Carte vs. Film…. Ce aș putea alege?
Film vs. Carte….. Cum aș putea alege?
Carte+Film = BOOVIE

CE ESTE BOOVIE?

Boovie este un festival-concurs de book-trailere (organizat de Colegiul Național Pedagogic „Spiru Haret” Focșani – profesor Carmen Ion – și Asociația Grow Up Project Focșani) care oferă participanților o formă de instruire bazată pe dezvoltare personală și mijloace nonformale: citire, actorie, scriere creativă, montare-editare video, cinematografie.

DE CE?

Scopul concursului constă în motivarea elevilor să citească în mod conștient prin realizarea unui book-trailer care să surprindă esența unor romane reprezentative pentru viața adolescentului din toate timpurile și din toate zonele lumii. Cultivarea interesului pentru lectură, dezvoltarea empatiei și a capacității de lucru în echipă, crearea unei viziuni multiculturale sunt câteva dintre obiectivele acestui festival.

PENTRU CINE?

Pentru toți elevii din ciclul gimnazial/ liceal ce iubesc filmul, cartea…. arta.
Pentru toți elevii creativi, pasionați, dornici de a cunoaște și  de a face.
Pentru mine, pentru tine, pentru noi – echipa CLUBUL NORDIC DESTINAT VIZIONARILOR (CNDV).

Totul  a început cu o extraordinară profesoară  vizionară, iubitoare de lectură, film și viață. Cum 1 e un număr prea mic pentru a atinge măreția, s-a format o echipă de 11 tineri.

Cele 11 lebede (așa cum ar spune Augustina – personajul principal al romanului Pelinul Negru) sunt:

1. Mich Gabriela-Maria, clasa a XII-a A, CNDV (lider, regizor, scenarist, narator);
2. Semeniuc Raisa-Mirela, clasa a XII-a A, CNDV (actor, scenarist);
3. Grad Andrada- Lacrima, clasa a XII-a F, CNDV (actor, scenarist);
4. Rednic Mădălina, clasa a XII-a F, CNDV (actor);
5. Beșicuță Mihaela, clasa a XII-a F, CNDV (actor);
6. Pop Andreea, clasa a X-a F, CNDV (actor);
7. Pop Alina, clasa a X-a F, CNDV (actor);
8. Chindriș Antonia, clasa a XI-a E, CNDV (actor, machiaj);
9. Boroica Denisa, clasa a XI-a B, CNDV (actor, operator cameră video);
10. Vișovan Aurel, clasa a XII-a B, CNDV (actor);
11. Babotă Sebastian, clasa a XI-a B, CNDV (operator cameră video, montaj audio-video).

Alături de profesoarele coordonatoare, Brîndușa Oanță și Otilia Chindriș, experiența nu putea fi altfel decât minunată.

Emotivi, cu rețineri, oarecum sceptici, curioși, creativi, inteligenți, începând cu 31 ianuarie am format o echipă.  Alegerea cărții, discuții, dezbateri aprinse, idei, creativitate, mai multe idei, crearea scenariului, repartizarea rolurilor, învățarea replicilor, filmare, stres, oboseală,  cadre peste cadre, zâmbete, scurtă pauză și din nou la treabă. Mai cu stângăcie, neîncredere, cu sau fără comunicare, dar cu dorința arzătoare de a fi parte din Boovie ediția a V-a,  a apărut  și rezultatul final: book-trailer-ul romanului Pelinul Negru.

Pandemia COVID-19 părea să încurce planurile celor 69 de echipe, dar ce nu știa virusul e că nu avea cum să oprească  echipa de organizatori. Când vrei ceva, poți! Am trecut prin: Aplicația Boovie; Mentori și întâlniri online; Book-trailere trimise; Organizatori dedicați ce strălucesc în momentele de Tutuană, deoarece au  știut să depășească momentele de Drugă!

Astfel, finala Boovie 2020 a început. În perioada 28-30 august, deși zilele au avut gust a dor de Focșani, ne-am putut bucura de festivalul Boovie doar la noi acasă.

CARE A FOST REZULTATUL?

Mii de informații aflate, deschiderea unor noi orizonturi spre cinematografie, romane, cultură  și  MENȚIUNE pentru echipa CLUBUL NORDIC DESTINAT VIZIONARILOR. Pentru noi, experiența Boovie nu s-a terminat! Purtăm în suflet fiecare moment trăit până anul  viitor când o vom lua de  la capăt mult mai pregătiți, mai adaptabili, mai disponibili și comunicativi.

CE PUTEȚI FACE VOI?

Să credeți în noi, să ne sfătuiți, să ne ajutați să putem zbura!!! Iar dacă credeți suficient în noi, vă invit să votați echipa CLUBUL NORDIC DESTINAT VIZIONARILOR pe canalul de youtube BOOVIE (nu uitați să dați mai întâi subscribe/abonează-te canalului Boovie)!

CE ÎNSEAMNĂ BOOVIE PENTRU NOI?

Pentru mine, Boovie înseamnă acceptare, disponibilitate, dorință, dăruire, implicare, creativitate și, bineînțeles, carte. Boovie e asemenea unei păpuși Matrioska: cu cât descoperi despre ce e vorba, cu atât te pasionează mai mult; cu cât te pasionează mai mult, cu atât te implici mai mult, iar la final vezi cât de mult ai evoluat ca  scenograf, regizor, scenarist, dar mai ales ca persoană. Sunt mai mult decât recunoscătoare cadrelor didactice și organizatorilor Boovie pentru că au crezut și cred în continuare în elevi care, deși greșesc, nu sunt o greșeală.  Zilele pe care le-am petrecut lucrând la book-trailer sunt zile de neuitat, pentru că Boovie e MINUNAT! (n.r. Gabriela Mich)

***
Cum a început totul?! Îmi aduc aminte de ziua în care una dintre prietenele mele a venit visătoare cu propunerea de-a participa la un concurs, despre care, atunci, nu știam nimic. Nici măcar cum avea la final să mă transforme, să-mi ofere șansa să mă descopăr pe mine, să învăț că unele prietenii indiferent de obstacolele pe care le întâlnești rămân pe viață. Mi-a arătat că, uneori, ai nevoie doar de câteva persoane care să creadă orbește în tine, și că un grup restrâns de necunoscuți care devin prieteni, dornici de aventură și care cred cu tărie în potențialul lor, pot face lucruri minunate. Boovie nu a fost pentru mine o competiție. Boovie a fost mai mult de atât. A fost despre modul cum încerci și improvizezi pentru a te descurca chiar și atunci când treburile o iau razna. A fost despre dorința de a face lucrurile cum poți mai bine chiar dacă ai certitudinea că nu o să iasă totul ca la carte. Boovie a fost despre vise care devin realitate. Despre necunoscuți care devin cei mai buni prieteni. Despre cadre didactice care îți oferă aripi pentru a reuși. Pentru aceasta și pentru încă o mie de motive vreau să le mulțumesc!❤ Alături de echipa Clubul Nordic Destinat Vizionarilor (CNDV)  am înțeles că de cele mai multe ori obstacolele pălesc si devin mici în fața dorinței și că împreună puterea noastră crește pentru a face lucruri minunate. (Grad Andrada)

***
Sincer, Boovie a fost un proiect pe care l-am privit inițial cu scepticism, nefiind un cititor înrăit… Dar odată cu citirea cărții și alegerea temei trailer-ului, am ajuns să realizez cât de major poate fi acest proiect pentru percepția tineretului românesc în ceea ce privește producția de filme/trailere, al conținutului de calitate pe Youtube etc. Scopul educației copiilor este de a le explora inteligențele, de la cele matematice, la cele muzicale și practice, iar Boovie este un explorator al inteligenței artistice și de creație. Sunt sigur că Boovie va descoperi (asta bineînțeles, explorând perseverent) următorii regizori, producători, actori, scenariști și cameramani! (Vișovan Aurel)

***
Boovie este un vis împlinit. Personal, cred că proiectele de genul acesta ar trebuie promovate mai mult. Eliberează creativitatea elevilor de liceu cărora li se spune, din păcate, din ce în ce mai rar să fie creativi. (Semeniuc Raisa)

***
Până  la începutul acestui an, probabil ar fi însemnat un alt festival de care nu știu prea multe, o știre la televizor sau poate n-ar fi însemnat nimic. Acum înseamnă mândrie pentru ce am reușit toți să facem împreună și înseamnă oameni faini fără de care Boovie n-ar fi însemnat nimic acum pentru mine. (Beșicuță Mihaela)

***

3 cuvinte care să descrie Boovie

Din persepectiva de lider al echipei voi spune doar un cuvânt: ECHIPĂ! Când spui Boovie, spui Echipă! Oare o echipă fără oameni maturi, perseverenți, creativi, adaptabili, comunicativi, responsabili, disciplinați, entuziasmați, dedicați, altruiști, s-ar mai putea numi echipă? (n.r. Gabriela Mich)

Lectură, Creativitate, Echipă. (Semeniuc  Raisa)

Cel mai probabil, dacă aș căuta aș găsi mult, dar mult mai multe cuvinte. Totuși, având în vedere că mi se cer doar trei  o să încep cu MATURITATE, o să continui cu PERSEVERENȚA și,  cel mai potrivit cuvânt pentru a încheia, cred că  este AJUTOR. Avem nevoie de maturitate pentru a pune la punct toate „mărunțișurile”, avem nevoie de perseverență pentru a le pune în aplicare și a crea ceva tangibil și  mulțumitor și avem, de asemenea, nevoie de ajutor unul din partea celuilalt pentru a putea modela un întreg. (Beșicuță  Mihaela)

***

CE AM ÎNVĂȚAT DIN ACEASTĂ EXPERIENȚĂ?

1. Oricine poate alege să fie un om bun de echipă!
2. A coopera nu înseamnă neapărat a colabora.
3. Una e să crezi în ceea ce faci și alta e să îți iei angajamentul.
4. E important să te oprești când ai terminat, nu când ai obosit.
5. Gestionează-ți timpul!
6. Să nu spun niciodată NU  vreunei șanse ce m-ar ajuta să mă dezvolt ca persoană. (n.r. Gabriela Mich)

***

Un proiect de calitate cere implicare, timp și răbdare. Și dacă  ai oameni deschiși și creativi alături de tine, rezultatul te poate uimi. (Semeniuc Raisa)

***
Pentru început, Boovie m-a ajutat destul de mult să-mi îmbunătățesc talentul actoricesc. Am avut ocazia de a cunoaște mai bine echipa, am învățat o mulțime de lucruri benefice de la ea. Fiecare moment de pe „platourile de filmare” ne-a apropiat și m-a făcut să înțeleg că dacă suntem uniți, totul e posibil. Găsind idei împreună, dezvoltăm o altă formă de creativitate. Să fii actor, nu este ușor. Ca să profesezi, e nevoie de multă muncă și susținere. Mi-am dat seama că elementele cheie sunt încrederea, echilibrul, pasiunea și agerimea pentru a intra în pielea personajului. Da, naturalețea e importantă în jocul actoricesc, dar dacă vom combina toate elementele, va ieși cu siguranță ceva frumos.  Așadar, aștept cu nerăbdare noile experiențe pe care mi le va pregăti Boovie! (Pop Alina)

***
Cum ar trebui să fie munca în echipă. M-a surprins atât de plăcut cum fiecare din noi aveam câte ceva de făcut și toți eram indispensabili unii pentru alții. (Beșicuță Mihaela)

Depășiți-vă limitele! Citiți mereu, tot ce vă pică în mână și distingeți binele de rău! Imaginați-vă cum ar fi să regizați un film, creați-vă o echipă și începeți munca. Fixați-vă drept scop scrierea unei cărți, alergarea la un maraton, scrierea unei melodii, combinați diferite pasiuni  și lista poate continua la nesfârșit! Ieșiți din zona de confort, deoarece puteți! Creați-vă un plan, pregătiți-vă pentru acțiune, fiți altruiști, tenace, dedicați, încrezători, dornici de a învăța și de a face totul mai bine! Nu uitați, pentru a termina primul  o competiție, trebuie să o termini! Iar competiția poate fi chiar cu tine!

        Așa că….. LET’S BOOVIE! Hai să punem țara la cale indiferent de domeniu!

Gabriela MICH
(lider, regizor, scenarist, narator… elevă)
Clubul Nordic Destinat Vizionarilor

P.A. (post articol) în loc de P.S.: Deși articolul spune totul și este „lămuritor” pentru toată lumea, nu m-am putut abține să nu intervin și eu în a aprecia această echipă (în care, de data asta, ei au fost profesorii) cu nota…. 10!!! În competiția națională am obținut mențiune, dar experiența și comunicarea au fost de locul I! Felicitări, Vizionarilor! Felicitări, BOOVIE! (prof. Brîndușa Oanță)

― Hai, măi, caporale, dă-te odată! Topoganul e pentru toți copiii! Tu numai stai acolo și vorbești.
― Vezi că nu știi? Nu se zice topogan, ci tobogan.
Când erau mai mici, Marian era cunoscut între copii ca șeful de șantier pentru că îi punea pe ceilalți să sape în groapa cu nisip, să grebleze, să aducă apă cu găletuța și să i se adreseze politicos. Porecla de caporal i s-a atribuit recent, după istorisirile interminabile din vârful toboganului despre războaiele de cucerire ale lui Napoleon. Nici setea de explorare, nici cutezanța, nici geniul, nici măcar amestecul perfect de lumini și umbre, nimic nu-i e străin și se vede că e mândru de asta. Acum, simt că lui Marian îi pare rău că iar l-a corectat pe Adi, dar nu se poate abține. La el în cartier, atâta timp cât va fi cel mai mare dintre copiii care vin în parc, nu va permite cuvinte stâlcite. Ca să îi poată corecta în cunoștință de cauză, a început să citească Mic dicționar enciclopedic. Când obosește, recitește câteva pagini din Omul cu masca de fier, romanul lui Dumas. Cu dicționarul, s-a poticnit la litera o, mai exact la cuvântul olog care îi amintește de ziua în care copiii l-au tachinat, iar el s-a enervat așa de tare încât a sărit de pe tobogan și a nimerit cu piciorul într-un cui ruginit. Zile la rând a umblat șchiopătând, chiar și după ce durerea trecuse. Poticnirea durează de ceva vreme și începe să ne îngrijoreze pe amândoi. Trebuie să găsească o motivație să continue lectura deoarece și-a făcut din asta un fel de misiune, de datorie față de mama lui și față de limba română. Amintindu-și de această datorie, Marian continuă: „Adi, mai pune mâna pe carte!”
― Astea nu-s vorbele tale! Așa-ți spune ție mama? Ups, scuze, iar am uitat că n-ai… zise alintat și își acoperi gura cu mîinile murdare, ignorând cu totul prezența mea la o distanță moderată.
― Am, dar nu-i aici! Și tu n-ai… altceva, zise Marian și se așeză în vârf cu brațele încrucișate pe piept.
― Altceva, ce? întrebă Adi, apropiindu-se de tobogan cu mâinile în șold și țintuindu-l cu privirea, până când se văzu nevoit să o coboare din pricina soarelui care îl orbea.
―Tu n-ai… și își încleștă gura de ciudă că nu-i venea un cuvânt salvator, dureros, sfredelitor. Tu n-ai suflet! zise deodată, sperând să aibă efectul pe care l-a avut asupra mea.
De când Irina a plecat la muncă în Italia, Marian doarme într-o cameră cu mine, într-un pat supraetajat. Mobila anticipează venirea pe lume a unei surioare, de aceea e jumătate oranj, jumătate albastră. Cel mai mult îi plac lui Marian sertarele și dulapurile care se deschid cu fluturi ornamentali. Și mai ține la dulapul mare lipit de pat care i-a adus scăparea atunci când, în nopțile bântuite de stafii, de oameni negri și păianjeni otrăvitori, făcea pe el de spaimă. Iar mama nu era acolo să-l ierte. Eu, neștiind cum să reacționez, îl ironizam, îl tratam ca pe un papă-lapte și îl obligam să se comporte bărbătește. Până la urmă, cu ajutorul unui psiholog, a scăpat de stafii și alte arătări nocturne.
De câteva săptămâni, Marian și-a făcut un prost obicei: aproape în fiecare seară, după ce vorbește cu mama la telefon, după ce eu îl învelesc, urc în patul de deasupra și ajung sub pătura îmbietoare, îmi cere un pahar cu apă. Să coboare pe întuneric îi e teamă. Nu mai știe nici el de ce sau de cine. Să se culce însetat nu dorește. Seară de seară, el cere, eu îl servesc rugându-l, de fiecare dată, să bea apă înainte de a se așterne liniștea. Într-una din seri, obosit, pe jumătate adormit, l-am refuzat.
―Ți-am spus de atâtea ori: bea apă la cină, bea înainte de culcare cât ai nevoie, dar nu mai striga după ce aproape am adormit!
―Te rog frumos, pentru ultima dată, să îmi aduci un pahar cu apă, îmi zise el cu glas mieros.
―Așa spui mereu. Ei, uite, în seara asta nu îți aduc, i-am răspuns cu fermitate.
―Te rog, tati! Nu îmi aduci? insista Marian.
―Nu!
―Tu n-ai suflet! Vezi, dacă eu aș fi fost tatăl tău, eu ți-aș fi adus. Și s-a întors cu fața la perete.
Am stat câteva secunde, m-am răsucit, am bombănit, dar m-am ridicat din pat și i-am dus paharul cu apă.
Nu, de data asta, nu avu același efect. Adi continua cu aceeași înverșunare:
―Și Adela a zis că ești orfan și schilod. Așa-i, Adela?
―Ți-a zis ție Adela asta? și se ridică în picioare cu pumnii strânși. Mincinosule! Pistruiatule!
― Schilodule!
― Nu mai înjurați ca birjarii! interveni Adela, o fată cochetă, cu un cangur de pluș în brațe. Vreau și eu să mă dau!
― Fetițele nu se dau pe tobogan! Vrei să-ți murdărești rochița roz cu volănașe? De data asta, Marian era cel care se alinta. Fetițele se plimbă cu căruciorul, uite, acolo pe aleea cu trandafiri și se fac că-s îndrăgostite de tatăl copilului.
― Sunt singura fată din bloc, nu-mi place să mă plimb singură. Și când mă voi îndrăgosti, ca să știi, va fi de-adevăratelea!
―Atunci îți dau o veste bună, zise Marian: nu mai ești singura fată din bloc. Am auzit că s-a mutat la etajul unu o fată de șase ani, dar va repeta clasa zero, deci nu poate fi mare brânză de capul ei.
După șapte ani de muncă în Franța, părinții Alessiei, noii vecini de la etajul doi, încă visau să își întemeieze un cămin printre străini, iar fata, isteață, începuse școala, cot la cot cu micuții francezi. La câteva luni de la înscriere, după ce Alessia se acomodase cu severitatea dascălilor, cu rigiditatea sportului de performanță, cu luările peste picior ale colegilor de fiecare dată când un sunet ușor diferit dădea naștere unor noi înțelesuri, căzuse din cer pandemia. Bătrânii lor rămași în țară au fost primele pietre care s-au rostogolit din fundația șubredă de pe meleaguri străine. Alessia încercase să țină pasul cu lecțiile care veneau zilnic pe email, dar grădina bunicii, chiar dacă se afla în centrul orașului, o ducea cu gândul departe de adunări și dialoguri plicticoase. Se trezea gândindu-se la colegii ei: René, Guillaume, Marguerite, Yvonne, Albert… și încerca să nu-i uite. Aveau nume atât de frumoase! În van încercară părinții să o pună cu burta pe carte. Înainte, de câte ori venea la bunica, era vacanță, erau cireșe, corcodușe sau cadouri, spiriduși și Moș Crăciun. Casa și grădina bunicii erau raiul pe pământ, iar școala era undeva la polul opus și aștepta, vorba bunicului ei, să fie unsă cu slănină s-o mănânce câinii. Părinții Alessiei deveniră conștienți că, în izolare, fata acumulase multe goluri pe care ei nu știau cum să le umple. Că va fi în țară sau în străinătate, clasa zero trebuia reluată. Și mai deveniră conștienți de un lucru: nimic nu le garanta un septembrie altfel decât acel martie pe care-l lăsară în școală, într-o sală luminoasă și pustie. Cum oamenii de la oraș se mutau la țară, convinși deodată de puritatea aerului de acolo, prețurile apartamentelor scăzură. Așa s-au gândit să facă o investiție din banii câștigați în șase ani de călcat hainele unora și de întreținut piscinele altora și să cumpere acest apartament într-un bloc la poalele Solovanului, înconjurat de verdeață și cabinete medicale private la tot pasul. Cel puțin așa am înțeles eu din spovada vecinului în timp ce doi băieți și nevastă-sa urcau accesorii în apartamentul cumpărat mobilat.
― O anabetă! concluzionă Adi.
― A-nal-fa-be-tă! Măi, Adi, nu mai folosi cuvinte pe care nu le știi! Vrei să nu mai fim prieteni?
― Serios?! interveni Adela. Voi doi prieteni? Mă sparg de râs. Iar tu, ca de obicei, stai acolo și, de sus, te dai cu părerea despre toți. Ești un înfurumat, un în-fumurat! Ar trebui să știi măcar atât: că fetele au întotdeauna prioritate, așa că lasă-mă să mă dau!
― De când au bâlbâitele prioritate? Și, apropo, părerea mea e că ar trebui să-i facem o primire, s-o intimidăm cumva, să treacă un test.
― Știi măcar cum o cheamă?
― Ce contează? Are șase ani și asta spune tot. E cu un an mai mică decât voi, iar eu sunt cu doi ani mai mare decât ea. Eu zic să-i lăsăm un șoricel mort pe prag.
― Asta e urât-urât, făcu Adela, scuturându-și capul a dezgust. E scârbos! E grețos! E…
― Bine, bine, am înțeles ideea. Voi, fetele…
― Eu am vrut să mai fie o fată în bloc și să devenim prietene. Adi, spune și tu ceva!
― Mie mi-ar plăcea să-i pun gumă în păr. Mai ales dacă are părul lung și …
― A, de asta ești tuns periuță? Și tu ai pățit-o! Ha, ha, ha!
― Adela, nu mai râde! Știi ce dureros e?
― Știu. De ce crezi că port mereu două codițe împletite? Caporale, ce faci, te dai sau nu? Cangurul meu vrea și el să se dea.
― Încă nu. Îmi place să reflectez de aici de sus. Aerul e mai curat și mă concentrez mai bine.
― De atâta stat pe tobogan, în fiecare zi, ți s-au găurit pantalonii, spuse Adela enervată la culme că nici cu cangurașul nu a reușit să îl înduplece.
― Nu e asta, zise Adi, așa umblă el. Ai uitat că mama lui nu e …
― Ia, mai lasă-mă! strigă Marian acoperindu-l. Știu ce am să fac: am să-i pun pe prag pantalonii mei scurți găuriți. Uite, acum îi dau jos.
Și, învârtindu-i pe degetul arătător ca pe-un trofeu, alunecă tot chiuind la atingerea pielii de toboganul încins și o luă la fugă în chiloți spre bloc. Devenind, în sfârșit, conștient de prezența mea, se roși până în vârful urechilor. Niciunul dintre copii nu îndrăzni să râdă până nu-l văzu dispărând în spatele ușii cu interfon.

                                                                                                     *
―Pe fata care se dă în leagăn, n-am mai văzut-o pe-aici, zise Marian ca pentru sine. O fetiță slăbuță, în tricou și pantaloni scurți albi, cu teniși albi, imaculați, cu pălărie albă, de sub care ieșeau câteva șuvițe de păr blond și creț, se dădea în leagăn ca o lebădă pe ape. Eleganța și echilibrul fetiței îl scoteau din sărite. Așa cum fredona Sur le pont d’Avignon, prea părea în largul ei. Și, întorcându-se spre Adi, zise: Hai să-i dăm de înțeles cine-i șeful!
― Chiar așa! răspunse Adi, bucuros că poate fi de ajutor.
― Hei, îi zise de îndată ce se apropie suficient de mult din lateral, n-ai văzut ce scrie la intrarea în parc?
― Nu. Ce scrie? întrebă fetița calm, dar încetinind legănarea și băieții fură surprinși de scânteierea de argint a dinților săi înveliți de aparat dentar.
― Scrie că leagănul e proaspăt vopsit, zise Marian uitându-se fix în ochii ei albaștri ca marea pe-nserat.
― Fir’ar! zise scurt fata și sări din leagănul în balans ca și picurată cu ceară. Băieții, zâmbind malefic, îi luară locul înghesuindu-se, împingând din fund și din picioare până când Adi, pe punctul de a cădea, renunță. Își amintiră că făcură farsa pentru a vedea reacția fetei și, potolindu-se, o cercetau cu privirea. Se așteptau ca fata să se enerveze, să se smiorcăie, să-i facă în toate felurile, dar ea nici poveste. Se întoarse și, observând două bare metalice care legau toboganul de leagăn, își puse pălăria pe o băncuță, reveni, fixă bara de jos cu privirea, se dădu puțin în spate și apoi, înaintă în fugă, sări în sus și se prinse cu brațele de ea. Își luă avânt, săltă pe cealaltă, mai înaltă, și se dădu peste cap de două ori, ținându-se strâns de bară și inversând la un moment dat, poziția mâinilor. A treia oară rămase cu picioarele în sus perfect paralele, apoi trecu pe bara joasă, se învârti și acolo o dată cât să facă o sfoară în mijlocul cerului, apoi ateriză la câțiva metri în față în groapa cu nisip. Se întoarse la timp ca să vadă patru ochi căscați de admirație:
― Uau! reuși să îngaime Marian, apropiindu-se de ea cu Adi deodată. Cum ai spus că te cheamă?!
― Alessia, zise fata gâfâind.
― Eu sunt Marian, zise caporalul, și el e Adi.
Adi vru să-i întindă mâna, dar Marian îi dădu cu palma peste ceafă și îi spuse:
― Acum nu se mai dă mâna! E mai mișto să ne atingem coatele. Și își atinseră toți trei coatele și zâmbiră.
― Alexia, mai știi și altceva să faci? întrebă Marian încă sub efectul a ceea ce văzuse.
― Alessia, te rog, nu Alexia. Să vă arăt stând în mâini cădere-n pod? Sau, și mai tare, dacă am găsi o bârnă, v-aș arăta roata țiganului. De exemplu, pe conducta de acolo… și se porni spre blocul vecin.
― Stai, asta trebuie s-o vadă și Adela! zise Marian zbughind-o spre ușa cu interfon. Tot aici ești, tată? Ai văzut și tu?

                                                                                                         *
― Și ce ți-a plăcut în Franța? întrebă Adela în timp ce stăteau toți patru pe iarba de lângă bloc și mâncau din corcodușele aduse de Alessia. Din când în când, câte o mămică îngrijorată striga la ei, de la geam sau de la balcon, să nu se apropie prea mult, să păstreze distanța. Fără să-și dea seama, după câteva minute, începeau să formeze un cerc tot mai mic.
― Mi-a plăcut că mama mă lua cu ea la servici. Când călca lenjeriile de pat, mă ascundeam sub masa de călcat ca într-un cort și, cum valurile de bumbac alb înflorat se mișcau, îmi imaginam că stau sub zăpada de acasă din care ies ghiocei. Apoi am început școala și n-am mai mers…
― Bine, insista Adela, dar nu ți-a plăcut ceva de-al lor, o brânză, că am auzit că au o grămadă sau, nu știu, altceva, așa, mai franțuzesc…
― Acum nu îmi amintesc decât că mi-era dor de corcodușele astea din grădina bunicii și nu găseam. Îmi dădeau caise.
― Caisele sunt mai dulci decât corcodușele, se băgă Marian în seamă. Astea sunt dulci-amărui și, în timp ce se strâmba de noutatea gustului, observă că Alessia avea ochii mamei lui. Oare ei îi plac corcodușele?
― Da, încuviință Alessia, dar astea scad colesterolul.
― Ce-i ăla colestelor? N-am mai auzit, recunoscu Adi.
― E o chestie pe care o măsoară bunica și, când o ia razna, o vreme mănâncă numai corcodușe, înțelegi?
― A, înțeleg, zise Adi, deși nu cred că înțelegea. Și când te-ai întors în România, continuă el, ce ți-ai adus din Franța, așa, de amintire?
Caporalului nu-i venea să creadă că Adi pusese întrebarea care și lui îi stătea pe limbă. Uitându-se când la mica gașcă de până acum, când la fata asta nouă, aterizată de pe altă planetă și totuși de aici, de aproape, îi simțea mai puțin răi, mai puțin dușmani. Și se gândi că ceea ce simțea pentru Alessia se cheamă recunoștință, dar nu era sigur. Trebuia neapărat să ajungă la litera r.
― Mi-am adus-o pe Jolie, zise Alessia ca și cum era evident pentru toată lumea.
― Cine e Jolie? întrebă Adela curioasă.
― Jolie e o pisică siameză, foarte inteligentă, curioasă și aventuroasă.
― Doar atât? insistă Adi. Ai stat în Franța atâția ani și ți-ai adus o pisică și atât?
― Cum doar atât? Jolie e mai scumpă decât tot aurul din Paris. Mititica, prin câte a trecut: paisprezece ore la vamă, apoi două săptămâni în carantină și fetiței îi dădură lacrimile.
― Bine, bine, zise Marian, deci tu te-ai dus în Franța să o vezi pe maică-ta cum calcă, să te înscrii în clasa zero, să te gândești la corcodușele bunicii și să îți cumperi o pisică. Păi, toate astea puteai să le faci și aici.
― Exact, zise Alessia, ștergându-și ochii cu o batistă călcată și brodată pe care și-o scoase din buzunarul de la pantaloni. Mă duc s-o aduc pe Jolie să ne jucăm leapșa cu ea! Și fugi să sune la interfon.

                                                                                                            *
Când se întoarse cu fuiorul de blană argintie într-o mână, Adi și Adela săriră să-l mângâie. Alessia îl dădu lor în grijă și se apropie, puțin emoționată, de Marian. Scoase cealaltă mână de la spate și i-o întinse. În punga de cadouri, Marian își recunoscu pantalonii scurți, erau cusuți și călcați. Îi mulțumi cu un zâmbet stângaci și, curios, scoase cartea pe coperta căreia scria Mic dicționar de nume proprii străine. Se uită la cuprins: 263 de pagini. Uau! și ochii lui verzi căpătară brusc străluciri de smarald.
― Ți-o dau de tot. Eu am terminat-o. Alessia: protector al oamenilor. Ce zici, caporale, am trecut testul?

Luminița Colopelnic

Asociația HEIDENRÖSLEIN, invită persoanele și organizațiile interesate la conferința de lansare a proiectului Managementul participativ al siturilor Natura 2000 Pricop-Huta-Certeze, Tisa Superioară și al ariei naturale protejate Pădurea Ronișoara (COD SMIS 118881) care va avea loc în data de 09 septembrie 2020, ora 10:30 la Muzeul Județean de Etnografie și Artă Populară Baia Mare, Muzeul Satului.
Proiectul este cofinanțat prin Fondul European de Dezvoltare Regională prin Programul Operațional Infrastructură Mare 2014-2020 (POIM), Axa Prioritara 4 “Protecția mediului prin măsuri de conservare a biodiversității, monitorizarea calității aerului și decontaminare a siturilor poluate istoric”.

Obiectivul general al proiectului îl reprezintă protecția și îmbunătățirea stării de conservare a biodiversității și patrimoniului natural, prin dezvoltarea cadrului de management al siturilor ROSCI0251 Tisa Superioară, ROSPA0143 Tisa Superioară, RO04 Pădurea Ronișoara și planul de management pentru ROSCI0358 Pricop – Huta – Certeze cât și conștientizarea comunităților și a autorităților locale privitor la rolul și importanța rețelei Natura 2000.

Obiectivele specifice ale proiectului sunt: elaborarea participativă a două planuri de management pentru menținerea stării favorabile de conservare a habitatelor și speciilor din siturile ROSCI0251 Tisa Superioară, ROSPA0143 Tisa Superioară, RO04 Pădurea Ronișoara și planul de management pentru ROSCI0358 Pricop – Huta – Certeze; realizarea planurilor de monitorizare pentru speciile și habitatele din ROSCI0251 Tisa Superioară, ROSPA0143 Tisa Superioară, RO04 Pădurea Ronișoara și ROSCI0358 Pricop – Huta – Certeze; creșterea gradului de informare și conștientizare a comunităților locale, cu privire la importanța biodiversității din ROSCI0251 Tisa Superioară, ROSPA0143 Tisa Superioară, RO04 Pădurea Ronișoara și ROSCI0358 Pricop Huta – Certeze.
Perioada de implementare a proiectului este cuprinsă între 20.12.2019-31.12.2022.

Programul Conferinței de lansare a proiectului cuprinde: prezentarea invitaților, cuvântul invitaților, informații despre proiect, valorile biodiversității regăsite în situri, definiția managementului participativ, rezultatele proiectului și importanța lor, discuții despre proiect (durata estimată – 90 minute).

Manager proiect
Payer Maria Magdalena

tel: 0743177454 / e-mail: [email protected]

NR: Imaginea preluată din Albumul foto al Asociatiei HEIDENRÖSLEIN.

La Sighetu Marmației, ca în fiecare an la 29 august, a avut loc întâlnirea anuală a supraviețuitorilor „lotului Vișovan”, tinerii din Maramureș arestați în 1948, elevi și studenți, trecuți cu toții prin ani mulți de temniță comunistă.

Seniorii prezenți și urmașii lor au urcat în celula 74 de la etajul doi al Muzeului Memorial (unde fuseseră „cazați” în iarna ’48 -’49 ) pentru un moment de rugăciune condus de părintele Marius Vișovan. Alături de cei 2 membri prezenți ai „lotului Vișovan” – Ioan Ilban și Nistor Man, au mai participat membri ai familiilor și persoane apropiate. Ulterior s-au rugat în celulă și un grup de preoți și tineri de la Oradea și Zalău.

Cei 4 supraviețuitori (din cei 18 cât totaliza „lotul Vișovan”), ajunși deja la vârste venerabile sunt: Ioan Ilban (90 ani) și Petru Codrea (89 ani) – ambii cu domiciliul în Sighet, Ioan Dunca (88 ani) – Vișeu de Sus, și Nistor Man (91 ani) – Tg. Mureș. În afara celor din „lotul Vișovan” mai sunt în viață 7 deținuți politici din Maramureșul istoric.

preot prof. Marius Vișovan

În imagine, detaliu din piața centrală a Sighetului, la început de secol XX. În plan îndepărtat se poate vedea statuia Fecioarei Maria și clădirea Reduta, actualul cinematograf „Mara”.

Salut, Sighet!

NR: Imaginea a fost preluată cu acordul scriitorului sighetean Gabriel Boros (Germania), de pe pagina sa de facebook.

Drumuri, trăiri și experiență didactică

Decolarea. În baza unui Protocol între state, s-a hotărât acordarea de către România a unei asistențe didactice în 3 țări africane: Marocul, Algeria și Zairul. Durata era pe 4 ani, cu posibilități de prelungire. Susținerea financiară a acestei cooperări didactice a fost susținută și încurajată de UNESCO, pentru ca aceste state să-și formeze cadrele necesare economiei, dezvoltării. Prevederile erau pentru 10 ani, timp considerat suficient pentru realizarea obiectivului.

În baza acestui Protocol, s-au semnat contracte individuale între profesorii detașați și angajatorul marocan, cu drepturi și obligații, cu efectuarea obligatorie a 2 ani din contract, următorii 2 ani putând fi prelungiți, an de an, cu acordul celor două părți semnatare. Erau pevăzute salariile, cu impozitarea și taxele CAS și pensii, precum la marocani, la fel ca și sporurile de mărire anuală a lor. Reținerile pentru CAS și pensii se livrau diect Ambasadei României în Maroc, care le transfera în țară. În particular, între detașat și statul român, s-a convenit ca după 4 ani de cooperare, era obligatorie revenirea în țara pentru 4 ani și, apoi, dacă mai dorea, putea relua datașarea, pentru 2 sau 4 ani, în aceleași condiții, cu acordul ambelor părți.

Acestea fiind stabilite, cei recrutați pentru plecare în Maroc, au fost chemați la Cluj pentru o pregătire a limbii franceze, timp de o lună, cu câteva teme de politică externă și, bineînțeles, cu ceva „infuzii ideologice”. Mai amintesc faptul că, înainte de recrutare, am fost convocați la Baia Mare și am fost examinați la limba franceză, pentru Maroc impunându-se vorbirea curentă a acestei limbi, care apoi se consolida și în pregătirea de la Cluj. Fără a mă lăuda, cred ca am fost printre cei mai buni la această verificare.

După pregătire am fost chemați la o Comisie, tot la Cluj, pentru interviul în limba franceză. Erau de față 3-4 reprezentanți ai Marocului, asistați și de persoane din România, de la Ministerul Învățământului. Ne-au chemat pe rând și au organizat cu noi o discuție în limba franceză, pe o temă sau alta, dar și cu secvențe din domeniul matematic. Am fost declarați printre cei reușiți, amândoi, iar cei care n-au corespuns la interviu, se înscriau pentru Algeria sau Zair, dacă doreau. După aceasta am semnat contractele și ni s-a comunicat data prezentării la București, la aeroport, când ni s-au înmânat și pașapoartele (Pașapoarte Diplomatice). Pe un pașaport erau trecuți ambii noștri copii, dar am făcut pregătirea și vaccinurile necesare doar pentru Rodica, de 4 ani, Victor, de 2 ani, fiind mai slăbuț, n-am vrut să-l luăm în acest an, pentru că nu știam cum este pe unde mergem, nu cunoșteam condițiile și ne era teamă că nu va rezista. L-am lăsat cu mama, la fratele meu Daniel, medic la Spitalul din Borșa.

În jurul datei de 10 septembrie 1974, ne îndreptam spre avion, cu bagajele lăsate pentru cală, având cu noi doar ceva bagaje de mână, cu actele și toate cele necesare și admise; atunci nu erau restricțiile de acuma, pentru terorism. Am urcat scările și ne-am ocupat locurile, ușile s-au închis și în față a apărut o stewardesă, care ne adresează un salut călduros și apoi ne prezintă instrucțiunile de zbor, în franceză; o înțelegeam. Avionul a început manevrele de decolare și, încet, apoi mai repede, foarte repede s-a înălțat tot mai sus și și-a luat direcția spre Maroc.

În timpul zborului am fost serviți cu bunătăți fel de fel, de care noi le duceam dorul, sau pe altele nici nu le cunoșteam.

Am plecat din București la orele 18:00 și am ajuns în capitala Marocului, la Rabat, tot la orele 18:00; plecare și sosire instantanee, o teleportare. Distanța de parcurs era de 4.000 km, avionul zbura cu 1.000km/oră și distanța de fus orar între România și Maroc este de 4 ore, de unde explicația teleportării.

Coborâm din avion la Rabat, pe coasta Atlanticului, într-o atmosferă umedă și un amurg plăcut, într-un mediu exotic și miros de plajă. Lume multă, cu ținută la costum, sau în specificile jilabale albe, cu un turban tot alb, într-un amestec de exprimări arabo-franceze și de altele. Erau prezenți și delegați ai Ambasadei Române, pentru a ne ura bun venit și cam atât; în rest, s-au văzut mai puțin. Au plecat în Maroc două avioane, cu cca 400 de profesori; altele în Algeria și Zair.

Peripeții. Ni s-a înmânat un avans de 2.000 de dirhami (Dh), cca 400 de dolari, urmând ca regularizările să fie făcute după 2-3 luni, cu restanțele cuvenite. Prima noapte am fost cazați în capitală, cu o cină de excepție, apoi ne-am informat și, din a doua zi, am pornit spre locurile noastre de muncă. Ne-am documentat și am plecat spre diferitele destinații, cu mijloace de transport adecvate, după localitățile și amplasamentul lor. Erau variate zone de confort, de la unele deosebit de plăcute, ca dezvoltare, climă și mediu, altele aride, deșertice, greu de suportat, cu călduri toride în cea mai mare parte a anului. Probabil, repartițiile au fost și după interviul susținut și nu la întâmplare, cu grade de pretenții locale diferite, cu un nivel de dezvoltere diferit. Cu toate aranjate, mai departe, cu gasirea locuinței și altele, eram independenți, trebuia să ne decurcăm singuri. Și românii erau descurcăreți, de altfel.

Trei familii, Vaida Ana (din Năsăud, cu 2 copii și soțul, însoțitor), Mincic Aurel (din Beiuș, cu soția, însoțitoare) și Bărcan Gheorghe (cu soția, încadrată și un copil însoțitor), am luat drumul spre Meknes, cu trenul, în două compartimente vecine, noi împărțindu-l cu familia Mincic. Situat la cca 120 de km de capitală, era unul din cele 4 orașe imperiale, de mărimea Clujului, de o mare preferință și frumusețe magnifică. Era situat central, mai spre nordul țării, ferit de influențele climatice sahariene, sau de umiditatea oceanică și maritimă, excesive. Dacă eram puși să alegem repartiția și-l cunoșteam, pe acesta îl alegeam, dintre toate celelalte. Un alt mare avantaj îl reprezenta locația aici a Misiunii Franceze, cu școli deosebit de valoroase, câteva în tot Marocul, unde copiii puteau învăța limba franceză, engleză și celelate, în mod calitativ superior. Elevii erau în majoritate francezi, urmați de marocani și, mai puțini, de la ceilalți cooperanți, pentru care taxele erau de 3 ori mai mari (pentru că francezii administrau școala, excepțional de bine organizată, marocanii dețineau spațiul și acesta oferindu-ți o plăcere deosebită).

Au fost mai multe staționări și, la un moment dat, privind pe geam și vedem familia Vaida coborâtă, în discuție cu un marocan. Trenul se puese deja în mișcare și noi nu mai puteam coborî. Atenție, comunicare și solidaritate românească! Am zărit pe geam gara La Fayette, din centrul orașului, unde trebuia să coborâm și noi, dar am mers mai departe, până la cea comercială, mare, de la periferia orașului. Am văzut în gara mare un marocan, lângă un Renault 4 și l-am rugat să ne ducă în centru, la un hotel. Drăguț, a acceptat și pe drum i-am povesti drumurile noastre, pentru a primi unele informații. I-am spus că eu sunt repartizat la Liceul „Sidi Baba” și el a exclamat brusc: dar acolo este elevă și soția mea; școala ne este în drum și trecem să o vedem. O noutate desprinsă: erau printre elevi și căsătoriți. Am trecut pe la liceu și conducătorul nostru s-a întors repede și ne-a spus că aceasta este în construcție extinsă și că se va încheia doar la anul. Ne-a invitat pe la el pe acasă, fiind tot în drum și, nu prea bucuroși, am acceptat; erau toate prea dintr-odată.

Acasă ne-a prezentat soția, o frumoasă doamnă și câțiva copii. După o ieșire scurtă în oraș a soțului, între timp noi întreținându-ne cu „eleva”, ni se întinde o masă deosebit de apetisantă, cu carne prăjită, frigărui, pui la rotisor și altele, cu prăjituri și mulțime de sucuri, care ne-au determinat să eliminăm, încetul cu încetul, precauția, reținerea, un fel de teamă și ne-am adunat la „muncă”, evitând totuși atitudinea de lăcomie și păstrând decența. Cel ce ne-a adus știa că eu nu voi funcționa la acel liceu și că nu-i voi putea ajuta soția, dar a făcut acest gest ca o prezentare a ospitalității marocane, fapt ce ni s-a și confirmat mai apoi.

Părăsind gazdele atât de ospitaliere, am ieșit cu multe mulțumiri și am rugat cărăușul să ne ducă la un hotel bun, pentru cazare. Ne-a dus la hotelul Majestic din centrul orașului, la mai puțin de 70 m de unde trebuia să coborâm din tren, gara La Fayette! Am luat două camere, pentru cele două familii, deocamdată pentru o săptămână, timp în care să ne căutăm o locuință.

Eu am coborât apoi, rugând șoferul să mă ducă până la spitalul Mahomed V, unde funcționa un medic român, dr. Pertrescu, pentru care aveam o recomandare. M-a întâmpinat domnul dr. Relle, francez, de 25 de ani în Maroc și ne-a spus: Mr. Petrescu e plecat în concediu și vă rog să-mi spuneți mie de tot ce aveți nevoie, pentru că am să-l înlocuiesc, în tot ce voi putea. Domnul dr. Relle avea o frumoasă familie și ne-au ajutat mai mult decât ori pe cine am fi găsit în Maroc. Au fost îngerii noștri păzitori.

Am rugat conducătorul nostru să-mi spună costul purtării cu mașina, aproape toată ziua și, surpriză, îmi spune: mi-a făcut plăcere, nu vă costă nimic!; cu toată insistența, așa a rămas. Ne-am mai întâlnit după aceea, întâmplător, și m-am revanșat eu altfel.

În aceeași zi, spre seară, ne-a vizitat domnul dr. Relle și ne-a dat câteva sfaturi utile, pe care le-am respectat toată perioada, unele fiind specifice acelor locuri.

A doua zi, de dimineață, ne-am prezentat la „Delegație” (un fel de inspectorat școlar zonal, dar cu drepturi de decizie mult sporite) și am prezentat contractele.

Mie mi s-a schimbat repartizarea la Liceul Moulay Ismail, aproape de centrul orașului, un liceu masiv, sub formă ovală, o adevărată citadelă, cu o imensă curte. Birourile administrației se aflau imediat la stânga intrării. Am fost bine primit de către cei doi directori, Mr. le Proviseur și Mr. le Cenceur, cu urări de bun venit în Maroc și mult succes în activitate. Mi-au spus să trec zilnic pe acolo și că îmi vor comunica clasele, programa și orarul școlii. La acest liceu a fos repartizată și doamna Vaida. Nici vorbă de planificări, anuale, trimestriale, dirigenție și multe altele; era eliminat mult balast. Nu am fost programați pentru bacalaureat, pentru a ne putea instala. Măriuca avea în trei zile la liceul Lalla Amina, în centrul orașului, foarte aproape de liceul unde voi preda eu. Un plasament de toată frumusețea, cu o alee în față, pe care erau înșirați mulțimi de palmieri, aliniați, iar în față un vast spațiu liber. Aceleași comunicări i s-au făcut și ei, de către o doamnă, directoarea liceului, o figură ce exprima noblețe, cum a și dovedit. Trei zile trebuia să predea la Liceul El Fchtali, ceva mai la marginea orașului, unde mergea cu autobusul.

Ne-am instalat deci în orașul de reședință Meknes, un oraș frumos, exotic, cu toate împrejurimile lui, aflat sub aureola celor 1001 de nopți arabe, părasindu-l, mai târziu, cu frumoase amintiri despre muncă, ospitalitate și respect uman. Ceva cu totul specific, altfel decât la noi, așa după cum se va mai vedea.

Gheorghe BĂRCAN
fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, 21.08.2020

Recunoașteți zona?…
În urmă cu aproximativ un secol în zona Gării se desfășura o viață social – economică destul de interesantă. Acolo funcționa un hotel și un restaurant kosher, clădirile din zonă erau frumoase și reprezentative pentru Sighet.
Azi pe locul unei foste clădiri din zona Gării crește o mică… pădure.

Salut, Sighet!

NR: Imaginea a fost preluată cu acordul scriitorului sighetean Gabriel Boros (Germania), de pe pagina sa de facebook.

După arestarea și anchetarea tinerilor elevi sigheteni în august 1948, a urmat o perioadă de așteptare, până la finalizarea documentelor pentru procesul ce va avea loc la Cluj în mai 1949. În această perioadă, relativ mai calmă, când la Sighet mai rămăsese încă o parte din vechiul personal al închisorii, încă ne-ideologizat, deținuții mai puteau primi pachete de acasă, obicei „burghez” care va fi în curând desființat. Pe lângă îmbunătățirea alimentației dezastruoase, această minimă legătură cu familia aducea o mică mângâiere în sufletele celor întemnițați și uneori aveau loc gesturi impresionante…

Eram închis la Sighet în luna februarie 1949 în așteptarea procesului. Eram în celula 74 toți cei 18 membri ai grupului, ce va fi numit mai târziu „lotul Vișovan”, după numele profesorului nostru. Am fost anunțați că putem scrie acasă pentru un pachet de 3 kg pe care familia urma să ni-l aducă într-o zi precizată, până la ora 12:00. Pentru cei din oraș sau din satele apropiate, problema era destul de simplă. Familia mea însa era la Dragomirești, la peste 40 de km distanță.

Părinții mei neputând veni (murise chiar atunci bunica) au trimis-o cu pachetul pe sora mea, Anuța. Pe vremea aceea singurul mijloc de transport pe valea Izei era un camion care pornea de la Săcel – la extremitatea de sus a văii și apoi cobora luând satele la rând până la Sighet. La ora 6 dimineața, Anuța era prezentă în drum așteptând camionul, dar acesta umplându-se cu călători încă din primele sate, la Dragomirești șoferul n-a mai oprit. Anuța nu s-a descurajat și a luat-o la fugă după camion, sperând că acesta va mai opri pe traseu și mizând pe viteza de deplasare destul de înceată. Cu toate strădaniile ei nu l-a prins din urmă până în prima comună – Bogdan Vodă, dar nici înapoi nu s-a întors. A continuat drumul spre Sighet, când la pas, când alergând și așa a parcurs cei 40 de km cu prețul unui efort incredibil. Harul lui Dumnezeu și dragostea ei față de mine i-au dat puteri nebănuite. Pe când a ajuns era trecut de ora 12, dar administrația n-a obiectat (se pierduse oricum timp cu verificarea celorlalte pachete) și așa am primit și eu pachetul adus de sora mea. Era total epuizată și mama unui camarad a luat-o acasă la ea, a găzduit-o și a îngrijit-o până a doua zi.

Mulțumesc lui Dumnezeu pentru această minunată soră, trecută la cele veșnice acum câțiva ani și căreia îi port mereu dragoste și recunoștintă. (întâmplare istorisită de Ioan Ilban)

preot prof. Marius VIȘOVAN

Sumna și cureaua lată,
Sigheteni măreți odată,
Haideți să muncim vârtos
S-avem un oraș bengos!

Că Orașul nostru sfânt
Care-i în mare avânt
De-nnoire și speranță,
De succes și eleganță,

Salva-ne-va prin tradiții
Nu prin lași și erudiții,
Doar prin muncă regulată,
Sumna și cureaua lată!

Ras Publica

„O fotografie nu este un accident, este un concept” (Ansel Adams)

După cum știți și v-am familiarizat deja, Rotaract-ul este „segmentul” tânăr al unui Club Rotary. Clubul Rotaract Sighet este constituit dintr-un grup de tineri care își doresc să se dezvolte alături de comunitatea din care fac parte.
Prin proiectele comunitare pe care le organizăm, educaționale, vocaționale, sociale sau ecologice, promovăm spiritul rotaractian, contribuim la evoluţia comunităţii locale şi sprijinim formarea de lideri în diverse domenii.

Analizând situația actuală, observăm că este tot mai dificil să organizăm activități cu public, totuși, ne-am luat inima în dinți și dorim să vă lansăm o invitație, dragi sigheteni.

În ziua de 27 august 2020, începând cu orele 18:00 va avea loc o Expoziție de fotografie în scop caritabil, gazda noastră fiind Hotelul Grădina Morii. La acest eveniment vor lua parte fotografi locali, dar si câțiva fotografi veniți de la Baia Mare, tocmai pentru a ne sprijini, pentru a susține această cauză. Îi menționăm pe câțiva dintre expozanți: Alina Aldea (Flu flu foto), Alexandru Culac, Grigor Dorel, Ioan Sorin Santa, Wilhelm Laber, Rafaella Mekker, Melinda Mandici, Toni Cristian Poloca, Daniel Radu Pop, Attila Vollner, Cătălin Adrian Lazar, Gruia Photomanipulation. Și pe această cale, dorim să le mulțumim pentru implicare și timpul dăruit. Mulțumiri aducem și partenerilor noștri: Glamelia Event Planner și de asemenea Carpatic Studio. Atmosfera va fi întreținută de trupa Live Band Sighet.

Împreună dorim să sprijinim domeniul educațional, oferind copiilor proveniți din medii defavorizate, rechizite și materiale didactice.

Evenimentul se va desfășura în condiții adaptate situației actuale a pandemiei: masca și distanțarea socială sunt obligatorii.

Monica BUD
Secretar (2020 – 2021) – Rotaract Club Sighet

(consemnări, notații)

DIVERSE
„Puskapor nap” – „zi de împuşcat praful” traduc eu liber ziua petrecută la podul respectiv. Rapid m-au corectatără unii. Nici o problemă, abia am așteptat!…* Duminică, spre amiază. Front de nori jos, plouă. Cu cât privesc mai în susul râului, lumina sporeşte – ca-n amintire, unde-i tot mai mare cu întinerirea. * Hai, cu înserarea!… Pescarii – statui sezoniere la râu. „Cât îi ceasu’? Dă-mi să dau de două ori, c-o zis tata la 8 să fiu acasă!” * Era să consemnez frânturi din idiomul unei doamne vorbind la telefon, dar m-am gândit să vă feresc de kever-ul de parfumuri, spray-uri, alifii… * 12.45′, o stradă departe. Trei bătăi slabe de clopot, dinspre centru. * O stradă. Dintr-un birou, o doamnă lasă jaluzele, dispare. Are o mască albastră. * Cu mască, unele personalități marcante ale locului nu mai riscă să li se furișeze chipul pe față, când se privesc în oglinzi, vitrine, ochi.

INCURABILII…
Un tânăr din prestări servicii: „Eu nuu! Eu n-am nici o grijă! Eu n-am văzut nici un bolnav. Şi de care se zice c-au murit, au murit de alte boli. Guvernul vrea să ne sperie!”

HELECTORALĂ…
Seniori necăjiţi, acolo unde se-nfige harta-n ţe’d’e: „În tăt’e suntem ultimi!”

TERASĂ
Vânzător de „Graiul…”, „Glasul…” oferindu-le pe la mese. O nevastă ieşită de la avocaţi: „Nu ne treb’e ştiri! Ştim destule ştiri…”

CONSOLARE
August, spre amiază. Două femei în floarea vârstei, de pe sate, se intersectează pe centru. Fără să se oprească din alergătură:
– …Ce să fac? Lucru şi lucru. Când n-ai viaţa ta, eşti o maşină de făcut bani. Robot!…
– Lasă, că şi când ai om, tăt maşână eşti!…

LA SFAT…
Spre seară, la dig, trei băiețași în jur de 10 anișori. Bicicletele claie peste grămadă, ei uzi, cum făcuseră baie în Iza și cu julituri, vânătăi, de la drifturi…
Băiatul 1, frământat: Ce-o să zică părinții noștri?
Băiatul 2, scâncind: Io nu, io nu am vrut, …voi!
Băiatul 3, limpede: Măi! Dați vina pe mine! Ziceți că-s eu vinovatul!

EDUCAȚIONAL
*
O liceană boboc vine acasă neagră de supărare. Auzise la școală cum înjură colegii și colegele ei. Tace și tace, dar, până la urmă, se destăinuie: „Pe mine m-ați ținut ca într-un borcan!”
*
Un fecioraş către altul, în goana bicicletei: „…Era să nu-mi deie bani de îngheţată! …Că să nu mă doară gâtul… He, he! Da’ când mi-o luat piş’ină, n-o avut grijă…!”

LA NOI
Ar fi neimportant dacă toți cantautorii noștri de vârf ar preciza clar, de fiecare dată, autorii melodiilor și ai textelor interpretate, compozitori și poeți? Am observat că de la an la an se tace tot mai mult despre aceștia. Ori avem atâția „Dylani” și „Coheni” și n-am știut?

ÎN PARC, PE CORSO…
„Io nu mă duc până ce scoate carantina!:…” „ D-apoi, noa, că, Aurora, acuma vin de-acolo…! Că doară… Pă toți ne-o băgat!…” „ „Dă-mi bună pace cu școala ei!…” *„Fabiaan, hai la mama!… Faby, să nu pici!” „Da’ eu nu m-aș duce? Da-i bai că de pe 15 bagă pă carantină… O zis la televizor… Atunci, nu mai trec!”

MEDIA SPORT
* „Ce păcat! Jucătorul s-a demarcat, dar nimeni nu l-a sprintat.” (Unul din cei mai sprinteni jucători din Serie A si chiama Immobile… )
* „Arbitrul nu dă nimic, o dovadă că este onest. Jumătate din arbitrii români ar fi dat, la aceată fază, fault pentru gazde.” (Peste câteva minute același conducător de joc inventează un penalti pentru gazde.)
* Se aud în clar înjurăturile jucătorului P. Crainicul tv: „Hehe…! P. ar trebui să ştie că există microfoane de fond.”
* „Se confirmă faptul că „Gaz Metan” este o echipă ce se încălzeşte greu, un fel de Diesel al Ligii I.”
* „Patru goluri anulate de VAR, în aceeaşi partidă, aceleaşi echipe, pentru aceeaşi tară: poziţie de ofsaid!”
* Încă una…: „Cuadrado calcă pe minge, dar opreşte balonul.”
* „Gool! Şutul lui… reuşeşte să înşele vigilenţa portarului Balauru!”
* „Dinamo învinge pe FC…. O gură de aer pentru câini.”

Marin SLUJERU

Concert Marius Bațu la Gala Folk „Floare de colț”, ediția a VIII-a:

Foto & Video, Sorin MARKUS

Duminică, 16 august 2020, a avut loc evenimentul-concert Adrian Naidin, organizat la Casa din Vale Breb, eveniment care a avut şi o componentă de caritate. Donaţiile se vor îndrepta către Centrul Micul Prinţ din Sighetu-Marmaţiei, proiect al Asociaţiei SOS Bambini România. Pe scenă au urcat şi Ceteraşii din Breb împreună cu Coconii din Breb. 

Foto & Video, Sorin MARKUS