neștire, în timp ce-și depunea sufletul pe hârtie…
Catinca mea iubită,
Dacă citești acum, înseamnă că nu m-am putut întoarce la tine, dar nu înțelege că te-am părăsit. Într-un fel sau altul voi fi mereu cu tine, te voi veghea necontenit, sufletul meu scump. Nu-i o scrisoare despre tristețe, ci e una în care-ți spun cât de mult te iubesc. Cât de mult te-am iubit încă pe când erai în „piscina ta privată”, parte din mine. Ești cel mai frumos dar pe care Dumnezeu mi l-a îngăduit! Un înger de copil, un suflet luminos și bun, empatic și generos, care-i pune mereu pe cei dragi pe primul plan.
Sunt cu tine de câte ori ți-e greu, te îmbrățișez cu multă dragoste, te înconjur cu căldură și pace. Sunt cu tine de câte ori ai o bucurie, o dorință, un vis… șoptește-mi și te voi auzi, iubirea mea! Să ai încredere în forțele tale, că ești mai puternică decât îți poți imagina! Fii mereu pozitivă și, când ai greutăți, nu te lăsa învinsă! Ridică-te din nou și din nou și din nou!!! Nu lăsa pe nimeni să te umilească, pleacă din orice situație în care nu ești iubită și respectată. Iartă-mă că ți-am fost exemplu prost în privința asta. Mi-am dorit din tot sufletul să-ți redau căminul pierdut. Crede-mă că m-am luptat din toată inima să repar ce-am distrus. Și mai presus, sufletul tău.
Meriți ce-i mai bun pe lumea asta. O zi fericită când vei purta rochia albă. O să fiu cu tine să te mângâi pe păr și să te sărut pe frunte, să-ți urez o viață plină de armonie și iubire, înțelegere și bucurii. O sa te văd și gravidă, o să-ți ascult neliniștea sau temerile, o sa te liniștești citind „caietul tău de bebe” și vei vedea că am trecut prin spaime și totul a fost bine. Roagă-te din suflet și mă vei găsi în rugăciune.
Viața a devenit completă abia când tu ai venit pe lume, înger bun! Nu puteam visa un copil mai bun, mai frumos, mai inteligent, mai creativ, mai valoros, mai înțelept, mai special, mai curat decât tine, Catinca mea unică, puternică și inegalabilă! Te rog să ai curaj, încredere, voință, speranță că vei întâlni pe cineva care va fi familia ta și care-ți va ocroti sufletul. Mama e mereu cu tine, în sufletul tău și dacă spiritul meu va străbate lumi bizare sau potrivnice, va găsi cumva o cale să-ți arate semne că-i lângă tine. Poate într-un fluture, poate într-o floare, poate într-un sunet sau miros. Cumva, voi reuși să-ți arăt că nu te-am părăsit. Promite-mi, iubirea mea, că vei fi curajoasă, că vei păstra speranța și nu te vei lăsa doborâtă de dureri, spaime sau orice altceva. Ești o luptătoare, o să lupt și eu până-n ultima clipă să mă întorc la tine. Ești sufletul meu, copilul meu scump, îngerul meu bun!
Te iubesc dincolo de fire, mama.
Când sfârși de scris, Ilona se prăbuși în patul ei generos, de două persoane. Singură, cu gândurile și spaimele ce-i cotropeau ființa. Era paralizată de frică, iar singurătatea o învăluia ca o ceață densă. Nu se mai auzea niciun sunet în afară de plânsetul ei sfâșietor. Nu zgomot de șlapi târșâiți de soțul ei asemeni unui copil râzgâiat, nici râsetele copilei-înger, nici gălăgia obișnuită a căminului odinioară fericit, nici cuvinte de încurajare… Nimic. Doar singurătate palpabilă. Îi veni în minte Grădina Getsemani, și ar fi vrut să nu mai simtă disperarea, trădarea, abandonul, singurătatea care în final o învinsese, deși Ilona se luptase din toate puterile s-o alunge. Știa că momentul ăsta o va bântui toată viața. Își dorea cu disperare căldura brațelor lui protectoare, sentimentul de „acasă” pe care doar mirosul pielii lui i-l putea da. Rămase nemișcată, într-o poziție fetală, cu lacrimi pe obraz, pe gât, cu gust amar.
Drumul până la Cluj a fost un coșmar. O ducea el, apatic și indiferent la toată suferința ei. Indiferența și duritatea lui au determinat-o să-și verse tot năduful. Să-i spună tot ce avea pe suflet. În loc de empatie, ochii lui arătau dezgust și asta o întărâta și mai mult. Văzuse semnele încă din tinerețe, când el o iubea. Când declara că fără ea nu poate respira. Când se purta ca și cum ea îi era totul. O înșelase de două ori. Ea îl iertase. Acum, după mai bine de 20 ani, el se îndrăgostise subit. De una tânără. Veșnicul clișeu. Asta nu-l oprea să flirteze cu o colegă de serviciu. O doamnă pioasă care, „puțin măritată”, se plictisise de viață și simțea nevoia de picanterii. O urâtă cu spume, cu o voce stridentă și gusturi vestimentare de „cucoană”, cu pantofii mereu asortați cu poșeta. Orașul vuia de amantlâcul cu duduia insipidă, însă el nega penibil legătura.
Ilona se uita la el și încerca să vadă omul iubit. Nu-l regăsea. Vedea mâinile lui dragi, se uita la ceafa lui, cu alunițele știute și numărate în momentele lor de intimitate. Mirosea a iubirea vieții ei, însă omul ăsta dur și insensibil era altul. Pe lângă frica ce o domina, Ilona avu o altă revelație: că iubitul ei era mort.
Momentul în care ea păși în labirintul ce o aștepta cu o gură hidoasă căscată a moarte, veni chiar în fața spitalului de oncologie: la cortul de triaj pentru COVID. Înainte de a intra pe ușa spitalului-infern, mai aruncă o privire spre el și îi șopti gâtuit: „Te iubesc! Te iubesc și te urăsc în același timp!” Se întoarse spre infernul ei. Nu era nicio inscripție dantescă deaspura intrării, „Abandon hope all ye who enter here”, însă durerea și disperarea era încapsulată pe fețe de oameni de toate vârstele, cu eșarfe pe cap, cu peruci, fără sprâncene, ori unele desenate cu creionul. Chipuri transfigurate de suferință, cadaverice, cu priviri pierdute, mișcări letargice ale unor trupuri răpuse de boală.
Acela a fost momentul în care a realizat că întrebarea „De ce eu?” era complet infantilă. Înconjurată de zeci de oameni suferinzi, îți accepți soarta, te gândești că o să lupți din toate puterile și mergi mai departe. E tot ce poți face.
Operația era programată peste trei zile, așa că după perioada petrecută în izolare, mereu cu masca pe față, a fost mutată în salon. Erau acolo două femei deja operate. Ilona inspiră adânc, pregătită de „poveștile de spital”, care mereu erau de coșmar. O doamnă căreia nu-i putea atribui vreo vârstă, îi povesti bătălia ei cu cancerul, drama și suferința. Ilona înghițea nodurile supărătoare din gât, tot mai speriată. Asculta, ajuta cu ce putea, și apoi se retrăgea în singurătatea ei apăsătoare. Camaraderia de salon, ce te leagă în suferință se stabilește invariabil. Cealaltă femeie, mai în vârstă, era o tolbă de povești, de folclor, cimilituri, chiuituri, dar și rugăciuni pe care nu le mai auzise, spuse pe rozar, pricesne cântate seara, chiar când frica o împresura.
Se vorbea atât de direct despre cele mai intime suferințe, trupești sau sufletești, încât te simțeai cumva în anticamera morții, când orice discreție e inutilă, ca și cum ai fi în fața lui Osiris care-ți cântărește păcatele și virtuțile. Nu realiza ce atârna mai greu pe cântarul zeului egiptean: sufletul ei sau pana zeiței adevărului! Admisese cu mare ușurință că e divorțată, că omul iubit n-o mai iubește, că-și găsise o altă viață, o altă iubire, că-și lăsase acasă o copilă înspăimântată, că se teme pentru propria-i viață, deși-și dorise în ultimii ani un singur lucru: să moară. Acum, realitatea crudă mușcase din ea, adânc… n-o putea lăsa pe Catinca singură, a nimănui. Trebuia să trăiască. Cu lacrimi amare, ascultă cum cele două colege de suferință îi dădură verdictul: „De mâine nu-i mai fi femeie veci!” I se părea că sinele i se desprindea de trup… asculta sentința și se întreba dacă cele două știau că feminitatea ei nu stătea în uter sau ovare. Nu protestă însă… Așa o fi. Cum altfel să-și explice de ce el se retrăgea deși ea încercase să fie doar femeie? Lăsase frâiele pe care le ținuse atâția ani, abandonase încrâncenarea acerbă, forța și determinarea, toate atributele masculine, de animus, pe care și le asumase o viață lângă un bărbat slab. Era acum mai feminină ca oricând, firavă, iubitoare, vulnerabilă. Abandonase controlul, punându-și toată speranța că și el va vedea schimbarea ei, că-și va dori căminul, iubirea, copilul, viața împreună.
Văzând-o plângând, bătrâna încercă să o îmbuneze: „Las’, dragă, că ți-i găsi tu ursitul… omu’ aiesta n-o fo de tine…” Tăcere. Ilona nu putea îngăima niciun cuvânt. „Da’ de ce plângi tu acuma?” „Mă tem. De anestezie. Am probleme cu inima”, răspunse cea care înțelesese că de acum nu va mai fi femeie. „Apoi nu te teme, că te anesteziază numa’ un ptic la inimă… mai tare, acolo jos numa’. ” Ilona rămase năucă. Îi trecu fulgerător un gând, și prin perdeaua de lacrimi apăru, ca un curcubeu după ploaie, un zâmbet straniu. Replica bătrânei o dezarmase… „Bine, tanti.”
Ziua de care se temea veni. Știa deja ritualul. Fu condusă în blocul operator de medicul rezident. Nu-i vedea fața. Doar ochii blânzi. Acoperiți cu măști, pășeau anonimi, ca într-un teatru al absurdului. Răcoarea camerei în care trebuia să se dezbrace o înfioră. Cuminte, asculta indicațiile unei asistente, care, de după mască, îi spusese să-și lase hainele și o înfășură într-un cearceaf verde. Tremura. De frig. De frică. Intrase în labirint și nu avea cum să facă calea-ntoarsă. Mergea înainte, ca într-un vis. În sala de operații erau oameni fără față, tăcuți. Ilona asculta ce i se spunea, executând mecanic, în liniște. Se întinse complet goală pe masă, întinse mâinile, cum i se ceruse, pentru a fi legate. Se uita în sus, la aparatură, constatând că totul era nou și foarte curat. Doctorul rezident se apropie de ea, fără voce, dar cu ochii buni, care-i spuneau că totul va fi bine. Ghici un zâmbet încurajator de sub mască. Ea plutea parcă, în afara corpului, însă mâna lui caldă îi atinse palma desfăcută și câteva secunde o readuse în trupul speriat, întins pe masă. Anestezistul îi explica procedura, și ea, veterană a operațiilor, începuse să numere în gând până la 10. Știa că va deveni inconștientă dupa 7-8. Constată cu surprindere că trebuia să numere și descrescător… somnul fără vise nu se instalase încă.
Se trezi în salonul de reanimare, când o voce insistentă îi striga numele. Deschise niște pleoape grele, nereușind să vadă cine o striga. Plutea așa, între două lumi, incapabilă să rămână definitiv în vreuna dintre ele. Însă durerea atroce o trezi într-un final. Se știa capabilă să îndure mai mult decât un bărbat. Avea o putere extraordinară de a rezista, o toleranță fantastică la durere. Însă, de data asta, era ceva inimaginabil. Simțea că-i sfâșiată animalic, tot trupul îi pulsa chinuitor. Și-ar fi dorit să alunece din nou în oniric, fie el și coșmaresc. Orice, numai să înceteze chinul fără margini. Calmantele nu reușeau să-i potolească vacarmul simțurilor. Ar fi plans, dar durerea-i înghețase lacrimile. Îi mai trecu fugitiv și gândul amenințător „acum nu mai sunt femeie”. Probabil că așa trebuia să fie. Nu mai era femeie, pentru că altfel n-ar fi putut răbda chinul acesta de dincolo de fire.
Ilona știa că totul era distorsionat din pricina anestezicului, însă întrebările ei erau clare, pertinente. „E cancer?” Suna doar a ecou, pentru că oamenii cu chipuri ferite de măști nu-i răspundeau. Trecuseră câteva ceasuri bune, ea era încă chinuită de dureri de nesuportat, dar care-și făcuseră cămin stabil în ființa ei. Era ora schimbului de tură, și în salon se ivi un bărbat. Avea și el mască, la fel ca toți ceilalți. Dar nu era doar un halat, asemeni acelora care defilaseră prin infernul dantesc. Cu o voce blândă o întrebă dacă o doare, ea îi răspunse resemnată. Vorbele schimbate între ei nu fuseseră multe, însă Ilona îi percepu energia, îi vedea doar ochii care reușiseră să o liniștească. Din nou își simți trupul, din care se chinuia să se desprindă. Palma ei era mângâiată cu atâta blândețe de un înger. Vorbea firesc, la fel cum făcea cu toți pacienții, însă empatia și compasiunea lui erau aproape palpabile.
Momentele acelea, pe care Ilona le percepuse ca fiind destinate s-o tortureze veșnic, într-un chin sisific, îi aduseră și altceva: conștientizarea faptului că în marea de oameni lipsiți de Dumnezeu, mai existau și cei dăruiți, care înțeleg ce-i empatia, compasiunea, bunătatea. Cei altruiști care alină, care încurajează, care aduc speranța în cel mai adânc hău. Un astfel de om stătea în fața ei. O îngrijise toată noaptea, luându-i durerea și aducându-i un somn liniștitor. Țintuită la pat, îi urmărise mișcările sigure, rapide, eficiente. Înțelesese că între asistenți sunt diferențe majore, iar cei din terapie intensivă sunt pricepuți asemeni doctorilor. Iar el era un OM de excepție.
În zorii zilei, îngerul bun veni să-și ia rămas bun de la Ilona, urându-i sănătate și recuperare grabnică. Îl rugă să-i facă o favoare: să-și dea jos masca pentru a vedea chipul unui om-înger pe care nu-l va uita niciodată. El încuviință și-i arătă un zâmbet larg, încadrat de o barbă deasă. „Cum te cheamă?”, mai îndrăzni ea. „Tibor.Tibi”, răspunse el cu o voce veselă. Își luară rămas bun, dar ea știa că-l va mai întâlni, pomenit în rugăciunile ei de mulțumire.
Următoarele zile și le petrecu în salon, în compania durerii ce refuza cu obstinație să o părăsească. Nu mai încerca să se împotrivească, conviețuia cu o fiară ce parcă-i sfâșia măruntaiele. Atmosfera era un dezolantă, apăsătoare. Ilona își lăsa gândurile să cutreiere spre viața fericită după care atât de mult tânjea. Zbaterea aripilor de porumbei, ce se adunaseră gureși la fereastră, o făcu să zâmbească dureros. Vedea aievea omul iubit care obișnuia să hrănească porumbeii, animatorii ferestrei lor de la căminul studențesc în care-și trăiseră primul an de căsnicie. Iubea să-i privească gesturile calme, bucuria din ochi atunci când își întindea palmele pline de semințe felurite, cumpărate special pentru ei. Acum, aflată în orașul iubirii lor, prăbușită pe un pat de spital, se știa nedorită, pierdută și speriată, îmbrățișată doar de traumă, de fiori reci, împresurată de mirosuri înăbușitoare, insuportabile, de pungi de urină și sânge ce atârnau din fiecare suferind fără față, anonimi ai durerii, ai deznădejdii și ai morții.
Încercând să revină în prezent, Ilona își căută reflexia în oglindă. Regăsea o străină, cu privirea pierdută și goală… era doar o umbră a femeii ce fusese cândva. Avusese momente când se simțea frumoasă. Atunci buzele cărnoase zâmbeau, ochii ei verzi încadrați de gene dese și lungi scăpărau a mulțumire. Își trecea mâna prin părul lung și des, ușor ondulat, sărutat îndelung de soare. Era încă tânără, feminină, atrăgătoare. Acum însă nu mai putea susține privirea arătării din oglindă. Paloarea cadaverică, obrajii supți, prin care se întrezăreau oasele, maxilarul încleștat, buzele din care dispăruse culoarea, cearcănele ce străjuiau niște ochi lipsiți de lumină, de speranță, de viață, toate o cutremurară. Întoarse privirea de la oglinda ce-i arăta un chip lugubru, în minte persistându-i vorbele-sentință ce-i pecetluiseră soarta și-i furaseră identitatea „De acum nu vei mai fi femeie!”. Între sinele ei pierdut și reflexia funebră ce o țintuia din oglindă, se lăsase o liniște asurzitoare. În jurul ei dansau mirosuri de sânge și formol… Mintea-i fugise la organele ei, chintesența feminității, care zăceau probabil pe-o masă, așteptând să fie disecate…
După un răstimp ce-i păruse un veac, sabia lui Damocles se opri din zăngănit. Nu sosise încă pentru ea ceasul întâlnirii cu talerul lui Osiris. Rugăciunile ei fierbinți fuseseră ascultate. O fulgeră un gând-amintire: „Dumnezeu are știre de mine…” și recunoștința îi inundă cald sufletul la aflarea veștii că nu are cancer.
Drumul spre casă fu unul chinuitor, căci se afla iar aproape de omul de la care trebuise să-și ia rămas bun. Indiferent la suferința ei, rău, crud, iritat de tot ce avea ea de spus. O ploaie de reproșuri se abătu asupra lui, cu o virulență egală doar cu indiferența pe care i-o arătase. Înțelesese atunci că povestea lor luase sfârșit. Știa că el nu o iubise niciodată cu adevărat. Aflase că-n ultimii ani de căsnicie apelase cu nonșalanță la serviciile prostituatelor, că plecările lui dese de acasă aveau un scop promiscuu. Încerca să-și adune toate motivele pentru care el nu mai merita o singură lacrimă: o părăsise demult, lăsând-o într-o cumplită singurătate în doi, ani de zile, împingând-o în abisul fără sfârșit, deși ea-i ceruse în repetate rânduri s-o ajute. Își abandonase și copila, o ignorase cu desăvârșire chiar și atunci când Catinca se cufundase, asemenea mamei, într-o depresie adâncă.
Întoarcerea acasă n-a însemnat vindecare, ci un alt șir de complicații care s-au soldat cu o nouă operație. Ilona nu mai avea putere să se împotrivească. Mergea zilnic la spital. Ceasurile se scurgeau dureros. Într-una din zilele fără început sau sfârșit, Ilona urcă în mașină. Corpul lui era contorsionat în așa fel încât să protejeze ecranul telefonului, ca ea să nu vadă eventualele mesaje anunțate de beep-ul enervant al notificărilor. Îi cunoștea deja zâmbetul pe care nu și-l putea stăpâni atunci când amanta îi scria. Nici nu știa ce să mai simtă. Doar derula frenetic imagini din viața lor trecută și care nu mai putea fi resuscitată, oricât ar fi încercat ea. Nimic nu poate fi împlinit dacă e unilateral. Printre lacrimi, îl vedea pe el prinzându-i cu atâta dragoste degetul de la picior… degetul ei strâmb și ciudat, de care râdeau amândoi, pe care el îl iubea și pe care mereu îl căuta, îl tachina. Și ea îi iubea mâinile protectoare, cu care el o mângâia, o alinta, o proteja. Toate astea îi năvăleau cu o durere sfâșietoare în minte. Vâzând-o cum plânge, o ignoră ca de atâtea sute de ori când avusese nevoie de el. Era implacabil, rece, distant, la ani lumină de omul bun care fusese cândva. Rana sufletului ei supura, deschisă, așa ca plaga care refuza cu obstinație să se vindece. Știa cu certitudine că nu se va mai apropia niciodată de ea cu căldură, că n-o va mai iubi nicicând, ca nu-i va mai spune șoptit, lipit de obrazul ei cald și somnoros: „Sus, pui de urs!” Vorbele astea și le spuneau cu atâta dragoste, cu atâta duioșie… cândva, în vremuri fericite, când își erau unul altuia „acasa”. Acum, rămasă doar cu copila în casa lor mare, se simțea mai dezrădăcinată ca oricând, fără un cămin adevărat, incapabilă să suplinească și rolul de tată, mereu tânjind după el și dragostea lui.
Luptase acerb într-o arenă însângerată, cu oameni aievea sau forțe nevăzute. Cu spaima simțită visceral. Cu demonii ce-o chinuiseră ani buni și care-i transformaseră bolile sufletești în maladii trupești. Cu frici ce se insinuau perfid. Cu abandonul. Cu trădarea. Cu fantoma unei mari iubiri.
Era singură. Singură cu toate imperfecțiunile pe care nimeni nu i le mai iubea. Singură cu toate amintirile de care numai ei îi era dor. Singură cu toate responsabilitățile. Fără planuri de viitor care să-i cuprindă pe toți trei. Nevoită să fie anima și animus, să stea dreaptă deși sufletul îi era frânt, să fie supraom, deși tot ce își dorise era să fie doar femeie.
Oana Țînțaș
Foto: Mara Tînțaș
